Decizia civilă nr. 2289/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIE CIVILĂ Nr. 2289/2013
Ședința publică de la 19 Februarie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. -I. A.
Judecător C. I.
Judecător DP Grefier M. N. Țâr
Pe rol, judecarea recursului declarat de pârâții M. C. I., M.
V. T. împotriva sentinței civile nr. 6246 din_ pronunțată de către Tribunalul Specializat C. în contradictoriu cu intimații SC 4 M P. S. PRIN LICHIDATOR J. C. T. C. având ca obiect Angajarea raspunderii conform art.138 din Legea 85/2006 - depus de T. C. în dos._ .
La apelul nominal, făcut în cauză se prezintă av. A. Măstăcăneanu în substituire și în reprezentarea intereselor recurenților, cu împuternicire avocațială aflată la fila 19 din dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este legal timbrat cu taxa judiciară de timbru în valoare de 60 de lei și are aplicat timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei ocazie cu care se învederează instanței că pricina se află la primul termen de judecată pentru care procedura de citare este legal îndeplinită, părțile litigante au solicitat judecarea pricinii în lipsă.
Se mai menționează că la data de_ se înregistrează din partea practicianului în insolvență- întâmpinare prin care se solicită respingerea recursului.
C. ea, din oficiu, în temeiul art.1591alin.4 din C.pr. civilă, raportat la dispozițiile art.8 din Legea nr.85/2006 constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
Un exemplar din întâmpinare se comunică cu reprezentanta recurenților care relevă instanței că nu mai are alte cereri de formulat.
C. ea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul pentru susținerea recursului.
Reprezentanta recurenților solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate relevând în susținere instanța de fond a analizat în mod sumar fondul cauzei, nu există un raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în condițiile în care acesta nu a fost dovedit. Nu solicită acordarea de cheltuieli de judecată.
C. ea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 6246 din_ pronunțată de către Tribunalul Specializat C. în dosarul nr._, s-a admis cererea de instituire a răspunderii materiale formulată de lichidatorul judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ "T. M. C. "; desemnat să administreze procedura
falimentului debitoarei SC M 4 P. S. și în consecință:
Pârâții M. C. I. (căsătorită RAȚIU) și M. V. T., au fost obligați, în solidar, să plătească suma de 356.658,77 lei, reprezentând pasivul debitoarei SC M 4 P. S. aflată în faliment în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. .
Pentru a hotărî astfel judecătorul sindic a reținut că, conform dispozițiilor art.138 din Legea nr.85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Cazurile de responsabilitate sunt limitate la comiterea faptelor prevăzute în aliniatul 1 al art.138 lit. a-g. Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat - cuprins în actul constitutiv - atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.
În cazul în care administratorii încalcă dispozițiile prevăzute de Legea nr.31/1990 sau alte legi incidente ori săvârșesc în exercitarea mandatului fapte de natură a crea prejudicii, suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale. În situația în care administratorii nu-și îndeplinesc sau își îndeplinesc în mod necorespunzător mandatul încredințat de acționari prin actul constitutiv sau prin hotărârile adunărilor generale se va putea angaja răspunderea acestora pe tărâm contractual.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art.3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Constatarea stării de insolvență constituie o condiție pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006, impun condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi.
Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților.
Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni.
Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006. Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Răspunderea administratorului este angajată în orice situație în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă.
Culpa administratorului se apreciază după tipul abstract - culpa levis în abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde
derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâților poate fi încadrată în prev. art.138 lit. a din Legea nr.85/2006, respectiv că aceștia au folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane.
La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere faptul că noțiunea de bun trebuie interpretată în sens larg, incluzându-se aici orice obiect cu valoare economică, inclusiv creanțele.
Din cuprinsul documentelor predate a rezultat că aceștia nu au urmărit încasarea debitelor datorate de clienții societății debitoarei, ba mai mult au încasat de la societate suma de 25.434,31 lei fără a depune documente justificative pentru modul în care au cheltuit aceste sume, astfel că raportat la acest context judecătorul sindic a reținut că se poate prezuma că au folosit aceste fonduri în interes personal, prezumție care nu a fost răsturnată de către pârâți, deși aveau această obligație.
Utilizarea de către administratorii statutari a bunurilor aparținând debitoarei în interes personal a constituit factorul determinant în ajungerea societății în stare de insolvență, putându-se trage astfel concluzia că activele societății au fost folosite în alt scop decât cel prevăzut de lege.
