Decizia civilă nr. 6610/2013. Alte cereri. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
Dosar nr._ /a5
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6610/2013
Ședința publică de la 07 Iunie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE G. -A. N.
Judecător S. Al H. Judecător M. B. Grefier A. B.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul declarat de creditoarea SC SAF D. SRL ȘIMLEU S. împotriva Sentinței civile nr. 1222/2013 pronunțată de Tribunalul Sălaj, în contradictoriu cu intimat SC C. I. SRL Z. PRIN LICHIDATOR J. S. P. I. 2077 I., intimat SC C.
I. SRL Z. - PRIN A. S. C. I., intimat B. C. I. SAN P. R. SA - S. Z., intimat B. - G. S. G. - G. B. M. SS, având ca obiect alte cereri ACȚIUNE ÎN ANULARE.
Se constată că la data de 3 iunie 2013 s-a înregistrat la dosar, în original, chitanța care atestă plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 60 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei.
Dezbaterea pe fond a cauzei a avut loc în ședința publică din 31 mai 2013, mersul dezbaterilor și concluziile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, pronunțarea fiind amânată pentru termenul de azi.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1222 din_ pronunțată în dosar nr._ /a5 al Tribunalului S. s-a admis acțiunea formulată de lichidatorul judiciar soc. prof. I. 2007 I. în contradictoriu cu pârâții SC Saf D. SRL Ș. S., SC
C. I. SRL Z., B. C. I. San P. R. SA- S. Z. și BRD- Groupe S. G. SA Z. și au fost anulate contractele de uzufruct încheiate la datele de_ și_ între debitoare și pârâta SC Saf D. SRL.
A fost obligată pârâta SC Saf D. SRL să restituie debitoarei prin
lichidator judiciar soc. prof. I. 2007 I. bunurile care au făcut obiectul contractelor de uzufruct.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5562/_ a Tribunalului S. s-a dispus deschiderea procedurii falimentului fiind desemnat lichidator judiciar soc, prof.
2007 I. care a procedat la inventarierea bunurilor, la maximizarea valorii averii debitorului, întregirea patrimoniului acestuia.
Prin contractele de uzufruct încheiate de debitoarea SC C. I. SRL Z. și SC Saf D. SRL Ș. S. la data de_ și_ debitoarea a transmis pârâtei bunuri corporale: mașini și utilaje necesare desfășurării activității de hotel pentru curățare covoare, mochete, lenjerii, toate bunurile din dotarea camerelor de hotel; bunuri imobile constând în terenul extravilan înscris în CF
1306/N, nr. cadastral 3680, în suprafață de 4650 mp cu construcții Pensiunea C. p + 1E, fondul de marfă existent, respectiv bunuri corporale: mașini și utilaje necesare desfășurării activității specifice spațiului, bunurile imobile constând în apartamentul nr. II compus din etajul imobilului, P. U. nr.7 înscris în CF 7720/ N individuală 6676 colectivă a Mun. Z., nr. cadastral 7218-C1-U1 de sub B.1,2, fondul de marfă existent; bunuri necorporale: denumirile folosite de societate cu destinația de pensiune și restaurant Pensiunea C., Hotel Patrys, restaurant Patrys, autorizațiile, clientela, pe o durată nedeterminată cu prețul de 3000 lei/lună, respectiv 30 ani cu prețul de 2500 lei/ lună.
Asupra bunurilor imobile s-a constituit drept de ipotecă în favoarea pârâtelor de rândul 3-4.
Dreptul de uzufruct ia naștere prin separarea atributelor dreptului de proprietate cu privire la același bun, după cum urmează: o persoană, denumită uzufructuar, va stăpâni și va folosi bunul și va culege fructele în proprietate; proprietarul bunului astfel grevat va rămâne numai cu dreptul de dispoziție asupra bunului, adică va avea nuda proprietate.
Ținând cont de obligațiile părților, s-a constatat că prestația debitoarei, care conține, în primul rând, două imobile de valoare situate în zone din oraș cu vad comercial sporit, depășește vădit pe cea primită.
