Decizia civilă nr. 929/2013. Nulitate act juridic

Decizii comerciale (litigii cu profesioniști) - CA Cluj (2013)

Dosar nr. _

R O M Â N I A

TRIBUNALUL MARAMUREȘ

SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

cod operator 4204

DECIZIA CIVILĂ nr. 929/R

Ședința publică din _

Instanța constituită din:

PREȘEDINTE: C. G.

J. ecător: M. P.

J. ecător: M. H.

G. ier: E. -A. I. C.

Pe rol fiind soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă SC V.

R. SA cu sediul în B., str. Ș. P., nr.42, et 3-8 și 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 872 din_ a Judecătoriei B. M. pronunțată în dosarul cu nr. mai sus indicat, în contradictoriu cu intimata-reclamantă M.

M. R. cu domiciliul în B. M., str. Gh. B., bl. 7, ap. 1, județul M., având ca obiect nulitate act juridic .

Se constată că toate susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea ședinței din camera de consiliu din data de_, când s-a dezbătut cauza, încheiere care face parte integrantă din decizie. Pronunțarea soluției a fost amânată pentru termenul din_ ,_ ,_ apoi pentru termenul de astăzi, când instanța în urma deliberării a pronunțat următoarea decizie.

Deliberând asupra cererii de față, instanța constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 872/_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosar nr._ s-a admis acțiunea civilă formulată de

reclamanta M.

R.
, în contradictoriu cu pârâta S.C. V. R. S.A și în consecință s- a constatat
ca fiind abuzive clauzele prevăzute în Convenția de credit nr.01118270/MH/ din data de_, încheiată între pârâta SC V. R. SA în calitate de creditoare-împrumutătoare, pe de o parte, și reclamantă, în calitate de împrumutată, pe de altă parte, la punctul 3 lit. d. și punctul 5.1 lit. a din Condiții speciale, constatându-se
nulitatea absolută a respectivelor clauze. Totodată s-a dispus repunerea părților
în situația anterioară inserării în convenția de credit mai sus menționată a clauzelor prevăzute la punctele 3 lit. d. și 5.1 lit. a din Condiții speciale, și pe cale de consecință, a fost obligată pârâta, pe deoparte, să restituie reclamantei
, în integralitate, sumele de bani încasate de la aceasta din urmă, în baza respectivelor clauze, cu titlu de comision de risc, începând cu iunie 2009 și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, și, pe de altă parte,
să îi achite dobândă legală, aferentă
fiecărei sume plătite de reclamantă cu acest titlu, ce se va calcula potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, de la data achitării respectivelor sume și până la data plății efective. De asemenea, a fost obligată pârâta să emită un nou plan de rambursare a creditului, cu eliminarea costurilor relative la comisionul de risc și cu respectarea dobânzii contractuale de 4,25% p.a., pârâta fiind obligată și la plata către reclamantă a sumei de 1500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Judecătoriei B. M., în data de_, sub dosar nr._, reclamanta M. M. R. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta SC V. R. SA:
- să constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în pct. 5 lit. a din Convenția de credit nr. 0118270/MH/_ ;
- obligarea pârâtei la restituirea sumei de 2591,85 CHF achitată în perioada iunie 2009 - iunie 2012 cu titlu de comision de risc precum și a celorlalte sume achitate cu acest titlu în continuare până la pronunțarea unei hotărâri definitive în cauză;
- obligarea pârâtei la plata dobânzii legale comerciale aplicată sumelor solicitate prin petitul anterior, începând cu data plății și până la restituirea integrală;
- să constate nulitatea absolută a clauzei cuprinse în pct. 3 lit. d din Convenția de credit nr. 0118270/MH/_ ;
- obligarea pârâtei la refacerea graficului de rambursare și recalcularea ratei prin aplicarea nivelului dobânzii de 4,25% p.a., începând cu data încheierii convenției;
- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea în fapt a cererii, reclamanta a arătat că, în calitate de împrumutată, a încheiat cu SC V. R. SA, în calitate de bancă- împrumutătoare, Convenția de credit nr. 0118270/MH/_ având ca obiect acordarea unui împrumut în cuantum de 51.000 CHF pentru o perioadă de 300 luni.

În ceea ce privește clauza prevăzută la punctul 5 lit. a din contract, în partea intitulată "condiții speciale ale convenției", la pct. 5 lit. a, este stipulată clauza potrivit căreia împrumutații datorează băncii un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către subsemnată, în favoarea băncii, a unei ipoteci asupra imobilului apartament situat in B. M. str. I.L. Caragiale nr. 10/9 jud. M., după cum rezultă din cuprinsul convenției de credit.

De asemenea, polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii, pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției menționate în contractul de credit. Mai mult, se precizează că suma asigurată va fi cel puțin egală cu valoarea evaluată a imobilului pe toată perioada de derulare a convenției de credit, garanții ipotecari obligându-se să prelungească

valabilitatea contractului de asigurare până la rambursarea integrală a creditului. În aceste condiții, consideră că nu există nici un risc privind derularea convenției de credit.

În raport cu prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, clauza privind comisionul de risc este abuzivă întrucât nu a fost negociată direct cu reclamanții (contractul de credit fiind unul standard, preformulat) și pentru că aceasta creează, în detrimentul consumatorului (în cazul de față reclamanții) și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care valoarea acestui comision se ridică la 25% din valoarea totală a împrumutului, fără a exista o justificare temeinică a acestui cost. De altfel, după apariția OUG nr. 50/2010 pârâta a redenumit acest comision, stabilind unilateral faptul că reprezintă comision administrare credit, încercând să justifice perceperea acestor sume impuse abuziv în sarcina reclamanților. Comisionul perceput nu are nici o legătură nici cu administrarea creditului și nici cu riscurile contractului, fiind impus abuziv.

Potrivit instituției bancare, comisionul de risc prevăzut la pct. 5 lit. a din

"condițiile speciale" ale convenției de credit mai sus amintite, reprezintă costul perceput de bancă și datorat de client în legătură cu administrarea riscurilor asumate de bancă prin punerea la dispoziție a creditului, întrucât pe parcursul derulării convenției există posibilitatea ca banca să sufere o pierdere ca urmare a producerii unui eveniment viitor și nesigur, constând în materializarea riscului de credit sau a riscului de piață.

