Sentința civilă nr. 2771/2013. Acțiune în anulare. Faliment, procedura insolvenței
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
TRIBUNALUL SPECIALIZAT C. DOSAR NR._ /a15
Cod operator date cu caracter personal 11553
SENTINȚA CIVILĂ nr. 2771/2013
Ședința publică din data de 23 octombrie 2013 Instanța este constituită din:
JUDECĂTOR SINDIC: F. -IANCU M. GREFIER: F. B.
Pe rol se află pronunțarea hotărârii asupra cererii formulate de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l Sima
D. Radu, în contradictoriu cu pârâtul debitor aflat în faliment M. D. I. reprezentat de lichidatorul judiciar C.I.I. T. M. C. și pârâții V. D. -D. și V. E., respectiv M. A. -P. și SC F. SS, având ca obiect anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de notarul public C. M., prin care pârâtul debitor
M. D. -I. și pârâtul M. A. -P. au înstrăinat către pârâta V. E., căsătorită cu pârâtul V. D. -D. ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1-U2, cu o cotă din
p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3252/25 noiembrie 2010 de notarul public C. M., prin care pârâții V. E. și V. D. -D. au înstrăinat către pârâta SC F. SS ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1-U2, cu o cotă din p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553 și obligarea pârâților V. E. și V.
D. -D., respectiv SC F. SS la restituirea către averea debitorului M.
D. -I. a contravalorii acestui bun la data transferului, 87.800 lei (20.000 euro).
La ambele apeluri nominale efectuate în cauză părțile au lipsit. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 9 octombrie 2013, fiind consemnate în încheierea pronunțată în ședința publică respectivă, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de o perioadă de timp mai îndelungată pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea pentru termenul din data de 16 octombrie 2013, respectiv pentru termenul din data de azi, 23 octombrie 2013, când a hotărât următoarele:
JUDECĂTORUL SINDIC:
Deliberând asupra cauzei civile de față:
Prin cererea înregistrată la data de 20 martie 2013 pe rolul Tribunalului Specializat C. sub nr._ /a15, comitetul creditorilor debitorului M. D.
I., prin președintele său, d-l Sima D. Radu, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul debitor aflat în faliment M. D. -I. reprezentat de lichidatorul judiciar C.I.I. T. M. C. și pârâții V. D. -D. și V. E., respectiv
M. A. -P. și SC F. SS, anularea parțială a contractului de vânzare-
cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de notarul public C. M.
, prin care pârâtul debitor M. D. -I. și pârâtul M. A. -P. au înstrăinat către pârâta V. E., căsătorită cu pârâtul V. D. -D. ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1- U2, cu o cotă din p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3252/25 noiembrie 2010 de notarul public C. M., prin care pârâții V. E. și V. D. -D. au înstrăinat către pârâta SC F. SS ap. 2 din blocul C1B situat în com. B.
, sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1-U2, cu o cotă din
p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553 și obligarea pârâților V. E. și V. D. -D., respectiv SC F. SS la restituirea către averea debitorului M. D. -I. a contravalorii acestui bun la data transferului, 87.800 lei (20.000 euro)..
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin sentința civilă nr. 5102/12 octombrie 2011 s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitorul pârât comerciant persoană fizică M. D. I., fiind numit în calitate de lichidator C.I.I. T. M. C. .
A precizat că prin hotărârea adunării creditorilor din data de 17 decembrie 2012 s-a acordat comitetului creditorilor împuternicirea de a angaja Societatea Civilă de Avocați R. și A. și de a formula demersurile în vederea maximizării averii debitorului în scopul recuperării creanțelor.
A mai arătat că, prin adresa nr. 254/11 februarie 2013, lichidatorul judiciar și-a manifestat opțiunea de a nu demara acțiuni de anulare a actelor și transferurilor frauduloase încheiate de debitor, motiv pentru care reclamantul a dobândit legitimare procesuală activă în temeiul dispozițiilor art. 81 alin. 2 din Legea nr. 85/2006.
Reclamantul a mai menționat că la data de 26 august 2010 s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300 de notarul public C.
M., prin care pârâtul debitor M. D. -I., prin mandatar, vânzător pentru cota de ½ teren și integral construcția și pârâtul M. A. -P., vânzător pentru cota de ½ teren, au înstrăinat către pârâta V. E. căsătorită cu V.
-D., imobilul apartament nr. 2 situat în localitatea B., nr. 982, bloc C1B, parter, com. B., jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2, nr. cad. CF 51292-C1-U2, p.i.c. de 2,19/100 din părțile și dependințele de folosință ale construcției și p.i.c. de 12:11/553 din terenul aferent. Ulterior, la data de 25 noiembrie 2011, pârâții cumpărători V.
și V. D. -D. au înstrăinat prin actul autentificat de același notar sub nr. 3253 către SC F. SS, în care avea calitatea de asociat debitorul pârât M. D. I. .
Astfel, reclamantul a apreciat că ne aflăm în prezența unui act fraudulos, în sensul prevederilor art. 79 din Legea nr. 85/2006, care prevede că:
"administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna drepturilor creditorilor în cei 3 ani anteriori deschidem procedurii";, și art. 80, alin. 1, lit. c din Legea nr. 85/2006, care prevede că: " (1) Administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul poate introduce la judecătorul-sindic acțiuni pentru anularea constituirilor ori a transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor
transmise și a valorii altor prestații executate, realizate de debitor prin următoarele acte: _; b) operațiuni comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită, efectuate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii; c) acte încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, cu intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a le leza în orice alt fel drepturile";.
De asemenea, reclamantul a apreciat că în speță sunt îndeplinite toate condițiile legale necesare pentru anularea acestui act fraudulos, respectiv a fost încheiat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii, este un act fraudulos, a fost încheiat de debitor în dauna drepturilor creditorilor.
Privitor la faptul că actul a fost încheiat în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii, reclamantul a arătat că, îndeplinirea acestei condiții este evidentă deoarece, actul a fost încheiat la data de 26 august 2010 (dată certă acordată de notarul public), iar procedura insolvenței a fost deschisă la data de 12 octombrie 2011.
Cu privire la condiția caracterului fraudulos al actului, reclamantul a învederat că Legea nr. 85/2006 instituie în ceea ce îl privește pe debitor (în speță pârâtul de rând 1 M. D. -I. ) o prezumție a intenției sale de fraudă, astfel cum prevede art. 85 alin. 2: "Dacă sunt îndeplinite condițiile art. 79 și 80, se instituie o prezumție relativă de fraudă în dauna creditorilor. Prezumția poate fi răsturnată de către debitor. Ea nu se extinde la terțul dobânditor sau subdobânditor."; În acest sens, reclamantul a precizat faptul că, așa cum s-a arătat în doctrină "Existența unei prezumții în favoarea uneia dintre părți este esențială pe plan procesual, întrucât partea beneficiară nu va fi obligată să dovedească cele susținute în acțiune, ci numai existența unor fapte vecine și conexe care să declanșeze prezumția. Partea adversă, pentru a nu pierde procesul, va trebui să facă dovada contrarie. În cazul acțiunii în anulare reglementate de Legea insolvenței, prezumția de fraudă îl va pune pe debitor (nu și pe cocontractantul său) în postura de a dovedi caracterul nefraudulos ai contractului. Fiind vorba de o prezumție, reclamantul nu are obligația sa dovedească frauda sau intenția de prejudiciere a creditorilor, ci numai că actul a fost încheiat în perioada suspectă (în cazul de la art. 79) sau că actul a fost încheiat în perioada suspectă și, cumulativ, că actul a fost încheiat în condiții neobișnuite ce depășesc limitele activității normale a debitorului și îndeplinește și celelalte condiții aferente (în cazurile de la art. 80)";.
Așadar, reclamantul a arătat că, în cazul din speță, fiind incidente și invocate prevederile art. 79 din Lege, este pe deplin dovedită frauda debitorului
M. D. -I., prin beneficiul prezumției de fraudă instituite de art. 85 din Legea nr. 85/2006.
A apreciat, pe de altă parte, că caracterul fraudulos al actului este demonstrat și de alte aspecte de fapt care sunt apte să conducă la construcția unei prezumții judiciare din care să se poată desprinde existența intenției de fraudă și în ceea ce îl privește pe terțul dobânditor. În acest sens, a invocat faptul că pârâtul debitor M. D. I. - vânzător se găsea în relații de strânsă prietenie cu pârâții V. D. -D. și V. E., iar ulterior, la un interval de nici 3 luni de la data încheierii primului contract, aceștia vând imobilul societății comerciale pârâte, în care pârâtul debitor are calitatea de asociat. A apreciat că aceste relații exclud incidența art. 82 din Legea nr. 85/2006, clarificând faptul că actul juridic atacat nu a fost încheiat de debitorul pârât în cursul desfășurării normale a activității sale. A mai avut în vedere faptul că în conturile debitorului
M. D. -I. nu s-a regăsit suma de bani a prețului, așa cum ar fi fost firesc în cazul unei tranzacții normale, efectuate în cursul desfășurării normale a activității debitorului. A mai apreciat că simplul fapt că terțul dobânditor a
acceptat să încheie un act în legătură cu care știa că reprezintă o simulație, că nu reflectă realitatea economică, consemnând în cuprinsul actului un fapt nereal
- acela al achitării prețului către debitorul M. D. -I. - atrage reaua-credință a terțului.
A învederat că, de altfel, doctrina a arătat că "Din perspectiva finalității acțiunii în anulare, aceea de reîntregire a patrimoniului debitorului în folosul comun al creditorilor, buna sau reaua-credință a cocontractantului debitorului nu au relevanță";. Reaua sau buna credință a cocontractantului este relevantă doar sub aspectul dreptului acestuia de a își formula acțiunea în regres împotriva debitorului.
A învederat că în același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională în cadrul deciziei nr. 361/25 martie 2010, publicată în M.Of. nr. 330/19 mai 2010:
"în acest fel este sancționată tocmai reaua-credință în exercitarea de către debitori a drepturilor lor, prin acte juridice încheiate în dauna creditorilor. Dacă scopul părților contractante sau, cel puțin, al debitorului, la încheierea actului juridic respectiv l-a constituit fraudarea creditorilor, atunci actul are o cauză ilicită, iar potrivit art. 966 C, civ., acesta nu poate avea nici un efect";.
A concluzionat că faptul că actul este fraudulos din perspectiva debitorului este, în sine, suficient pentru anularea actului.
Privitor la faptul că actul a fost încheiat de debitor în dauna drepturilor creditorilor (prejudicierea creditorilor), reclamantul a învederat că în doctrină s-a arătat că pentru admiterea acțiunii în anularea transferurilor patrimoniale efectuate de debitor în baza art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 este suficient a se demonstra prejudicierea creditorilor și că "masa creditorilor este prejudiciată când starea de încetare de plăți este însoțită de insolvabilitatea debitorului.";
A arătat că aceasta este și situația din cazul în speță, situația patrimonială a debitorului M. D. -I. fiind precară, în sensul că partea activă a patrimoniului său nu acoperă nici măcar un sfert din totalul creanțelor înscrise pe tabelul creditorilor. A apreciat de reținut și faptul că acest bun a fost vândut la o valoare cu mult sub valoarea sa reală și fără a se fi încasat efectiv prețul.
Reclamantul a înțeles să invoce și faptul că operațiunea juridică ce face obiectul prezentei acțiuni conține o prestație a debitorului ce depășește în mod vădit pe cea primită.
În acest sens, a arătat că în cuprinsul contractului s-a reținut că prețul stabilit de părți era de 233.024 lei pentru toate cele trei imobile din contractul de vânzare-cumpărare în condițiile în care prin raportare doar la valorile din expertizele notariale aferente anului 2010 valoarea acestui singur imobil era mult peste cea indicată în contract. Mai mult, ulterior, imobilul a fost înstrăinat în mod succesiv, fiind în prezent proprietatea unor cumpărători aparent de bună- credință, care au achitat o suma mult mai apropiată de valoarea imobilului, în aceste condiții apreciindu-se valoarea imobilului ca fiind de 87.800 lei, respectiv
20.000 euro.
A invocat art. 80 lit. b din Legea 85/2006, arătând că prețul trebuie să fie o cauză suficientă a obligației vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra terenului. Ar fi trebuit să existe o proporție între prețul stabilit și valoarea reală a terenurilor.
Prin urmare, raportat la valoarea acestor bunuri, reclamantul a considerat că prestația debitorului o depășește în mod vădit pe cea primită.
A invocat și faptul că, mai mult, în vederea transcrierii dreptului în CF în favoarea cumpărătorilor, la fel ca în alte contracte similare, s-a radiat din CF 51292-C1-U2, nr. cad. 51292-C1-U2 ipoteca de sub C1 care era înscrisă în favoarea unui prieten al debitorului M., d-l Keith John Viner, ceea ce vine să
argumenteze încă o dată, în plus, convenția frauduloasă a tuturor contractanților.
