Decizia civilă nr. 9234/2013. Răspundere organe de conducere. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL DOSAR NR. _
DECIZIA CIV ILĂ NR. 9234/2013
Ședința publică din data de 01 Octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: DP JUDECĂTOR: C. I. JUDECĂTOR: A. -I. A. GREFIER: M. N.
S-a luat în examinare contestația în anulare formulată de contestatorul P. D., împotriva deciziei civile nr. 2544 din_ pronunțate în dosarul nr._ /a1 al Curții de Apel C., în contradictoriu cu intimata SC DP M. SRL PRIN LICHIDATOR J. CII
R. A. D., având ca obiect angajarea răspunderii conform art. 138 din Legea 85/2006.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează faptul că a fost atașat prezentei cauze dosarul nr._ /a1 al Tribunalului Specializat C. in care se află atașat dosarul cu același număr al Curții de Apel C. în care s-a pronunțat Decizia Civilă obiect al contestației în anulare formulate.
La data de_, contestatorul a depus la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru de 10 lei și timbru judiciar de 0,3 lei.
Se constată că recursul este legal timbrat.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție și art. 319 al.1 C.pr.civ., constată că este competentă general, material și teritorial să judece prezenta contestație în anulare și raportat la actele existente la dosar, reține cauza în pronunțare.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 3697 din_ pronunțată în dosarul nr. _
/a1 al Tribunalului Specializat C., a fost admisă cererea formulată de lichidatorul judiciar C.I.I. R. A. D. și în consecință a fost obligat pârâtul P. D., să plătească suma de 6.761 lei reprezentând pasivul debitoarei SC DP M. SRL aflată în faliment în dosar nr._ al Tribunalului Specializat C. .
Instanța a reținut că la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoana juridică, ajuns în stare de insolventa, sa fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societății sau de conducere, precum și de orice alta persoana care a cauzat starea de insolventa a debitorului, prin una dintre următoarele faptele expres enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, printre care și aceea constând în aceea că a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane (lit.a) și a ținut o contabilitate fictiva, au făcut sa dispara unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea (lit.d).
Temeiul juridic al cererii formulate de lichidatorul judiciar se fundamentează pe dispozițiile legale anterior citate.
Responsabilitatea civilă a administratorilor este o responsabilitate subsidiară și indiferent dacă este individuală sau solidară, este una integrală atât pentru damnun emergens cât și pentru lucrum cessans.
Sfera persoanelor chemate să răspundă patrimonial pentru falimentul societății când activele sociale sunt insuficiente este circumscrisă categoriei administratorilor în funcțiune la data încetării plăților, directorilor tehnici executivi, când se comportă ca și când ar fi administratori propriu-ziși, iar când consiliul de administrație este organizat ca un consiliu de supraveghere răspunderea revine administratorilor operativi.
Obligația subzistă dacă situația care a dus la insuficiența activului a luat naștere în timpul exercitării mandatelor.
În speță, administrator statutar al debitoarei este pârâtul P. D.
, care în calitate de administrator avea obligația de a gestiona cu atenție patrimoniul și activitatea societății, iar încălcarea culpabilă a acestei obligații a determinat prejudicierea creditorilor și atrage răspunderea acestuia.
Judecătorul sindic a apreciat că fapta pârâtului poate fi încadrată în prev. art.138 lit.a din Legea nr.85/2006, respectiv că acesta a folosit bunurile persoanei juridice în folosul propriu.
La baza formării acestei convingeri, judecătorul sindic a avut în vedere faptul că din bilanțul contabil afișat pe site-ul M.E.F. încheiat la_ rezultă că la această dată în patrimoniul debitoarei existau active imobilizate în valoare de 4.756 lei, stocuri în valoare de 10.737 lei și disponibilități bănești în sumă de 16.776 lei, acestea nefiind puse la dispoziția lichidatorului judiciar, pârâtul nejustificând lipsa activelor.
Așadar, judecătorul sindic a apreciat că atâta timp cât au existat bunuri în patrimoniul debitoarei și sume de bani în casierie, iar la momentul deschiderii procedurii aceste active nu mai existau în fapt, prezumția că acestea au fost folosite în folosul personal sau al altei persoane este pe deplin justificată, iar fapta se circumscrie disp. art.138 lit.a din Legea nr.85/2006.