Pârâții nu au pus la dispoziția lichidatorului judiciar nici un document din care să rezulte că sumele evidențiate în bilanțul contabil depus la dosar au fost folosite în interesul debitoarei.
Așadar, față de situația relevată de actele contabile ale debitoarei, judecătorul sindic a apreciat că atâta timp cât au existat bunuri în patrimoniul debitoarei, iar la momentul deschiderii procedurii acestea nu mai existau în fapt, prezumția că acestea au fost folosite în folosul personal sau al altei persoane este pe deplin justificată, iar fapta se circumscrie disp. art.138 lit. a din Legea nr.85/2006.
În ceea ce privește întrunirea în speță a disp. art. 138 alin.1 lit. d din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic a reținut următoarele:
În cazul în speță, în sarcina pârâților au fost invocate de către lichidatorul judiciar săvârșirea unor fapte reglementate de art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006, respectiv ținerea unei contabilități fictive sau ținerea contabilității cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie ori dispariția unor documente contabile produsă de administratorii statutari.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâților poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care aceștia nu i-au predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art. 28 din Legea nr. 85/2006. Mai mult decât atât, instanța a apreciat că atâta timp cât, legiuitorul a înțeles să sancționeze neținerea contabilității în conformitate cu legea, cu atât mai mult sancționează neținerea contabilității. Or, în cauză pârâții se fac vinovați de neținerea contabilității anterior deschiderii procedurii, lista bunurilor debitoarei, lista creditorilor și contul de profit și pierdere sunt determinate de lipsa acestora, întrucât nu s-a ținut evidența contabilă la zi.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâților le revenea, în calitate de administratori statutari, obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce le-a fost încredințat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile sale reieșind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit. c și alin.2 ale Legii nr.31/1990, precum și din disp. art.11 alin.4 din Legea nr.31/1990 republicată.
Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective.
În condițiile în care evidența contabilă nu a fost ținută sau nu a fost ținută în conformitate cu legea, există o prezumție de culpă, întrucât corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de Legea nr.31/1990, care în art.73 lit. c stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art.11 din Legea nr.82/1991 a contabilității republicată prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea, se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanțelor înscrise în tabelul definitiv și anume, creanțe bugetare, în condițiile ținerii contabilității societății debitoare, putea fi substanțial mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalități și majorări de întârziere.
Astfel, faptul că administratorii statutari nu au depus la dosar actele contabile solicitate de lichidatorul judiciar, creează prezumția că pârâții nu și-au îndeplinit obligațiile de ținere a contabilității conform legii.
Așa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâților poate fi reținută și săvârșirea faptei reglementate de art.138 lit. d din Legea nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Întrucât creditorii nu și-au recuperat nici măcar parțial creanțele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanțe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, judecătorul sindic a considerat că pârâții se impune a fi obligați la plata, în solidar, a pasivului debitoarei în cuantum de 356.658,77 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâții M. C. I., și M.
V. T. , solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 3041C. proc. civ. admiterea recursului așa cum a fost formulat, și pe cale de consecință, modificarea sentinței recurate, în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii personale.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că prin sentința civilă nr. 6246/2011, Tribunalul Specializat C. a admis cererea de instituire a răspunderii materiale în baza art.138 alin.1 lit. a și d, formulată de lichidatorul judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENȚĂ "T. M. C. " desemnat să administreze procedura falimentului debitoarei SC M4 P. S., și, în consecință, a obligat în solidar, pârâții la plata sumei de 356.658,77, reprezentând întreg pasivul debitoarei S.C. M 4 P. S., aflată în faliment în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. .
Instanța de fond a interpretat în mod eronat atât starea de fapt cat și de drept, reținând în cauză incidența art. 138 al. l lit. a și d.
Natura răspunderii reglementate de dispozițiile art. 138 - 142 din Legea nr. 85/2006 tinde să se situeze în sfera răspunderii delictuale cu unele particularități decurgând din faptul că nu se urmărește repararea integrală a prejudiciului și nu este o răspundere față de creditori, ci față de societatea al cărei patrimoniu urmează a se îndestula prin recuperarea unei părți din datoriile
sociale, de la administratorul care a săvârșit una din faptele prevăzute limitativ de 138 din actul normativ menționat.
Apreciază drept netemeinică și nelegală sentința atacată raportat la art.304 pct.9 coroborat cu art.3041, pentru considerente pe care le expune pe larg în cele ce urmează.
Instanța de fond a apreciat în mod eronat ca fiind dovedită condiția culpei.