Acordarea de credite poate reprezenta o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, după cum reiese și din cuprinsul regulamentului BNR nr. 4/2004 privind organizarea și funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare, care la art. 2, include acordarea de credite în categoria operațiunilor prin care instituțiile de credit se expun la risc față de debitor. De altfel, instituția de credit se comportă pe piață ca un agent economic, asumându-și ca oricare alt participant anumite riscuri, care nu trebuie transferate în sarcina consumatorului.

Totodată, aceste riscuri trebuie analizate (conform adresei băncii) raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a clientului, garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului, sursa venitului etc. Ori, în momentul încheierii contractului reclamanta nu avea nici o restanță bancară la credite anterioare, iar garanțiile acoperă și în prezent, în condițiile crizei economice, valoarea împrumutului. Mai mult ce ar putea administra banca privitor la riscurile contractului, în condițiile în care evaluarea imobilelor este suportată, anual tot de către reclamanți, iar în contract este prevăzut (pct. 5.1 lit. d parte specială) comision de administrare garanții.

Pe de altă parte, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutat a valorii comisionului de risc la finele perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au materializat.

În concluzie, consideră faptul că nu există nici un risc pentru instituția bancară, clauza privind comisionul de risc fiind abuzivă, ceea ce impune restituirea tuturor sumelor de bani încasate de către pârâtă, cu titlu de comision de risc.

Solicită să fie obligată pârâta la restituirea sumei achitată cu titlu de comision de risc începând cu data încheierii contractului și până în prezent, potrivit graficului de plăți anexă la contract, precum și la plata dobânzii legale aferente acestor sume.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în punctul 3 lit. d din contract, față de aceleași dispoziții legale (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000), are caracter abuziv și este nulă absolut clauza cuprinsă în punctul 3 lit. d din contract, privind dreptul băncii de a revizui rata dobânzii curente. Sub acest aspect se impune menținerea nivelului ratei dobânzii la valoarea de 4,25% p.a. și recalcularea graficului de rambursare.

Potrivit punctului 3 lit. d din contract "Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii".

Această clauză afectează echilibrul contractual, oferind pârâtei dreptul de a revizui rata dobânzii curente fără ca noua rată să fie negociată cu clientul. Totuși, o astfel de clauză nu este prin ea însăși considerată abuzivă de art. 1 lit. a din anexa la lege, atâta timp cât modificarea ratei dobânzii este făcută pentru motive întemeiate, prevăzute în contract, asigurându-se dreptul clientului de a rezilia imediat contractul.

Motivul "intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară" prevăzut în contract nu poate fi încadrat în noțiunea de motiv întemeiat în sensul legii. Potrivit acestor norme, motivul trebuie să reprezinte o situație clar descrisă care să ofere clientului posibilitatea de a ști de la început că, dacă se va produce, consecința va fi aceea a majorării dobânzii. Acest motiv trebuie să fie suficient de clar arătat în contract, determinat, astfel încât în situații litigioase judecătorul să poată verifica dacă condiția s-a îndeplinit. În esență, clauza contractuală trebuie să fie caracterizată prin predictibilitate.

Motivul "intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară" nu numai că nu poate fi verificat dar are și un important conținut subiectiv și arbitrar în condițiile în care "o schimbare" poate fi apreciată în mod diferit de o persoană sau instituție ca fiind semnificativă. În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate fi analizat obiectiv de orice persoană precum și de judecător.

În concluzie, clauza cuprinsă în punctul 3 lit. d din contract este abuzivă. Ca finalitate a anulării clauzei este necesar ca pârâta să fie obligată la recalcularea ratelor și refacerea graficului de rambursare începând cu data încheierii convenției prin aplicarea dobânzii prevăzute în art. 3 lit. a din Convenție.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive din contract nu mai pot produce efecte, sancțiunea fiind nulitatea absolută.

În probațiune, reclamanta a depus convenția de credit, graficul de rambursare.

Pârâta, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii reclamanților ca nefondată.

În motivarea în fapt a întâmpinării, pârâta a arătat că, prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanții au solicitat constatarea caracterului abuziv și ineficace al unor clauze prevăzute în convenția de credit nr. 0118270/MH/_ intervenită între părțile litigante.

Clauza al cărei caracter nul absolut se solicită a fi constatat este cea prevăzută la art. 5 lit. a din "Condiții speciale" și se referă la noțiunea de comision de risc.

Reclamanta invocă faptul că în contract nu se menționează care sunt riscurile pe care le acoperă acest comision de risc. Argumentele uzitate de către reclamanți sunt lipsite de pertinență întrucât se omite faptul că împrumutul acordat de bancă are un caracter oneros, banca în calitate de comerciant urmărind obținerea unui avantaj patrimonial din activitatea economică derulată. Contractul încheiat între părți nu are caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părți, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite în momentul încheierii contractului, iar asumarea riscului de către bancă, a șanselor unui câștig sau pierderi contravine chiar esenței unui astfel de contract de împrumut. Comisioanele, potrivit condițiilor generale ale contractului sunt componente ale costului împrumutului, iar orice schimbare a acestor costuri este firesc să aibă efect asupra cuantumului comisioanelor, banca evaluând fiecare risc contractual în funcție de performanțele financiare ale clientului și de capacitatea acestuia de a rambursa creditul.

Condițiile referitoare la comision sunt explicate în prevederile condițiilor generale ale contractului și au fost asumate de către părți la momentul semnării actului juridic. Astfel, termenii de strictă specialitate din contract au fost explicați și mai mult decât atât, reclamanta trebuia să depună toate diligentele și prudența aferente conceptului "bonus pater familias" raportat la importanța juridică a încheierii unui astfel de contract. Comisionul de risc reprezintă un cost al creditului denumit în această manieră de către pârâtă. Nu reiese în niciun fel din cuprinsul contractului că acest comision ar fi în vreun fel legat de vreun risc efectiv, ci pur și simplu este un element al costului creditului.

Pârâta urmărește obținerea anumitor prestații:dobândă, comision, în schimbul transferării sumelor împrumutate, iar interesul său de a acorda un asemenea împrumut, derivă din obținerea de beneficii de pe urma acestuia. Rezultanta acestor argumente este faptul că instanța nu poate interveni peste înțelegerea părților, per a contrario, ar putea face aprecieri și cu privire la rata dobânzii aplicate împrumutului.