De asemenea, în sarcina pârâtului a fost invocată de către lichidatorul judiciar săvârșirea unor fapte reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv ținerea unei contabilități fictive sau ținerea contabilității cu nerespectarea dispozițiilor legale în materie ori dispariția unor documente contabile produsă de administratorii statutari.
Judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută fapta de a nu ține contabilitatea în conformitate cu legea, în condițiile în care acesta nu i-a predat lichidatorului judiciar documentele contabile astfel cum sunt ele prevăzute în art.28 alin.1 din Legea nr.85/2006.
Judecătorul sindic a apreciat că pârâtului îi revenea în calitate de administrator statutar obligația de a duce la îndeplinire contractul de mandat ce i-a fost încredințat în conformitate cu dispozițiile legale în materie, administratorul fiind direct răspunzător de modul în care este ținută evidența contabilă, obligațiile sale reieșind cu claritate din disp. art.73 alin.1 lit.c și alin.2 ale Legii nr.31/1990, precum și din disp. art.11 alin.4 din Legea nr.31/1990 republicată.
Astfel, administratorii sunt solidari răspunzători pentru societate, pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, acțiunea în răspundere împotriva administratorilor aparținând și creditorilor societății care o vor putea exercita numai în caz de deschidere a procedurii reglementată de legea insolvenței.
Totodată, conform prev. art. 10 alin.1 din Legea nr.82/1991 republicată, răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului, care are obligația gestionării societății respective.
În condițiile în care evidența contabilă nu a fost ținută sau nu a fost ținută în conformitate cu legea există o prezumție de culpă, întrucât corecta ținere a registrelor contabile este o obligație stabilită în sarcina administratorilor societății de Legea nr.31/1990, care în art.73 lit.c stabilește că administratorii sunt solidari răspunzători față de societate pentru existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere, iar art.11 din Legea nr.82/1991 a contabilității republicată prevede că răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului.
Neținerea contabilității în mod corect nu face posibilă sesizarea dificultăților cu care se confruntă societatea și face insesizabilă starea de insolvență care poate să apară la un moment dat, aspecte care ar fi
înlăturate în condițiile unei contabilități ținute corect care ar permite administratorilor să ia măsurile necesare pentru preîntâmpinarea unor astfel de situații.
În condițiile neținerii contabilității în conformitate cu legea se prezumă existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs care constă în pasivul înregistrat în tabelul creditorilor. Raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se prezumă atâta timp cât există încetarea de plăți și una din faptele enumerate de art.138 din Legea nr.85/2006, prezumția având un caracter juris et de jure nefiind posibil a fi răsturnată prin proba contrară.
Faptul că administratorul statutar nu a depus la dosar actele contabile solicitate de lichidatorul judiciar, creează prezumția că pârâtul nu și-a îndeplinit obligațiile de ținere a contabilității conform legii.
Așa fiind, judecătorul sindic a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută săvârșirea faptei reglementate de art.138 lit.d din Legea nr.85/2006, respectiv neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, faptă care a condus la producerea stării de insolvență a debitoarei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul P. D.
prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul respingerii cererii de antrenare a răspunderii patrimonială, în principal ca inadmisibil și în subsidiar ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat că prima instanță a admis cererea formulată de lichidatorul judiciar C.I.I. R. A. D. si in consecinta a dispus obligarea reclamantului la plata sumei de 6.761 lei reprezentand pasivul debitoarei S.C. DP M. S.R.L.,
Apreciază că hotărârea judecătorească atacată este nelegală în cauză fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod proc. civ. Hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii" .
Astfel arată ca in mod gresit instanta a admis in temeiul art. 138 lit. a si d din Legea nr. 85/2006 cererea de antrenare a raspunderii in calitate de administrator statutar al debitoarei SC DP M. SRL, dispunand obligarea acestuia la suportarea pasivului acesteia in cuantum de 6761 lei, fara sa fie indeplinite conditiile legale reglementate in acest sens.
Instanta in mod gresit a respins apararile reclamantului cu privire la lipsa legitimitatii procesuale in vederea formularii unei actiuni in baza prevederilor art. 138 din Legea nr. 85/2006, intrucat cauzele, respectiv presupusele actiuni sau inactiuni ale reclamantuluii, care ar fi determinat starea de insolventa a debitoarei nu au fost retinute in raportul privind
cauzele si imprejurarile care au condus la insolventa debitoarei. Astfel, arată ca lichidatorul judiciar a formulat actiunea de antrenare a raspunderii patrimoaniale a reclamantului bazandu-se pe simple presupuneri si cu nesocotirea totala a obligatilor care ii reveneau in baza Legii 85/2006.
