Decizia civilă nr. 370/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 370/2013
Ședința publică din data de 14 ianuarie 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. S.
J. CĂTOR: C. P.
J. CĂTOR: A. M. C. GREFIER: V. D.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul J. M., împotriva sentinței civile nr. 2203 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., în contradictoriu cu intimata SC S. M. S. prin lichidator judiciar P. O. I., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în cauză se prezintă pentru recurentul J. M. avocat Criste I. T. și pentru intimată practician în insolvență Mălăescu
M. .
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este timbrat cu 60 lei taxă judiciară de timbru și timbru judiciar de 0,15 lei.
S-a făcut referatul cauzei, după care C. ea în exercitarea prerogativelor instituite prin dispozițiile art. 1591alin. 4 C.pr.civ., constată că fundamentat pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 85/2006 este competentă general, material și teritorial în a soluționa prezentul recurs.
Reprezentanta recurentului depune la dosarul cauzei dovezile ce atestă plata taxelor judiciare de timbru datorate (f. 15) și arată că nu are de formulat alte cereri în probațiune.
Practicianul în insolvență arată, de asemenea, că nu are de formulat alte cereri în probațiune.
C. ea, în urma deliberării, constată că nu mai sunt de formulat alte cereri în probațiune, apreciază că prezenta cauză este în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul reprezentanților părților în dezbateri judiciare pe fondul cauzei.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului, modificarea sentinței recurate în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii, cu cheltuieli de judecată, constând în taxe de timbru. Nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 138 lit. a și d din legea specială. Acele credite au fost plătite pe rate de credit, pentru achiziționarea de autoturisme pentru desfășurarea activităților societății conform obiectului de activitate. Ratele au fost plătite la 5 firme care au intrat în insolvență. Recurentul nu a folosit bunurile societății în interes personal.
Practicianul în insolvență solicită respingerea recursului, avansurile pentru mașini la cele 5 firme au fost plătite în perioada 2007-2008, iar societățile au intrat în insolvență în 2009-2011, perioadă în care nu s-a făcut nici un demers pentru recuperarea sumelor plătite. Împrumuturile au fost făcute fără a se prevedea data restituirii. În ceea ce privește îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 138 lit. d, recurentul nu a contestat raportul de inspecție fiscală, apreciindu-se că a fost de acord cu concluziile raportului.
C U R T E A
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. nr. 2203 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul judiciar P. O. I. al debitoarei S.C. S.
M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta G. K. .
A fost admisă cererea formulată de lichidatorul judiciar P. O. I. al debitoarei S.C. S. M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul J. M. .
A fost obligat pârâtul J. M. să plătească întregul pasiv al debitoarei S.C. S. M. S.R.L., J_, în sumă de 340.122 lei.
Au fost respinse neîntemeiate, cererile pârâților de obligare a debitoarei la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele:
Conform dispozițiilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului persoană juridică ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului.
Natura juridică a răspunderii membrilor organelor de conducere și control decurge din natura raporturilor dintre aceste persoane și societate, fiind vorba de o răspundere civilă, patrimonială, iar sursa obligației încălcate determină natura răspunderii, în timp ce încălcarea unei obligații decurgând din contractul de mandat - cuprins în actul constitutiv - atrage răspunderea contractuală a administratorului, iar încălcarea unei obligații legale atrage răspunderea delictuală a administratorului.
În cazul în care administratorii încalcă dispozițiile prevăzute de Legea nr.31/1990 sau alte legi incidente ori săvârșesc în exercitarea mandatului fapte de natură a crea prejudicii, suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale. În situația în care administratorii nu-și îndeplinesc sau își îndeplinesc în mod necorespunzător mandatul încredințat de acționari prin actul constitutiv sau prin hotărârile adunărilor generale se va putea angaja răspunderea acestora pe tărâm contractual.
Antrenarea răspunderii membrilor organelor de supraveghere și conducere, presupune constatarea îndeplinirii unor condiții, respectiv prejudicierea creditorilor, existența raportului de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și respectiv culpa personală a celui față de care se antrenează răspunderea.