Având în vedere că ambele societăți au aceeași administratori, deci cunoșteau starea de insolvență a debitoarei, intenția acestora a fost de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori folosindu-se de poziția dominantă față de debitoare, fiind incidente în cauză disp. art.80 alin.1 lit. b,c rap. la art. 80 al.2 lit.e din Legea insolvenței nr.85/2006.
Fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile și imobile corporale și incorporale pe care, un comerciant le efectuează desfășurării unei activității comerciale în scopul atragerii clientelei și obținerii de profit.
Fondul de comerț este un bun mobil, unitar și incorporal, poate face obiectul vânzării - cumpărării, însă în privința bunurilor imobile sunt aplicabile regulile dreptului comun, inclusiv publicitatea imobiliară. Contractele încheiate au ca efect transmiterea folosinței bunurilor mobile, iar pentru cele imobile pot fi autentificate pentru finalizarea vânzării. În aceste condiții instanța a dispus anularea acestora.
Această soluție se impune pentru întregirea patrimoniului debitoarei în vederea lichidării judiciare.
Totodată, pârâta a fost obligată să restituie debitoarei prin lichidator judiciar bunurile care au făcut obiectul celor două contracte de uzufruct .
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta SC SAF D. SRL
solicitând ca prin decizia ce se va pronunța să se dispună admiterea recursului și, pe cale de consecință, să se modifice sentința contestată, în întregul ei și, rejudecând cauza pe fond, să se respingă cererea reclamantei.
În motivare s-a arătat că:
La data de_, respectiv_ au fost încheiate două contracte de uzufruct între cele două societăți: S.C. SAF DSR.L. și S.C. C. I. S.RL.
Prin aceste două contracte se transmitea în favoarea societății pârâte dreptul de uzufruct asupra a două fonduri de comerț formate din bunuri imobile și mobile, corporale și incorporale care erau destinate exercițiului comercial.
Fondul de comerț este definit în literatura de specialitate ca un ansamblu de bunuri corporale (materiale, utilaje, mărfuri, mobilier, etc.) și necorporale (drepturile comerciantului referitoare la comerțul său - firmă, emblemă, brevete de invenție, desene și modele industriale, mărci de fabrică, drept de autor) și raporturi de fapt cu valoare patrimonială (clientelă, vadul comercial, secretul de fabricație, etc.) pe care comerciantul de reunește și le afectează comerțului său,
în scopul atragerii clientelei și obținerii de profit în condiții de competitivitate și rentabilitate.
Astfel, fondul de comerț este un ansamblu de bunuri mobile sau imobile, corporal sau incorporale; este un ansamblu de bunuri afectat de către comerciant activității comerciale; scopul urmărit de comerciant este atragerea clientelei și obținerea de profit din comerțul său; fondul de comerț constituie o universalitate de fapt, distinctă de elementele care-1 compun, fiind considerat ca un bun mobil incorporal prin determinarea legii.
Fondul de comerț este, deci, un bun mobil incorporal de natură comercială. Nu există un fond de comerț fără o exploatare comercială. Orice operațiune asupra fondului de comerț este un act de comerț în virtutea teoriei accesoriului.
Fondul de comerț este însă un mobil de natură specială, în rațiunea marii sale stabilități (exploatarea într-un imobil), de unde decurg garanții speciale apropiate de tehnicile dreptului imobiliar, pe care le poate oferi pentru nevoile creditului comerciantului. Gajul asupra fondului de comerț constituie o garanție asemănătoare cu garanțiile asupra imobilelor. Datorită acestor particularități s-a acceptat ideea că din fondul de comerț pot face parte și bunuri imobile care sunt supuse regimului juridic al dreptului comercial. Încă din anul 1994 fosta Curte Supremă de Justiție a decis că operațiunile comerciale asupra unor imobile ce fac parte din fondul de comerț sunt operații supuse regimului juridic al dreptului comercial (decizia nr. 10 din 2 februarie 1994, publicată în Buletinul jurisprudenței Curții de Justiție pe anul 1994).