În condițiile exprimate mai sus și plecând de la dispozițiile art. 4 paragraf 1 și art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE, se poate constata că argumentele privind clauza ce reglementează perceperea comisionului de risc nu îndeplinesc două dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi considerată clauza abuzivă și anume nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar acest comision este o parte a prețului contractului.

Mai mult decât atât, pentru invocarea de către reclamanți a existenței garanției reale imobiliare, trebuie reținut un aspect important și anume,

comisionul de risc nu este un echivalent al garanției reale imobiliare, respectiv al ipotecii. Garanția imobiliară nu acoperă riscuri, ci dă un confort creditorului în sensul că, în caz de neplată, are prioritate față de ceilalți creditori în cazul executării silite a imobilului ipotecat. Aceste două noțiuni nu se pot confunda, sunt distincte, astfel comisionul de risc fiind perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată, enumerând în acest sens câteva dintre ele: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat. Reclamanta a cunoscut în momentul încheierii contractului cuantumul comisionului de risc, precum și faptul că acest comision este perceput de către pârâtă fie pentru riscul de neexecutare a garanției, fie pentru deprecierea acesteia, luând în considerare perioada lungă pe care a fost încheiate convențiile între părți.

În ceea ce privește redenumirea comisionului de risc în comision de administrare, menționăm că, sub imperiul OUG 50/2010 în varianta anterioară (inițială), respectând costul inițial stabilit, banca pârâtă a transmis reclamanților notificare și act adițional prin care s-au implementat prevederile OUG 50/2010, conform art. 95 coroborat cu art. 40 alin (3) teza I, astfel că unul dintre costuri, respectiv comisionul de risc a devenit comisionul de administrare, în vederea asigurării conformității contractelor de credit în derulare cu prevederile OUG 50/2010 în varianta anterioară (inițială).

De asemenea potrivit Legii nr. 288/2010, - ar. II (2) "Actele adiționale nesemnate de către consumatori, considerate acceptate tacit până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își vor produce efectele în conformitate cu termenii în care au fost formulate, cu excepția cazului în care consumatorul sau creditorul notifică cealaltă parte în sens contrar, în termen de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi." Astfel, reclamanta a avut posibilitatea de a denunța unilateral Actul Adițional implementat în baza dispozițiilor anterioare ale OUG 50/2010, în termenul reglementat de legiuitor, însă nu au făcut acest demers.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în pct. 3 lit. d din contracte, care dezvoltă posibilitatea contractuală a băncii de a revizui rata dobânzii curente ce este considerată de către reclamanți abuzivă deoarece, chipurile, ar afecta echilibrul contractual, reclamanta omite a-și motiva judicios această solicitare fără a dezvolta concis și argumentat îndeplinirea cumulativă a condițiilor stabilite de art. 4 pct. 6 din LI93/2000, ca atare învederează ca principal motiv al apărării lipsa unei argumentări determinată de cadrul legal incident, dar mai mult decât atât, solicită instanței să constate că această clauză trebuie să fie interpretată prin raportare la o situație concretă, constatându-se în acel moment dacă banca a interpretat cu buna credință sau abuziv clauza contractuală și dacă a avut o conduită corectă în desfășurarea raporturilor contractuale, fără existența unei ajustări a dobânzii în mod abuziv neputându-se discuta de ineficacitatea unei clauze contractuale. De altfel, banca nu poate să-și impună un punct de vedere pur potestativ ci trebuie să dovedească intervenția unor schimbări semnificative pe piața monetară. Conform legislației în vigoare în materia relațiilor între prestatori și consumatori sarcina

respectării drepturilor consumatorilor și a probării acestui aspect îi revine în mod direct prestatorului, situație în care reclamanții au opțiunea accesului la justiție pe problema acestei clauze odată cu nașterea unui interes, respectiv ajustarea dobânzii în privința petitelor subsecvente și accesorii, respectiv constatarea caracterului de plată nedatorată a comisionului de risc și a diferenței de dobândă.

Au fost solicitate de ambele părți proba cu înscrisuri și proba cu interogatoriu, probe ce fiind apreciate utile concludente și pertinente soluționării cauzei au fost și încuviințate și administrate de instanță.

Analizând materialul probator administrat în cauză, judecătoria reține următoarele:

Între pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, și reclamantă în calitate de împrumutată, s-a încheiat Convenția de credit nr.01118270/MH/ din data de_ (filele 8-18), în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de 51.000 CHF, pe o durată de 300 de luni de la data încheierii convenției.

În partea intitulată "Condiții speciale ale convenției";, la pct. 5 lit. a, a fost stipulată clauza potrivit căreia împrumutata datorează băncii un comision de risc de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în ziua de scadență, pe toată durata de derulare a convenției.

Creditul acordat reclamantei urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract (filele 19-27), în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra imobilului apartament, proprietatea acesteia, situat in B. M. str. I.L. Caragiale nr. 10/9 jud. M. o atare mențiune fiind prevăzută la art.7 lit. a din contract .

Conform art.3 lit. d din același contract, "Banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii. Rata dobânzii, astfel modificată, se va aplica de la data comunicării";. Este dincolo de orice îndoială faptul că raporturile contractuale dintre reclamantă și pârâtă intră sub incidența Legii nr.193/2000, privind clauzele abuzive încheiate între comercianți și consumatori, fiind vorba de raporturi decurgând dintr-un contract comercial încheiat între un comerciant (pârâta) și consumator (reclamanta), astfel cum aceste două categorii sunt definite de art.

2 din amintita lege.

Prin Legea nr. 193/2000, privind clauzele abuzive în contractele comercianților cu consumatorii, lege care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a stabilit în cauza Oceano Grupo Editorial S.A. versus Rocio Murciano

Quintero (C - 240/98) că protecția conferită consumatorului de acest act normativ permite judecătorului național să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea. Întrucât un asemenea examen presupune existența în prealabil a unui contract semnat de către cele două părți care și-a produs integral sau parțial efectele, este neîndoielnic că executarea pentru un anumit interval de timp a obligațiilor asumate de către consumator nu poate împiedica verificarea conținutului său de către instanța de judecată. Ca atare, faptul că acest contract a fost executat ca atare sau parțial de consumatori nu echivalează cu acceptarea în integralitate a conținutului acestuia, din moment ce el conține clauze abuzive. Rațiunea acestui act normativ consistă în poziția de inferioritate economică, juridică si tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce privește puterea de negociere, cât și în ceea ce privește nivelul de informare. Această situație îl pune pe consumator în postura de a adera la condițiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influența conținutul lor.