Prejudiciul creditorilor constă în imposibilitatea încasării creanțelor scadente din cauza ajungerii debitoarei în insolvență, definită de art.3 ca fiind acea stare a patrimoniului debitoarei care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Constatarea stării de insolvență constituie o condiție pentru angajarea răspunderii, dat fiind faptul că are drept rezultat direct neplata datoriilor scadente față de către creditori și implicit prejudicierea acestora.
Referitor la raportul de cauzalitate textul legal, dispozițiile art.138 din Legea nr.85/2006, impun condiția ca fapta membrilor organelor de supraveghere și conducere ori fapta oricărei alte persoane să fi contribuit la ajungerea societății în stare de insolvență, prejudiciind astfel societatea și indirect creditorii săi.
Fapta trebuie să fi produs starea de insolvență, respectiv încetarea plăților.
Vinovăția poate îmbrăca forma culpei sau a intenției și trebuie să fi existat la data săvârșirii faptei. În măsura în care culpa îmbracă forma intenției, unele din faptele enumerate constituie de altfel infracțiuni.
Procedura de antrenare a răspunderii este reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006. Răspunderea poate fi antrenată pentru întregul prejudiciu produs prin fapta săvârșită, prejudiciu ce se raportează la întreaga masă a creditorilor.
Răspunderea administratorului este angajată în orice situație în care contractul de mandat este încălcat printr-o faptă culpabilă.
Culpa administratorului se apreciază după tipul abstract - culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i.
Potrivit dispozițiilor art. 138 lit. a și d din Legea nr. 85/2006, o persoană poate fi obligată la suportarea pasivului sau unei părți din pasivul debitoarei persoanele care au cauzat starea de insolvență a debitoarei prin aceea că "au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane";, sau respectiv "au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea";.
În ce o privește pe pârâta G. K., judecătorul sindic a reținut că în sarcina acesteia nu poate fi reținută săvârșirea nici uneia din faptele prevăzute de dispozițiile art. 138 lit. a și d din Legea nr. 85/2006, mai sus citate.
Astfel, prin procura specială autentificată prin încheierea de autentificare nr. 258/_ a notarului public Bejenaru Dragoș S. Ramona, pârâtul J. M., în calitate de asociat unic și administrator al debitoarei, a împuternicit-o cu puteri depline pe pârâtă pentru ca, în numele lui și pentru el, să facă toate formalitățile necesare ce au ca scop realizarea obiectului de activitate al societății, cât și să administreze societatea și să îl
"reprezinte în raporturile societății cu alte societăți comerciale, cu instituții ale statului, cu organisme naționale, cu organele financiar bancare, inclusiv să facă operațiunile de bancă necesare, precum și cu salariații societății";.
Raportat la această împuternicire, judecătorul sindic a reținut că nu este în măsură să facă dovada calității de administrator de fapt al societății debitoare în ce o privește pe pârâtă, fiind vorba despre un act emis de către pârât și care nu poartă semnătura pârâtei. Această procură este în măsură să facă dovada doar cu privire la pârât în sensul faptei acestuia de a fi împuternicit pe un terț ce nu deținea calitatea de administrator statutar al debitoarei, să îndeplinească acte de administrare a societății.
În schimb, pentru a se putea reține calitatea pârâtei de administrator de fapt al debitoarei, este necesară probarea realizării efective de către aceasta a unor acte de administrare a societății debitoare, iar nu doar împuternicirea acesteia în acest sens de către administratorul statutar al debitoarei, în speță de către pârât.
În acest sens, au fost depuse la dosarul cauzei o serie de înscrisuri purtând semnătura pârâtei, intitulate "situații";, cu privire la care judecătorul sindic constată că poartă și semnătura unei echipe de inspecție fiscală, precum și mențiunea marginală de "anexă";, reprezentând în fapt anexe la un act de inspecție fiscală.
Denumirea marginală de "anexă"; o are și nota explicativă semnată de către pârâtă la_, prin indicarea procurii nr. 258/_, contrasemnată de aceiași agenți de inspecție fiscală cu semnatarii anexelor anterior menționate, și care în antet cuprinde datele de identificare ale pârâtului ca
fiind administratorul societății debitoare și cel care prezintă nota explicativă. Față de aceste mențiuni din cuprinsul notei, coroborat cu procura dată de către pârât, judecătorul sindic reține că nota explicativă menționată a fost semnată de către pârâtă în calitate de reprezentantă a pârâtului, iar nu în calitate de reprezentantă a societății debitoare, datele pârâtei nefiind menționate în cuprinsul notei. Totodată, judecătorul sindic constată, raportat la conținutul notei explicative, că prin aceasta pârâta nu își asumă îndeplinirea în trecut a niciunui act de administrare a societății debitoare.