Din calitatea de bun imobil incorporal se deduc următoarele consecințe: 1. Nu se pot sechestra și urmări veniturile unui fond de comerț potrivit regulilor Codului de procedură civilă; 2. Nu se aplică prescripția instantanee întemeiată pe regula "în materie de imobile posesia valorează titlu", deoarece fostul art. 1909 cod civil vechi se aplica numai mobilelor corporale, acestea fiind singure susceptibile de o posesie materială instantanee nefiind aplicabilă fondului de comerț care este un mobil incorporai; 3. Fondul de comerț poate fi constituit în uzufruct fără să se aplice regulile de la bunurile fungibile și consumptibile.
Ceea ce este esențial și care este motivul pentru care a insistat asupra celor de mai sus: 1. Fondul de comerț este un bun unitar, distinct de elementele care-1 compun, fără să înlăture individualitatea elementelor sale componente, care-și păstrează regimul lor juridic; 2. Fondul de comerț este un bun mobil supus regimului bunurilor mobile pentru că elementele care-1 compun sunt fie mobile corporale fie mobile incorporale; 3. Este un bun mobil incorporal, în rațiunea elementelor imobiliare preponderente care-1 compun; 4. Fondul de comerț este un bun mobil necorporal de natură comercială, orice operație asupra fondului de comerț este o operație comercială; 5. Fondul de comerț nu are o individualitate
juridică proprie, în sensul că nu este un patrimoniu autonom, el nu cuprinde datoriile și creanțele sau contractele.
Al doilea element de analiză este uzufructul (dreptul de uzufruct). El este dezmembrământul dreptului de proprietate privată, cu caracter temporar, care conferă titularului său atributul de a stăpâni bunul altuia în calitate de uzufructuar, precum și atributul folosinței (Jus utendi și jus fruendi) asupra acelui bun, inclusiv cedarea emolumentului acestei folosințe, cu îndatorirea de a- i conserva substanța, atribute care trebuie să fie exercitate cu respectarea limitelor materiale și juridice.
În mod propriu uzufructul universal se constituie numai asupra unei universalități de drept, ceea ce explică faptul că uzufructuarul este ținut să contribuie și la plata datoriilor. Spre deosebire de universalitățile juridice, cele de fapt nu conțin datorii. Din acest punct de vedere, uzufructul asupra
universalităților de fapt se apropie mai degrabă de un uzufruct cu titlu particular, uzufructuarul nefiind ținut să contribuie la plata datoriilor nudului proprietar.
Uzufructul asupra fondului de comerț presupune că uzufructuarul are prerogative folosinței asupra tuturor bunurilor componente, precum și chiar dreptul de proprietate asupra bunurilor consumptibile. Cu toate acestea este vorba de un uzufruct și nu de un cvasiuzufruct, întrucât trebuie să se țină seama că fondul de comerț se deosebește de elementele componente. în acest caz, fondul de comerț și nu elementele componente privite separat formează obiectul dreptului de uzufruct. Nu trebuie uitat însă că fondul de comerț rămâne o universalitate de fapt, ca bun incorporal, astfel încât obligația uzufructuarului de a conserva ansamblul ca atare nu este o aplicație a ideii de subrogație reală generală, ci o aplicație a ideii de a conserva substanța bunului (salva rerum substantia). În acest caz însă, fiind vorba de un bun incorporal, această obligație nu presupune conservarea substanței fiecărui bun component al ansamblului care este fondul de comerț, ci păstrarea ansamblului ca atare.
Reînnoirea stocurilor de bunuri consumptibile din fondul de comerț nu se face prin mecanismul juridic al subrogației reale generale, ci prin mecanismele economice ale exploatării fondului de comerț. Dacă ar fi vorba de o subrogație reală generală, nu s-ar mai justifica posibilitatea culegerii fructelor civile de către uzufructuar, respectiv însușirea profitului și nu s-ar putea explica de ce, în cazul de faliment a uzufructuarului, creditorii acestuia vor putea urmări venitul produs de exploatarea fondului de comerț dar nu vor putea urmări chiar fondul de comerț.