Judecătorul sindic a reținut în mod eronat că se află în fata unei culpe prezumate a membrilor organelor de conducere, de unde ar deriva și obligativitatea acestora de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-le.
Interpretând de o asemenea manieră legea este evident că, în fapt, nu s-a mai ținut cont de administrarea unor probe concludente și pertinente, care să conducă la concluzia că pârâții ar fi folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu. Pur și simplu aceste aspecte au fost prezumate, în condițiile în care a existat o faptă culpabilă, de orice natură. Totodată pârâții erau într-o imposibilitate obiectivă de a face dovada unui fapt negativ, cum instanța de fond sugera că ar fi trebuit să procedeze.
Învederează faptul că sarcina de a proba săvârșirea actelor ilicite prevăzute
limitativ de dispozițiile art. 138, al. 1 din Legea nr. 85/2006 de către organele de conducere ale societății comerciale precum și raportul de cauzalitate dintre aceste acte și ajungerea societății în încetare de plăți revine celui care a cerut antrenarea răspunderii personale în baza principiului de drept consacrat de dispozițiile art. 1169 Cod civil. Această dovadă nu a fost făcută, ci prezumată.
Este important de precizat faptul că legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, ci a prevăzut posibilitatea atragerii răspunderii administratorului doar după administrarea de dovezi concludente și pertinente, care să conducă la concluzia că, prin săvârșirea faptelor expres și limitativ prevăzute de lege, s-a contribuit la ajungerea debitorului în stare de insolvență.
În acest context, o simplă afirmare a unui fapt nu este suficientă pentru a se hotărî atragerea răspunderii personale, câtă vreme nu se face dovada îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii delictuale .
Instanța de fond a apreciat în mod eronat ca fiind dovedit prejudiciul.
În ceea ce privește dovedirea prejudiciului în cauză, judecătorul sindic a reținut că "Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor din cauza ajungerii debitoarei în insolvență(..) Constatarea stării de insolvență constituie o condiție pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de creditori și implicit prejudicierea acestora. "
Astfel după cum reține judecătorul sindic, la data deschiderii procedurii această condiție era deja îndeplinită, nemaifiind astfel necesară analiza acesteia în cadrul acestei acțiuni.
Ori, prejudiciul nu poate fi constat ca și dovedit prin simplul fapt al deschiderii acestei proceduri speciale. Dacă intenția legiuitorului ar fi fost în acest sens, s-ar fi aflat cu siguranță în prezenta unei reglementări exprese de așa natură.
Instanța de fond a apreciat în mod eronat ca fiind dovedită legătura de cauzalitate între fapta și prejudiciu, astfel având în vedere faptul că prejudiciul nu a fost dovedit, nici legătura de cauzalitate nu are cum să fie dovedită.
De altfel și judecătorul sindic statuează faptul că "fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților", ori nu există nici un fel de probă în acest sens.
Pornind de la premisele arătate anterior, judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâților poate fi încadrată în prev. art. 138. lit. a din Legea nr.8S/2006, respectiv că aceștia au folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu sau a unei alte persoane, noțiunea de bun, fiind interpretată în sens larg, incluzându- se orice obiect cu valoare economica, inclusiv creanțele.
La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere că pârâții nu aveau documente din care să reiasă că au urmărit încasarea debitelor datorate de clienții societății debitoarei, că au încasat de la societate suma de 25.434,31 lei fără a depune documente justificative pentru modul în care au cheltuit aceste sume.
Precizează faptul că acest considerent nu are nicio relevanță în analiza îndeplinirii condiției prev. de art. 138 lit. a, deoarece această acțiunea are în vedere, în mod exclusiv, fapte care să fi cauzat apariția stării de insolventă, ori în mod cert încasarea unei sume de bani după declanșarea procedurii nu poate duce la apariția stării de insolvență.
De asemenea faptul că pârâții au efectuat diverse operațiuni de împrumuturi între firme, fără ca SC M 4 P. să aibă în obiectul de activitate și operațiunile de împrumut, în scopul evident de a putea continua activitatea comercială a societății de la acel moment, nu este un element de natură a proba sau cel puțin indica, faptul că aceștia au folosit bunurile societății în interes personal.
Raportat la aspectele arătate anterior, judecătorul sindic a reținut că se poate prezuma că pârâții au folosit aceste fonduri în interes personal, prezumție care nu a fost răsturnată de parați, deși ar fi avut această obligație.