Tot ca anexă este denumită și balanța de verificare pentru luna decembrie 2008 în ce privește pe societatea debitoare, nefiind probat că aceasta ar fi fost semnată de către pârâtă în alt scop decât pentru exercitarea apărării societății debitoare cu ocazia inspecției fiscale ce a dus la semnarea și a celorlalte anexe menționate.
La dosarul cauzei au fost depuse și copiile proceselor verbale din_ și_ încheiate de Garda Financiară C., privind comunicarea către debitoare a notei de constatare seria CJ nr. 10074/_ și respectiv a deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. 605288/CJ/_, ambele semnate de către pârâta G. K., în calitate de martor, iar nu în calitate de reprezentantă a debitoarei.
Totodată, pârâta a semnat prin indicarea calității sale de împuternicită conform procurii, documentul intitulat "cauzele și împrejurările care au dus societatea în incapacitate de plăți";, datat_ .
Raportat la aceste probe, judecătorul sindic a constatat că în cauză nu s-a dovedit îndeplinirea de către pârâtă a vreunui act de administrare a societății debitoare cu privire la care să se poată reține că a cauzat starea de
insolvență a debitoarei. Cu privire la împrejurarea că aceasta a reprezentat societatea debitoare la desfășurarea inspecției fiscale nu se poate reține că ar fi cauzat starea de insolvență a societății debitoare, de vreme ce cu acea ocazie în fapt pârâta l-a reprezentat pe pârât, care în calitate de administrator statutar, avea atribuția de a reprezenta debitoarea în fața organelor de inspecție fiscală. Mai mult, posibilitatea contestării oricărei sancțiuni sau măsuri dispuse cu acea ocazie de către organele de inspecție fiscală revenea și aparținea pârâtului, în calitate de administrator statutar, neputându-se reține culpa pârâtei sub acest aspect.
Nici din proba cu interogatoriul pârâtei, administrată în cauză, nu se poate reține o altă situație de fapt.
Față de reprezentarea de către pârâtă a societății debitoare la desfășurarea inspecției fiscale, se poate reține acceptarea de către aceasta a calității de reprezentantă a debitoarei doar cu acea ocazie și în acea
împrejurare, fapte cu privire la care nu se poate reține incidența dispozițiilor art. 138 lit. a și d din Legea nr. 85/2006, și care nu erau de natură să cauzeze starea de insolvență a debitoarei.
În consecință, nefiind administrator al societății debitoare, pârâta nu poate fi ținută să răspundă pentru modul în care a fost condusă contabilitatea acestei societăți. De asemenea, în sarcina pârâtei nu poate fi reținută nici săvârșirea nici unei fapte de a fi folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, de vreme ce nu s-a făcut proba în acest sens, în condițiile art. 1169 Cod civ., reprezentarea debitoarei la desfășurarea inspecției fiscale nefiind relevantă sub acest aspect.
Pentru aceste considerente, judecătorul sindic a | respins, | ca |
neîntemeiată, cererea formulată de lichidatorul judiciar P. | O. I. | al |
debitoarei S.C. S. M. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta G. | K. . |
J. cătorul sindic a apreciat însă că fapta pârâtului J. M. întrunește condițiile art. 138 lit. a din Legea nr. 85/2006, în sensul că acesta a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. Astfel, în decembrie 2007 și pe parcursul anului 2008, debitoarea a utilizat creditele bancare contractate în alte scopuri decât cele pentru care au fost contractate, respectiv oferind aceste sume cu titlu de împrumut unor alte societăți comerciale.
