Decizia civilă nr. 11301/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ /a1
DECIZIA CIVILĂ Nr. 11301/2013
Ședința publică din 22 noiembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE: M. -I. I. JUDECĂTOR :S. AL H. JUDECĂTOR :M. B. GREFIER :V. D.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul P. A. C., împotriva sentinței civile nr. 3207 din_ pronunțată în dosarul nr. _
/a1 al Tribunalului S., în contradictoriu cu intimații D. G. A F. P.
S. ,SC C. DE P. SRL Z., SC C. DE P. SRL Z. PRIN LICHIDATOR J.
M. C. M., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru recurent, avocat M. Gozman.
Procedura de citare este legal îndeplinită cu părțile litigante.
Recursul promovat este timbrat cu 60 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la data de_, s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare din partea intimatei
G. REGIONALĂ A FINAȚELOR P. C. NAPOCA, în nume propriu și în numele ADMINISTRAȚIEI JUDEȚENE A FINAȚELOR P. S., prin care s-a solicitat respingerea recursului, din care un exemplar s-a comunicat cu reprezentanta recurentului.
Curtea, efectuând verificările impuse de dispozițiile art. 1591alin 4 C.pr.civ., stabilește că este competentă general, material și teritorial în judecarea prezentului recurs în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și ale Legii nr. 85/2006.
Reprezentanta recurentului arată că nu mai are de formulat alte cereri prealabile.
Curtea, în urma deliberării, apreciază că, prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fondul cauzei.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, casarea sentinței recurate și rejudecând cauza pe fond respingerea ca netemeinică și nelegală a cererii de angajarea răspunderii, pentru motivele exprimate în cererea de recurs. Situația de fapt reținută de judecătorul sindic este una eronată. S-a reținut că societatea a împrumutat sume de bani unor persoane fizice, stare de fapt fiind total diferită, recurentul împrumutând societății sume de 159.825 lei, sumă pe care nu a mai putut-o recupera, nefiind angajat al societății, societatea mergând prost. Este real că nu a formulat acțiune pentru recuperarea sumei de 193.500 lei datorată societății pentru că societatea nu a avut jurist și a apreciat că demersurile ar fi inutile și a sperat că va trece criza economică și acei debitori vor plăti voluntar. Nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii. Recurentul răspunde în baza răspunderii civile delictuale și nu contractuale. Noul Cod de procedură civilă nu are incidență în prezenta cauză. Creditorul a fost dezinteresat total și nu a încercat recuperarea acelei creanțe, fiind o eroare că nu
s-a virat aceea creanță la D.G.F.P. de 352 lei, creanță care a fost plătită și chitanța a fost depusă la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.3207 din_ pronunțată în dosarul nr._
/a1 al Tribunalului S. în baza art.138 alin.1 lit. a din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, s-a admis cererea formulată de creditorul DGFP S. și a fost obligat pârâtul P. A. C. să suporte pasivul social al debitoarei SC C. DE P. SRL în sumă totală de 49.669 lei, care va fi plătită creditorilor menționați în tabelul definitiv consolidat întocmit de lichidatorul judiciar și predat executorului judecătoresc.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Administratorul statutar, potrivit dispozițiilor Legii nr.31/1990 are obligația privind îndeplinirea operațiunilor de gestiune și reprezentare pe care le reclamă realizarea obiectului de activitate în condițiile și limitele legii și al actului
constitutiv.
Utilizarea bunurilor mobile sau imobile, corporale sau incorporale sau al creditelor acordate debitorului în interesul propriu sau al altei persoane constituie faptă ilicită prevăzută de art. 138 lit. a cu consecința micșorării masei credale și fraudarea creditorilor.
Administratorul statutar a reținut la sursă suma de 352 lei, reprezentând impozite și contribuții din salariile angajaților nevirate la bugetul general consolidat al statului. Acesta se face vinovat pentru că nu a luat măsurile necesare, inclusiv acțiuni în justiție pentru recuperarea sumei de 193.500 lei, afirmând că această sumă a fost împrumutată unor persoane fizice, iar în prezent s-a prescris termenul pentru acționarea în justiție.
Creanțele reprezintă obligații financiare ale unei persoane către o altă persoană, născute ca urmare a derulării unor raporturi obligaționale .
În speță, societatea debitoare a vândut la clienți persoane fizice bunuri, materiale de construcție, care nu au plătit prețul.. Administratorul statutar, în ședința publică din 27 mai 2013 a arătat că societatea a împrumutat cu sume mari de bani diferite persoane fizice, împotriva cărora nu a promovat acțiuni în justiție pentru recuperare, iar în prezent acestea sunt prescrise.