Astfel, reiterează prevederile art. 138 din Legea 85/2006, potrivit carora "În cazul în care în raportul întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariția stării de insolvență a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvență a debitorului ( ... )"
In continuare, potrivit art. 59 din legea 85/2006, /1 Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la data desemnării lichidatorului, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă."
Asadar, lichidatorul judiciar este obligat sa intocmeasca raportul prevazut la art. 59 din Legea insolventei, in cuprinsul caruia sa indice in mod expres care au fost cauzele care au generat starea de insolventa a debitoarei, raport in care sa indice si eventualele persoane responsabile de starea de insolventa a debitoarei. Doar in urma intocmirii acestui raport dobandeste practicianul in insolventa legtimitatea procesuala in vederea formularii unei actiuni intemeiate pe prevederile art. 138 din Legea insolventei.
In realitate, in speta nu a fost deloc intocmit un raport care sa respecte exigentele art. 59 din Legea 85/2006. Astfel, la data de_, a fost publicat in Buletinul Procedurilor de Insolventa un raport, care mentioneaza ca si temei de drept prevederile art. 59 din Legea 85/2006, insa care mentioneaza doar care au fost documentele solicitate administratorului statutar si mai apoi faptul ca persoana resposabila de insolventa societatii este admnistratorul statutar, in persoana reclamantului.
Asadar, raportul care a fost intocmit de catre lichidatorul judiciar nu justifica in niciun fel implicarea sa in ajungerea societatii in insolventa. Ba chiar mai mult decat atat, acesta nu cuprinde niciun fel de referire la cauzele care au determinat insolventa debitoarei.
Practica judiciara s-a pronuntat in repetate randuri in sensul ca raportul intocmit de catre practicianul in insolventa in baza art. 59 din Legea 85/2006 are caracterul unei expertize de specialitate, prin care se stabileste in mod clar si detaliat, cu referire la aspecte concrete, care sunt cauzele ajungerii societatii in insolventa.
In concluzie, rezulta fara niciun fel de dubiu faptul ca raportul care a fost publicat in Buletinul Procedurilor de Insolventa nu reprezinta nici pe departe un raport intocmit in baza prevederilor art. 59 din Legea 85/2006, acesta nefiind in realitate intocmit pana la aceasta data.
Avand in vedere lipsa unui raport intocmit in baza art. 59, rezulta faptul ca lichidatorul judiciar nu a dobandit in realitate niciodata legitimitate procesuala in vederea formularii unei actiuni in baza prevederilor art. 138 din Legea 85/2006.
In acest context, avand in vedere ca stabilirea si descrierea in raportul cauzelor si imprejurarilor care au condus la insolventa debitoarei este o
conditie imperativa de admisibilitate a actiunii de antrenare a raspunderii patrimoniale a reclamantului pentru acoperirea pasivului debitoarei, arată ca instanta in mod gresit a respins aceasta aparare a reclamantului. Instanta retine ca paratul si-ar invoca de fapt propria culpa atunci cand argumenteaza lipsa raportului de cauze prevazut de art. 59 din Legea nr. 85/2006, ignorand faptul ca indeplinirea conditiei stabilirii cauzelor, respectiv a presupuselor actiuni sau inactiuni ale reclamantului care ar fi determinat starea de insolventa a debitoarei prin raportul privind cauzele si imprejurarile care au condus la insolventa debitoarei, reprezinta o conditie imperativa de admisibilitate a actiunii in antrenarea raspunderii patrimoniale, ce ar trebui sa fie oricum invocata din oficiu de instanta de judecata in masura in care nu este indeplinita. De altfel, desi lichidatorul si consecutiv si prima instanta prin motivare fac referire, cu titlu de cauze care au determinat starea de insolventa a debitoarei, la gestionarea imicita a debitoarei, prin deturnarea utilizarii bunurilor din patrimoniul societatii, cat si la neconducerea contabilitatii, raportat la faptul ca nu ar fi fost predate de catre reclamnmt evidentele contabile ale debitoarei ulterior deschiderii procedurii insolventei, aceste sustineri nu pot fi retinute pentru fundamentarea antrenarii raspunderii reclamantului cel ptuin din urmatoarele considerente: im primul rand, lichidatorul judiciar nu avea legitimitate procesuala activa in formularea cererii de antrenare a raspunderii patrimoniale a reclamantului, in temeiul art. 138 din Legea 85/2006, in sensul ca aceste fapte nu fusesera retinute in cuprinsul raportului privind cauzele si imprejurarile care au condus la insolventa debitoarei; mai mult, faptele la care face referire atat lichidatorul, cat si instanta pentru stabilirea unei culpe in sarcina reclamantului, respectiv nepredarea de catre acesta evidentelor contabile ale debitoarei, nu pot fi retinute cu titlu de cauze care au determinat starea de insolventa intrucat acestea sunt in mod evident ulterioare aparitiei starii de insolventa.