Conform art. 6 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua sa fie executat de părți doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat. Art. 4 și art. 13-14 din aceeași lege permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-l revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancțiunea nulității absolute a acestor clauze. Dacă rezoluțiunea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat in continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziții echilibrate ale părților.

Potrivit art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Alin.2 al aceluiași articol prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Așadar, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiții și anume: clauza pretins abuzivă să nu fi fost negociată între comerciant și consumator; această clauză să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe.

Pârâta prin întâmpinare nu a susținut vreun moment că prevederile contractuale a căror nulitate absolută se cere a fi constatată ar fi clauze negociate de părți, arătând că argumentele privind clauza ce reglementează perceperea comisionului de risc, nu îndeplinesc două dintre condițiile ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi considerată clauză abuzivă și anume nu

creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar acest comision este o parte a prețului contractului contractual, iar din analiza acestora reiese că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru ca stipulațiile contractuale invocate de reclamantă să fie considerate abuzive iar în privința celeilalte clauze că analiza acesteia trebuie raportată la situația concretă, dacă banca a interpretat cu bună credință sau abuziv această clauză contractuală și dacă a avut o conduită corectă în desfășurarea raporturilor contractuale, fără existența unei ajustări a dobânzii în mod abuziv neputându-se discuta de ineficacitatea unei clauze contractuale.

În ceea ce privește clauzele stipulate la art.5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției.
Astfel, analizând secțiunea Condiții Generale ale convenției de credit intervenită între părți, instanța constată că art.3.5, instituie obligația clientului de a achita un comision de risc. Astfel, se stipulează că, pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc, aplicat soldului creditului, care se plătește pe toată perioada creditului; modul de calul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale. Prin urmare, o eventuală negociere ce a avut loc între părți s-a purtat exclusiv cu privire la modul de plată și termenele scadente, nu și asupra posibilității inserării sau nu a obligației de plată a unei asemenea sume, reclamanta neputând astfel influența nașterea unei asemenea obligații în sarcina sa, conform art. 4 alin.2 din Legea nr.193 din 2000.
Instanța apreciază că, în prezenta cauză, clauza referitoare la comisionul de risc nu poate fi considerată ca fiind negociată direct cu reclamanta, întrucât contractul încheiat cu aceasta a fost unul tip, preformulat, cu clauze nenegociabile, aspect dedus și din modul de formulare a apărărilor pârâtei din întâmpinare.
Pentru a fi incidente prevederile art.4 alin.1 din Legea nr. 193/2000 în privința dispozițiilor de la art.5 lit. a din Condițiile speciale ale convenției de credit încheiate de părți, se impune ca aceste clauze să fi creat, în detrimentul consumatorului, în speță reclamanta, și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Potrivit pârâtei, comisionul de risc prevăzut la pct.5 lit. a din "Condițiile speciale"; ale convenției de credit reprezintă un element al costului creditului, prin încheierea convenției pârâta urmărind obținerea numitor prestații: dobândă, comision în schimbul transferării sumelor împrumutate, iar interesul său de a acorda un astfel de împrumut, derivă din obținerea de beneficii de pe urma acestuia, iar instanța nu poate intervenii peste înțelegerea părților, comisionul de risc nu este un echivalent al garanției imobiliare, respectiv al ipotecii, garanția imobiliară nu acoperă riscuri, ci dă un confort creditorului că, în caz de neplată are prioritate în executare, pentru acoperirea riscului bancar, noțiune inerentă activității de creditare.
Instanța nu contestă faptul că acordarea de credite reprezintă o operațiune ce implică anumite riscuri pentru împrumutător, dar apreciază că aceste riscuri trebuie analizate raportat la situația fiecărui împrumutat în parte, urmând a fi avuți în vedere factori precum solvabilitatea probabilă viitoare a
clientului sau garanțiile acordate pentru aprobarea împrumutului. Or, în prezenta cauză, executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor, a fost garantată prin constituirea, de către reclamantă, în favoarea băncii pârâte, a unei ipoteci de rang I asupra unui apartament, proprietatea acesteia. Se prevede, de asemenea, în contract cesiunea în favoarea băncii pârâte a unei polițe de asigurare a acestui imobil. În aceste condiții, instanța nu poate identifica riscul la care s-ar fi supus pârâta prin acordarea creditului.
Mai mult, nu este stipulată în contract posibilitatea restituirii către împrumutată a valorii, cel puțin parțiale, a comisionului de risc la finalul perioadei de derulare a convenției, dacă se constată că riscurile pentru a căror acoperire a fost prevăzut acest comision nu s-au produs, cum ar fi fost just, pentru a nu se crea o situație de cert dezechilibru în sarcina reclamantei.
Instanța mai reține și faptul că, în momentul în care a fost încheiată convenția de credit în discuție, consumatorul a acționat de pe o poziție inegală în raport cu bancă, contractul încheiat fiind unul de adeziune, cu clauze prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea contractantului de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze.
Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze vreo clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă. Conform art.4 alin. ultim din Legea nr.193/2000, băncii pârâte îi revenea obligația de a dovedi că a negociat în mod direct clauzele respective cu reclamanta, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Mai mult, clauzele în discuție, sub aspectul conținutului și efectelor servesc doar intereselor pârâtei, încălcând principiile previzibilității, bunei- credințe și corectei informări ce guvernează raporturile contractuale.
Nu pot fi admise ca întemeiate susținerile pârâtei că respectiva garanție reală imobiliară nu a fost constituită cu titlu de echivalent al comisionului de risc că dimpotrivă, comisionul de risc este perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de neplată și anume riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, de neîncasare a valorii asigurării și orice alte riscuri care există în legătură cu un credit acordat.
Prevederile art. 49-64 din Norma Băncii Naționale a României nr.17/2003 privind organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit si administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea si desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit, aplicabilă la momentul semnării convenției de credit intervenite între părți, reprezintă recomandări în sensul asigurării unei bune administrări a riscului de credit, și nu o autorizare a stabilirii tuturor riscurilor în sarcina împrumutatului.
Desfășurarea activității comerciale are ca obiectiv obținerea unui profit, însă implică și suportarea anumitor riscuri și pierderi. Or, din drepturile și obligațiile generate de convenția de credit intervenită între părți, instanța reține că toate riscurile acestui contract au fost stabilite în sarcina împrumutatei.
Având în vedere considerentele de mai sus, instanța apreciază că prin stipularea comisionului de risc, raportat la circumstanțele speței, s-a creat, în
detrimentul reclamantei și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților semnatare ale convenției de credit deduse analizei.
Totodată, analizând conținutul contractului încheiat de către părți, instanța constată că nu sunt menționate destinația comisionului de risc și nici justificarea perceperii acestuia, astfel încât pentru acordarea creditului, împrumutătorul percepe dobândă și comision fără evidențierea distincției dintre acestea, fiind astfel încălcate dispozițiile art. 4 alin.6 din Legea nr. 193 din 2000 ce impun exprimarea clauzelor într-un limbaj ușor inteligibil, această interpretare răspunzând și aprecierilor făcute de pârâtă în acest sens.
Prin urmare, instanța va constata ca fiind abuzivă clauza contractuale prevăzute la art.5 lit. a din Condițiile speciale din Convenția de credit nr.01118270/MH/ din data de_, încheiată între părți.
În ceea ce privește clauza prevăzută la art.3 lit. d din contract, instanța constată că aceasta are, de asemenea, un caracter abuziv, fără a se impune reluarea motivelor pentru care este incidentă legislația în materie de clauza abuzive, dat fiind că această chestiune a fost analizată în raport de cealaltă clauză discutată.