A apreciat că toate aceste elemente menționate, respectiv momentul încheierii contractului, prețul menționat în contract, neîncasarea efectivă a acestui preț, radierea notării de sub B4, conduc la convingerea clară că acest contract are o cauză ilicită, fiind încheiat pentru fraudarea intereselor creditorilor.
A mai arătat că, în vederea soluționării pe cale amiabilă a acestui litigiu, a notificat pârâții prin intermediul Societății Civile Profesionale de Executori Judecătorești Adam, Oszoczki și A., conform art. 7201C.proc.civ. din 1864, în vigoare la data respectivă, să se prezinte pentru conciliere la data de 25 februarie 2013, însă pârâții nu s-au prezentat, pârâtul M. A. -P. trimițând un răspuns scris.
În drept, a invocat art. 79, art. 80, art. 84 și art. 85 din Legea nr. 85/2006, precum și toate celelalte temeiuri de drept arătate în motivarea în fapt a cererii.
Cererea a fost legal timbrată.
Pentru dovedirea cererii, reclamantul a înțeles să se servească de probele scrise anexate cererii de chemare în judecată și, în ipoteza contestării valorii indicate a bunului imobil, de o expertiză tehnică de evaluare.
Prin întâmpinarea depusă la 23 mai 2013, pârâții V. E. și V. D.
D. au solicitat respingerea cererii, ca netemeinică, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, pârâții au arătat că în data de 26 august 2010, în calitate de cumpărători, au încheiat cu vânzătorul debitor pârât M. D. I. contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2300 de către notarul public C. Augustin M. având ca obiect 3 apartamente (unul de 38 mp, unul de 40 mp și unul de 55 mp) situate în localitatea B., nr. 982, jud. C., la prețul de 55.000 euro.
Pârâții au arătat că din discuțiile purtate și actele puse la dispoziția acestora de către vânzători, anterior cumpărării celor 3 apartamente, au aflat că terenul aparține în cote egale celor doi vânzători, iar apartamentele edificate numai vânzătorului debitor pârât M. D. I. .
Pârâții V. au învederat faptul că la momentul respectiv piața imobiliară era foarte scăzută și era de notorietate faptul că existau foarte puțini bani rulați în afacerile imobiliare, astfel au hotărât să facă o mică investiție cumpărând imobilele în cauză, visul acestora fiind acela de a ajunge să locuiască, în final, la casă.
În acest scop, pârâții V. au cumpărat mai multe apartamente, printre care și apartamentul în litigiu, cu nr. 2, situat în localitatea B., nr. 982, bl. C1B înscris în CF nr. 51292-C1-U2 B., jud. C. cu nr. cad 51292-C1-U2, aflat la parter și compus din living, cameră, bucătărie, baie, hol, în suprafață utilă de 40,86 mp și balcon în suprafață de 5,49 mp, cu p.i.c. aferente în cotă-parte de 2,19/100 înscrise în CF colectivă 51292, teren atribuit în cotă-parte de 12,11/553.
Ulterior, au procedat la înstrăinarea ap. 2 în discuție, banii obținuți urmând să fie investiți în construcția viitoarei lor case familiale.
Pârâții V. au arătat că au început să se ocupe de documentele necesare pentru construirea unei case și, în anul 2012, au obținut autorizația de construire nr. 63/8 octombrie 2012, eliberată de Primăria comunei Jucu, în vederea construirii unei case de locuit tip duplex Sp + P + M, lucrând și în prezent la ridicarea acesteia.
Pârâții V. au arătat că acesta a fost motivul pentru care au procedat la vânzarea apartamentului în discuție, subliniind că în tranzacția respectivă nu a existat niciun element de fraudă.
Pârâții V. au învederat că reclamantul a solicitat anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect ap. nr. 2 situat în localitatea
B., nr. 962, jud. C., autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de către notarul public C. Augustin M., motivele anularii parțiale fiind prietenia si prețul.
În ceea ce privește primul motiv de anulare parțială a contractului de vânzare-cumpărare - prietenia dintre vânzătorul M. D. I. și ei -, au solicitat înlăturarea acestuia ca fiind străin de încheierea tranzacției, pârâții arătând că au fost în relații apropiate, însă aceasta nu a însemnat că într-o afacere se ține seama de acest aspect.
În ceea ce privește cel de-al doilea motiv de anulare parțială a contractului de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 2 - prețul -, pârâții V. au învederat că și acesta este nefondat și nelegal, pentru că prețul stabilit de aceștia, ca părți contractante, a fost stabilit ținând seama de prețurile de pe piața imobiliară la momentul tranzacției. Astfel, pârâții V. au arătat că prețul stabilit de părți a fost unul sincer și real, apreciind seriozitatea prețului în raport de intenția părților și convenția acestora la data încheierii actului, fiind suficient să se stabilească că în viziunea acestora prețul a corespuns dreptului de proprietate astfel transmis. Prin noțiunea de preț serios, pârâții au precizat că, în sensul art. 1303 C.civ., se înțelege prețul care constituie o cauză suficientă a obligației asumate de vânzător de a transmite dreptul de proprietate asupra bunului ce formează obiectul vânzării. Referitor la seriozitatea prețului, pârâții V. au menționat că acesta depinde de existenta unei proporții între cuantumul prețului fixat de părțile contractante și valoarea reală a bunului vândut, fără a impune însă o echivalență perfectă.
În ceea ce privește prețul, au arătat că acesta a fost fixat în bani, determinat, sincer și serios. Atât timp cât nu a existat un act secret care să dovedească o simulație a prețului, nu se poate vorbi de o fictivitate a prețului, caracterul derizoriu necesitând o expertiză privitoare la valoarea reală a bunului în momentul vânzării. Au mai arătat că în jurisprudență s-a decis că părțile sunt libere să determine prețul sub sau peste valoarea lucrului, echivalența fiind relativă.
Au învederat că cele 3 contracte de vânzare-cumpărare prin care debitorul pârât M. D. I. a înstrăinat 3 apartamente similare în același bloc din B., în aceeași perioadă și cu aceeași suprafața de 40 - 41 mp la prețul de 17.000 euro unor persoane pe care nici măcar nu le-a cunoscut înainte de tranzacție dovedesc că reclamantul nu cunoaște prețurile cu care se puteau efectiv vinde apartamentele din acea zonă la acea dată, făcând speculații fără suport real în sensul că pentru aceste apartamente se puteau obține mai mulți bani.
Au mai învederat că prețurile practicate erau negociate și în funcție de stadiul finisajelor, marea majoritate a apartamentelor fiind vândute nefinisate, cum a fost și cazul apartamentului nr. 2 în discuție. Astfel, pentru apartamentele vândute în aceeași perioadă, în aceeași zonă și același bloc, tranzacția a fost făcuta în funcție de mp, respectiv pentru 1 ap. de 38 mp prețul a fost stabilit la aproximativ 16.000 euro (nefinisat); pentru 1 ap. de 41 mp prețul a fost stabilit la aproximativ 17.000 euro (nefinisat); pentru 1 ap. de 55 mp prețul a fost stabilit la aproximativ 22.000 euro (nefinisat). Făcând un total și raportându-l la prețul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de către notarul public C. Augustin M., pârâții au arătat că a rezultat un preț total de 55.000 euro (plătit de pârâți), raportat la valoarea identică de 55.000 euro. Astfel, în opinia pârâților V., a rezultat cu claritate și certitudine că acestea au fost preturile pieței imobiliare - al cererii și ofertei la acel moment și
pentru acea zonă -, debitorul M. D. I. nefavorizându-i în vreun fel, prețul la care a vândut acestora apartamentele fiind absolut serios stabilit.
Pârâții au mai arătat că, așa cum s-a precizat și în doctrină, prețul este determinat dacă cuantumul lui este hotărât de părți în momentul încheierii contractului. Prin preț sincer se înțelege un preț real, pe care părțile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul de a fi cerut și plătit în realitate. Pe de altă parte, prețul este serios atunci când nu este derizoriu (infim), atât de disproporționat în raport cu valoarea lucrului vândut încât să nu existe preț. Sinceritatea fiind o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanței.
Au mai arătat că, în conformitate cu jurisprudența în domeniu, prețul stabilit de părți este serios atâta timp cât valoarea lui stabilită nu scade sub 50% din valoarea orientativă, de piață, a bunului ori, în cazul de față, reclamantul nu a putut dovedi acest aspect. Potrivit art. 80 din Legea nr. 85/2006, o astfel de acțiune pentru anularea transferurilor de drepturi patrimoniale către terți și pentru restituirea de către aceștia a bunurilor transmise și a valorii altor prestații executate realizate de debitor prin actele încheiate în cei 3 ani anteriori deschiderii procedurii poate avea succes numai dacă se poate dovedi intenția tuturor părților implicate în acestea de a sustrage bunuri de la urmărirea de către creditori sau de a leza în orice alt fel drepturile acestora.
Pârâții V. au menționat că reclamantul nu a dovedit și nu putea să dovedească că contractul de vânzare-cumpărare în discuție a fost un act fraudulos și că a fost încheiat în scopul fraudării intereselor creditorilor, precum și faptul că reclamantul nu poate dovedi nici faptul că încheierea acestui contract a avut ca efect prejudicierea creditorilor. Au mai arătat că nu a fost îndeplinită nici condiția dovedirii complicității terțului dobânditor la fraudă. Astfel, complicitatea terțului presupune intenția acestuia ca, în înțelegere cu debitorul, să prejudicieze creditorii, fiind deci necesară existența unei acțiuni concertate de fraudă.
Au precizat faptul că, în acest caz, simpla relație de prietenie dintre vânzătorul M. D. I. și ei nu poate conduce la complicitatea la fraudă a terțului cumpărător, în speța a pârâților V. . Practic, creditorul nu putea face dovada că prin actul atacat debitorul și-a mărit starea de insolvabilitate, din contră, în patrimoniul acestuia a intrat suma de bani obținută ca urmare a tranzacției. În acest sens, au arătat că actele frauduloase sunt acte încheiate cu rea-credință pentru a leza drepturile altor persoane sau pentru a încălca legea în vederea obținerii unui profit în favoarea debitorului sau a altei persoane. Ca urmare a anulării actului, valoarea se reîntoarce în averea debitorului, iar pentru eventuala restituire a prestației sale, partea care a contractat cu falitul, dacă nu a fost complice la fraudă, va avea o creanță pe care o va prezenta, alături de ceilalți creditori spre înscriere la masa credală.
Totodată, au menționat că cererea în anulare întemeiată pe normele cuprinse în Legea insolvenței este o acțiune specială cu caracter derogator și cu un regim juridic aparte, o dovadă în acest sens fiind, printre altele, împrejurarea că titularul dreptului la acțiune are o calitate specială - administratorul judiciar sau lichidatorul după caz, și în subsidiar comitetul creditorilor, în condițiile în care practicianul nu introduce o atare cerere (art. 17, alin. 1, lit. f); una dintre părțile actului juridic contestat are o calitate specială - debitor aflat în procedura de insolvență; acțiunea are caracter colectiv, competența de soluționare este specializată - judecătorul-sindic; sfera actelor juridice este restrânsă la cele prevăzute limitativ de alin. 1 lit. a - g și alin 2 lit. a - f ale art. 80 și circumscrisă la actele care au fost încheiate de debitor în frauda drepturilor creditorilor, termenul de prescripție este de 1 an de la expirarea termenului stabilit pentru întocmirea raportului asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția
stării de insolvență, dar nu mai târziu de 18 luni de la data deschiderii procedurii, efectul anulării actelor juridice constă în reîntregirea masei active.
În acest context, pârâții au subliniat faptul că, pe de o parte, Legea insolvenței se referă, în cuprinsul art. 79. la "actele juridice frauduloase";, în timp ce art. 80 vizează "constituirile și transferurile de drepturi patrimoniale";, fără nicio referire la fraudă. Astfel, au concluzionat că acțiunea reglementată de art.
79 are ca fundament frauda în dauna creditorilor, în timp ce acțiunea reglementata de art. 80 are ca fundament caracterul neobișnuit al actelor debitorului, ceea ce nu exclude, implicit, ca prezumția de fraudă să se extindă și asupra cazurilor enumerate de acest din urmă articol. Pe de altă parte, au observat că legiuitorul se referă la acte încheiate sau realizate de debitorul insolvent, adică afaceri care presupun un act de voință din partea debitorului, mai exact contracte semnate cu partenerii comerciali.
Întâmpinarea pârâților V. nu a fost motivată separat în drept.