Însă, din analiza faptelor imputabile pârâților, reținute de către instanța de fond cu privire la fapta prev de art.138 lit. a, și anume lipsa unor documente din care să reiasă urmărirea propriilor creditori și lipsa unui document care să ateste ce s-a întâmplat cu suma în cuantum de 25.434,3 lei încasată după deschiderea procedurii, nu reiese sub nicio formă, cum pârâții ar fi folosit în interes personal bunurile, respectiv fondurile societății.
Conform acestui raționament juridic expus anterior, instanța de fond și-a format convingerea că pârâții ar fi utilizat bunurile aparținând debitoarei în interes personal, de unde ar rezulta că acesta este și factorul determinant în ajungerea societății în stare de insolvență.
În ceea ce privește fapta prev. de art.138 al. l lit. d, judecătorul sindic a apreciat că "in sarcina paraților poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care aceștia nu i-au predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art. 28 din Legea 85/2006 "".
De asemenea, judecătorul sindic și-a motivat soluția reținând faptul că: "In condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea, se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanțelor înscrise în tabelul definitiv, și anume, creanțe bugetare, în condițiile ținerii contabilității societății debitoare, putea fi substanțial mai mic (dar tot ar fi existat) întrucât debitele principale nu ar fi atras penalități și majorări de întârziere".
Raționamentul juridic este lacunar, neputându-se deduce ce anume a avut în vedere instanța de fond, respectiv care ar fi raportul între ținerea/neținerea contabilității respectiv penalitățile și majorările de întârziere.
Analizând sistematic considerentele care au format convingerea instanței de fond, învederează instanței de recurs că simplul fapt afirmat al neținerii contabilității în lipsa dovedirii celorlalte condiții de antrenare a răspunderii
delictuale, nu atrage automat angajarea răspunderii administratorului debitoarei, o atare soluție făcând abstracție de dispozițiile din capitolul IV al Legii nr. 85/2006 (art. 138 - 142) care instituie o răspundere subiectivă limitată la fapte și persoane anume determinate, în condiții expres prevăzute în textul legii. Mai mult, fapta negativă de neținere a contabilității, în sensul art. 138, al. 1, lit. d din Legea nr. 85/2006, faptă care poate fi săvârșită exclusiv cu intenție", trebuie să fi fost săvârșită cu scopul precis de a denatura rezultatele financiare a societății. de a eluda obligațiile de plată față de creditori și de a determina, în final, insolvența, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Având în vedere faptul că, în mod evident, premisele de la care s-a început demersul analitic de îndeplinire a condițiilor prev. de art.138 al. I lit. a și d, în prezenta hotărâre, sunt complet greșite, rezultă fără putință de tăgadă că și concluzia la care a ajuns instanța în urma deliberării nu poate fi, decât una greșită.
Lichidatorul C. T. M. C. al debitoarei SC M 4 P. S. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefundat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.
Analizând recursul formulat din prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate și având în vedere prevederile art.304, 3041C. ea reține următoarele:
Lichidatorul judiciar a solicitat prin cererea formulată antrenarea răspunderi patrimoniale a pârâților M. C. I. și M. V. T. în temeiul disp. art. 138 alin.1 lit. a și d. din Legea nr. 85/2006 pentru pasivul debitoarei în sumă de 356.658,77 lei.
Prin sentința atacată judecătorul sindic a admis cererea de instituire a răspunderii materiale în baza art. 138 alin.1 lit. a și d, obligând în solidar pârâții la plata întregului pasiv al debitoarei. SC M 4 P. S. în sumă 356.658,77 lei.
Pârâții recurenți consideră că instanța de fond a interpretat în mod eronat, atât starea de fapt cât și de drept reținând în cauză incidenta acestor dispoziții legale. Aceasta deoarece, natura răspunderii reglementate de disp. art. 138 -142 din Legea nr. 85/2006 tinde să se situeze în afara răspunderii delictuale unele particularități decurgând din faptul că nu se urmărește repararea integrală a prejudiciului și nu este o răspundere față de creditori, ci față de societatea al cărui patrimoniu urmează a se îndestula prin recuperarea unei părți din datoriile sociale, de la administratorul care a săvârșit una din faptele prevăzute limitativ de art. 138 din Legea nr.85/2006
Prin urmare, judecătorul sindic a reținut în mod eronat că ne aflăm în fața unei culpe prezumate a membrilor organelor de conducere, de unde ar deriva și obligativitatea acestor a de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-le. Întrucât legiuitorul nu a înțeles să instituie o prezumție legală de vinovăție și de răspundere, nu este suficient o simplă afirmare a unui fapt, ci trebuie să se facă și dovada îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii delictuale.