Cu privire la pârât s-a reținut sub aspect probatoriu și neprezentarea acestuia la interogatoriu la termenul de judecată din_ stabilit în acest sens și pentru care pârâtul a fost legal citat, față de care judecătorul sindic face aplicarea dispozițiilor art. 225 Cod proc.civ. cu privire la situația de fapt invocată prin întrebările formulate în cuprinsul interogatoriului, în sensul că pârâtul a plătit diverse sume cu titlu de avans către diverse societăți, fără a face demersuri pentru recuperarea acestora în urma neîndeplinirii contraprestației corespunzătoare de către acestea, și a imposibilității de justificare a soartei sumei primite cu titlu de credit de către societate în 2007.
Totodată, contabilitatea societății debitoare nu a fost condusă în condiții legale, ceea ce a dus la stabilirea în sarcina debitoarei, în urma inspecției fiscale, a unei obligații fiscale de 233.636 lei cu titlu de TVA, de 2718 lei cu titlu de impozit pe profit și de 128.044 lei, cu titlu de dobânzi și penalități de întârziere. Aceste obligații nu au fost contestate de către debitoare în termenul legal, ceea ce a dus la nașterea stării de insolvență a debitoarei, faptă ce ar fi putut fi prevenită prin întocmirea legală, corectă și la timp a actelor contabile, ceea ce ar fi permis calcularea și stabilirea treptată în timp a obligațiilor fiscale și evitarea curgerii penalităților aferente, acestea din urmă având un cuantum considerabil. În acest sens, tocmai creanțele fiscale au dus la deschiderea procedurii insolvenței împotriva debitoarei, în urma admiterii cererii creditoarei DGFP C. prin AFP C. -N. în acest sens, creanța acesteia în cuantum de 337.335 lei având ponderea decisivă în tabelul definitiv al creanțelor împotriva averii debitoarei, și fiind însoțită doar de creanța Municipiului C. -N. în cuantum de 2787 lei.
J. cătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea. Pârâtului îi revenea, în calitate de administrator statutar, obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile sale reieșind cu claritate din dispozițiile art. 73 alin. 1 lit. c și alin. 2 ale Legii nr. 31/1990, precum și din dispozițiile art. 11 alin. 4 din Legea nr. 31/1990.
Totodată, conform art. 10 alin. 1 din Legea nr. 82/1991, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective.
În condițiile în care evidența contabilă nu a fost ținută sau nu a fost ținută în conformitate cu legea, există o prezumție de culpă, întrucât corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de Legea nr. 31/1990, care în art. 73 lit. c stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art. 11 din Legea nr. 82/1991 a contabilității republicată prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate
în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea, se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor, pasiv care, dată fiind natura creanțelor înscrise în tabelul definitiv și anume, creanțe bugetare, în condițiile ținerii contabilității societății debitoare, putea fi substanțial mai mic întrucât debitele principale nu ar fi atras penalități și majorări de întârziere.
Așa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută și săvârșirea faptei reglementate de art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei, întrucât pârâtul nu a fost în măsură să sesizeze scadența obligațiilor de plată cu consecința directă a calculării pentru debitele neachitate a penalităților și majorărilor de întârziere.
În ce privește invocarea de către pârât a culpei societății de contabilitate pentru nepredarea bilanțurilor contabile ale societății, judecătorul sindic a reținut că responsabilitatea pentru îndeplinirea obligației de ținere a contabilității societății revine pârâtului în calitate de administrator statutar, acesta fiind obligat să îndeplinească el însuși sau să se asigure personal că sunt respectate dispozițiile legale în acest sens, chiar dacă apelează pentru aceasta la societăți de contabilitate specializate.
Întrucât creditorii nu și-au recuperat nici măcar parțial creanțele astfel cum au fost înscrise în tabelul definitiv al creditorilor, creanțe care reprezintă prejudiciul cauzat acestora urmare a neachitării debitelor, judecătorul sindic a considerat ca pârâtul să fie obligat la plata întregului pasiv în cuantum de
340.122 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul J. M.,
solicitând admiterea recursului și în consecință, modificarea Sentinței civile nr. 2203/_ pronunțată de Tribunalul Specializat C. în dosarul nr._ și în consecință respingerea cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului arată că hotărârea judecătorească atacată este nelegală în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pet. 9 Cod proc. civ.