Aceste obligații, sume de bani, sunt certe, astfel că se constituie într-un bun în sensul art.1 din protocolul nr.1. În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană în cauza Sovtrassavto Holding C. Ucrainei, constatând acțiunile ce constituie parte din capitalul social are valoare economică fiind evaluabil în bani, deci constituie un bun. Cu atât mai mult se încadrează în noțiunea de bun o sumă de bani certă, lichidă, scadentă, necontestată de părți.
Din perspectiva acestor interpretări, suma de 193.950 lei constituie indubitabil un bun în sensul art.1 din Protocolul nr.1 și el aparține de drept societății debitoare.
Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune, ea poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități sau neluarea unei măsuri când, această activitate trebuia, potrivit legii să fie întreprinsă.
Or, administratorul statutar nu a luat măsurile necesare, inclusiv acțiuni judiciare în vederea recuperării sumei de 193.950 lei, fapt ce ar fi constituit o creștere a activului patrimonial și concretizarea posibilităților de dezvoltare economică de reducere sau chiar înlăturare a datoriilor sociale.
Legătura cauzală dintre fapta ilicită, astfel cum a fost descrisă și cauzarea stării de insolvență derivă printre altele, din modul de influențare în concret a activității economice specifice de către valoarea creanței de recuperat.
Însuși administratorul statutar a considerat că recuperarea creanțelor ar fi condus la stingerea datoriilor, inclusiv a propriei creanțe față de debitoare, situație în care, neavând datorii, societatea nu ar fi ajuns în stare de insolvență.
Prin urmare, omisiunea de a lua măsuri în vederea recuperării creanței de 193.950 lei a determinat starea de insolvență și pasivul social privind debitoarea.
Este adevărat că în doctrină s-a emis punctul de vedere că omisiunea de a iniția demersurile necesare în vederea recuperării creanțelor pe care debitorul persoană juridică le are față de anumiți parteneri contractuali determină mărirea fictivă a pasivului debitoarei persoane juridice, astfel că ar fi aplicabile disp. art. 138 alin.1 lit.e din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței, însă, în contrast cu această opinie, practica judiciară asimilând sumele de bani reprezentând creanțe cu noțiunea de bun în sensul art. 1 din Protocolul nr.1, a constatat aplicabilitatea disp. art. 138 alin.1 lit.a. Explicația constă că atâta vreme cât administratorul statutar a omis cu bună știință recuperarea creanței, a acceptat ca aceste bunuri (sume de bani) să fie folosite fie de el însuși sau de alte persoane, respectiv persoanele în favoarea cărora s-a scurs termenul de prescripție, beneficiare ale împrumuturilor.
Bunurile ar fi putut acoperi pasivul debitoarei dacă s-ar fi depus diligențele necesare în vederea valorificării sau depozitării corespunzătoare.
Folosirea acestor bunuri cu rea-credință și în scop contrar intereselor societății constituie fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.1 lit.a care a cauzat ajungerea societății în insolvență și au determinat angajarea răspunderii administratorului statutar.
Având în vedere faptul că potrivit art.71 din legea nr. 31/1990, obligațiile și răspunderea administratorului sunt reglementate de dispozițiile referitoare la mandat, instanța a avut în vedere și dispozițiile art.2009 - 2012 Cod civil, potrivit căruia mandatarul este răspunzător nu numai pentru dol, dar și de culpa comisă în executarea mandatului.
Fapta ilicită nu trebuie neapărat să constea într-o acțiune, dar poate consta și în omisiunea, inacțiunea ilicită, în neîndeplinirea unei activități ori neluarea unei măsuri când această activitate trebuia, potrivit legii să fie întreprinsă.
O societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul statutar manifestă un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime pentru funcționare societății.
Acesta este raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului statutar, constând în nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societății.
Răspunderea reglementată de prevederile art.138 din Lege presupune existența unui prejudiciu în patrimoniul creditorilor debitorului insolvent.
Prejudiciul creditorilor rezidă în imposibilitatea acesteia de a-și realiza creanțele scadente din cauza faptului că administratorul statutar sau altă persoană au cauzat starea de insolvență, astfel că debitorul nu a mai putut achita datoriile exigibile cu fondurile bănești disponibile. O parte din pasivul societății va fi suportat de administratorii statuari pentru că datorită faptelor săvârșite de către ei, debitorul a ajuns în stare de insolvență.