Prin întâmpinarea depusă la data de 23 mai 2013, pârâta SC F. SS a solicitat admiterea excepției tardivității formulării acțiunii de către reclamant, cu consecința respingerii acțiunii ca tardivă, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apărărilor sale, pârâta SC F. SS a arătat, cu privire la excepția tardivității acțiunii că reclamantul a introdus acțiunea în anulare peste termenul special de decădere de 16 luni instituit prin art. 81 al Legii nr. 85/2006, motiv pentru care se impune constatarea decăderii acestuia din dreptul de a formula acțiunea, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca fiind tardiv introdusă.
Astfel, pârâta a precizat că dreptul de a promova acțiunea în anulare specială în baza temeiurilor juridice prevăzute de art. 79 sau de art. 80 din Legea nr. 85/2006 împotriva actelor frauduloase ale debitorului aparține cu prioritate administratorului judiciar ori lichidatorului, iar potrivit art. 81 alin. 2 raportat la prevederile art. 17 alin. 1 lit. f din același act normativ, titularul subsecvent al acțiunii de anulare este comitetul creditorilor, legea prevăzând că acesta poate introduce acțiunea dacă titularul principal nu o face.
A mai arătat că potrivit dispozițiilor legale invocate, comitetul creditorilor putea sesiza judecătorul sindic cu o cerere de anulare a actului fraudulos numai cu condiția ca administratorul/lichidatorul judiciar să nu fi introdus în prealabil o astfel de cerere cu același obicei, referitoare la același act juridic.
A mai arătat că legiuitorul prevede un termen special pentru introducerea unei astfel de acțiuni, de 1 an, care începe să curgă de la data expirării termenului stabilit de judecătorul-sindic pentru întocmirea și depunerea raportului asupra cauzelor insolvenței. În termeni imperativi se prevede că acțiunea nu poate fi însă depusă mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii, indiferent care este motivul nedepunerii raportului în termenul stabilit. În cazul în care titularul acțiunii nu a promovat cererea în termenul de 1 an de la depunerea raportului, pentru motive justificate, ar putea fi eventual repus în termen, în condițiile art. 103 alin. 2 al vechiului C.proc.civ., respectiv art. 186 C.proc.civ, dar în niciun caz nu poate fi depusă mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
A mai arătat că, în acest sens, doctrina de specialitate a apreciat că termenul procedural de 16 luni este unul imperativ, de decădere, acesta fiind
"prevăzut deopotrivă pentru administratorul-judiciar/lichidator și pentru comitetul creditorilor";.
De asemenea, a arătat că același raționament este împărtășit și de d-l prof. univ. dr. Ion Turcu, în lucrarea "Tratat de insolvență";, în care s-a apreciat că
judecătorul sindic poate fi sesizat și de către comitetul creditorilor cu introducerea unei astfel de acțiuni, tot în termenul de 16 luni, considerându-se însă că natura acestui termen este aceea de prescripție, fiind vorba de un termen special.
Cu privire la sancțiunea aplicabilă nerespectării termenului, a arătat că în doctrină se consideră că "toate termenele legale imperative sunt prezumate a fi statornicite sub sancțiunea decăderii. Derogările de la această regulă trebuie să fie expres prevăzute printr-o dispoziție a legii. Decăderea nefiind întotdeauna expres arătată de lege, ea rămâne de cele mai multe ori subînțeleasă, ca o sancțiune virtual conținută în regula care fixează termenul";.
Astfel, a arătat că, în cauză, acțiunea comitetului creditorilor a fost înregistrată în data de 20 martie 2013, la o dată ce a depășit în mod evident termenul special de decădere instituit în mod imperativ de legiuitor, acela de 16 luni de la data deschiderii procedurii insolvenței; în speță 16 luni calculate începând din data de 12 octombrie 2011, când a fost pronunțată sentința civilă nr. 5102/2011 în dosarul nr._ al Tribunalului Comercial/Specializat C.
, prin care s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței în formă simplificată împotriva debitorului M. D. I. .
Prin urmare, acțiunea în anulare fiind înregistrată după data de 12 februarie 2013, când a expirat termenul de decădere, pârâtul a invocat decăderea comitetului creditorilor din dreptul de a promova acțiunea, astfel solicitând admiterea excepției tardivității, precum și respingerea acțiunii ca fiind tardivă.
Cu privire la fondul cauzei, cu privire la incidența art. 82 din Legea nr. 85/2006 - excepție de la sancțiunea nulității, conform dispozițiilor legale cuprinse în art. 82 din Legea nr. 85/2006, pârâta a învederat că nu pot fi anulate actele de transfer cu caracter patrimonial efectuate de debitor în cursul desfășurării normale a activității curente a acestuia.
De asemenea, pârâta a arătat că, potrivit art. 3 pct. 14 din Legea nr. 85/2006, articolul poate fi luat ca reper în calificarea actelor de comerț încheiate în așa-zisa "perioadă suspectă"; de dinaintea deschiderii procedurii insolvenței, deși textul se referă expres la actele permise în perioada de observație - activitățile curente reprezintă acele fapte de comerț și operațiuni financiare efectuate "în cursul normal al comerțului sau, cum ar fi: a) continuarea activităților contractate, conform obiectului de activitate, b) efectuarea operațiunilor de încasări și plăți aferente acestora, c) asigurarea finanțării capitalului de lucru în limitele curente";.
A precizat că inclusiv reclamantul, în argumentarea susținerilor sale, a precizat că trebuie să se dovedească, pe lângă faptul că actul a fost încheiat în
"perioada suspectă"; și, cumulativ, că actul a fost încheiat în condiții neobișnuite ce depășesc limitele activității normale a debitorului și îndeplinește și celelalte condiții aferente. Așadar, în contextul analizat, s-a avut în vedere specificul activității debitorului înainte de inițierea procedurii insolvenței. Desfășurarea normală a activității curente constă în efectuarea actelor și operațiunilor obișnuite. Raportat la societățile comerciale, se face referire, în mod evident, la activitățile conforme obiectului de activitate declarat în actul constitutiv al societății comerciale.
A mai arătat că, având în vedere particularitatea dosarului de insolvență având ca debitor pe pârâtul M. D. I., care este o persoană fizică ce nu are un obiect de activitate definit propriu-zis, pârâta a considerat că trebuie să se raporteze la activitățile considerate ca fiind comerciale de către instanță, întreprinse cu caracter de continuitate, care au condus la calificarea ca fiind comerciant și care au fundamentat deschiderea producerii falimentului.
Astfel, a arătat că în considerentele sentinței civile nr. 5102/12 octombrie 2011, în argumentarea calificării activității debitorului ca fiind comercială, s-a arătat că acesta presta o activitate economică de construire locuințe colective și de comercializare a acestor locuințe. S-a reținut că "începând cu data de 15 august 2007, debitorul M. D. -I. a efectuat acte de comerț obiective, în mod obișnuit, în sensul art. 7 C.Com. și art. 3 pct. 8 C.com., organizând și exercitând activitatea specifică unei întreprinderi de construcții, fiind astfel comerciant, în sensul art. 7 C.com. ...";. Prin urmare, hotărârea judecătorească irevocabilă antemenționată, prin care s-a deschis procedura insolvenței în formă simplificată, statuează faptul că activitatea curentă desfășurată de debitorul M.
D. -I. a constat în construirea și vânzarea de locuințe.
Revenind la actul juridic translativ de proprietate a cărei anulare s-a solicitat, pârâta a arătat că acestea se înscriu în tiparul activității curente a debitorului din perioada anterioară deschiderii procedurii insolvenței. Obiectul acestuia îl constituia transmiterea dreptului de proprietate asupra unui imobil apartament, contract de vânzare-cumpărare, fiind similar cu contractele pe care debitorul le-a încheiat în mod obișnuit.
Concluzionând, având în vedere natura contractului autentificat sub nr. 1242/21 mai 2011 și similitudinea între acesta și alte contracte pe care debitorul le-a încheiat în acea perioadă, în cursul desfășurării normale a activității sale, pârâta a considerat că sunt incidente în speță prevederile art. 82 din Legea nr. 85/2006, care instituie o excepție de la categoria actelor supuse anulării.
În temeiul acestor considerente, a apreciat că acțiunea formulată de comitetul creditorilor este nefondată, întrucât contractul translativ de proprietate în discuție nu face parte din categoria celor vizate de art. 79 sau de art. 80 din Legea nr. 85/2006.
Referitor la temeiurile de drept și de fapt invocate de reclamant, pârâta a învederat că fundamentul acțiunii în anulare îl reprezintă stabilirea caracterului fraudulos al transferului cu caracter patrimonial realizat de către debitorul M.
-I. anterior apariției stării de insolvență, concretizată prin deschiderea procedurii falimentului acestuia în data de 12 octombrie 2011.
A mai arătat că deschiderea procedurii falimentului împotriva unui debitor persoana fizică a reprezentat o premieră pentru jurisprudența de drept comercial din România. Astfel, până la această dată, practica judiciară era unanimă în sensul că deschiderea procedurii insolvenței era destinată persoanelor juridice, și nicidecum persoanelor fizice.
În acest context, a arătat că nu exista posibilitatea obiectivă din partea debitorului de a-și anticipa starea de insolvență constatată și declarată printr-o hotărâre judecătorească. Implicit, în calitate de persoana fizică, neînregistrată în registrul comerțului, pârâtul M. D. -I. nu putea avea reprezentarea unui act juridic încheiat în frauda creditorilor ale căror creanțe vor compune masa credală și care ar putea formula, în temeiul legii speciale, cereri de înscriere în tabelul definitiv de creanțe, conform definiției legale date creditorului prin art. 3, alin. 1, pct. 7 din Legea nr. 85/2006.
A mai arătat că, mai mult decât atât, pârâtul M. D. -I., înainte de pronunțarea hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței împotriva sa, nu avea calitatea de comerciant în sensul actelor normative care reglementează desfășurarea de activități economice de către persoanele fizice. Astfel, a învederat că, în conformitate cu prevederile art. 23 din OUG nr. 44/2008, calitatea de comerciant a persoanei fizice se dobândește abia de la data înregistrării sale în registrul comerțului. Doar prin sentința civilă nr. 5102/2011 s-a apreciat că activitatea economică desfășurată de pârâtul M. D. -I. este specifică unui comerciant.
Pârâta SC F. SS a mai arătat că, în motivarea acțiunii sale, reclamantul comitetul creditorilor a invocat mai multe texte legale în baza cărora și-a întemeiat, în drept, cererea de chemare în judecată, respectiv art. 79, art. 80 lit. b, art. 80 lit. c din Legea nr. 85/2006, dispoziții care presupun ipoteze de fapt diferite, pentru care este necesară îndeplinirea unor condiții distincte, regimul probator fiind, de asemenea, diferit, în funcție de articolul legal invocat.
Astfel, pârâta a apreciat că în speță nu pot fi incidente în același timp atât prevederile art. 79, cât și prevederile art. 80 deoarece din formularea textelor legale s-a putut desprinde concluzia că dispozițiile art. 79 reglementează actele juridice încheiate în frauda drepturilor creditorilor care nu pot fi încadrate în prevederile art. 80 din același act normativ. Corelația dintre cele două norme din Legea nr. 85/2006 este una gen-specie, astfel că art. 79 are caracter subsidiar de aplicare în raport cu art. 80 din aceeași lege. Așadar, cererea de chemare în judecata trebuia să cuprindă mențiunea privitoare la calificarea și încadrarea actului, respectiv fie în dispozițiile art. 79, fie în cele ale art. 80.
În ceea ce privește primul temei de drept invocat de către reclamant, a arătat faptul că în doctrina de specialitate s-a apreciat că acțiunea în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 79 din Legea nr. 85/2006 poate fi admisă doar în condițiile în care caracterul fraudulos al actului este dovedit.
A mai arătat că, în urma probatoriului administrat în cauză, la solicitarea reclamantului, trebuia să se ajungă la concluzia că actul încheiat în perioada suspectă are o cauza ilicită. Actele frauduloase sunt actele încheiate cu rea- credință pentru a leza drepturile altor persoane, în vederea obținerii unui profit în favoarea debitorului "Dacă se probează caracterul fraudulos al unui act, devine incidentă prezumția relativă de fraudare a creditorilor stabilită în art. 85 alin. 3 din Legea nr. 85/2006";.
A mai arătat că, în această ipoteză, trebuia apreciat, în funcție de circumstanțele concrete ale speței, urmând a se constata dacă a fost probată reaua-credință a debitorului la încheierea actului juridic și dacă s-a dovedit caracterul fraudulos, sau dimpotrivă, urmează a se aprecia asupra caracterului licit al actului, pentru a vedea în ce măsură sunt sau nu aplicabile prevederile invocate.