Referitor la incidența art. 138 lit. a din legea 85/2006, în motivarea soluției de admitere a acțiunii, prima instanță reține următoarele: "J. cătorul sindic apreciază însă că fapta pârâtului J. M. întrunește condițiile art.
138 lit. a din legea 85/2006, în sensul că acesta a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane. Astfel, în decembrie 2007 și pe parcursul anului 2008, debitoarea a utilizat creditele bancare contractate în alte scopuri decât cele pentru care au fost contractate, respectiv oferind aceste sume cu titlu de împrumut unor alte societăți comerciale.
Cu privire la pârât se reține sub aspect probatoriu și neprezentarea acestuia la interogatoriu la termenul de judecată din_ stabilit în acest sens și pentru care pârâtul a fost legal citat, față de care judecătorul sindic face aplicarea dispozițiilor art. 225 Cod proc. civ. cu privire la situația de fapt invocată prin întrebările formulate în cuprinsul interogatoriului, în sensul că pârâtul a plătit diverse sume cu titlu de avans către diverse societăți, fără a face demersuri pentru recuperarea acestora în urma neîndeplinirii contraprestației corespunzătoare de către acestea, și a imposibilității de
justificare a soartei sumei primite cu titlu de credit de către societate în 2007".
Recurentul arată că nu este de acord cu concluziile primei instanțe. Astfel, linia de credit a fost contractată pentru a duce la îndeplinire obiectul de activitate al societății, respectiv achiziționarea de autoturisme. Cu sumele de bani provenite din credit societatea a achitat avansuri către 5 societăți pentru achiziționarea de autoturisme, însă autoturismele nu au putut fi livrate deoarece societățile respectiv au intrat in insolvență. Prin urmare, în nici un caz nu a folosit creditele societății în interes personal. Faptul că acele mașini nu au fost livrate se datorează unor împrejurări obiective, neimputabile lui, firmele partenere intrând în procedura insolvenței. În aceste condiții, concluzia primei instanțe în . sensul că debitoarea a utilizat creditele bancare contractate în alte scopuri decât cele pentru care au fost contractate, respectiv oferind aceste sume cu titlu de împrumut unor alte societăți comerciale este lipsită de temei legal, atâta timp cât din creditele respective s- au plătit avansuri pentru achiziționarea de autoturisme, scop care nu a mai fost atins din motive obiective.
Referitor la împrumuturile acordate, nereturnarea acestora s-a datorat tot strict contextului economic general, sumele nemaiputând fi recuperate in urma insolventei sau dizolvării societăților respective, fiind aceeași cu situația bunurilor care nu au mai intrat in patrimoniul debitoarei, deși au fost achitate avansuri in acest scop, toate firmele implicate în aceste demersuri fiind în insolvență și respectiv în lichidare.
De asemenea, referitor la incidența art. 138 lit. a din Legea 85/2006 prima instanță nu a analizat deloc apărările recurentului referitor la faptul că, din contră, a creditat societatea achitând ratele de leasing. Astfel, în cursul anului 2007, au fost încheiate doua contracte de leasing, privind doua autoturisme, care urmau sa fie revandute si inchiriate, in scopul obtinerii de venituri pentru societate. Avansurile pentru aceste achizitii au fost depuse de recurent, in nume propriu. Activitatea societății însă nu a decurs în maniera scontată, datorita contextului economic general si in special datorita clienților rău platnici. Recurentul, in ciuda acestor premise nefavorabile, a continuat sa crediteze societatea, achitând ratele de leasing. In ciuda eforturilor sale, la începutul anului 2009 contractele de leasing nu au mai putut fi derulate, nemaifiind acceptate întârzieri la plata, astfel încât mașinile nu au mai putut fi recuperate si utilizate pentru desfășurarea activității societății debitoare.
Neprezentarea recurentului la interogatoriu, acest fapt nu echivalează cu dovedirea susținerilor lichidatorului judiciar, această probă trebuind să fie analizată în contextul și în coroborare cu toate dovezile de la dosar. Or, după cum a arătat mai sus, recurentul nu a folosit bunurile și creditele societății în interes personal sau în folosul altei persoane, din contră, a creditat societatea cu scopul de a-și realiza obiectul de activitate.