Prejudiciul este cauzat direct debitorului persoană juridică și numai indirect creditorilor.
Prin urmare, dovada legăturii dintre fapta ilicită, culpabilă a administratorului societății debitoare este dovedită, astfel că cererea formulată în condițiile art.138 alin.1 lit.a din Legea insolvenței a fost admisă.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul P. A. C.
solicitând admiterea recursului, casarea în întregime a sentinței civile
nr.3207/_ si respectiv rejudecănd cauza pe fond respingerea ca netemeinică si nelegală a cererii de angajare a răspunderii administratorului formulată de D. G. a F. P. a Județului S. împotriva pârâtului, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului pârâtul a arătat următoarele:
Astfel, critică sentința recurată deoarece instanța de fond a dat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fiind cât se poate de clar că, în cauză, nu s-a dovedit de către intimata creditoare că ar fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale aplicate în concret la motivele de angajare a răspunderii administratorului prevăzute de art.138 alin.l lit.a și c din Legea nr.85/2006.
Situația de fapt reținută de către judecătorul sindic este una complet eronată; se arată, astfel, la pagina 2 alin.12 și, respectiv, pagina 3 alin. 1 că pârâtul ar fi afirmat că a "împrumutat" suma de 193.500 lei unor persoane fizice, respectiv că "societatea a împrumutat cu sume mari de bani diferite persoane fizice".
De fapt, așa cum a arătat și în întâmpinarea depusă la dosarul instanței de fond, pârâtul a împrumutat societatea cu suma de 159.825 lei (împrumut pe care societatea nu l-a mai putut restitui pârâtului!!) și nu s-au dat bani cu împrumut unor persoane fizice, așa cum greșit a reținut judecătorul sindic!
Modul în care a înțeles instanța de fond să îsi motiveze soluția nu este sprijinit de nici un fel de probe si nu are nici suport legal. Se arată, astfel că "Folosirea acestor bunuri (sumele de bani nerecuperate de la debitorii persoane fizice) cu rea credință si în scop contrar intereselor societății constituie fapta ilicită prevăzută de art.138 alin.l lit.a care a cauzat ajungerea societății în insolventă si au determinat angajarea răspunderii administratorului statutar."
Nu s-a făcut dovada vinovăției pârâtului cu privire la faptele prevăzute în art.138 alin. l lit.a si c, or, așa cum sunt acestea stabilite de către legiuitor, săvârșirea lor presupune intenția ca formă de vinovăție, șl nu doar culpa!
Nici codul civil șl nici legea nr.85/2006 nu instituie o prezumție de culpă în sarcina administratorului și, cu atât mai mult, atunci când săvârșirea faptei ilicite se sancționează doar dacă s-a făcut cu intenție, această intenție trebuie dovedită de către cel care o invocă. În speța de față, creditoarea nu a făcut dovada că ar fi săvârșit vreuna din faptele enumerate în art.138 alin.l lit.a și c cu
intenția de a aduce societatea în incapacitate de plată.
Mai mult, prevederile NOULUI cod civil nu sunt incidente în prezenta cauză.
Astfel. în temeiul art.103 din Legea nr.71/2011. răspunderea pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (răspunderea civilă delictuală) este guvernată de legea în vigoare în momentul săvârșirii faptei ilicite. Prin urmare, admițând existenta unor fapte ilicite, trebuie făcută distincție între faptele săvârșite sub incidența Codului civil anterior si cele săvârșite sub incidența codului civil actual. De asemenea, art.3 din Legea nr.71/2011 prevede că: "Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor." Prin urmare, mandatul administratorului societății este guvernat de prevederile legii în vigoare la data la care acesta a fost numit administrator, respectiv Codul civil anterior!
Prin reglementările din art.138 din Legea nr.85/2006 legiuitorul nu a înțeles sa instituie o prezumție legala de vinovăție si de răspundere, ci a prevăzut doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, dar dupa administrarea de dovezi
care sa conducă la concluzia ca, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la ajungerea societății in stare de insolventa.
Ca atare, in lipsa unor dovezi concrete din care sa rezulte in concret ce bunuri au fost folosite de administratorul statutar in interes propriu sau in cel al unei alte persoane, modalitatea in care s-a realizat această fapta, perioada de timp, si nu in ultimul rând faptul ca aceasta fapta ar fi produs starea de insolventa, nu poate fi reținuta ca fiind dovedita fapta ilicita.