A arătat că în prezenta cauză, prin susținerile formulate în cuprinsul acțiunii, reclamantul nu a dovedit caracterul fraudulos al actului, neexistând în cauză intenția pârâtului M. D. -I. de a-și prejudicia creditorii prin înstrăinarea imobilului în favoarea pârâtei. A fortiori, a apreciat că, în lipsa oricărui element probator, cu atât mai puțin poate fi afirmat caracterul fraudulos al celui de al doilea transfer patrimonial atacat de reclamant, respectiv actul translativ de proprietate încheiat de pârâții vânzători V. cu pârâta cumpărătoare SC F. SS . În acest context, a invocat art. 84 din Legea nr. 85/2006 și a învederat că prețul vânzării a fost primit de cumpărătoarea V. E. în întregime înainte de semnarea contractului. A invocat și prezumția de bună credință a terțului subdobânditor, arătând că prezumția relativă de fraudă instituită de art. 85 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 nu se extinde la terțul subdobânditor.
Totodată, pârâta a menționat că, alături de invocarea art. 79 din Legea nr. 85/2006, reclamantul și-a întemeiat acțiunea în anulare și pe dispozițiile art. 80 alin. 1 lit. b din aceeași lege care prevede că sunt supuse anulării operațiunile comerciale în care prestația debitorului depășește vădit pe cea primită.
A arătat că condiția care se cere a fi demonstrată este diferența vădită de valoare între prestații, în defavoarea debitorului, disproporția trebuind să existe în momentul încheierii contractului. Textul legal se referă la o disproporție vădita, iar nu la disproporții discutabile, în favoarea terțului, între prestațiile
reciproce, iar dacă diferența era nesemnificativă, actul nu putea fi anulat. A mai arătat că, analizând contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de notarul public C. M. se observă că s-a convenit asupra unui preț rezonabil și serios în contrapartida transferului dreptului de proprietate din partea coproprietarilor. A învederat că reclamantul a arătat că valoarea din expertizele notariale din anul 2010 pentru un singur imobil similar depășește valoarea indicată în contract.
Astfel, a considerat că prețul global pentru cele 3 apartamente convenit de părți, respectiv 55.000 euro, reprezintă o valoare reală și susține caracterul rezonabil al prestației față de vânzători, care justifică cu certitudine cauza acestora din urmă la încheierea contractului. Diferența dintre sumele analizate comparativ nu este nicidecum vădit disproporționată, și, pe cale de consecință nu se poate înscrie în categoria actelor juridice la care face referire art. 80 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, neputând duce la concluzia că a existat o intenție de fraudare din partea pârâtului de rând 1 sau de prejudiciere a creditorilor săi.
S-a precizat faptul că, afirmația potrivit căreia prețul nu a fost încasat efectiv nu are susținere faptică și nu este dovedită, din moment ce în cuprinsul actului autentic s-a stipulat expres că "prețul vânzării noi declaram că l-am primit în întregime de la cumpărătoare, înainte de semnarea prezentului contract";. Așadar, a apreciat că până la dovada contrară, actul autentic dovedește plata efectivă, în numerar, efectuată de către cumpărătoarea pârâtă V.
.
A menționat că contractul autentificat sub nr. 3253/25 noiembrie 2010 are un preț de 70.000 lei (aproximativ 15.000 euro) pentru apartamentul nr. 2, aceasta fiind contravaloarea corespunzătoare și convenită de părți pentru transferul dreptului de proprietate și nicidecum disproporționată prin raportare la prețul global la care s-au tranzacționat cele 3 apartamente în primul contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare pârâta a arătat că faptul că prețul stipulat de comun acord în contract nu ar reprezenta valoarea reală a imobilului înstrăinat este doar o supoziție a reclamantului care nu se probează.
A mai arătat că, pe lângă temeiurile de drept arătate, reclamantul a invocat și dispozițiile art. 80, alin. 1, lit. c din Legea nr. 85/2006 care, spre deosebire de cele anterioare, presupun complicitatea terțului dobânditor la fraudarea intereselor creditorilor înstrăinătorului. Complicitatea presupune intenția clară, neechivocă de a leza interesele creditorilor în înțelegere cu debitorul insolvent.
Astfel, a precizat că, în cauză, pentru a putea constata incidența acestor prevederi legale, reclamantul trebuia să dovedească cu certitudine faptul că pârâta, în calitate de cumpărătoare, la momentul încheierii contractului translativ de proprietate, a avut intenția de prejudiciere a persoanelor față de care vânzătorul avea obligații. Or, a învederat pârâta, așa cum s-a arătat, nici măcar vânzătorul nu putea prevedea, în mod obiectiv, faptul că împotriva sa va fi pronunțată o hotărâre judecătorească de deschidere a procedurii falimentului, dat fiind faptul că era prima persoană fizică din țară supusă acestei proceduri speciale.
Cu atât mai mult, pârâta a apreciat că nu putea anticipa faptul că datoriile vânzătorului vor fi înscrise pe un tabel definitiv al creanțelor în cadrul procedurii insolvenței și că actele încheiate cu acesta în perioada de 3 ani anterioară sentinței de deschidere a procedurii insolvenței vor putea fi atacate, pe baza aprecierii că au fost încheiate în dauna creditorilor și că puteau duce la destabilizarea activității debitorului.
A mai arătat că faptul că actul juridic translativ de proprietate a cărui anulare s-a solicitat se încadra, pe de o parte, în desfășurarea activității normale a pârâtului M. D. I., și pe de altă parte, reprezenta o tranzacție obișnuită
pentru pârâtă, probând faptul că nu se putea vorbi de o operațiune comercială atipică, suspectă, care să fie realizată cu alt scop decât unul firesc pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare. Datorită acestor considerente, pârâta nu a avut și nici nu putea avea reprezentarea faptului că transferul dreptului de proprietate în favoarea acesteia ar putea avea vreo influență în sensul ajungerii vânzătorului în stare de insolvență.
Privitor la faptul că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 84 din Legea nr. 85/2006, pârâta a arătat că, cu toate că din punct de vedere formal reclamanta și-a întemeiat acțiunea și pe dispozițiile art. 84 din Legea nr. 85/2006, acțiunii îi lipsește orice argumentație sau probatoriu privind acțiunea în anulare reglementată de acest text legal.
Cu privire la netemeincia acțiunii, pârâta a reiterat argumentele invocate la pct. a din întâmpinare, în sensul că buna-credință a subdobânditorului este prezumată. Astfel, pârâta nu avea posibilitatea obiectivă de a cunoaște anulabilitatea actului inițial, iar prezumția relativă de fraudă în dauna creditorilor, instituită de dispozițiile art. 85 alin. 2 din Legea nr. 85/2006, nu s-a extins la terțul dobânditor sau subdobânditor.
Referitor la caracterul nefondat al petitului privind restituirea valorii bunului ce a făcut obiectul actelor translative de proprietate, pârâta a învederat că se află în prezența unui petit cu caracter accesoriu celorlalte petite, care se impune a fi respins în temeiul principiului accesorium sequitur principale, ca o consecința a respingerii petitelor principale ale acțiunii ca neîntemeiate.
În drept, a invocat art. 81, art. 82, art. 84 și art. 85 din Legea nr. 85/2006. Ulterior, la data de 29 mai 2013, pârâta SC F. SS a înțeles să recizeze și să completeze întâmpinarea formulată cu privire la excepția invocată, solicitând, în principal, admiterea excepției tardivității acțiunii, astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, în măsura în care instanța urma să califice termenul care trebuia respectat de reclamantul comitetul creditorilor, respectiv cel de 16 luni instituit de art. 81 din Legea nr. 85/2006, ca având natura juridică a unui termen special de prescripție, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiunea în anulare. A mai arătat că înțelege să invoce aceleași considerente de fapt și de drept și în susținerea excepției prescripției dreptului material la
acțiunea în anulare.
La data de 6 septembrie 2013, reclamantul C. C. debitorului M.
D. -I. a formulat răspuns la întâmpinarea pârâților V., solicitând înlăturarea apărărilor aduse pe fond de către pârâții V., cu consecința admiterii acțiunii introductive.
În motivarea poziției sale, reclamantul a arătat că, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 23 mai 2013, pârâții V. E. și V. D. -D. au invocat netemeinicia acțiunii formulate, raportat la faptul că prețul ar fi fost corect stabilit de părțile contractante, că prețul ar fi fost achitat și că în cauză nu s-a dovedit de către reclamant caracterul fraudulos al actului dedus judecății.
De asemenea, a învederat că pârâții V. au apreciat că un act poate fi anulat în temeiul art. 79 - 80 din Legea nr. 85/2006, numai în cazul în care se probează de către reclamant caracterul fraudulos al actului.
Reclamantul a arătat că insistă asupra faptului că prin interpretarea coroborată a textelor art. 79 și 85 din Legea nr. 85/2006, singurele aspecte ce trebuiau dovedite de el sunt: faptul că actul a fost încheiat în perioada suspectă și faptul că creditorilor li s-a produs un prejudiciu, ambele aspecte fiind dovedite în prezenta speță.
A precizat faptul că caracterul fraudulos este prezumat de Legea nr. 85/2006, iar noțiunea de fraudă a creditorilor sau fraudă a drepturilor creditorilor, folosită de textul art. 79 și următoarele din Legea nr. 85/2006, a fost
analizată și explicată de doctrină în legătură cu instituția acțiunii revocatorii (pauliene), reglementată în prezent de art. 1.562 din Noul Cod Civil. Astfel, a arătat că această noțiune cuprinde nu numai intenția directă a debitorului de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere de către acesta a faptului că își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate.
Reclamantul a mai menționat faptul că dacă reclamantul dintr-o acțiune ca cea de față ar fi ținut să dovedească caracterul fraudulos al actului încheiat de debitor în perioada suspectă, ar semnifica o lipsire de efecte juridice a art. 85 din Legea nr. 85/2006. De asemenea, ar semnifica o golire de conținut a instituției acțiunilor în anulare din Legea nr. 85/2006, în contextul în care un terț față de contract - așa cum este cazul lichidatorului în insolvență și al comitetului creditorilor - care nu cunoaște amănuntele tranzacțiilor (precum negocieri, oferte, discuții dintre părți și altele asemenea de la epoca semnării contractului), care are ca adversari, prin ipoteză, ambele părți semnatare ale contractului (ambele părți având interesul comun al menținerii actului), este pus în situația dovedirii unor aspecte ce țin tocmai de atitudinea subiectivă a părților, atitudine reflectată exterior în amănunte ce sunt sortite să rămână necunoscute terților ce nu au participat efectiv la tranzacție.
În acest context, a precizat că prezumția legală de fraudă instituită de art.
85 din Legea nr. 85/2006 nu face altceva decât să acorde o șansă unică reclamantului învestit de Legea nr. 85/2006 cu calitate procesuală activă de a anula astfel de acte frauduloase. Desigur, prezumția este relativă, debitorul și co- contractantul său având posibilitatea de a dovedi buna lor credință la încheierea actului dedus judecății. Deținând toate informațiile în legătură cu încheierea actului juridic, debitorul și co-contractantul său au posibilitatea reală de a se disculpa, producând orice fel de probe în acest sens.
A invocat următoarele împrejurări de fapt ca fiind indicii în ceea ce privește intenția părților de fraudare a intereselor creditorilor, prin adâncirea stării de insolvabilitate și insolvență a debitorului: faptul că primul contract atacat a fost încheiat de către debitor cu familia V., familie care avea relații strânse cu debitorul, făcându-i de-a lungul timpului, diverse "servicii";; faptul că, la scurt timp după primul contract, familia V. a revândut apartamentul către societatea comercială pârâtă de rând 5, care era controlată de către debitorul însuși și de sora acestuia, d-na Serețan-M. Veronica-S., partener informal în afacerea B. Excelsior; faptul că în aceeași zi - 25 noiembrie 2010 - pârâții au mai înstrăinat încă un apartament către o altă firmă controlată de către debitor și de sora sa, STONE MASON S. (apartamentul nr. 37, ce face obiectul dosarului asociat _
/a16); faptul că, în vederea vânzării apartamentului către pârâții V., a fost radiat din CF 51292-C1-U2 dreptul de ipotecă de sub C1, înscris în favoarea numitului Keith John Viner, drept întabulat în 20 mai 2010, în baza contractului de împrumut cu garanție imobiliară nr. 1227, act la semnarea căruia împrumutătorul Keith John Viner a fost reprezentat de mandatara sa, Serețan-
M. Veronica-S. ; faptul că, la epoca tranzacțiilor atacate, debitorul era implicat în nenumărate procese (dosarele: nr._ Milaciu Letiția contra M.