Instanța de fond analizează, ca motiv al anulării celor două contracte aspecte care nu au nici o legătură cu fondul de comerț și nici cu contractele de uzufruct. Se face referire la diferența de valoare între contraprestațiile celor două părți, arătând că, din cauza faptului că spațiile comerciale sunt în două zone cu vad comercial sporit contraprestația reclamantei depășește vădit pe cea primită, adică suma de bani semnificativă cu ajutorul căreia reclamanta și-a achitat parte din datorii doar cu speranța că va putea să-și continue activitatea. Dacă vadul comercial era atât de "sporit" societatea nu ajungea în situația de a fi insolvabilă. Adevărul este că cele două spații, conform destinației lor pentru care au fost concepute inițial sunt așezate cum nu se poate mai rău: pensiunea Patrys cu restaurant, camere de cazare, bar este situată la aproximativ 5 km de centrul orașului, iar singurele activități care mai merg la această dată sunt cele legate de servirea mesei la amiază. Nimeni nu vine 5 km ca să ia masa la restaurantul pârâtei, indiferent de prețul meniului.
Al doilea spațiu este așezat chiar în centrul orașului Z. . Acesta a fost destinat chiar și pentru funcționarea unui restaurant dar nu a mers decât în pierdere. Adevărata destinație a spațiului este de birouri, sedii de firme, etc. La această dată astfel de spații există din belșug, foarte multe fiind goale de mai mulți ani. Băncile își închid sucursalele, societățile comerciale, extrem de multe la nivelul Z. lui, se reorganizează sau se închid, astfel că cererea lipsește aproape cu desăvârșire.
Astfel, este extrem de greu să spui că valoarea uzufructului, așa cum este ea determinată prin contracte este inferioară puterii de valorificare a bunurilor din fondurile de comerț stabilite.
Referitor la afirmație conform căreia ambele societăți au aceiași administratori și cunoșteau starea de insolvență arată că: dacă nu avea intenția de a salva societatea C. I. nu mai transfera în conturile acesteia sume mari de bani care au fost folosite pentru plata datoriilor, a băncilor, a furnizorilor de utilități, a impozitelor, etc. Pur și simplu strângea banii pentru a putea, eventual, salva ceea ce se mai putea din toată afacerea.
Afirmația că anularea celor două contracte se impune pentru a se reîntregi patrimoniul debitoarei este cel puțin surprinzătoare. Patrimoniul acesteia nu a fost cu nimic afectat prin cele două contracte de uzufruct. Toate bunurile au existat și există în patrimoniul reclamantei, nu au fost scoase niciodată din acest patrimoniu, nici nu se putea altfel, ele fiind fie ipotecate fie gajate.
În drept s-au invocat dispozițiile: art. 309, pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.
În cauză a formulat întâmpinare S. P. I. 2007 I. Z., in calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC C. I. SRL
solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate, Curtea constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5562/_ a Tribunalului S. s-a dispus deschiderea procedurii falimentului debitoarei SC C. I. SRL, fiind desemnat lichidator judiciar soc. prof. I. 2007 I. .
In urma verificării situației juridice a patrimoniului debitoarei, acesta a constatat ca întreaga activitate comerciala in cele doua imobile proprietatea debitoarei (un restaurant si o pensiune) se desfășura de către societatea recurenta, al cărei administrator era tot fostul administrator statutar al debitoarei, C. loan. Recurenta SC Saf D. SRL Ș. S. isi desfășoară activitatea in spatiile debitoarei in baza a doua contracte de uzufruct, încheiate la data de_ și_, prin care debitoarea a transmis pârâtei-recurente bunuri corporale: mașini și utilaje necesare desfășurării activității de hotel pentru curățare covoare, mochete, lenjerii, toate bunurile din dotarea camerelor de hotel; bunuri imobile constând în terenul extravilan înscris în CF 1306/N, nr. cadastral 3680, în suprafață de 4650 mp cu construcții Pensiunea C. p + 1E, fondul de marfă existent, respectiv bunuri corporale: mașini și utilaje necesare desfășurării activității specifice spațiului, bunurile imobile constând în apartamentul nr. II compus din etajul imobilului, P. U. nr.7 înscris în CF 7720/ N individuală 6676 colectivă a Mun. Z., nr. cadastral 7218-C1-U1 de sub B.1,2, fondul de marfă existent; bunuri necorporale: denumirile folosite de societate cu destinația de pensiune și restaurant Pensiunea C., Hotel Patrys, restaurant Patrys, autorizațiile, clientela, pe o durată nedeterminată cu prețul de 3000 lei/lună, respectiv pentru 30 ani, cu prețul de 2500 lei/ lună.