Potrivit pct. 3 lit. d. din contract, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, noua rată a dobânzii trebuind a fi comunicată împrumutatului, pentru a se putea aplica. La momentul încheierii contractului rata dobânzii curente a fost stabilită la nivelul 4,25% pe an-dobândă fixă, în funcție de acest nivel fiind întocmit și graficul de rambursare.

În Secțiunea I din Condiții generale, rata dobânzii curente este definită, ca fiind "procent aplicat la soldul creditului";, pentru ca în Secțiunea III să fie indicat modul de calcul al acesteia.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Se impune însă constatarea că, prin necircumstanțierea în vreun mod a elementelor care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, aceasta clauză încalcă prevederile legale incidente în materie, fiind de natura să îl prejudicieze pe consumator.

Astfel, aceasta clauză dă dreptul împrumutătorului să modifice unilateral dobânda și nu este raportată la un indicator precis, individualizat, folosindu-se doar exprimarea generică "în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară";, fiind de netăgăduit ca piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care te raportezi. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză sa fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională cu scopul urmărit.

Prin neindicarea, însă, în nici un mod a ceea ce se înțelege prin

"modificări semnificative pe piața monetară";, se creează un dezechilibru cert și împovărător în detrimentul reclamantei, care nu numai că nu are posibilitatea unui control asupra acestei revizuiri de dobândă, dar i se obturează din start șansa previzibilității asupra consecințelor contractului în care este parte.

Afirmația pârâtei că analiza acesteia trebuie raportată la situația concretă, dacă banca a interpretat cu bună credință sau abuziv această clauză contractuală și dacă a avut o conduită corectă în desfășurarea raporturilor contractuale, fără existența unei ajustări a dobânzii în mod abuziv neputându-se discuta de ineficacitatea unei clauze contractuale, nu are temei întrucât însăși definirea conținutului ei nu corespunde exigențelor legale, iar conduita pârâtei nu poate fi apreciată de instanță în funcție de criterii precise, întrucât din modul de formulare a clauzei acestea lipsesc.

Clauza analizată, prin drepturile discreționare acordate părții mai puternice, chiar și prin informațiile deținute cu privire la perspectivele de modificare a elementelor ce influențează cuantumul dobânzii, creează în detrimentul consumatorului și contrar bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Prin urmare, instanța va constata că și clauza contractuale prevăzute în art.3 lit. d din Convenția de credit nr.01118270/MH/ din data de_ .

Avându-se în vedere toate m otive reținute m ai sus, întrucât instanța a

constatat întrunirea cum ulativă a tuturor condițiilor prevăzute de art. 4 alin. 1

din Legea nr. 193/2000, și pe cale de consecință a caracterului abuziv al

clauzelor m ai sus analizate, va constata nulitatea absolută a acestora.

Pentru a decide astfel în privința nulității ce se aplică clauzelor abuzive, instanța a avut în vedere că inserarea în contract a unei astfel de clauze, pe lângă faptul că, într-adevăr, lezează și interesul personal al reclamantei, este realizată cu încălcarea dispozițiilor exprese ale legii, mai exact, prin ocolirea prin disimulare a acestora, acesta fiind de altfel aspectul care atrage necesitatea ocrotirii interesului public, și pe cale de consecință nulitatea absolută.

Pârâta a solicitat, prin întâmpinare, respingerea petitelor accesorii și subsecvente ca urmare a respingerii petitelor principale, fără a argumenta în altfel soluția de respingere.

Pentru toate aceste motive, întrucât s-a stabilit caracterul abuziv al clauzelor mai sus analizate și s-a constatat nulitatea absolută a acestora, instanța va repune părțile în situația anterioară inserării în contract a respectivelor clauze, ca efect direct al constatării nulității absolute a unui contract ( în speță a unei clauze din contract) iar având în vedere și faptul că sancțiunea nulității produce efecte retroactive, plățile efectuate de reclamantă către pârâtă, cu titlu de comision de risc, potrivit graficului de rambursare a creditului anexă la contract, capătă caracter de plăți nedatorate și se impune a fi restituite.

Pentru a decide astfel instanța a avut în vedere sumele lunare pe care trebuie să le plătească reclamanta, conform graficului de rambursare, și faptul

că acestea includ în mod obligatoriu și sumele percepute cu titlu de comision de risc.

Cu toate acestea, deși a solicitat o sumă exactă cu titlu de comision de risc, și anume 2591,85 CHF, reclamanta nu a făcut dovada modalității prin care a ajuns la această sumă și dovada achitării efective a acesteia, din probatoriul solicitat a fi administrat pe cale de consecință, va obliga pârâta să restituie reclamantei, în integralitate, sumele de bani încasate de prima cu titlu de comision de risc, în temeiul clauzei constatate nule absolut prin prezenta hotărâre (art.5 lit. a), de la data solicitată de reclamantă și anume iunie 2009 și până la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri, soluția respectivă fiind aleasă de instanță tocmai pentru a da posibilitatea reclamantei să-și recupereze sumele plătite cu acest titlu și după data pronunțării prezentei hotărâri, în cazul în care pârâta va continua să perceapă comisionul de risc și după această dată.