D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj, nr._ Nechita Raluca contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj, nr._ N. la Alexandru Tiberiu contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj, nr._ Bărburaș A. Anca contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj, nr._ Costa Vasile și Costa Rozi Liliana contra M. D.
I., nr._ Sima D. Radu contra M. D. I., nr._ SC Euronet Advertising Service S. contra M. D. I., nr._ Mateas Zoltan-Sorin și Mateas Marika-Anna M. contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj, nr._ Bogdan Sanda M. contra M. D. I., nr. _
Barburas A. Anca contra M. D. I., nr._ Tulai loan contra M.
I. ); faptul că apărătorul din prezent al pârâtei F. S. este fostul apărător al debitorului; faptul că un preț total de 55.000 euro (ce se raportează la toate cele 3 apartamente din primul contract ce face obiectul prezentului dosar) se pretinde a fi fost achitat în numerar; faptul ca prețul de 70.000 lei din cel de- al doilea contract ce face obiectul prezentului dosar se pretinde a fi fost achitat în numerar; faptul că nu există nici o dovadă (cu excepția declarației părților din cadrul actului atacat, declarație cu privire la care persistă aceeași prezumție de fraudă) că s-ar fi achitat prețul stipulat în contract.
Sub acest din urmă aspect și raportat la starea de fapt prezentată de pârâții V. în întâmpinare, reclamantul a solicitat instanței obligarea pârâților de rând 2 și 3 să facă dovada provenienței fondurilor deținute în 2010 (când au
"achiziționat"; apartamentele de la prietenul lor, debitorul), precum și dovada faptului că imediat anterior achiziției apartamentelor ar fi vândut vreun bun, ar fi scos bani din bancă sau orice altă modalitate de lichidizare a activelor deținute, pentru procurarea sumei de 55.000 euro în numerar, aceasta cu atât mai mult cu cât pârâții V. au arătat în întâmpinare că prețul de 55.000 euro achitat pentru cele 3 apartamente a reprezentat pentru ei o "mică investiție";.
De asemenea, reclamantul a solicitat obligarea pârâților V. să facă dovada modului în care au fost folosiți cei 70.000 lei obținuți din vânzarea apartamentului, având în vedere faptul că noua locuință a pârâților a început să fie construită abia în anul 2012, așa cum a reieșit din întâmpinare, insistând asupra faptului că prețul stabilit în contractul atacat era sub prețul pieței de atunci cu privire la astfel de imobile.
Reclamantul a apreciat că plata în numerar a unei sume de 55.000 euro reprezintă, prin sine însăși, o operațiune suspectă, menită în general a ascunde faptul că banii, în realitate, nu s-au achitat. Pentru a trage o astfel de concluzie, reclamantul a învederat că nu s-a bazat pe bunul-simț comun, ci și pe dispozițiile imperative ale articolului 3 alin. 6 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, astfel: art. 3 ";(d) Persoanele prevăzute la art. 8 ori persoanele desemnate potrivit dispozițiilor art. 14 alin 1 vor raporta Oficiului, în cel mult 10 zile lucrătoare, efectuarea operațiunilor cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro, indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele";.
În ceea ce privește intenția terțului de fraudare a intereselor creditorilor, reclamantul a arătat că, cu toate că art. 85 din Legea nr. 85/2006 instituie o prezumție legală de fraudă doar în ceea ce îl privește pe debitor, a apreciat că în prezenta speță toate elementele pe care le-a invocat se constituie ca tot atâtea elemente de fapt capabile să atragă o prezumție judecătorească în privința intenției de fraudare din partea co - contractantului, precum și a dobânditorului subsecvent.
Răspunsul reclamantului la întâmpinarea pârâților V. D. -D. și V.
nu a fost motivat separat în drept.
La data de 6 septembrie 2013, reclamantul C. C. debitorului M.
D. -I., a formulat răspuns la întâmpinarea pârâtei SC F. SS, solicitând respingerea excepției tardivității acțiunii, ca neîntemeiată, respingerea excepției prescripției dreptului material la acțiune, ca neîntemeiată și înlăturarea apărărilor aduse pe fond de către pârâtă, cu consecința admiterii acțiunii introductive.
În motivarea poziției sale, reclamantul a arătat că, prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29 mai 2013, pârâta SC F. SS, prin
administrator Serețean M. Veronica S., a invocat excepția tardivității formulării acțiunii, prin raportat la termenul de decădere de 16 luni instituit de art. 81 din Legea nr. 85/2006 și că ulterior, prin scriptul intitulat "Precizare și completare la întâmpinare";, aceeași pârâtă a arătat că susține, în principal, excepția tardivității acțiunii, iar în subsidiar a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune aparținând reclamantului.
Pentru a susține aceste excepții, pârâta a arătat că, potrivit doctrinei, termenul de formulare a acțiunii, aplicabil atât lichidatorului judiciar, cât și pentru comitetul creditorilor, este de 1 an de la data expirării termenului stabilit de judecătorul sindic pentru depunerea raportului cauzal, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Reclamantul a învederat faptul că întâmpinarea nu a fost depusă de către pârâtă în termenul legal de cel puțin 5 zile anterior termenului de judecată, astfel încât, în temeiul art. 136 și art. 1141din C.proc.civ. din 1865, raportat la art. 2513 din NCC, înțelege să invoce excepția tardivității și prescripției dreptului pârâtului de a invoca aceste excepții, solicitând constatarea decăderii pârâtului din dreptul de a mai invoca excepții care nu sunt de ordine publică.
În altă ordine de idei, reclamantul a apreciat nefondate ambele excepții.
Astfel, privitor la excepția tardivității, reclamantul a arătat că un prim set de argumente constă în modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze legitimarea procesuală activă a comitetului creditorilor pentru acțiunile în anulare. Așa cum prescrie articolul 85 alin. 5 din Legea nr. 85/2006, legitimarea procesuală activă pentru acțiunile în anulare aparține, în principal, administratorului judiciar/lichidatorului, iar în subsidiar, comitetului creditorilor.
Faptul că legitimarea procesuală activă a comitetului creditorilor are un caracter subsidiar, condiționat, este evident din modul de formulare a articolului 81 alin. 2 din Legea insolvenței: "_ (2) C. creditorilor poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acțiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu o face";.
Pornind de la acest text de lege, în doctrină s-a apreciat că " ... neformularea acțiunii de către practician conferă legitimitate procesuală activă comitetului";. Așadar, s-a învederat că până la momentul la care devine sigură pasivitatea practicianului cu privire la formularea unor acțiuni în anulare, comitetul creditorilor nici măcar nu ar avea dreptul sa formuleze astfel de acțiuni. Legitimarea sa procesuală activă depinde de atitudinea practicianului în insolvență.
S-a menționat că, în speță, manifestarea de voință explicită a lichidatorului judiciar cu privire la decizia de a nu formula acțiuni în anulare datează din data de 11 februarie 2013, dată la care a și expirat termenul de prescripție pentru lichidatorul judiciar. La acel moment s-a născut legitimarea procesuală activă a reclamantului-organ al procedurii. A aprecia că la momentul respectiv acțiunea era prescrisă sau comitetul era deja decăzut din dreptul de a formula astfel de acțiuni ar însemna o gravă limitare a accesului la justiție, cu toate implicațiile de neconstituționalitate și neconvenționalitate ce decurg de aici.
Un al doilea set de argumente invocate de reclamant se referea la inaplicabilitatea față de comitetul creditorilor a termenelor reglementate de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006.
Reclamantul a arătat că, cu toate că s-au exprimat opinii doctrinare și jurisprudențiale divergente cu privire la acest subiect, apreciază că o singură opinie este corectă și conformă cu toate principiile juridice și cu imperativul constituțional al liberului acces la justiție și anume, opinia potrivit căreia
termenele stabilite de art. 81 alin. 1 din Legea insolvenței nu sunt aplicabile acțiunilor promovate de către comitetul creditorilor.
Pentru a susține o astfel de teză, reclamantul a avut în vedere că, textul art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006, care instituie termenele de 1 an, respectiv 16 luni se referă în mod explicit doar la acțiunea introdusă de administratorul judiciar / lichidator: "Acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar / lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20, alin. 1, lit. b, dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii";. Legitimarea procesuală activă este reglementată în mod distinct în articolul 85 alin. 5 din Legea nr. 85/2006.
Reclamantul a învederat că rostul menționării administratorului judiciar / lichidatorului în acest text nu este acela de a preciza că acesta are dreptul să formuleze acțiuni în anulare, ci acela de a preciza că termenele acolo instituite sunt aplicabile acțiunilor formulate de practicianul în insolvență.
A mai arătat că textul art. 81 alin. 2 din Legea nr. 85/2006 nu face niciun fel de referire la termenul stipulat la alineatul 1, astfel: "_(2)C. creditorilor poate introduce la judecătorul-sindic o astfel de acțiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu o face.";
A apreciat că dacă legiuitorul ar fi dorit să stabilească limite temporale aplicabile acțiunilor în anulare înaintate de comitetul creditorilor, ar fi fost nevoit, conform normelor de tehnică legislativă, să recurgă la una dintre următoarele două variante, respectiv să includă în textul alineatului 2 mențiunea conform căreia termenele de la alin. 1 sunt aplicabile și acțiunilor introduse de comitetului creditorilor sau să elimine din textul alineatului 1 referirea la practicianul în insolvență, făcând astfel ca reglementarea termenul să fie general aplicabilă tuturor acțiunilor în anulare.
A mai arătat că problema de interpretare care s-a pus în acest context a fost aceea de a ști dacă reglementările din art. 81 alin. 1, respectiv cele din art. 81 alin. 2 se află într-un raport de la general la special, derogatoriu sau nu. Dacă reglementarea celor doua texte legale s-ar afla într-un astfel de raport, de la general la derogatoriu, concluzia care s-ar impune ar fi aceea că termenele de la primul alineat sunt aplicabile și comitetului creditorilor, deoarece textul alineatului 2 nu conține o derogare expresă, astfel că ar urma regula generală în materie.
Reclamantul a arătat că, analizând cu atenție textele legale respective, s-a observat că textul primului alineat nu apare ca fiind unul general (deoarece nu se referă la acțiunile în anulare în general, ci la acțiunile în anulare promovate de practicianul în insolvență). De asemenea, a mai observat că, analizând definiția dată unei reglementări derogatorii de textul articolului 15 din Legea nr. 24/2000, aceasta se potrivește nu textului art. 81 alin. 2 față de 81 alin. 1, ci mai degrabă textului art. 81 alin. 1 față de art. 2.517 din Noul Cod civil: "Art. 15 - reglementări speciale și derogatorii, "_Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urma păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri";.
A mai arătat că interpretarea sistematică a textelor referitoare la termenele și condițiile exercitării acțiunilor în anulare nu pot conduce decât la aceeași concluzie, respectiv că termenele de la art. 81 alin. 1 nu sunt aplicabile acțiunilor exercitate de comitetul creditorilor. Astfel, a observat că reglementarea este perfect coerentă: art. 85 alin. 5 reglementează legitimarea procesuală activă
pentru exercitarea acțiunilor în anulare, în timp ce art. 81 alin. 1 și alin. 2 reglementează anumite restricții în exercitarea acestor acțiuni: respectiv restricția temporală prevăzută în alineatul 1 pentru practicianul în insolvență și restricția condițională prevăzută în alineatul 2 pentru comitetul creditorilor.
Reclamantul a mai arătat că a interpreta textele legale aflate în discuție, în sensul că termenele reglementate la art. 81 alin. 2 sunt aplicabile și acțiunilor exercitate de comitetul creditorilor, ar însemna o nepermisă adăugire la Legea nr. 85/2006 și o nepermisă îngrădire a liberului acces la justiție.
Din perspectiva primului aspect, reclamantul a arătat faptul că opiniile doctrinare care se raliază tezei aplicabilității termenului de 1 an, respectiv 16 luni și acțiunilor comitetului creditorilor aduc ca și argument faptul că, fiind vorba despre o acțiune în anulare, iar nu în constatarea nulității absolute, această acțiune nu poate fi imprescriptibilă.
Din perspectiva îngrădirii liberului acces la justiție, reclamantul a precizat că legitimarea procesuală activă a comitetului creditorilor se naște odată cu manifestarea de voință - explicită sau implicită - a practicianului în insolvență de a nu exercita acțiunile în anulare. O manifestare de voință explicită ar putea consta într-o comunicare formală adresată comitetului creditorilor sau adunării creditorilor, într-o mențiune expresă în raportul cauzal sau într-un raport de cauzalitate. M. ifestarea implicită de voință ar consta în neexercitarea acțiunilor în termenul legal.