Având in vedere faptul ca recurenta nu mai achita nici o suma de bani in contul debitoarei precum si faptul ca bunurile debitoarei trebuiau inventariate si scoase la vânzare, a solicitat instanței de judecata constatarea nulității sau anularea acestor contracte, care au fost încheiate in dauna creditorilor. Băncile creditoare BRD si B. Intesa San P., care aveau drept de ipoteca si gaj asupra bunurilor debitoarei, au solicitat si ele prin întâmpinarea depusa la dosarul cauzei anularea acestor contracte de uzufruct.
Instanța de fond a admis acțiunea in anulare si a dispus anularea celor doua contracte de uzufruct, obligând totodată recurenta sa restituie in deplina posesie si folosința bunurile proprietatea debitoarei, făcându-se aplicarea prev. art. 80 alin. 1 lit. b și c și art. 80 alin. 2 lit. e din LPI.
Prin recursul formulat recurenta înțelege sa critice hotărârea instanței de fond, solicitând modificarea acesteia in sensul respingerii acțiunii in anulare si menținerii in vigoare a celor doua contracte de uzufruct, pe de o parte datorita faptului ca in opinia recurentei fondul de comerț nu se confundă cu bunurile distincte ce îl compun, iar pe de alta parte datorita faptul ca nu exista o disproporție vădita intre valoarea bunurilor transmise spre folosința si valoarea indemnizației stabilite în schimbul uzufructului.
Curtea constată că alegațiile recurentei legate de natura juridică și efectele uzufructului nu pot fi reținute în soluționarea favorabilă a cauzei, din perspectiva
faptului că, independent de corecta calificare juridică a celor două operațiuni comerciale supuse judecății, în măsura în care instanța constată că în cauză sunt îndeplinite cerințele impuse de textul legal invocat de reclamant, se impune admiterea cererii, interesul în susținerea ei rezultând din imperativul maximizării averii debitoarei și a evitării oricăror posibile viitoare litigii, care s-ar putea declanșa, în ipoteza în care situația bunurilor debitoarei nu ar fi clarificată, fie în cadrul acestei proceduri, fie pe viitor.
Astfel, deși lichidatorul are la dispoziție în acest sens și alte mijloace legale, cum ar fi apelarea la prev. art. 86 din LPI, Curtea apreciază că se impune, în prealabil, o analiză a contractelor încheiate din perspectiva prev. art. 80 din lege, cu atât mai mult cu cât, în măsura în care s-ar stabili că nu este vorba despre un act încheiat în condiții suspecte, cocontractantul are posibilitatea de a apela, în caz de denunțare, la prev. art. 86 alin. 2.
În acest context, de menționat este și că instanța de recurs nu achiesează opiniei conform căreia principala apărare în susținerea nulității celor două contracte se sprijină pe împrejurarea că ele nu au fost încheiate în formă autentică, o astfel de împrejurare neavând greutatea pe care reclamantul o subliniază în cerere, Curtea urmând a proceda la analiza întregului context al relațiilor dintre debitoare și recurentă.