Reclamanta a solicitat de asemenea, ca instanța să oblige pârâta să, refacă graficul de rambursare a creditului și recalcularea ratei prin aplicarea dobânzii de 4,25% începând cu data încheierii convenției.

În privința acestor capete de cerere instanța a considerat întemeiată solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea unui nou plan de rambursare a creditului cu respectarea dobânzii contractuale de 4,25% p.a. și eliminarea costurilor relative la comisionului de risc, o atare solicitare fiind întemeiată în opinia instanței având în vedere soluția pronunțată cu privire la comisionul de risc și a faptului că acesta este cuprins în planul inițial de rambursare, ce trebuie astfel refăcut.

În temeiul art. 1088 din vechiul Cod civil, pârâta a fost obligată și la plata dobânzii legale către reclamantă, aferentă fiecărei sume plătite de acesta cu titlu de comision de risc, ce se va calcula potrivit dispozițiilor art. 3 alin. 1 din O.G. nr. 9/2000, aplicabilă la data încheierii convenției dintre părți, de la data achitării respectivelor sume și până la data plății efective.

Reținând culpa procesuală a pârâtei în declanșarea litigiului, instanța, în temeiul art. 274 alin.1 Cod proc. civ., a admis cererea reclamantei și va obliga pârâta la plata către aceasta, a cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 1500 lei, dovedite a fi efectuate de aceasta în cauză, cu și chitanța depusă la fila 55, reprezentând contravaloare onorariu de avocat.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta SC V. R. SA solicitând, în temeiul art. 304 ind.1 și art.304 pct.8 ș 9 coroborat cu art.312 cod pr.civ. modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii promovate de reclamantă.

În motivarea cererii de recurs se arată că sentința atacată este nelegală fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale și cu interpretarea greșită a acrului dedus judecății.

Se invocă încălcarea de către instanță a prevederilor art. 14 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE, mult mai clare decât prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, ca și alte comisioane, cel de risc este un element al prețului Bănii, ori, conform art. 4 alin.6 din Legea nr. 193/2000, care a transpus ciuntit Directiva amintită, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu

definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într- un limbaj ușor inteligibil, iar potrivit art.4 alin.2 din Directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Astfel, consumatorul nu poate contesta prețul convenit.

Se menționează că acest comision nu este echivalent al garanției reale imobiliare-ipoteca, comisionul de risc fiind perceput pentru administrarea și a altor riscuri decât neplata, respectiv: riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere a garanției, de neîncasare a valorii asigurării etc.

Garanția este menită să acopere exclusiv valoarea sumei împrumutate, din aceasta scăzându-se costurile pe care Banca le înregistrează cu executarea acesteia. Însă, de cele mai multe ori, ea nu asigură recuperarea sumelor acordate, având în vedere perioada lungă de timp de rambursare, raportat și la eventualele crize imobiliare, cum a fost cea din 2007, când prețul imobilelor a scăzut la jumătate.

Clauza privind acest comision este clară și fără echivoc, fiind obligatorie în sensul art.969 cod civ.. Comisionul de risc constituie un element al prețului, această clauză fiind însușită de consumator prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți.

În speță consumatorul nu a fost obligat să se supună unor condiții contractuale, pe care nu le știa la data semnării contractului, fiind în posesia tuturor elementelor care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor acestuia. Pe de altă parte banca nu a impus clienților să semneze convențiile de credit pe care nu doreau să le încheie.

Se arată că nu sunt întrunite dispozițiile art. 4 alin.1 din Legea nr. 193/2000, clauză contractuală a fost negociată direct cu reclamanta, care ea a avut inițiativa negocierii, iar la acel moment nu și-a manifestat vreo nemulțumire.

Apoi nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Nu se poate reține că riscurile Băncii sunt acoperite cu garanțiile imobiliare, întrucât noțiunea de risc este una complexă și cu incidențe diverse, fiind asumat în urma unei analize economico-financiare a solicitantului de credit și a solidității garanțiilor reale sau personale oferite.

Riscul de credit se află în strâns corelație cu riscul de diminuare a valorii creanțelor, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul de decontare/livrare, riscul valutar, riscul de marfă, riscul reputațional, astfel cum acestea sunt reglementate de art. 126 alin.1 din O.U.G. nr. 99/2006. pentru administrarea tuturor acestor categorii de risc, Banca percepe un comision de risc.

De asemenea, clauza privind posibilitatea Băncii de a ajusta rata dobânzii în funcție de valorile semnificative de pe piața financiară, nu îndeplinește niciuna din condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000. Ca și

comisionul de risc, recurenta invocă decizia nr. 4685/2012 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia comisionul de risc, dobânda constituie un element al prețului, fiind exceptată de la controlul caracterului abuziv, această clauză fiind însușită de consumatori prin semnarea contractului și a planului de rambursare care face parte integrantă din contract, devenind potrivit art. 969 Cod civil, lege între părți. Dobânda cuprinde costurile pe care Banca le are pentru a pune la dispoziție creditul pentru o perioadă îndelungată de timp.

Potrivit pct.1 lit a din Anexa Legii nr. 193/2000 "Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivație întemeiată, în condițiile în care profesionistul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celelalte părți contractante și acestea din urmă au libertatea de a rezilia imediat contractul.";

Astfel, în condițiile în care numai în cazul apariției unor situații semnificative pe piața monetară, Banca va ajusta dobânda, și este obligată să informeze consumatorul, conform art. 7 alin.2 lit.c din Condiții Generale, nu se poate reține existența vreunui abuz.

În final se invocă faptul că nu se poate aprecia abuzive clauzele respective, de vreme ce sunt modificări ale ratei dobânzii asumate de părți, clauzele referitoare la dobânzi și comisioane sunt elemente ce determină costul total al creditului, fiind exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În esență se susține că prin Legea nr. 193/2000 care a transpus conținutul Directivei Consiliului 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 s-a stabilit în mod expres competența instanței de judecată de a constata caracterul abuziv în contractele încheiate cu comercianții.

Se arată că prin Hotărârea din data de_, dată în cauza C-484/08, privind cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de T. Suprem din Spania, Curtea (Camera I) a decis că Articolul 4 alineatul (2) și articolul 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări naționale, precum cea în cauză în acțiunea principală, care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

În aceste condiții, raportat la forma Legii nr. 193/2000 în vigoare la data convenției și față de art.8 din Directivă, judecătorul național poate verifica caracterul abuziv al unei clauze chiar dacă aceasta privește obiectul sau prețul contractului.