Recurentul arată că nu este de acord cu concluziile primei instanțe. Societatea nu a avut datorii pana la momentul controlului efectuat de DGFP
C., ocazie cu care au fost stabilite obligații suplimentare de plata, o parte a acestora fiind datorate vechii administrații a societății, anterior dobândirii de către acesta a calității de administrator al societatii. Este vorba in special de impozitul pe profit suplimentar stabilit la nivelul anului 2006, in cuantum total de 2683 lei.
Acest impozit a fost stabilit ca efect al stabilirii faptului ca suma de 16.770 lei a fost calificata de catre vechea administratie a societatii ca fiind cheltuieli deductibile, insa in opinia echipei de inspectie fiscala suma mentionata nu era deductibila, datorita lipsei de documente justificative pe de
o parte, cat si datorita faptului ca au fost realizate cheltuieli de combustibil si intretinere a autoturismelor, pe de alta parte.
Prin urmare, nu poate fi retinuta nicio culpa a recurentului fata de lipsa acestor documente si, pe cale de consecință, nici față de considerarea eronată a acestor cheltuieli ca fiind deductibile, din două perspective: pe de o parte, nedeținând nicio calitate in societatea debitoare la nivelul anului 2006, nu a avut nicio implicare in intocmirea, intocmirea eronata sau neintocmirea documentelor justificative care au fost solicitate de catre echipa de inspectie fiscala. Desi s-a incercat identificarea acestor documente, acestea nu au putut fi identificate, nefiind predate de catre vechea administratie. In al doilea rand, deducerea considerata injusta de TVA a fost realizata tot la nivelul anului 2006, recurentul neavand la acea data nicio implicare in societate si in mod corelativ nici in aceasta operațiune. Pe cale de consecință, nu îi poate fi imputata obligația de plata a sumei de 2.683 lei, având proveniența mai sus menționata.
Cu privire la sumele aferente perioadei 2007 - 2009, în cuprinsul raportului de inspectie fiscala se arata ca in perioada 2007-2009 societatea debitoare a fost parte in doua contracte de leasing, avand ca si scop achizitionarea a doua autoturisme. In mod corelativ, au fost realizate diverse cheltuieli, reprezentate in principal de prime de asigurare pentru autovehiculele in discutie si taxe si impozite. Aceste cheltuieli, in cuantum total de 59.072 lei, au fost considerate de catre echipa de inspectie fiscala ca fiind cheltuieli nedeductibile din punct de vedere fiscal, in considerarea faptului ca pentru respectiva perioada societatea nu a inregistrat venituri. Temeiul legal invocat a fost art. 21 al. 1 din Legea 571/2003 republicata, potrivit caruia "pentru determinarea profitului impozabil sunt considera te cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate in scopul realizarii de venituri impozabile".
Cu alte cuvinte, strict avand in vedere ca societatea nu a realizat in concret venituri de pe urma celor doua autoturisme, organul fiscal deduce in mod total eronat ca respectivele cheltuieli nu au fost efectuate in scopul realizarii de venituri si in mod corelativ ca acestea nu sunt cheltuieli deductibile. Aceasta interpretare este insa intr-o contradictie flagranta cu dispozitiile articolului mentionat, avand in vedere ca organul fiscal pune semnul egal intre cheltuieli efectuate in ipoteza unor venituri efectiv realizate si cheltuieli efectuate in scopul realizarii de venituri. Astfel, relevant este scopul urmarit, si nu operatiunile efectiv realizate, conditie care in speta consideramca a fost respectata pe deplin de catre societatea debitoare, operatiunile realizate de catre debitoare fiind circumscrise in mod clar obiectului sau de activitate.
Recurentul nu este de acord cu concluzia primei instanțe în sensul că necontestarea obligațiilor fiscale a dus la nașterea stării de insolvență, care în consecință ar fi imputabilă acestuia. Nu există nici o legătură între contestarea deciziei de impunere și starea de insolventă a societătii. Astfel, era posibil ca o eventuală contestatie/actiune în contencios să fie respinsă, obligațiile fiscale rămânând aceleași, fără ca subsemnatului să i se poată
imputa starea de insolventă a societătii.
Instanta a mai retinut următoarele, în motivarea solutiei de admitere a actiunii: "Netinerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de
insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmopinarea unor astfel de situații";.