Astfel, chiar dacă s-ar aprecia că forma autentică nu era necesară, de reținut este că, raportat la împrejurarea că în privința bunurilor ce fac obiectul contractelor exista înscrisă în CF o interdicție de înstrăinare, grevare, închiriere, în temeiul clauzelor din contractele de împrumut bancar încheiate de debitoare, în mod corect arată intimata BRD că astfel de operațiuni nu puteau fi încheiate fără acordul celor două bănci, fiind evident că, prin raportare la durata contractelor ce fac obiectul judecății, este vorba despre o veritabilă sarcină ce a fost astfel instituită.
În acest context, trebuie subliniată natura juridică specială a acțiunii în anulare, prin raportare comparativă cu regulile care reglementează, pe de o parte, nulitatea actelor juridice iar, pe de altă parte, cu dispozițiile specifice acțiunii revocatorii pauliene.
Prevederile art. 80 din Legea nr. 85/2006 reglementează ipoteza exercitării de către administratorul sau lichidatorul judiciar a atribuției conferite pe seama acestora prin disp. art. 20 lit. h și art. 25 lit c din lege, a acțiunilor judiciare prin care judecătorul sindic este investit a anula actele frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor în perioada suspectă.
Textul normativ conduce prin forma sa la dispozițiile art. 975 C.civ., care permit creditorilor chirografari a exercita acțiunea reparatorie în vederea desființării actelor viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor.
Spre deosebire însă de acțiunea pauliană, actul susceptibil de a fi anulat de temeiul art. 80 din lege nu este necesar să fi provocat ori agravat insolvabilitatea debitoarei, noțiunea de act fraudulos circumscriindu-se sferei micșorării gajului general.
Acțiunea revocatorie este una personală, admiterea acesteia putând conduce la desființarea, fie totală, fie parțială a actului atacat, în măsura necesară asigurării realizării creanței de care creditorul petent se prevalează în susținerea demersului judiciar. Ea se fundamentează din perspectiva creditorului pe dreptul său de gaj general asupra patrimoniului debitoarei și pe săvârșirea de către debitoare a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu ce trebuie reparat.
De aceea, pentru admisibilitatea ei, este necesară îndeplinirea condiției
fraudei debitorului și a complicității terțului dobânditor, în cazul actelor juridice cu titlu oneros.
În cazul acțiunii în anulare fundamentate pe art. 80 din lege, cea din urmă condiție privitoare la complicitatea terțului dobânditor, pentru situația actelor juridice cu titlu oneros, nu este necesară în toate situațiile.
Acțiunea în anulare nu va putea conduce decât la desființarea totală a actului atacat pe această cale, anularea constituind mijlocul juridic de reparare a prejudiciului cauzat creditorilor prin încheierea actului fraudulos.
Rațiunea instituirii de legiuitor a acestor dispoziții a constat în ideea de a se asigura participanților la procedură pârghiile menite să asigure și să dea eficiență principiului maximizării averii debitoarei destinate stingerii pasivului și a egalității de șanse a creditorilor în privința recuperării creanțelor invocate asupra masei credale.
Art. 80 din lege nu face deosebire între actele încheiate de debitor cu titlu oneros sau gratuit, relevantă fiind doar împrejurarea că astfel au fost lezate drepturile creditorilor, a fost eludată legea sau a fost obținut un profit pentru debitor sau altă persoană.
Frauda poate fi săvârșită în două modalități, cu complicitatea terței persoane ori de însuși debitorul singur. Pentru prima ipoteză, când este îndeplinită și cerința complicității terțului dobânditor, actul juridic atacat pe această cale va fi lovit de nulitate, cauza de ineficacitate a acestuia fiind legată de caracterul ilicit al cauzei.
În astfel de cauze, se pornește de la prezumția de fraudă, prezumție care privește transferurile debitorului, acestuia revenindu-i sarcina răsturnării ei prin mijloace de probă specifice, astfel cum rezultă din prevederile textului art. 85 alin. 3 din lege.
Astfel, lichidatorul judiciar nu trebuie să dovedească faptul ilicit, ci, așa cum o solicită textul art. 80 din Legea 85/2006, acesta trebuie să probeze cumulativ încheierea contractului în perioada vizată și totodată faptul că actul a fost încheiat în condiții suspecte, care excedează activităților curente și care sunt individualizate chiar de către legiuitor, pentru ipotezele conținute în textul art. 80 din lege.