În ceea ce privește clauza privind comisionul de 0,15% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a

convenției de credit, reclamanta reiterează susținerile din acțiune, învederând că se poate observa că valoarea acestui comision se ridică la 13505 CHF, respectiv cca.25 % din valoarea totală a împrumutului, fără a exista vreo justificare, neexistând vreo contraprestație a băncii. Caracterul preformulat al clauzei este evident, Banca revenindu-i sarcina probei, însă aceasta nu a reușit să dovedească negocierea acestei clauze. În concluzie, consideră faptul că nu există nici un risc pentru instituția bancară, clauza privind comisionul de risc fiind abuzivă, ceea ce impune restituirea tuturor sumelor de bani încasate de către pârâtă, cu titlu de comision de risc.

În ceea ce privește clauza cuprinsă în punctul 3 lit. d din contract, este apreciată ac fiind abuzivă, motivul "intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară" nu numai că nu poate fi verificat dar are și un important conținut subiectiv și arbitrar în condițiile în care "o schimbare" poate fi apreciată în mod diferit de o persoană sau instituție ca fiind semnificativă. În acest context, un motiv întemeiat în sensul legii poate fi doar acela care poate fi analizat obiectiv de orice persoană precum și de judecător.

În concluzie, clauza cuprinsă în punctul 3 lit. d din contract este abuzivă.

Analizând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs și sub toate aspectele, în condițiile art. 304 ind.1 Cod Procedură Civilă, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale în materie, tribunalul constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele care urmează a fi expuse mai jos.

Între recurenta-pârâtă în calitate de bancă împrumutătoare, și intimata- reclamantă în calitate de împrumutată, s-a încheiat Convenția de credit nr.01118270/MH/ din data de_, în temeiul căreia pârâta a acordat reclamantei un credit în valoare de 51.000 CHF, pe o durată de 300 de luni de la data încheierii convenției.

Creditul acordat reclamantei urma a fi rambursat potrivit planului de rambursare anexă la contract, în care este prevăzut, pentru fiecare lună, alături de valoarea lunară a creditului rambursat și dobânda aferentă, și valoarea comisionului de risc la care face referire pct. 5 lit. a din convenție.

Critica recurentei prin care se susține aplicarea greșită de către prima instanță a Legii nr. 193/2000 și a Directivei nr. 93/13/CEE este nefondată.

Prima instanță a interpretat clauzele acestei convenții de credit în concordanță cu legislația națională și în scopul principiilor consacrate prin Directiva 93/13/CEE.

Recurenta consideră că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu poate fi asociată prețului ca parte a obiectului contractului, comisionul de risc făcând parte din acesta.

În ce privește acest aspect, acela al prețului ca și componentă a obiectului contractului - ce constă în contravaloarea achiziționării unui bun sau prestării unui serviciu - se constată că, atât în legea națională (art.4 alin.6 din Legea nr. 193/2000) cât și în cea comunitară ( art. 4 alin.2 din Directiva nr. 93/13/CEE) expresia "preț"; este utilizată prin raportare la sintagma "raport calitate preț";, precum și la produsele și serviciile oferite în schimb. Pe de altă parte, raportat la același art. 4 alin. (6) este evident că acesta nu exclude "ab initio"; controlului unui eventual caracter abuziv al clauzelor referitoare la obiectul principal al contractelor prin raportare la preț ca parte a obiectului contractului, în condițiile în care acea clauză care le determină este clară, neechivocă și exprimată într-un limbaj inteligibil.

Același text prevede posibilitatea exercitării unui asemenea control - cu titlu de excepție - doar în situația în care clauzele respective nu sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

In cauza dedusă judecății suntem în prezența unui contract de credit ale cărei clauze sunt standardizate, situație dificilă pentru un consumator deoarece acesta nu are posibilitatea să influențeze natura lor, indiferent de gradul de pregătire.

La data încheierii contractului de credit Legea nr. 193/2000 nu a fost modificată astfel încât abia prin Legea nr. 363 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorul la art. IV a modificat Legea nr. 193/2000 introducând la articolul 4 după aliniatul 4 două noi aliniatele 5 și 6, iar aliniatul 6 prevede că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de altă parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil";.

Potrivit principiului tempus regit actum se aplică convenției de credit obiect al litigiului Legea nr. 193/2000 în forma din momentul încheierii contractului de credit.

Trebuie arătat că sintagma "…exprimate într-un limbaj ușor inteligibil"; folosită de legiuitorul național cât și cea folosită în norma comunitară

"…exprimate în mod clar și inteligibil"; nu pot fi reduse la o exprimare clară și ușor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această mențiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situația în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a rațiunilor și fundamentelor relative la conținutul clauzelor și efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Pe acest aspect, deși acest comision - denumit de risc - face parte din costul total al contractului, contrar susținerilor recurentei, clauza ce

reglementează perceperea acestuia poate fi analizată pentru argumentele anterior expuse, în condițiile în care ea nu este exprimată în mod clar și inteligibil, lăsând loc la echivoc.

Astfel, în clauza a cărui nulitate s-a solicitat, se stabilește la valoarea de

"0,15%"; a comisionului de risc aplicat la soldul creditului, lunar, pe toată perioada de derulare a convenției, după ce în condițiile generale, la art. 3.5 este prevăzut dreptul băncii de a percepe un comision de risc pentru punerea la dispoziție a creditului.

Situația este aceeași în cazul clauzei reglementate la art. 3.1 din convenția de credit unde se prevede că pentru acordarea (punerea la dispoziție) a creditului se percepe dobânda curentă, ceea ce induce ideea perceperii a două costuri pentru același serviciu al băncii, fără ca distincția dintre acestea să fie exprimată în mod clar.

Or, scindarea prețului în aceste componente poate duce la ideea că, pentru aceeași prestație s-au avut în vedere rațiuni diferite de percepere a acestora, fundamentul perceperii acestora nefiind cunoscut - în lipsa unei exprimări clare și neechivoce - consumatorului la momentul perfectării convenției de credit.

În consecință, față de caracterul neclar și echivoc al clauzei în discuție, aceasta poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului abuziv.