Natura juridica a răspunderii administratorului fata de terți (creditorii din tabelul definitiv), este aceea a unei răspunderi distincte/speciale care împrumuta caracteristicile răspunderii delictuale, răspunderea contractuala operând în raporturile administratorului numai cu societatea.
În aceste condiții, culpa pârâtei intimate nu este prezumata conform art.1082 Cod civil ca la răspunderea contractuala, ci trebuie dovedita împreuna cu îndeplinirea celorlalte condiții cerute pentru antrenarea răspunderii delictuale.
Solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că, până la declanșarea crizei, a achitat în întregime toate datoriile față de DGFPS, dovadă stând în acest sens Fișa sintetică totală pe care a depus-o în probațiune din care rezultă că a achitat față de creditoare o sumă totală de 51.821 lei, mai mare decât cea restantă la data deschiderii procedurii falimentului.
Cât privește clienții societății, marea majoritate au fost persoane fizice, care, în urma scăderii drastice a veniturilor după declanșarea crizei, nu au mai putut să-și achite datoriile față de S. C. DE P. S. Fiind vorba de clienți vechi și sperând că vor continua relațiile comerciale, nu i-a acționat în instanță, mizând totodată pe faptul că se va termina criza și își vor achita datoriile. În același timp, știind că li s-au diminuat veniturile și în contextul în care litigiile nu îi garantau recuperarea creanțelor, a preferat să evite cheltuiala pe care o presupuneau procesele de recuperare a datoriilor restante. În condițiile în care societatea nu avea angajat un consilier juridic, ar fi trebuit să apeleze la un avocat, cheltuială pe care, în lipsa veniturilor din partea societății, nu și-a permis-o.
În condițiile în care pârâtul a împrumutat societatea cu suma de 159.825 lei, sumă evidențiată șl in raportul lichidatorului, ca reprezentând datoria societății către asociați), este evident că ar fi fost direct interesat în recuperarea creanțelor dacă ar fi avut posibilitățile financiare necesare.
Subliniază faptul că a accesat o linie de credit bancar pentru societate în valoare de 15.800 lei dar aceasta a fost plătită integral, după cum se poate observa din actele contabile.
Având în vedere situația de mai sus, consideră că este evident că nu este vinovat de nici una din faptele indicate în art.138 alin.l lit.a și lit.c, cererea creditoarei DGFPS fiind cât se poate de vagă și nedovedită. Sarcina probei, potrivit art.l29(l) ultima teza Cod procedura civila si art.1169 Cod civil, incumba celui care face o afirmație în fata judecații, nefiind instituita o prezumție legala de vinovăție si de răspundere în sarcina pârâtului ci, prin art.138 din lege prevazându-se doar posibilitatea atragerii acestei răspunderi, si numai dupa administrarea de dovezi în acest sens. Cu toate că creditoarea care a formulat cererea nu a adus nici un fel de dovezi în acest sens, judecătorul, depășind limitele rolului activ al instanței, a admis totuși cererea vădit nedovedită!
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea constată următoarele:
În fapt, procedura falimentului privind S. C. DE P. S. s-a deschis prin încheierea civilă nr.517/C din_ a Tribunalului S. . Prin cererea de angajare a răspunderii administratorilor formulată în prezentul dosar, creditoarea DGFP S. a solicitat angajarea răspunderii pârâtului, fost
administrator statutar, pentru suma de 49.669 lei, în temeiul art.138 alin. 1 lit.a și c din Legea nr.85/2006.
În susținerea cererii, s-a arătat că pârâtul a reținut la sursă suma de 352 lei, reprezentând impozite și contribuții din salariile angajaților nevirate la bugetul general consolidat al statului. Totodată, acesta se face vinovat pentru că nu a luat măsurile necesare, inclusiv acțiuni în justiție pentru recuperarea sumei de 193.500 lei, constând în creanțe de recuperat de la diverse persoane fizice, în prezent prescrise.
Tribunalul a achiesat acestei poziții, admițând cererea și apreciind că faptele imputate se circumscriu prev. art. 138 alin. 1 lit. a din LPI.
Prin recursul declarat, pârâtul arată că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale textelor legale invocate în susținerea cererii.