De altfel, lichidatorul judiciar nu a indicat in cuprisul nici unui raport intocmit in cadrul procedurii debitoarei se DP M. SRL faptul ca ar fi fost imposibila intocmirea raportului cauzelor care au determinat starea de insolventa a debitoarei, avand in vedere lipsa documentelor contabile ale debitoarei.
Referitor la incidenta literei a din art. 138 din Legea 85/2006, practica judiciara a retinut de asemenea faptul ca, cu titlu de particularitate a raspunderii civile delictuale reglementata de dispozitiile arata te, se impune ca faptele sa se fi savarsit in interes personal sau cu intentia de a obtine rezultatele prevazute de textul ce le enumera. Or, in speta nu se indica la niciun moment in cuprinsul actiunii existenta unui astfel de avantaj personal al reclamantului. Dispozitiile art. 138 din legea 85/2006 nu instituie prezumtia de culpa a persoanelor a caror raspundere patrimoniala se poate cere a fi angajata, ci este necesara stabilirea existentei faptelor prevazute de textul de lege aratat si a masurii in care ele au contribuit la ajungerea in stare de insolventa a debitoarei, care nu poate avea la baza decat un probatoriu complet si pertinent, dovezi care in speta nu s-au facut.
In concluzie, nu se poate retine un raport de cauzalitate intre ajungerea debitoarei in stare de insolventa si faptele care se retin in speta in viziunea lichidatorului in sarcina reclamantului, cu referire la ipoteza prevazuta la art. 138lit a din Legea 85/2006.
In al doilea rand, referitor la nepredarea documentelor contabile ale debitoarei, reiterează cele mai sus aratate, in sensul ca in toate cazurile in care se va promova o actiune in raspunderea patrimoniala a organelor de conducere, trebuie sa fie indeplinita conditia fundamentala ca persoanelor in
discutie sa le fie imputabila aparitia starii de insolventa. Art. 138 determina in mod limitativ anumite circumstante in care poate fi antrenata aceasta raspundere civila delictuala speciala. In aprecierea raportului de cauzalitate, faptele retinute in sarcina organelor de conducere trebuie corelate cu insolventa debitoarei, doar astfel putandu-se justifica promovarea actiunii in procedura speciala instituita de Legea 85/2006. Ne intrebam, in aceste circumstante, cum poate fi retinuta aplicabilitatea art. 138 lit. d in situatia nepredarii documentelor contabile, avand in vedere ca obligatia predarii acestor documente este ulterioara deschiderii procedurii insolventei.
Nu în ultimul rând arată faptul că practica judiciară în domeniu s-a pronunțat în mod clar în sensul că fapta de a nu ține contabilitate în conformitate cu legea este o faptă care pentru a fi reținută ca temei de aplicare a art.138 trebuie comisă cu intenție.
Prin decizia civilă nr. 2544 din_ pronunțate în dosarul nr. _
/a1 al Curții de Apel C., s-a respins recursul declarat de pârâtul P. D.
, împotriva sentinței civile nr. 3697 din_ pronunțată în dosarul nr._
/A1 al Tribunalului Specializat C. pe care o menține în întregime.
În motivarea deciziei se arată că având în vedere prev. art.138 alin.1 lit.a din Legea nr.85/2006, lichidatorul judiciar consideră că sunt întrunite în cauză cerințele acestei norme legale, astfel încât se poate atrage răspunderea materială a administratorului care a folosit bunurile societății în folosul propriu sau al altei persoane, în cauză fiind întrunite elementele răspunderii civile delictuale.
Astfel, fapta culpabilă a administratorului constă în nepredarea bunurilor și a fondurilor bănești ale debitoarei, active imobilizate în valoare de 4.756 lei, stocuri în valoare de 10.737 lei și disponibilități bănești în sumă de 26.776, iar prejudiciul constă în masa pasivă a debitoarei în sumă de 6761 lei, conform tabelului creanțelor declarate împotriva averii debitoarei.