De altfel, nu poate fi neglijat faptul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Legea 193/2000 prin care s-a transpus Directiva 93/13 se bazează pe aceea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce la adeziunea la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor.

În plus, în jurisprudența sa, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a consfințit dreptul statelor de a aplica o protecție mai mare consumatorilor decât minimul stabilit de directivă și permite instanțelor naționale constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului sau caracterul adecvat al prețului sau renumerației, pe de o parte, față de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 iunie 2010, cauza C484/2008, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid împotriva Asociatiacion de Usuarios de Servicios Bancarios (Ausbanc), paragrafele 28-29,40-44).

Cum jurisprudența CJUE este obligatorie pentru instanțele românești rezultă că, oricum, prima instanță avea posibilitatea să analizeze caracterul abuziv al acestor clauze, fapt ce s-a și petrecut.

În ce privește condițiile impuse de lege a fi îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi apreciată ca fiind abuzivă, acestea se desprind din reglementarea art. 4 din Legea nr. 193/2000 .

Potrivit textului de lege o clauză poate fi calificată ca abuzivă dacă nu a fost negociată direct cu consumatorul, dacă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului și contrar

cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, câtă vreme funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, orice consumator s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a negocia acest comision.

Mai mult, potrivit art. 4 alin. (3) dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens, ceea ce în cauză nu s-a probat, din răspunsul la interogatoriu nerezultând negocierea.

Instanța nu poate primi argumentele recurentei prin care se încearcă, ca de altfel pe tot parcursul derulării procedurii judiciare, să se lămurească considerentele ce au stat la baza perceperii unui asemenea comision, câtă vreme aceste elemente nu sunt evidențiate în convenția de credit.

Se observă că prima instanță nu a confundat comisionul de risc cu garanția imobiliară. J. ecătoria a înțeles perfect explicațiile recurentei în sensul cărora, comisionul de risc ar fi perceput pentru gestionarea și a altor riscuri decât riscul de plată - înțeles ce nu este menționat în contract -, însă a apreciat asupra existenței unui dezechilibru între contraprestații și contrar bunei credințe, nefiind reglementată situația restituirii, fie și în parte, la finele perioadei de rambursare a acestui comision, în situația în care acest risc nu se produce.

Aplicarea unei astfel de clauze și explicațiile recurentei transferă practic toate riscurile modificării pieței financiare către consumator, fără a rezulta din vreo clauză a contractului că banca suportă o parte din acest risc, creându-se un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.

Nici susținerile ce țin de aplicarea principiului libertății contractuale nu pot fi primite, în condițiile în care art. 969 C. civ. invocate de recurentă prevăd că au putere de lege doar convențiile legal făcute iar Legea nr. 193/2000 reglementează chiar acele situații în care clauzele contractuale sunt considerate ca fiind abuzive.

Ori, motivarea recurentei în sensul căreia clauzele convenției de credit au fost negociate și acceptate de părți în cunoștință de cauză este lipsită de suport, câtă vreme, băncii îi incumba sarcina probării negocierii și nu a făcut-o.

În plus, în materia protecției consumatorilor s-a avut în vedere că, prin adoptarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000, legiuitorul european și cel național au urmărit în anumite ipoteze atenuarea principiului pacta sunt servanda, dând instanței de judecată posibilitatea de a anula acele clauze, în măsura în care se reține că acestea sunt abuzive și că o asemenea intervenție nu încalcă principiul forței obligatorii a contractelor consacrat de art. 969 alin.

(1) C. civ., libertatea contractuală nefiind identică cu una absolută sau discreționară de a contracta.

Nici critica cu privire la faptul că nu s-ar fi creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul

consumatorului, prin existența clauzei referitoare la posibilitatea băncii de a revizui rata dobânzii, nu poate fi reținută, deoarece, deși art. 1 lit. a din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, însă această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul, însă, în speța de față motivul invocat de pârâtă pentru revizuirea ratei dobânzii a fost acela al evoluției pieței financiare sau politicii de creditarea a băncii, dar fără prezentarea unor elemente de identificare, această clauză nefiind clară, deci necorespunzător descrisă, neoferind clientului posibilitatea de a cunoaște, de la început, că dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. De altfel, recurenta nu a dovedit că această clauză preformulată a fost negociată direct cu consumatorul.

Posibilitatea creditorului de a modifica unilateral nivelul dobânzii în cazul apariției unei schimbări majore pe piața monetară este de natură a crea un dezechilibru major între părțile contractului pentru că nu este prevăzut în contract nici un element de referință care să permită cuantificarea acestor schimbări si care astfel să permită debitorului să calculeze dacă majorarea este necesară si proporțională cu scopul urmărit de creditor.

Practic, opțiunea reclamantei de a contracta în aceste condiții nu a fost liberă, motivul nefiind clar nici din punct de vedere al posibilității de a realiza un control judiciar asupra lui, pentru a se determina dacă acesta poate constitui temei pentru majorarea dobânzii.

Pentru aceste considerente, constatând că sentința primei instanțe este legală și temeinică, în temeiul art. 312 alin. 2 Cod pr.civilă de la 1865 tribunalul va respinge recursul ca nefondat.

În conformitate cu art. 316 coroborat cu art. 298 și art. 274 Cod pr. civilă de la 1865, recurenta-pârâtă SC V. R. SA aflată în culpă procesuală prin exercitarea nefondată a căii de atac va fi obligată să plătească cheltuielile de judecată intimatei reclamante în sumă 2500 lei reprezentând onorariul avocațial achitat conform chitanței depuse la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de către recurenta-pârâtă SC V.

R. SA cu sediul în B., str. Ș. P., nr.42, et. 3-8 și 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr. 872 din_ pronunțată de Judecătoria Baia Mare în dosarul nr._ .

Obligă recurenta-pârâtă să plătească intimatei M. M. R. suma de

2.500 lei reprezentând cheltuieli de judecată în recurs. Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi,_ .

PREȘEDINTE,	J. ECĂTOR,		J. ECĂTOR,
C. G.	M. P.	M.	H.

GREFIER,

E. -A. I. C.

Red./Tehnored. C.G/_ - 2 ex.

← Decizia civilă nr. 513/2013. Nulitate act juridic		Sentința civilă nr. 425/2013. Nulitate radiere →

Decizia civilă nr. 929/2013. Nulitate act juridic

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Comentarii despre Decizia civilă nr. 929/2013. Nulitate act juridic