Așadar, o manifestare explicită de voință poate fi, uneori, exercitată la un moment care dă posibilitatea efectivă comitetului creditorilor de a formula acțiunile. Totuși, alte ori, practicianul în insolvență fie își manifestă explicit voința de a nu formula acțiunile la un moment la care este prea târziu pentru comitetul creditorilor să formuleze acțiunile în termen, fie nu își manifestă voința în niciun fel, situație în care termenul expiră fără ca organul de procedură să fi avut posibilitatea efectiva de a fi exercitat acțiunile.
Cu privire la aceste din urmă situații, reclamantul a precizat că sunt cele care-l fac să afirme că aplicabilitatea termenelor de la art. 81 alin. 1 și comitetul creditorilor ar semnifica o reală îngrădire a accesului la justiție. A arătat că, de altfel, C. ea Constituționala a statuat în mai multe rânduri în acest sens, declarând neconstituționale articole precum 7 alin. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și art. 20 alin. 1 din același act normativ (Decizia 189/2006), articole care încălcau articolul 21 din Constituție, dar și articolul 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, a invocat decizia din 12 iulie 2001 a CEDO pronunțată în cauza Prințul Hans-Adam II al Liechtensteinului v. Germania (42527/98)
Privitor la cel de-al treilea set de argumente cu privire la netemeinicia excepției tardivității, reclamantul a arătat că acesta tinde să demonstreze faptul că atât termenul de 1 an, cât și cel de 16 luni, nu sunt termene de decădere, ci sunt termene de prescripție.
A învederat faptul că, în doctrină, au fost exprimate puncte de vedere divergente cu privire la calificarea acestor termene, însă autorii care opinează că aceste termene sunt de decădere nu oferă argumentele convingătoare. A arătat că într-o opinie s-a învederat, cu referire la termenul de 18 luni (în vigoare la momentul respectiv, în prezent de 16 luni) că ,,... A decide altfel ar însemna că termenul de decădere fixat pentru administratorul judiciar/lichidator ar fi lipsit de sens...";. Autorul a menționat, așadar, caracterul de termen de decădere al acestui termen, în cadrul dezbaterii unui alt subiect, fără a oferi vreun argument pentru această catalogare. Într-o altă opinie s-a arată că termenul de 1 an ar fi
"...un termen de decădere, adică un termen procedural, dat fiind specificul legii, ca o Legea nr. 85/2006 de procedură."; A apreciat și acest argument
nesatisfăcător, deoarece Legea nr. 85/2006 deși reglementează o procedură - aceea a insolvenței - este departe de a conține doar dispoziții procedurale. În acest sens a invocat prevederile art. 139 din Legea nr. 85/2006 care reglementează expres ca termen de prescripție termenul de introducere a acțiunii în antrenarea răspunderii patrimoniale în condițiile art. 138, precum și prevederile unor alte articole, cum ar fi art. 38, art. 41, art. 143-148. A mai arătat că opiniile juridice mai sus arătate, pe care nu le consideră convingătoare, au fost exprimate în perioada în care își producea efectele Decretul-lege nr. 167/1958, însă în prezenta procedură de insolvență, începută la 12 octombrie 2011, termenele de prescripție și de decădere sunt reglementate de noul Cod civil, care se găsesc sub imperiul noului Cod civil, care tranșează această problemă în art. 2547, unde statuează că "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție.";.
A arătat că din lectura textului legal ce instituie termenele în discuție se observă că nu rezultă neîndoielnic dacă acestea sunt de prescripție sau de decădere, însă prin aplicarea art. 2547 din noul cod civil se ajunge la concluzia incontestabilă că ambele termene sunt de prescripție.
În subsidiar, a învederat că, în situația în care judecătorul ar aprecia totuși că termenele prescrise de art. 81 alin. 1 ar fi aplicabile și comitetului creditorilor, reclamantul a arătat că se naște o alta întrebare legitimă, respectiv de când începe să curgă termenul pentru comitetul creditorilor.
Examinând situația din punctul de vedere al comitetului creditorilor, a observat că, față de norma cuprinsă în art. 2.523 din noul Cod civil, este exclus ca momentele declanșatoare precizate în art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 să fie aplicabile comitetului creditorilor, deoarece prescripția nu poate începe să curgă înainte ca dreptul material la acțiune să se fi născut, iar titularul acțiunii să fi aflat despre această naștere: art. 2.523- regula generală: "Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui";.
Or, a precizat reclamantul, dreptul material la acțiune al comitetului creditorilor ia naștere la momentul la care practicianul în insolvență își manifestă, explicit sau implicit, voința de a nu formula acțiunile în anulare. A arătat că în prezenta speță acest fapt s-a petrecut la data de 11 februarie 2013, aceasta fiind și data la care comitetul a cunoscut nașterea dreptului său la acțiune.
A mai arătat că, observând apropierea momentului de expirare a termenului de prescripție pentru lichidatorul judiciar, comitetul creditorilor a procedat chiar anterior datei de 11 februarie 2013 la demersuri pentru strângerea de informații, precum și demarând efectiv procedura prealabilă a concilierii directe, însă acțiunea propriu-zisă nu putea fi promovată anterior datei de 11 februarie 2013, dată la care, chiar în absența adresei informative a lichidatorului judiciar, comitetul ar fi cunoscut manifestarea implicită de voință a acestuia de a nu promova acțiunile, raportat la evenimentul expirării termenului de prescripție de 16 luni de la deschiderea procedurii insolvenței.
Cu privire la excepția prescripției, reclamantul a arătat că, în prezenta speță, termenul de 1 an nu este aplicabil, deoarece judecătorul sindic nu a stabilit un termen în care lichidatorul să depună raportul cauzal. Or, art. 81 alin.
1 face referire - ca moment declanșator pentru termenul de 1 an - tocmai la termenul stabilit de judecătorul sindic. Astfel, a observat faptul că art. 81 alin. 1, ca remediu pentru situația în care judecătorul sindic nu a stabilit un astfel de termen, nu face referire la momentul maxim până la care raportul cauzal ar trebui depus de practicianul în insolvență (nu mai mult de 40 de zile de la data
desemnării practicianului în insolvență). Legiuitorul a ales ca alternativă, pentru situația în care judecătorul sindic nu a stabilit termenul pentru depunerea raportului cauzal, să stabilească un termen de 16 luni de la data deschiderii procedurii.
Așadar, în speță devine automat aplicabil termenul de prescripție de 16 luni de la data deschiderii procedurii insolvenței, termen care s-ar fi împlinit la data de 11 februarie 2013.
Anterior datei de 11 februarie 2013, respectiv la data de 1 februarie 2013, reclamantul a demarat procedura prealabilă a concilierii directe, expediind pârâtei SC F. SS și debitorului M. D. I. câte o notificare conținând invitația la concilierea directă.
De asemenea, a amintit faptul că, la data expedierii notificărilor - data de 8 februarie 2013 - era încă în vigoare codul de procedură civilă din 1865, deci inclusiv instituția cu caracter obligatoriu a concilierii directe pentru litigiile comerciale. Mai mult decât atât, practica judiciară este în sensul în care dosarelor asociate (așa cum este cazul prezentului dosar) li se aplică legea procedurală aplicabilă și dosarului principal, de insolvență. Așadar, în cauză, aplicabil este Codul de procedură civilă din 1865, iar nu Noul Cod de procedură civilă.
Sub aspectul caracterului obligatoriu al procedurii concilierii directe, a învederat că nicio normă legală în vigoare la 1 februarie 2013 nu excepta de la aplicabilitatea acestei instituții acțiunile formulate în cadrul procedurii insolvenței în temeiul art. 79-80 din Legea nr. 85/2006. A mai arătat că doctrina a confirmat, la rândul ei, obligativitatea acestei proceduri în cazul acțiunilor în anulare: "Dacă cererea de deschidere a procedurii insolvenței introdusă de creditor în temeiul art. 26 din Legea nr. 85/2006, nu trebuie precedată de încercarea de conciliere, nu același regim îl au și acțiunile pe care administratorul judiciar sau lichidatorul, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de legea insolvenței, le formulează împotriva terților pentru recuperarea unor creanțe ale debitorului sau anularea unor transferuri patrimoniale, de exemplu. In asemenea situații, administratorul judiciar sau lichidatorul vor trebui să efectueze, înainte de introducerea acțiunii, încercarea de conciliere prealabilă conform art. 7201C.proc.civ din 1865.
Odată cu demararea procedurii prealabile a concilierii directe, termenul de prescripție a fost suspendat în temeiul art. 7201din Codul de procedură civilă din 1865 și a articolului 2.532 pct. 6 și 7 din Noul cod civil.
A precizat că data stabilită pentru încercarea de conciliere directă a fost 25 februarie 2013, însă la această dată părțile invitate nu s-au prezentat.
A concluzionat în sensul că termenul de prescripție a fost suspendat începând cu data de 1 februarie 2013, iar cauza de suspendare a încetat la data de 25 februarie 2013, când procedura concilierii s-a încheiat, prin neprezentarea părților invitate. Cu toate acestea, termenul de prescripție nu se împlinește - așa cum prescrie articolul 2.534 alin. 2 din noul Cod civil - mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat: (1) "De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se pentru împlinirea cursului și timpul scurs înainte de suspendare";, (2) "Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării";.
Calculând termenul cu luarea în considerare a tuturor aspectelor de fapt și regulilor de drept amintite, reclamantul a ajuns la concluzia că termenul de
prescripție de 16 luni urma să se împlinească la data de 25 august 2013, acțiunea introdusă la data de 20 martie 2013 fiind, așadar, formulată în termen.
Pe fondul cauzei, reclamantul a învederat absența incidenței în speță a art. 82 din Legea insolvenței, arătând că, pârâta a invocat, în apărare, articolul 82 din Legea insolvenței, pretinzând că vânzarea ce face obiectul prezentei acțiuni s- ar fi făcut de către debitor în cursul desfășurării normale a activității sale curente, reclamantul neîmpărtășind această opinie.
În acest sens, reclamantul a arătat că este de acord cu faptul că debitorul a desfășurat în mod obișnuit activități comerciale constând în construirea și vânzarea de imobile și, astfel, vânzarea unui apartament se încadrează în activitatea sa comercială curentă.
Cu toate acestea, a subliniat că legiuitorul se referă la desfășurarea normală a activității curente. Or, a apreciat reclamantul, vânzarea de imobile către prieteni apropiați și către societăți comerciale controlate de către debitor însuși împreună cu sora sa nu poate fi calificată ca fiind o operațiune firească, obișnuită, normală. Practic, a arătat reclamantul, contractele de vânzare- cumpărare a căror anulare a solicitat-o reprezintă cel mai probabil o singură operațiune prin care debitorul și-a pus la adăpost apartamentul în cauză, inițial transferându-l în patrimoniul prietenilor săi apropiați, familia V., ulterior retransferându-l către societatea comercială controlată de el însuși și de sora sa. A învederat că un astfel de act excede cursului normal de desfășurare a activității comerciale, motiv pentru care este inaplicabil în speță art. 82 din Legea nr. 85/2006.
Cu privire la temeinicia acțiunii, reclamantul a precizat că pârâta SC F.
SS a adus prin întâmpinare argumente în favoarea netemeiniciei acțiunii reclamantului comitet al creditorilor. Un prin argument al pârâtei a constat în aceea că actul nu ar fi putut să fie făcut în frauda creditorilor, deoarece la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, debitorul și co- contractantul său nu aveau cum să aibă reprezentarea posibilității deschiderii procedurii insolvenței față de debitorul - persoană fizică.
Reclamantul a apreciat că este vorba despre o speculație de tip sofistic. În perioada suspectă, atât în cazul persoanelor fizice, cât și în cazul persoanelor juridice, intenția de fraudare din partea viitorului debitor este adresată, de cele mai multe ori, creditorilor săi de la momentul respectiv, iar nu în mod necesar în prefigurarea unei proceduri a insolvenței. Desigur, uneori debitorii își creează strategii și cu raportare directă la eventualitatea deschiderii procedurii insolvenței, însă acest lucru nu se întâmplă întotdeauna, iar articolele 79 și următoarele din Lege nu au în vedere exclusiv acest scenariu.
Reclamantul a mai arătat că noțiunea de fraudă a creditorilor sau fraudă a drepturilor creditorilor, folosită de textul articolelor 79 și următoarele din Legea insolvenței, a fost analizată și explicată de doctrină în legătură cu instituția acțiunii revocatorii (pauliene), reglementată în prezent de art. 1.562 din Noul Cod civil. Astfel, s-a arătat că această noțiune cuprinde nu numai intenția directă a debitorului de a-l prejudicia pe creditor, ci și simpla cunoaștere de către acesta a faptului că își provoacă sau își agravează starea de insolvabilitate.
În ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, reclamantul a arătat că acesta se regăsește atât în art. 79, cât și în art. 80, alin. 1, lit. b și c din Legea insolvenței. Cu toate că aceste texte legale acoperă situații diferite, a apreciat că actul juridic dedus judecății se încadrează în toate cele 3 temeiuri de drept invocate, urmând ca judecătorul sindic să aprecieze legalitatea sau anulabilitatea contractului raportat la fiecare dintre aceste texte.
În ceea ce privește întemeierea acțiunii pe art. 79 din Legea insolvenței, reclamantul a menționat faptul că pârâta a apreciat că un act poate fi anulat în
temeiul acestui articol doar în cazul în care se probează de către reclamant caracterul fraudulos al actului. A învederat că, așa cum a mai arătat și în acțiunea introductivă, prin interpretarea coroborată a textelor articolelor 79 și 85 din Legea insolvenței, singurele aspecte ce trebuiau dovedite de reclamant erau faptul că actul a fost încheiat în perioada suspectă și faptul că creditorilor li s-a produs un prejudiciu, ambele aspecte fiind dovedite în prezenta speță.
Cu privire la caracterul fraudulos, reclamantul a arătat că acesta este prezumat de Legea nr. 85/2006.
Reclamantul a mai menționat faptul că dacă reclamantul dintr-o acțiune, ca cea de față, ar fi ținut să dovedească caracterul fraudulos al actului încheiat de debitor în perioada suspectă, ar semnifica o lipsire de efecte juridice a art. 85 din Lege. De asemenea, ar semnifica o golire de conținut a instituției acțiunilor în anulare din Legea insolvenței, în contextul în care un terț față de contract - așa cum este cazul lichidatorului în insolvență și al comitetului creditorilor - care nu cunoaște amănuntele tranzacțiilor (precum negocieri, oferte, discuții dintre părți și altele asemenea de la epoca semnării contractului), care are ca adversari, prin ipoteză, ambele părți semnatare ale contractului (ambele părți având interesul comun al menținerii actului), este pus în situația dovedirii unor aspecte ce țin tocmai de atitudinea subiectivă a părților, atitudine reflectată exterior în amănunte ce sunt sortite să rămână necunoscute terților ce nu au participat efectiv la tranzacție.
În acest context, a precizat că prezumția legală de fraudă instituită de art. 85 nu face altceva decât să acorde o șansă unică reclamantului învestit de Legea insolvenței cu calitate procesuală activă, de a anula astfel de acte frauduloase.
A mai arătat că prezumția este relativă, debitorul și co-contractantul său având posibilitatea de a dovedi buna lor credință la încheierea actului dedus judecății. Deținând toate informațiile în legătură cu încheierea actului juridic, debitorul și co-contractantul său au posibilitatea reală de a se disculpa, producând orice fel de probe în acest sens. A observat însă, că debitorul nu a formulat niciun fel de apărare în prezentul dosar, iar apărarea co-contractantului a constat exclusiv în teorii procedurale și asupra temeiniciei în drept a acțiunii reclamantului, neprezentând vreun scenariu probabil cu privire la circumstanțele de fapt ale încheierii contractelor atacate, circumstanțe ce ar putea convinge despre loialitatea tranzacției atacate.
Reclamantul a invocat următoarele împrejurări de fapt ca fiind indicii în ceea ce privește intenția tuturor părților de fraudare a intereselor creditorilor, prin adâncirea stării de insolvabilitate și insolvență a debitorului, respectiv faptul că primul act atacat a fost încheiat de către debitor cu familia V., familie care avea relații strânse cu debitorul, făcându-i, de-a lungul timpului, diverse servicii, faptul că la scurt timp după primul contract familia V. a revândut apartamentul către societatea comercială pârâtă, care era controlată de debitor și de sora acestuia, d-na Serețean M. S., persoană care a avut și calitatea de asociată de facto în afacerea B. Excesior; faptul că, în aceeași zi - 25 noiembrie 2010 - pârâții au mai înstrăinat încă un apartament către o altă firmă controlată de către debitor și de sora sa, STONE MASON S. (apartamentul nr. 37, ce face obiectul dosarului asociat_ /a16); faptul că, în vederea vânzării apartamentului către pârâții V., a fost radiat din CF 51292-C1-U2 dreptul de ipotecă de sub C1, înscris în favoarea numitului Keith John Viner, drept întabulat în 20 mai 2010, în baza contractului de împrumut cu garanție imobiliară nr. 1227, act la semnarea căruia împrumutătorul Keith John Viner a fost reprezentat de mandatara sa, Serețan-M. Veronica-S. (în opinia reclamantului fiind evidentă convenția frauduloasă a tuturor persoanelor menționate care au cunoscut, au acceptat și au ajutat debitorul să își
indisponibilizeze sau să își elibereze bunurile după bunul său plac și, în conformitate exclusiv cu interesele sale de a păstra în patrimoniul său active cu privire la care legea ar fi dat creditorilor dreptul de a le supune unei executări silite); faptul că, la epoca tranzacțiilor atacate, debitorul era implicat în nenumărate procese (exemplificându-se următoarele dosare: nr._ M. ta Răzvan contra M. D. I. ; nr._ Milaciu Letiția contra M. D. I. ; nr._ Feleky Karoly și Elvira contra M. D. I. ; nr._ Milaciu Letiția contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj; nr._ Stan Marius contra M. D. I. ; nr._ Nechita Raluca contra M. D.
I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj; nr._ N. la Alexandru Tiberiu contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj; nr._ Bărburaș A. Anca contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj; nr._ Costa Vasile și Costa Rozi Liliana contra M. D. I. ; nr._ Sima D. Radu contra M. D. I. ; nr._ SC Euronet Advertising Service
S. contra M. D. I. ; nr._ Matea Zoltan-Sorin și Mateas Marika- Anna M. contra M. D. I. - declinat la Tribunalul Comercial Cluj; nr._ Bogdan Sanda M. contra M. D. I. ; nr._ Barburas A. Anca contra M. D. I. ; nr._ Tulai Ioan contra M. D. I. ; faptul că apărătorul din prezent al pârâtei SC F. SS este fostul apărător al debitorului; faptul că un preț total de 55.000 euro se pretinde a fi fost achitat în numerar; faptul că prețul de 70.000 lei din cel de al doilea contract se pretinde că ar fi fost achitat în numerar (a atras atenția asupra modus operandi-ului din acest litigiu și din celelalte acțiuni în anulare); faptul că nu exist nici o dovadă (cu excepția declarației părților din cadrul actului atacat, declarație cu privire la care persistă aceeași prezumție de fraudă) că s-ar fi achitat prețul stipulat în contract.
În ceea ce privește întemeierea acțiunii pe art. 80 alin. 1 lit. b din Legea insolvenței, reclamantul a insistat asupra faptului că prețul stabilit în contractele atacate este sub prețul pieței de atunci cu privire la astfel de imobile, astfel cum rezultă din expertiza notarială.
În ceea ce privește aserțiunea pârâtei din întâmpinare potrivit căreia nu era necesar transferul prețului prin intermediul unei instituții bancare, datorită faptului că "legea nu instituie obligația persoanelor fizice de a transfera fondurile bănești de care dispun prin intermediul instituțiilor financiare, nefiind supuse din punct de vedere contabil nici uneia dintre restricțiile impuse de lege comercianților persoane juridice";, reclamantul a contra-argumentat că tranzacția atacată este una între comerciant - persoană fizică (debitorul) și un comerciant - persoană juridică (co-contractantul), de aceea, nu ar fi fost legal ca transferul prețului să aibă loc integral în numerar, deoarece o astfel de tranzacție ar fi încălcat reglementările referitoare la operațiuni cu numerar pe care o societate comercială le poate întocmi.
Mai mult decât atât, a apreciat că plata în numerar a sumei de 85.000 lei reprezintă, prin sine însăși, o operațiune suspectă, menită în general a ascunde faptul că banii, în realitate, nu s-au achitat.
Pentru a trage o astfel de concluzie, reclamantul a învederat că nu s-a bazat doar pe bunul-simț comun, ci și pe dispozițiile imperative ale articolului 3 alin. 6 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, astfel: art. 3 ";… (6) Persoanele prevăzute la art. 8 ori persoanele desemnate potrivit dispozițiilor art. 14 alin. 1 vor raporta Oficiului, în cel mult 10 zile lucrătoare, efectuarea operațiunilor cu sume în numerar, în lei sau în valută, a căror limită minimă reprezintă echivalentul în lei a 15.000 euro,
indiferent dacă tranzacția se realizează prin una sau mai multe operațiuni ce par a avea o legătură între ele";.
În ceea ce privește întemeierea acțiunii pe art. 80 (1) litera c) din Legea insolvenței, în ceea ce privește intenția terțului de fraudare a intereselor creditorilor, reclamantul a arătat că, cu toate că art. 85 din Legea insolvenței instituie o prezumție legală de fraudă doar în ceea ce îl privește pe debitor, în speță, toate elementele pe care au fost invocate se constituie ca tot atâtea elemente de fapt capabile să atragă o prezumție judecătorească în privința intenției de fraudare din partea co-contractantului, precum și din partea dobânditorului subsecvent.
În acest sens, reclamantul a insistat asupra unui singur aspect, respectiv asupra faptului că, urmărind înscrisul constatator al contract atacat, a observat că acesta a fost semnat pentru cumpărătoare de către M. D. -lonel (debitorul însuși), în calitate de administrator și asociat al pârâtei, și de către Serețean M. Veronica S. (sora debitorului), tot în calitate de administrator și asociat. Așadar, voința juridică a persoanei juridice de a cumpăra apartamentele s-a format printr-o decizie a celor doi administratori, dintre care unul era debitorul însuși, iar celălalt era sora acestuia și asociată de facto în afacerea B. Excelsior. A apreciat că, în mod evident, prezumția legală ce îl consideră vinovat de fraudă pe debitor se va extinde, în mod logic, și asupra administratorului pârâtei, d-l M. D. -I., fiind vorba despre aceeași persoană fizică, ce nu putea să aibă intenția de fraudare atunci când semna actul pentru vânzător și să nu aibă aceeași intenție atunci când semna actul pentru cumpărătoare.
A mai menționat că acest transfer al prezumției se poate lesne susține juridic prin apelarea la instituția prezumției judecătorești, așa cum s-a arătat mai sus.
De asemenea, reclamantul a mai arătat că celelalte aspecte de fapt invocate justifică instituirea unei astfel de prezumții judecătorești și în ceea ce o privește pe d-na Serețan-M. Veronica-S. .
Reclamantul a mai arătat că, faptul că debitorul nu putea prevedea posibilitatea deschiderii falimentului față de patrimoniul său este nerelevant în speță, atâta timp cât la momentul semnării contractului de vânzare-cumpărare atacat avea nenumărați creditori ce îi "vânau activele patrimoniale";. Desigur, debitorul a acționat pentru fraudarea acestor creditori, creditori care în prezent se regăsesc înscriși pe tabelul creditorilor din procedura insolvenței.
Răspunsul la întâmpinare nu a fost motivat separat în drept.
Prin notele de ședință depuse la 29 mai 2013, lichidatorul judiciar al debitorului M. D. -I., C.I.I. T. M. C., a arătat că este de acord cu admiterea acțiunii, pe care a apreciat-o întemeiată. În acest sens, a arătat că sunt întrunite condițiile și elementele legal necesare pentru anularea unui act fraudulos: contractul a fost încheiat în cei trei ani anteriori deschiderii procedurii insolvenței, respectiv vânzarea s-a efectuat în defavoarea creditorilor.
A mai arătat că lichidatorul judiciar a fost în imposibilitatea formulării unei astfel de cereri, având în vedere faptul că nu se afla în posesia tuturor informațiilor legate e transferurile patrimoniale ale debitorului efectuate în dauna creditorilor.
În drept, a invocat art. 79 - art. 80 din Legea nr. 85/2006.
Pârâtul M. | D. | I., personal, nu a depus întâmpinare. |
Pârâtul M. | A. | -P. a invocat excepția propriei lipse de interes în cauză, |
arătând, inclusiv pe fond, că nu are nicio legătură cu imobilele care fac obiectul acțiunii.
În drept, a invocat art. 245 NCPC.
Analizând incidența în speță a excepției tardivității formulării de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l Sima
D. Radu a prezentei cereri de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79 - art. 80 din Legea nr. 85/2006, judecătorul sindic reține următoarele:
Astfel cum instanța a reținut și în ședința publică din 9 octombrie 2013, când judecătorul sindic a pus în discuție natura juridică a termenelor prevăzute de art. 81 din Legea nr. 85/2006, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii pentru formularea cererii de anulare a actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna intereselor creditorilor în perioada "suspectă"; este un termen de decădere și nu unul de prescripție.