Referitor la raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu lichidatorul judiciar a arătat că dacă mărfurile ar fi existat ar fi fost valorificate și din sumele obținute s-ar fi achitat obligațiile, fiind acoperite integral debitele și acestea nu ar fi generat dobânzi, penalizări sau majorări de întârziere, valoarea mărfurilor și a sumelor de bani existente la 31 decembrie 2003 în patrimoniul debitoarei fiind mai mare decât datoriile societății înscrise în tabel în care au fost cuprinse și accesoriile.
Răspunderea administratorilor față de societate se circumscrie sferei răspunderii contractuale determinata de limitele mandatului conferit acestora, mandat care include și obligațiile legale instituite în Legea nr. 31/1990, iar răspunderea administratorilor față de terți apare că fiind întotdeauna o răspundere extracontractuală, o răspundere delictuală, așadar, acesta fiind și contextul în care judecătorul sindic a circumscris faptele sferei dispozițiilor art 138 din Legea nr 85/2006.
Obligația și răspunderea administratorilor sunt structurate pe doi piloni, unul care are drept temei prevederile art. 7, teza întâi, din Legea societăților comerciale respectiv obligațiile și răspunderea circumscrisă mandatului și cel de-al doilea pilon, constituit de dispozițiile legale, întemeiat pe prevederile art. 72, teza a doua, Legea nr 31/1990 care constituie, în fapt, o dispoziție de trimitere la dreptul societăților comerciale.
Răspunderea este fundamentată pe culpă, însă, în ipoteza răspunderii pentru neîndeplinirea obligațiilor ce decurg din funcție, elementul subiectiv este prezumat, întrucât este vorba despre obligațiile de rezultat, în timp ce regimul răspunderii pentru actele de gestiune propriu- zise presupune dovedirea culpei administratorului.
Legiuitorul a instituit doar cerința contribuției la ajungerea debitorului în insolvență fapt care relevă voința legiuitorului de a da valoare cauzală și acelor fapte care, deși nu au determinat direct starea de insolvență, au contribuit la producerea ei.
Interpretarea realizată de judecătorul sindic în privința art 55 din LPI este corectă, chiar necesitate aplicării prevederilor invocate relevând lipsa documentelor, astfel că în mod corect s-a apreciat că pârâtul invocă propria culpă .
Instituirea acestui tip de răspundere specială agravată a membrilor organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în insolvență a urmărit identificarea unei alternative subsidiare, la îndemâna creditorilor, pentru satisfacerea masei credale.
Legiuitorul a creat în mod expres această formă de răspundere pentru repararea prejudiciului cauzat creditorilor societății de către membrii organelor de conducere ale persoanei juridice, care prin activitatea lor neloială au adus societatea în stare de insolvență și că o consecință a acestei stări patrimoniale s-a produs o reducere în valoarea reală a creanțelor pe care o aveau creditorii față de societate.
Sensul dispoziției legale, potrivit căreia judecătorul sindic poate dispune că o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, să fie suportată de membrii organelor de conducere în ipoteza săvârșirii faptelor enumerate limitativ, trebuie coroborat cu dispozitiile art. 2 din Legea insolvenței, care statuează că scopul legii este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului aflat în insolvență.
Determinarea cuantumului prejudiciului trebuie să se realizeze în conditii identice celor dintr-o acțiune în răspundere civilă, prin administrarea tuturor probelor de natură a conduce la aflarea acestor limite iar în speță probatoriul administrat a confirmat cuantumul, prejudiciul fiind în raport de cauzalitate demonstrat cu fapta.
Susținerile recurentului că fapta ilicită nu există nu au acoperire, fapta invocată îndeplinind întocmai elementele constitutive ale prevederilor art 138 alin1 lit a, respectiv împrejurarea că în ultimul bilanț întocmit de societatea debitoare aferent anului 2003,, active imobilizate în valoare de 4.756 lei, stocuri în valoare de 10.737 lei și disponibilități bănești în sumă de 26.776, care nu au fost predate lichidatorului judiciar astfel că în mod corect s-a apreciat că aceste bunuri au fost folosite de pârât în interesul propriu sau al unei alte persoane.
Răspunderea administratorului fiind una convențională, culpa administratorului se apreciază după tipul abstract, culpa levis in abstracto, din aceste motive aflându-se în fața unei culpe prezumate de unde derivă și obligativitatea administratorului de a răsturna prezumția de culpă, sarcina probei aparținându-i, așa cum corect a reținut și judecătorul sindic .