Așa fiind, va fi validată teza conform căreia în cauză sunt pe deplin incidente prevederile legale invocate de reclamant, având în vedere că ambele societăți implicate au avut același administrator, că actul a fost încheiat în perioada suspectă și că contraprestația recurentei se situează mult sub prețul pieței, prin raportare la caracteristicile bunurilor obiect al contractelor.
Astfel, cu titlu exemplificativ, se arată că obiect al contractului din_ este un spațiu din centrul orașului, de 400 mp, dotat corespunzător, iar prețul folosinței este de doar 2500 lei/lună, ceea ce înseamnă 6,25 lei/mp lunar, respectiv mult sub prețul pieței.
Deși recurenta arată că nu există cerere pentru astfel de spații, având în vedere situația economică actuală, astfel de afirmații reprezintă simple susțineri, care nu sunt dovedite, prin raportare la chiria practicată la momentul încheierii celor două contracte pentru spații asemănătoare.
În același context, nu pot fi reținute nici referirile la vadul comercial al celui de-al doilea spațiu, cu atât mai mult cu cât, chiar dacă aceste apărări ar fi reale, nu au fost combătute în nici un mod susținerile reclamantului în sensul în care sumele convenite a fi plătite de recurentă nu au fost achitate, astfel încât debitoarea nu a fost în măsură să-și achite nici măcar cheltuielile curente. Ca atare, se justifică reținerea aplicabilității art. 80 alin. 1 lit. b din LPI, fiind evident că în lipsa unei contraprestații, prestația debitorului o depășește vădit pe cea (ne)primită în schimb.
Prin încheierea celor două contracte, practic, debitoarea a rămas fără nici un fel de activitate și fără venituri proprii, transmițând recurentei folosința și
posesia asupra tuturor bunurilor aflate în patrimoniul său, fără a primi, în fapt, vreun contraechivalent, ceea ce nu poate constitui decât un act anormal de gestiune, încheiat în frauda creditorilor, care se impune a fi lipsit de efecte.
Din această perspectivă, de reținut este și că creditoarea BRD a învederat judecătorului sindic că debitoarea se afla în incapacitate de plată încă din cursul anului 2010, la acel moment fiind formulată de către bancă o cerere de deschidere a procedurii insolvenței, la care s-a renunțat însă, urmare a promisiunilor de plată făcute de reprezentantul societății. Mai mult, o astfel de cerere a fost formulată, la începutul anului 2011, chiar de către debitoare, ulterior aceasta renunțând la judecată.
Ca atare, ambele părți cunoșteau starea de insolvență a debitoarei, la momentul semnării contractelor, neputându-se susține cu temei că ele nu au fost încheiate în detrimentul și defavoarea creditorilor.
Constatând că prin raportare la toate cele anterior expuse, dovada încheierii actelor în condiții suspecte a fost făcută în cauză, în contextul specific reglementat în materia insolvenței și, drept consecință, că nu pot fi reținute nici criticile din recurs legate de nedovedirea intenției de fraudă din partea părților semnatare, atât cu prilejul incheierii contractelor, cât și cu prilejul executării lor, în baza prev. art. 8 din Legea nr. 85/2006, art. 312 C.pr.civ., se impune respingerea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge recursul declarat de pârâta SC SAF D. SRL împotriva sentinței civile nr. 1222 din_ pronunțată în dosar nr._ /a5 al Tribunalului S.
, pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE,
JUDECĂTOR,
JUDECĂTOR,
G. A. N.
S.
AL H.
M. B.
Judecător suspendat prin Hot. C. din _
Semnează Președintele Curții de A. C.
M.
GREFIER,
B.
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./_ Jud.fond: DP
| ← Decizia civilă nr. 2999/2013. Alte cereri. Faliment, procedura... | Decizia civilă nr. 1166/2013. Alte cereri. Faliment, procedura... → |
|---|