Nu este de acord cu această concluzie, deoarece, după cum a arătat și în fața primei instanțe, societatea nu a avut datorii pana la momentul controlului efectuat de DGFP C., ocazie cu care au fost stabilite obligații suplimentare de plata, o parte a acestora fiind datorate vechii administratii a societătii, anterior dobândirii de către recurent a calitătii de administrator al societătii.
Echipa de inspectie fiscala a procedat la verificarea operațiunilor legate de creditele bancare contractate. Toate creditele descrise in cuprinsul raportului de inspectie fiscala au avut ca si scop achizitionarea de autoturisme, in scopul realizarii obiectului de activitate al societatii.
Cu toate acestea, pe baza temeiului legal si a rationamentului expus anterior, echipa de inspectie fiscala a considerat ca cheltuielile realizate cu ocazia contractării creditelor nu sunt cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal, in suma de 102.228,17 lei.
Echipa de inspectie fiscala a identificat TVA declarat deductibil de catre debitoare, rezultand din operatiuni de leasing aferente achizitionarii de autoturisme, insa avand in vedere ca societatea debitoare nu a realizat operatiuni impozabile, a considerat ca nu au fost respectate prevederile art.
145 al. 2 lit. a din Legea 571/2003 republicata, potrivit carora "orice persoana are dreptul sa deduca taxa aferenta achizitiilor daca acestea sunt destinate utilizarii in folosul urmatoarelor operatiuni: a) operatiuni taxabile", in concluzie neacordand drept de deducere TVA in suma de 38.263 lei. Acelasi rationament si temei de drept a fost utilizat si in ceea ce priveste deducerea TVA realizata de catre debitoare in legatura cu plata unor avansuri in vederea achizitionarii de autoturisme, in consecinta neacordand drept de deducere pentru suma de 122.941 lei.
Din nou, considera ca rationamentul organului fiscal este eronat, deoarece nu s-a analizat la niciun moment relevanta art. 146 Cod Fiscal. Asfel, in conditiile in care au fost prezentate documente justificative pe baza carora era posibila deducerea de TVA, este irelevanta imprejurarea obtinerii de venituri de catre societatea debitoare. Este practic situatia in care o societate realizeaza diverse investitii in vederea realizarii obiectului sau de activitate, insa in cauze neprevazute aceste investitii nu pot fi finalizate si in consecinta nu poate fi facturat pretul catre beneficiarul final. Ar fi injusta interpretarea conform careia aceste situatii ar conduce la o imposibilitate de plano de deducere a TVA-ului, atat avand in vedere caracterul neprevazut al acestor situatii, cat si avand in vedere ca in general astfel de investitii se desfasoara pe o perioada indelungata, in timp ce TVA-ul se deduce pe perioade mai reduse.
Dealtfel, aceasta a fost si asituatia in speta, nefinalizarea operatiunilor de achizitionare de autoturisme fiind generate de contextul economic general si de faptul ca numeroase dintre societatile implicate au intrat in insolventa. Pentru aceste motive, considera ca nu poate fi retinuta recalcularea obligatiilor de plata TVA, in raport cu calificarea sumelor mentionate in raportul de inspectie fiscala ca fiind sume nedeductibile.
Nepredarea bilanturilor contabile mentionate nu îi este imputabila, fiind in realitate imputabila SC L&C CONT C. ING S., societate la care a depus documentele contabile in fiecare luna, insa aceasta neindeplinindu-si obligatiile asumate.
Așadar, din prisma starii de fapt expuse, rezulta ca multe dintre aspectele care îi sunt imputate prin cererea de antrenare a raspunderii personale sunt nejustificate. Astfel, nu se poate afirma cu temei faptul ca a folosit bunurile si creditele debitoarei in folosul altei persoane, întrucât toate
operatiunile care au fost efectuate au avut ca si scop obtinerea de venituri de catre societatea debitoare, prin realizarea obiectului de activitate al acesteia. Mai mult, recurentul a încercat să sprijine redresarea societății, finanțând-o cu sume importante în vederea plății datoriilor contractate.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs, precum a dispozițiilor art.304, art.3041 C.proc.civ., instanța constată următoarele:
C. ea observă că judecătorul sindic și-a argumentat soluția de admitere a cererii de antrenare a răspunderii pârâtului J. M. în temeiul art.138 alin.1 lit.a din Legea 85/2006 pe faptul că, în luna decembrie 2007 și pe parcursul anului 2008, pârâtul a utilizat, în alte scopuri, creditele bancare contractate pentru efectuarea unor anumite operațiuni.