Înscrisurile prezentate așa cum s-a evidențiat anterior nu sunt de natură a răsturna această prezumție întrucât în fapt relevă că nu a fost respectate nici dispozițiile care reglementează corecta conducere a contabilității.
Raportul de cauzalitate
se verifică în concret și nu pot fi reținute susținerile recurentului că starea de insolvență nu a fost determinată de lipsa stocurilor,atâta timp cât s-a demonstrat existența unui raport de cauzalitate suficient de caracterizat între fapta reținută și starea de insolvență cauzată.
Hotărârea pronunțată de judecătorul sindic a fost criticată de către recurent susținându-se că aceasta a fost dată cu aplicarea greșită a legii
însă judecătorul sindic a reținut în mod corect că o societate comercială nu poate funcționa viabil în condițiile în care administratorul statutar manifestă un dezinteres total în ceea ce privește condițiile minime pentru funcționare societății astfel că apare ca demonstrat și raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului statutar, constând în nerespectarea și neaplicarea legii, și prejudiciul creat creditorilor prin intrarea în faliment a societății.
În ceea ce privește faptele prevăzute la art. 138 lit. d din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar a arătat că debitoarea nu și-a îndeplinit obligațiile privind întocmirea și depunerea bilanțurilor în conformitate cu
legislația în vigoare.
Curtea a reținut ca fiind corecte aserțiunile administratorului judiciar potrivit cărora datoriile debitoarei provin din anii anteriori, iar judecătorul sindic a reținut în mod corect că faptele cauzatoare de prejudiciu sunt contemporane cu calitatea pârâtului de administrator al societății debitoare.
Ultimele declarații fiscale privind activitatea societății au fost depuse pentru 2003 astfel că această împrejurare nu mai poate fi apreciată ca o simplă prezumție a omisiunii de a conduce contabilitate conform normelor legale.
Lipsa documentelor contabile și imposibilitatea contactării actualului asociat si administrator, confirmă că s-a ținut o contabilitate fictivă, ceea ce duce la sancționarea persoanelor răspunzătoare conform art. 138 alin. 1 lit. d din Legea nr.85/2006.
Raportul de cauzalitate este prezent în ipoteza în care există fapta generatoare, care a constituit condiția necesară, adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs.
Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări între care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței.
Determinarea raportului cauzal specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită ,fie nu au împiedicat această desfășurare, deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedecând
apariția consecințelor nedorite, între care insolvența debitoarei care a fost și cauza prejudiciului creditorilor .
Raportul cauzal nu trebuie să fie întotdeauna unul direct putând fi și unul mediat în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul.
Practica a reținut în mod constant premisa coexistenței dintre cauză și condiții, cuprinzând în raportul de cauzalitate nu numai faptele ce constituie cauza necesară,dar și condițiile cauzale, adică faptele care au mediat acțiunea cauzală.
Instanța a reținut că în cazul raportului de cauzalitate ne aflăm în prezența a două fapte cunoscute și a unui mecanism logic de corelare a celor două fapte, care nu este cunoscut și care trebuie identificat și probat.
Curtea a apreciat că în sarcina pârâtului poate fi reținută săvârșirea faptelor reglementate de art.138 lit. a și d din Legea nr.85/2006, respectiv a folosit bunurile persoanei juridice in folosul propriu sau in cel al unei alte persoane și neținerea contabilității în conformitate cu dispozițiile legale în materie, fapte care au condus la producerea stării de insolvență a debitoarei. Împotriva deciziei a formulat contestație în anulare P. D.
,
solicitând admiterea acesteia si, în consecință, anularea deciziei instanței de recurs, admiterea recursului cu consecința modificării sentinței civile nr. 3697/2012 pronunțată de Tribunalul Specializat C. în sensul respingerii
cererii formulate de lichidatorul judiciar de antrenare a răspunderii subsemnatului în temeiul art 138, lit. a și d din Legea nr.85/2006.
În motivarea contestației în anulare, contestatorul arată că la data de_, instanța de recurs a respins ca nefondat recursul acestuia formulat împotriva sentinței Tribunalului Specializat C. prin care s-a dispus obligarea sa la plata sumei de 6.761 lei reprezentând pasivul debitoarei SC DP M. S.R.L, aflată în faliment în dosarul nr._ al Tribunalului Specializat C. .