În ceea ce privește această analiză a culpei, C. ea constată că din cuprinsul documentelor contabile predate lichidatorului judiciar a rezultat că recurenții nu au urmărit încasarea sumelor datorate de clienții societății debitoare, ba mai mult chiar, au încasat de la societate suma de 25434,31 lei fără a depune documente justificative pentru modul în care au fost cheltuite aceste sume, așa încât concluzia firească este una singură, respectiv că aceste fonduri denumite generic bunuri au fost folosite în interesul personal al administratorilor statutari în persona recurenților M. C. I., și M. V. T. .
Din răspunsurile la interogatorii rezultă că recurenții au predat lichidatorului judiciar o parte din actele contabile (documente privind
înregistrările contabile primare), care au fost analizate, fiind completat raportul asupra cauzelor care au dus la stare de insolvență a debitoarei.
Așa cum s-a arătat în raportul prev. de art. 59 din Legea nr.85/2006 cei doi recurenți nu au condus cronologic contabilitatea debitoarei, nu au respectat principiile contabilității, făcând și înregistrări contabile fără să existe documente justificative. Mai mult din actele predate lichidatorului judiciar a rezultat că administratorului de fapt M. V. T. i-au fost restituite sume de bani (25434,31 lei) din casieria societății după data deschiderii procedurii de faliment.
Probatoriul administrat în fata primei instanțe a fost unul vast, solicitându- se chiar și părerea unui specialist, în speță expertul contabil Mureșan E. căreia i s-au predat documentele contabile și a procedat la refacerea contabilității debitoarei pe baza documentelor contabile existente și pentru ca acestea să fie înregistrate cronologic în evidenta contabilă. Din precizările expertului contabil și din documentele întocmite (f. 118 -153 dosar fond) au rezultat concluzii identice cu cele subliniate de către lichidatorul judiciar în cuprinsul raportului întocmit potrivit prev. art.59 în sensul că societatea debitoarea nu a ținut evidența contabilă în conformitate cu prevederile Legii nr. 82/1991 a contabilități, nu a înregistrat în contabilitate toate documentele contabile, nu a urmărit recuperarea sumelor de la clienți, dintre care o parte sunt societăți afiliate, sumele neîncasate și prescrise fiind de 25.296,14 lei.
Prin urmare, neținerea evidenței contabile a rezultat cu certitudine din probele administrate, acesta rezultând chiar și din documentele transmise de către societatea de leasing care nu au fost operate în contabilitatea societății. De aceea nu se poate retine ceea ce recurenții invocă, anume că ne aflăm în prezenta unei culpe prezumate a membrilor organelor de conducere. Dimpotrivă, în cazul de față culpa a fost dovedită, iar administratorii statutari, în speță recurenții prin apărările și probele indicate nu au putut face dovada că nu au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane sau că nu au ținut o contabilitate fictivă ( neconformă cu legea ).
Cât privește fapta ilicită, în speță aceasta constă în inacțiune, respectiv starea de pasivitate de care au dat dovadă administratorii statutari care nu au urmărit încasarea creanțelor și a bunurilor vândute din patrimoniul societății în sensul maximizării averii debitoarei. Astfel că, raportat la aceste aspecte rezultă că faptele administratorilor statutari au condus la încetarea de plați, respectiv la starea de insolvență.
Referitor la existenta unui prejudiciu acesta constă în primul rând în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență. Constatarea stării de insolvență constituie o condiții pentru angajarea răspunderii dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de creditori și implicit prejudicierea acestora. La fel este întrunită condiția existentei raportului de cauzalitate întrucât prevederile art. 138 din Legea nr.85/2006 impun condiția ca fapta membrilor organelor de conducere și supraveghere să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi.
În concluzie judecătorul sindic a făcut o corectă aplicare a disp. art. 138 alin.1 lit. a și b din Legea nr. 85/2006 în raport de starea de fapt, nefiind întrunit motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 9 C. pr. civ., așa încât în temeiul disp. art. 312 alin. 1 C. pr. civ acesta urmează a fi respins ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de M. C. I. și M. V. T. împotriva sentinței civile nr. 6246 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 19 februarie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
A. -I. A. C. I. DP
GREFIER,
M. N. ȚÂR
Red.I.C./dact.V.R.
2ex/_
Jud.fond: C. G.
| ← Sentința civilă nr. 1616/2013. Răspundere organe de... | Sentința civilă nr. 2134/2013. Răspundere organe de... → |
|---|