Recurentul a susținut că a achitat avansuri cu sumele provenite din linia de credit, însă autoturismele nu au mai putut fi livrate întrucât respectivele societăți au intrat în insolvență, fapt care nu îi este imputabil. În acord cu judecătorul sindic, curtea observă că, în speță, pârâtul nu a făcut dovada că a încercat intrarea în posesia autoturismelor sau recuperarea avansurilor, comportamentul pasiv fiindu-i imputabil și ducând la concluzia că, în fapt, sumele respective au constituit veritabile împrumuturi pentru societățile care au intrat în insolvență.
Referitor la faptele prevăzute de lit.d din lege, curtea reține, pe de o parte, faptul că majoritatea apărărilor recurentului cu privire la creanța DGFP C. reprezintă, în fapt, apărări de natura celor care pot fi invocate numai pe calea contestației fiscale, astfel că nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual (creanța este înscrisă în tabelul definitiv și provine din titluri executorii necontestate în termen), iar, pe de altă parte, revine pârâtului culpa pentru neținerea unei contabilități în conformitate cu legea în perioada în care a fost administratorul debitoarei.
Astfel, deși acesta a invocat faptul că impozitul pe profit suplimentar este aferent anului 2006, precum și faptul că nu i s-au predat documentele justificative, curtea nu va reține aceste apărări. În primul rând, la momentul preluării administrării debitoarei, pârâtul avea obligația de a acționa ca un bun profesionist, neputând invoca în apărarea sa propriul comportament culpabil reprezentat de acceptarea preluării unei situații contabile neînsoțite de documente justificative, și, de asemenea, avea posibilitatea de a verifica ulterior cesiunii situația reală contabilă a societății, inclusiv situația datoriilor bugetare și de a încerca să o redreseze, ieșind din starea de pasivitate pe care a manifestat-o până la data intrării în insolvență. Faptul că pârâtul a susținut constant că, până în momentul controlului fiscal, nu a avut datorii către stat nu face decât să confirme concluziile instanței în sensul că pârâtul nu a efectuat minime verificări contabile care ar fi relevat existența acestor debite constatate cu ocazia controlului atât pentru perioada anterioară, cât și pentru perioada în care pârâtul a administrat societatea.
Nu poate fi reținută apărarea reiterată în recurs conform căreia nepredarea bilanțurilor nu îi este imputabilă pârâtului, întrucât, potrivit art.10 din Legea 82/1991 și art.73 alin.1 lit.c din Legea 31/1990, indiferent că administratorul statutar ține el însuși contabilitatea sau apelează la persoane specializate, este ținut personal responsabil pentru organizarea și conducerea contabilității.
Cu privire la critica conform căreia starea de insolvență a fost rezultatul direct și exclusiv al situației economice ai partenerilor de afaceri, curtea
reține că este suficient ca faptele reținute în sarcina pârâtului să fi determinat, chiar și indirect și coroborat cu elementele obiective, apariția stării de insolvență pentru ca răspunderea pârâtului să fie antrenată pe temeiul art.138 alin.1 din Legea 85/2006.
Având în vedere considerentele expuse, curtea constată că judecătorul sindic a făcut o corectă apreciere a stării de fapt și de drept, astfel că, în temeiul art.8 din Legea 85/2006 și art.312 C.proc.civ., va respinge recursul ca neîntemeiat, cu consecința menținerii sentinței atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de pârâtul J. M. împotriva sentinței civile nr. 2203 din_ pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | J. CĂTORI | |||
M. S. | C. | P. | A. | M. C. |
GREFIER
V. D.
Red. C.P. dact. GC 2 ex/_
Jud. primă instanță: V. L. Oros
| ← Sentința civilă nr. 2748/2013. Răspundere organe de... | Sentința civilă nr. 2377/2013. Răspundere organe de... → |
|---|