In motivare, instanța arată ca argumentele evocate de către contestator in cuprinsul recursului sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, lichidatorul judiciar a întocmit, în prealabil, raportul privind cauzele care au generat starea de insolvență a societății debitoare la data de_, astfel încât lichidatorul judiciar avea legitimitate procesuală în ceea ce privește formularea unei acțiuni în atragerea răspunderii în temeiul art. 138 lit. a și d din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenței.
De asemenea, instanța arată că sunt întrunite și condițiile răspunderii civile delictuale în cauză, raportat la dispozițiile art. 138 lit. a, fapta culpabilă a contestatorului constând în "nepredarea bunurilor și a fondurilor bănești ale debitoarei, active imobilizate în valoare de 4.756 lei, stocuri în valoare de 10.737 lei și disponibilități bănești în sumă de 26.776 lei", iar prejudiciul a fost în cuantum de 6761 lei (pasivul debitoarei DP M. S.R.L.). în ceea ce privește raportul de cauzalitate, instanța a reținut că acesta rezultă din împrejurarea potrivit căreia dacă mărfurile ar fi existat, ar fi fost valorificate și din sumele obținute s-ar fi achitat obligațiile, fiind acoperite integral debitele, întrucât valoarea bunurilor era mai mare decât valoarea datoriilor societății înscrise în tabel.
În ceea ce privește culpa contestatorului, instanța a reținut că elementul subiectiv este prezumat, obligația administratorilor statutari de a- și îndeplini obligațiile ce decurg din funcție fiind o obligație de rezultat, care, în cazul răspunderii civile contractuale, face să se prezume culpa.
Cu privire la fapta prevăzută de art. 138 lit. d din Legea nr.85/2006, instanța de recurs a arătat că se poate prezuma că în fapt în cazul societății debitoare a fost ținută o contabilitate fictivă, din lipsa documentelor contabile. Totodată, instanța a reținut că raportul de cauzalitate poate fi și mediat, "în sensul că fapta imputată a permis unor factori exteriori să acționeze și să producă prejudiciul."
In realitate, instanța de recurs a omis să cerceteze toate motivele de modificare invocate de către contestator în cuprinsul cererii de recurs, fiind, în consecință, incidente dispozițiile art. 318 alin.(l) Cod pr. civ. Așadar, în cuprinsul motivelor de recurs contestatorul a invocat următoarele aspecte asupra cărora instanța a omis să se pronunțe, motive care pot fi circumscrise art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.:
Raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței, întocmit de către practicianul în insolvență în baza prevederilor art. 59 din Legea nr.85/2006 are caracterul unei expertize de specialitate, aspect care rezultă în mod neechivoc din practica judiciară, nefiind suficientă doar indicarea în cuprinsul acesteia a persoanei responsabile de starea de insolvență. Luând în considerare acest aspect, a arătat pe larg motivele pentru care raportul lichidatorului judiciar întocmit la data de_ nu a fost întocmit conform exigențelor legale și, în consecință, nu îi conferă
lichidatorului judiciar legitimitate procesuală pentru formularea unei acțiuni împotriva subsemnatului întemeiată pe dispozițiile art. 138 din Legea nr. 85/2006.
Cu toate acestea, instanța de recurs nu a precizat dacă raportul întocmit la data de_ a fost suficient de cuprinzător astfel încât să justifice o eventuală acțiune a lichidatorului judiciar demarată împotriva subsemnatului, limitându-se la a arăta că în cuprinsul acestui raport se menționează că acesta nu este responsabil de neconducerea contabilității. Contestatorul a criticat acest raport al lichidatorului judiciar și din perspectiva faptului că nu sunt indicate în mod expres cauzele care au determinat insolvență debitoarei, aspect asupra căruia s-a pronunțat instanța de recurs, dar, distinct față de acest aspect, considerăm că în egală măsură instanța trebuia să analizeze și criticile subsemnatului legate de caracterul unei expertize de specialitate a raportului privind cauzele și împrejurările care au determinat starea de insolvență.