Curtea reține, cu titlu preliminar, că nu au fost demontate prin probațiunea administrată susținerile recurentului în sensul în care societatea a fost înființată în anul 2006, având ca obiect principal de activitate "amenajări interioare". În anul 2008, debitoarea a deschis un magazin de prezentare în incinta S. Multicom S. Z., pentru a promova produse destinate amenajărilor interioare exclusiviste, respectiv marmură, granit, vopsele decorative, tapet, cu intenția de a se remarca pe piața locală, în contextul existenței și altor societăți comerciale cu același obiect de activitate iar, pentru amenajarea spațiului respectiv, a fost învestită suma de cca 100.000 lei.
Se mai arată că magazinul a funcționat doar 6 luni de zile, în perioada iulie-decembrie 2008, vânzările scăzând considerabil după declanșarea crizei economice în toamna anului 2008. Dată fiind amploarea investiției făcute în spațiul respectiv și sperând că se va termina criza economică, s-a păstrat magazinul în continuare, fiind plătită chiria pentru cei aproximativ 100 m2 încă un an de zile. Odată cu plecarea a doi din cei trei asociați care au constituit societatea, au plecat și angajații cu care se prestau lucrările de amenajări interioare, situație în care activitatea societății s-a restrâns la vânzarea de produse.
Plecând de la aceste premise factuale, Curtea ia act de faptul că, deși nu se contestă de către recurent împrejurarea că nu a fost virată suma de 352 lei ce reprezenta obligații cu reținere la sursă, nu a fost relevat care ar raportul de cauzalitate dintre această faptă și starea de insolvență. Dat fiind cuantumul mic în discuție, precum și faptul că este vorba despre o situație izolată, recurentul relevă cu temei că nu a cauzat un prejudiciu considerabil bugetului de stat, sau cel puțin nu unul care să poată fi pus în legătură directă cu starea de insolvență.
Mai mult, ca o dovadă a bunei-credințe a recurentului, în momentul în care acesta a aflat prin lecturarea cererii de angajare a răspunderii administratorilor de această obligație de plată, a achitat-o de urgență, dovadă stând chitanța depusă la fila 16 din dosarul de fond.
În ceea ce privește celelalte susțineri ale creditoarei-reclamante, se arată de către pârât că stocurile de marfă înregistrate în contabilitatea societății, respectiv mostre ale produselor promovate în magazin, depreciate fizic, fără valoare economică, pot fi văzute și acum în incinta SC Multicom SRL, deci nu se poate susține că și le-ar fi însușit în scopuri personale sau a altor persoane fizice/juridice.
De asemenea, sumele de bani identificate de către lichidator în contul "casă", respectiv 2.144,82 lei i-au fost predate acestuia, fapt confirmat prin raportul final depus la dosar.
În plus, un element cu incidență decisivă asupra cauzei rezultă din cuprinsul aceluiași raport, conform căruia, lichidatorul relevă că, în urma studierii actelor contabile, care i-au fost predate, a concluzionat că nu există elemente care
să fundamenteze formularea unei cereri de angajare a răspunderii patrimoniale a administratorului societății.
Un alt aspect ce trebuie subliniat de către instanța este cel legat de faptul că, deși cererea a fost întemeiată pe prev. art. 138 alin. 1 lit. a și c din LPI, judecătorul sindic a validat doar susținerile privind incidența primului dintre aceste teste legale, soluție la care achiesează și Curtea.
Aceasta întrucât, așa cum s-a statuat în doctrină, afirmațiile generice referitoare la faptul că pârâtul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți, fără a indica, în concret, elemente care să ducă la concluzia îndeplinirii condiției prevăzute de art. 138 lit. c) din lege, nu pot sta la baza pronunțării unei hotărâri de angajare a răspunderii.
Nedepunerea diligentelor pentru recuperarea unor creanțe poate constitui suficient temei pentru a se reține o atare faptă numai dacă, în mod intenționat, pârâtul a urmărit împiedicarea recuperării acestor sume, ceea ce în cauză nu s-a dovedit.
Ca atare, singurul aspect care rămâne în discuție este cel legat de legalitatea soluției de la fond, referitoare la obligarea pârâtului la plata pasivului, în contextul specific al prev. art. 138 lit. a din LPI și în care i se impută nerecuperarea creanțelor pe care le avea debitoarea față de terți, în acord cu înregistrările din contabilitate.
În acest context, în mod corect arată recurentul că situația de fapt reținută de către judecătorul sindic este una eronată; astfel, se susține că pârâtul ar fi afirmat că a "împrumutat" suma de 193.500 lei unor persoane fizice, respectiv că "societatea a împrumutat cu sume mari de bani diferite persoane fizice".