În ceea ce privește nepredarea documentelor contabile ale debitoarei, acesta a susținut în cuprinsul motivelor de recurs că in toate cazurile in care se va promova o acțiune in răspunderea patrimoniala a organelor de conducere, trebuie sa fie îndeplinita condiția fundamentala ca persoanelor in discuție sa le fie imputabila apariția stării de insolvență. Art. 138 determina in mod limitativ anumite circumstanțe in care poate fi antrenata aceasta răspundere civila delictuala speciala. In aprecierea raportului de cauzalitate, faptele reținute in sarcina organelor de conducere trebuie corelate cu insolvență debitoarei, doar astfel putându-se justifica promovarea acțiunii in procedura speciala instituita de Legea 85/2006. Așadar, este greu de crezut că o faptă ulterioară deschiderii procedurii insolvenței, respectiv nepredarea documentelor contabile poate constitui o cauză a apariției stării de insolvență a acesteia. în concluzie, date fiind aceste critici ale hotărârii instanței de fond, instanța de recurs avea obligația de a se pronunța asupra existenței raportului de cauzalitate dintre nepredarea documentelor contabile de către subsemnatul și apariția stării de insolvență a debitoarei.
În concret, aparent instanța de recurs ar fi analizat existența raportului de cauzalitate cu privire la acest aspect, dar toate susținerile sale din cuprinsul considerentelor cu privire la raportul de cauzalitate la care a făcut anterior referire constituie, în fapt, noțiuni de teorie cu privire la determinarea raportului de cauzalitate, instanța nerealizând o aplicare a acestor noțiuni teoretice la starea de fapt din cauza dedusă judecății. Istanța precizează pe larg că "Raportul de cauzalitate este prezent și în ipoteza în care există fapta generatoare, care a constituit condiția necesară, adică fapta în lipsa căreia dauna nu s-ar fi produs. Complexitatea vieții unei societăți comerciale implică succesiunea și împletirea unor fapte și împrejurări care trebuie decelat care pot îndeplini condiția de a fi considerate cauza insolvenței. Determinarea raportului specific implică identificarea acelor fapte care fie au declanșat punerea în mișcare a acestor cauze, fie că au favorizat desfășurarea lor nestingherită, fie nu au împiedicat această desfășurare, deși intervenția ar fi fost posibilă și eficientă împiedicând apariția consecințelor nedorite ...". în concluzie, în urma unei analize pe larg a teoriei raportului de cauzalitate, instanța de recurs a reținut că în speță nepredarea documentelor contabile a cauzat apariția stării de insolvență a debitoarei.
Consideră că în fapt instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra existenței în cauză a unui raport de cauzalitate între nepredarea documentelor contabile de către subsemnatul și apariția stării de insolvență,
întrucât nu a analizat din nicio perspectivă cum această faptă, în concret, a contribuit la apariția stării de insolvență. Considerentele instanței de recurs în ceea ce privește acest aspect sunt de aplicabilitate generală în orice cauză, nu doar de drept comercial, în care ar fi în discuție existența unui raport de
cauzalitate și nu relevă în nici un caz acele aspecte concrete ale cauzei deduse judecății care au format convingerea instanței asupra existenței unui raport de cauzalitate în speță. Prin urmare, apreciază că nici în acest caz instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs susținut de către subsemnatul, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod pr. civ.
Examinând contestația în anulare, instanța constată următoarele:
Potrivit art. 318(1) Cod proc.civ., "hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vre-unul din motivele de modificare sau casare";.
Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art,.
318 (alin.1) Cod proc.civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: a) instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de casare; b). această omisiune să se fi produs din greșală.
În speță instanța a răspuns criticilor formulate în recurs, ea neavând obligația de a analiza fiecare argument cuprins în motivele de recurs, ci de a analiza fiecare motiv de casare (putând grupa în acest sens argumentele aduse de parte), obligație pe care în prezenta cauză instanța și-a îndeplinit-o.
Pentru considerentele sus arătate, instanța în baza art.318(1) Cpr.civ, va respinge ca neintemeiată contestația in anulare introdusă de către contestatorul P. D. împotriva deciziei civile 2544/2013 pronunțate de Curtea de Apel C. în dosar nr._ /a1.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge ca neîntemeiată contestația in anulare introdusă de către contestatorul P. D. împotriva deciziei civile 2544/2013 pronunțate de Curtea de Apel C. în dosar nr._ /a1.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE | JUDECĂTORI | GREFIER | |||
D. | P. C. | I. | A. | I. A. M. N. |
Red. D.P. dact. GC 3 ex/2 ex/_
Jud. recurs: M.S., C.P., A.M.C.
| ← Sentința civilă nr. 6892/2013. Răspundere organe de... | Sentința civilă nr. 4454/2013. Răspundere organe de... → |
|---|