De fapt, așa cum rezultă din actele dosarului, precum și din chiar cererea de chemare în judecată, ceea ce i se impută pârâtului nu este faptul că societatea ar fi împrumutat unor persoane fizice suma indicată, ci că nu s-au efectuat demersurile pentru recuperarea unor creanțe datorate de terți, în favoarea cărora debitoarea a prestat servicii.
Totodată, recurentul subliniază că a împrumutat societatea cu suma de 159.825 lei, pe care nu și-a mai recuperat-o, nefiind vorba, în nici un caz, despre împrumuturi date unor persoane fizice, așa cum a reținut judecătorul sindic.
Plecând de la aceste premise, Curtea constată că raportat la starea de fapt dedusă judecății, în cauză nu erau îndeplinite cerințele impuse de textul art. 138 alin. 1 lit. a din LPI.
Astfel, doctrina este unanimă în a aprecia că această faptă ilicită trebuie să fie expresia unor acțiuni pozitive, ce îmbracă forma unor acte de dispoziție materială sau juridică, iar nu omisive, a organului executiv. În acest context, nedepunerea diligentelor pentru recuperarea unor creanțe nu poate constitui suficient temei pentru a se reține o atare faptă în limitele art.138 alin.l lit.a din lege.
Chiar dacă insolvența își are originile în neurmărirea încasării creanțelor debitoarei, acest fapt nu justifică apelarea la prevederile invocate de creditoare, fiind unanim acceptată teza caracterului limitativ al enumerării din art. 138, precum și faptul că abuzul de bunuri sociale nu poate fi săvârșit prin inacțiune.
În plus, așa cum corect relevă recurentul, practica instanțelor de judecată a fost constantă în a stabili că omisiunea de a întreprinde demersuri pentru recuperarea creanțelor de la clienți nu se încadrează în dispozițiile art.138 alin.l lit. a din legea nr.85/2006, întrucât fapta este condiționată de existența intenției de a favoriza o altă persoană prin folosirea bunurilor falitei. Or, raportat la situația dedusă judecății, nu s-a dovedit intenția de a favoriza debitorii societății
sau folosul pe care l-ar fi obținut pârâtul prin nerecuperarea de la debitori a creanțelor datorate societății.
Este adevărat că există și soluții în care răspunderea pârâtului este angajată pentru această faptă și pe acest temei, dar numai în cazul în care ea este dublată de nepredarea documentelor contabile, singurele care fac posibilă identificarea debitorilor. Astfel, numai într-o astfel situație și utilizând mecanismul prezumțiilor simple, se poate deduce că pasivitatea pârâtului poate fi sancționată pe temeiul prev. art. 138 alin. 1 lit. a.
În cazul de față însă, documentele contabile au fost predate, practicianul în insolvență nerelevând existența unor legături sau elemente pe baza cărora să se poată aprecia existența folosului propriu, al pârâtului, direct sau indirect.
În concluzie, managementul defectuos al unei societăți nu este motiv de antrenare a răspunderii administratorului, răspunderea acestuia fiind limitată la situațiile expres și limitativ prevăzute în art.138 din legea nr.85/2006, în cazul de față, simpla indicare a faptei prevăzute de textul de lege nefiind suficientă, în lipsa unor probe din care sa rezulte cum au fost folosite bunurile/creditele societății în fapt, pentru a se putea determina scopul utilizării lor.
Ca atare, neexistând faptă ilicită, nu se poate discuta despre întrunirea celorlalte elemente ale răspunderii pârâtului, recursul acestuia urmând a fi admis, în acord cu prev. art. 304 cpt. 9, art. 312 C.pr.civ., sentința fiind modificată, în sensul respingerii acțiunii.
Conform prev. art. 274 alin. 1 C.pr.civ. de la 1865, va fi obligată intimata
D. G. A F. P. S. să plătească recurentului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial( f. 19).
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâtul P. A. C. împotriva sentinței civile nr.3207 din_ pronunțată în dosarul nr._ /a1 al Tribunalului S. pe care o modifică în sensul că respinge actiunea.
Obligă intimata D. G. A F. P. S. să plătească recurentului suma de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
Președinte Judecători Grefier
M. -I. I. S. Al H. M. B. V. D.
Aflată în C.O. Semnează presedintele
Curții de A. C.
V. M.
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./_ Jud.fond: DP
| ← Sentința civilă nr. 1203/2013. Răspundere organe de... | Sentința civilă nr. 1303/2013. Răspundere organe de... → |
|---|