Din perspectiva actului normativ de drept material aplicabil conduitei pasive a titularilor acțiunii, judecătorul sindic reține că în speță este aplicabil noul Cod civil (Legea nr. 287/2009). Astfel, dreptul la acțiunea reglementată de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 s-a născut în prezenta cauză odată cu deschiderea procedurii insolvenței față de debitorul pârât M. D. I., la 12 octombrie 2011, dată la care era deja în vigoare NCC, iar Decretul nr. 167/1958 era abrogat.
Din perspectiva legii procedurale care guvernează prezentul litigiu, judecătorul sindic reține că în speță sunt aplicabile cu prioritate dispozițiile Legii nr. 85/2006, care, conform art. 149 din acest act normativ, se completează, în măsura compatibilității, cu dispozițiile Codului de procedură civilă și cu cele ale (noului) Cod civil.
Cu toate acestea, judecătorul sindic nu poate primi susținerea reclamantului în sensul că art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar cuprinde o reglementare neclară în ceea ce privește natura juridică a termenelor de 1 an și, respectiv, 16 luni, pe care le reglementează, caz în care ambelor termene le-ar fi aplicabile regulile de la prescripție, conform art. 2547 NCC.
Art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilește neechivoc în primul rând faptul că acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20, alin. 1, lit. b din același act normativ. Acest termen este, incontestabil, un termen special de prescripție, fiind reglementat, ca orice termen de prescripție, prin indicarea momentului la care se naște și prin durată. De altfel, Legea nr. 85/2006 utilizează în legătură cu acest termen și cu dreptul la acțiune în sens material termenii juridici cei mai uzuali în materie de prescripție: "acțiunea"; … "poate fi
introdusă"; … "în termen de un an de la data…";.
Un alt argument în sprijinul concluziei judecătorului sindic în sensul că termenul de un an reglementat de teza I a art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 este un termen de prescripție este dat de asocierea momentului la care acest termen începe să curgă cu expirarea termenului în care trebuie depus raportul prevăzut de art. 20 alin. 1 lit. b din Legea nr. 85/2006, care trimite la art. 59 alin. 1 din Legea nr. 85/2006: raportul privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului. Acțiunea prevăzută de art. 79 - 80 din Legea nr. 85/2006 este o acțiune care tinde, în final, la repararea unei pagube cauzate creditorilor prin sancționarea unui ilicit civil. Chiar dacă din perspectiva debitorului și a terțului cocontractant actul a cărui anulare se cere a creat doar obligații contractuale, pentru terții creditori prejudiciați acest act este un res inter alios acta, iar răspunderea pârâților cocontractanți față de terți are natură delictuală. Prin urmare, reglementarea momentului la care începe să curgă termenul de prescripție de un an prin raportare la momentul la care expiră
termenul de întocmire a raportului privind cauzele și împrejurările care au dus la apariția insolvenței debitorului reprezintă o ancorare a momentului inițial al acestui termen la data limită până la care administratorul judiciar trebuia să cunoască paguba și persoanele care răspund de ea în sensul art. 2528 alin. 1 NCC (care cuprinde aceeași regulă care se regăsea și în art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958). În acest context este esențială atitudinea și conduita titularului acțiunii, care trebuie să fie diligent și să facă demersurile necesare pentru a cunoaște, într-un interval de timp stabilit de lege, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, sancțiunea pentru o conduită pasivă fiind începerea curgerii termenului de prescripție. Adoptarea de către legiuitor a aceleiași metode de reglementare a momentului de la care curge termenul de prescripție în reglementarea generală și în reglementarea specială din Legea nr. 85/2006 reprezintă, astfel, un argument în plus în sprijinul concluziei judecătorului sindic în sensul că termenul de un an mai sus analizat este unul de prescripție.
Spre deosebire de termenul de prescripție de un an, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii este un termen de decădere, stabilind data limită înăuntrul căruia acțiunea reglementată de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 trebuie introdusă prin raportare la momentul procedural al deschiderii procedurii insolvenței și prin stabilirea unui termen de 16 luni de la data deschiderii procedurii. Legea nr. 85/2006 utilizează în legătură cu acest termen expresia "nu mai târziu de";, care trimite în mod neechivoc la "tardivitate";, termen juridic asociat în mod uzual cu instituția juridică a decăderii și nu cu aceea a prescripției. De altfel, ca normă specială, Legea nr. 85/2006 stabilește acest termen de 16 luni pentru a marca momentul final până la care acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80 poate și trebuie să fie introdusă, indiferent de motivele care au împiedicat titularii să o exercite până la acel moment, în caz contrar dreptul acestora stingându-se prin decădere.
Spre deosebire de termenul de un an, care are natura juridică a unui termen de prescripție, termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii începe să curgă independent de orice conduită a vreunui subiect de drept procesual îndreptățit să exercite acțiunea și expiră fără posibilitatea influențării lui de către vreun subiect de drept, fapt care îl deosebește fundamental de termenele de prescripție, însă îl plasează, incontestabil, în categoria termenelor de decădere.
Desigur, ca orice termen de decădere, termenul de 16 luni reglementat de art. 81 alin. 1 teza finală din Legea nr. 85/2006 trebuie corelat cu posibilitatea repunerii în termen prevăzută de art. 103 C.proc.civ., însă în speță nu s-a formulat vreo astfel de cerere.
Susținerea reclamantului în sensul că ambele termene reglementate de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 ar fi termene de prescripție conduce, inevitabil, la concluzia că legiuitorul a reglementat, în cuprinsul aceleiași norme juridice, două termene de prescripție distincte, cu momente de începere a curgerii distincte și durate distincte pentru aceeași acțiune, fără a distinge între situații distincte în care ar fi incidentă una sau cealaltă dintre prescripții, ceea ce ar constitui o reglementare paralelă, inadmisibilă conform art. 16 din Legea nr. 24/2000.
În consecință, pentru toate argumentele mai sus expuse, judecătorul sindic concluzionează în sensul că termenul de 16 luni de la data deschiderii procedurii pentru introducerea acțiunii în anularea actelor frauduloase este unul de decădere și nu unul de prescripție.
Faptul că, în speță, judecătorul sindic nu a stabilit data limită până la care lichidatorul trebuia să depună raportul la care se referă art. 20, alin. 1, lit. b din Legea nr. 85/2006 nu are ca efect neînceperea curgerii termenului de prescripție mai sus analizat, contrar susținerilor reclamantului. Art. 59, alin. 1 din Legea nr. 85/2006 stabilește în mod expres că "administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi și va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăși 40 de zile de la data desemnării lichidatorului, un raport asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția insolvenței debitorului, cu menționarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă";. În consecință, oricare ar fi fost termenul stabilit de judecătorul sindic, acesta nu putea depăși 40 de zile de la data desemnării lichidatorului judiciar, iar de la sfârșitul acestei perioade de
40 de zile termenul de prescripție de 1 an reglementat de art. 81 alin. 1 din Legea nr. 85/2006 a început să curgă împotriva lichidatorului, împlinindu-se la data de 21 noiembrie 2012.
În condițiile în care lichidatorul nu a exercitat acțiunea de față până la data de 21 noiembrie 2012 și nici nu a comunicat comitetului creditorilor poziția sa în acest sens, creditorii debitorului M. D. I. puteau introduce această acțiune începând cu data de 22 noiembrie 2012 și până la data de 12 februarie 2013 (data expirării termenului de decădere reglementat de art. 81 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006), însă nu au înregistrat acțiunea de față decât la data de 20 martie 2013, cu depășirea vădită a datei limită mai sus arătate.
Judecătorul sindic nu poate primi susținerile reclamantului în sensul că comitetului creditorilor nu i-ar fi aplicabile termenele prevăzute de art. 81 din Legea nr. 85/2006, acestea fiind aplicabile numai administratorului judiciar / lichidatorului. Art. 81 din Legea nr. 85/2006 stabilește că: (1) Acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor, precum și pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi patrimoniale, la care se referă art. 79 și 80, poate fi introdusă de administratorul judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de la data deschiderii procedurii. (2) C. creditorilor poate introduce la judecatorul-sindic o astfel de acțiune, dacă administratorul judiciar/lichidatorul nu o face.
Din redactarea art. 81 din Legea nr. 85/2006 rezultă în mod neechivoc că alin. 2 se referă la aceeași acțiune cu cea reglementată de alin. 1 ("o astfel"; de acțiune), acțiune pe care Legea insolvenței o tratează în mod unitar, reglementându-i aceleași termene de prescripție și decădere. Chiar dacă alin. 2 nu conține o normă de trimitere expresă la alin. 1, utilizarea termenului "o astfel de acțiune"; reprezintă o trimitere implicită la acțiunea reglementată de alin. 1, cu toate elementele sale, inclusiv termenele de prescripție și decădere.
Judecătorul sindic nu poate primi nici susținerea reclamantului potrivit căreia dreptul comitetului creditorilor de a exercita acțiunea prevăzută de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006 nu ar fi unul efectiv în sensul deciziei CEDO din 13 mai 1980 pronunțate în cauza Artico c/a Italiei (cauza 6694/74), deoarece, astfel cum s-a arătat mai sus, comitetul creditorilor putea introduce acțiunea începând cu data de 22 noiembrie 2012 (data împlinirii termenului de prescripție pentru lichidator) și până la data de 12 februarie 2013 (data expirării termenului de decădere reglementat de art. 81 alin. 2 teza a II-a din Legea nr. 85/2006). Faptul că comitetul creditorilor a așteptat exprimarea unei poziții scrise a lichidatorului după data de 22 noiembrie 2012, până la data de 11 februarie 2013, este o conduită pentru care responsabilitatea îi aparține în totalitate, cu toate consecințele sale.
Analizând în acest context neconvenționalitatea invocată de reclamant, judecătorul sindic reține că această susținere a reclamantului este vădit neîntemeiată. Astfel cum s-a arătat mai sus, comitetul creditorilor are la dispoziție un termen de cel puțin 2 luni pentru formularea cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006, iar în ipoteza în care această perioadă (pe care judecătorul sindic o consideră pe deplin rezonabilă pentru formularea unor astfel de cereri) s-ar dovedi în mod obiectiv insuficientă, comitetul creditorilor are la dispoziție un remediu de drept intern eficace: cererea de repunere în termen guvernată de dispozițiile Codului de procedură civilă.
Faptul că în speță creditorii nu au constituit comitetul mai devreme de luna decembrie 2012 nu constituie un element de natură obiectivă, încadrabil în categoria cazului fortuit sau al forței majore, ci o conduită asumată de aceștia; oricum, comitetul creditorilor nu a solicitat repunerea în termenul de depunere a cererilor întemeiate pe dispozițiile art. 79-80 din Legea nr. 85/2006.
În același sens, judecătorul sindic mai are în vedere și faptul că parcurgerea procedurii prealabile prevăzute de art. 7201C.proc.civ. din 1865 nu este obligatorie în cazul acțiunilor prevăzute de art. 79-80 din Legea nr. 85/2006.
Art. 7201C.proc.civ. din 1865 impune parcurgerea acestei proceduri prealabile profesioniștilor care poartă procese evaluabile în bani derivate din raporturi contractuale, în vederea evitării ajungerii pe rolul instanțelor a acelor cauze care ar putea fi soluționate pe cale amiabilă.
Procedura concilierii directe este, însă, incompatibilă cu procedura insolvenței, nefiind aplicabilă acțiunilor reglementate de Legea nr. 85/2006, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 149 din Legea insolvenței. Acțiunile reglementate de art. 79-80 din Legea insolvenței sunt acțiuni exercitate pentru reîntregirea averii debitorului de către administratorul judiciar / lichidator sau de către comitetul creditorilor, ca terți față de contractele și/sau operațiunile comerciale efectuate de debitor și terții cocontractanți, răspunderea pârâților având natură delictuală și nu contractuală, acțiunile tinzând la repararea unui ilicit civil (fraudă).
În consecință, judecătorul sindic nu poate primi nici susținerile reclamantului în sensul că inițierea procedurii concilierii directe ar fi suspendat cursul prescripției (termenul în curs la data inițierii acestei proceduri prealabile fiind de decădere) și nici susținerile reclamantului în sensul că nu putea sesiza judecătorul sindic decât după parcurgerea acestei proceduri, legea neimpunând titularului acțiunii o asemenea obligație de natură procesuală.
Pentru toate considerentele mai sus expuse, judecătorul sindic, prin raportare la art. 81 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 85/2006, va admite excepția tardivității formulării de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l Sima D. Radu a prezentei cereri de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79 - art. 80 din Legea nr. 85/2006, cu consecința decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere și, în consecință, va respinge, ca tardiv formulată, cererea formulată de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l Sima D. Radu, în contradictoriu cu pârâtul debitor aflat în faliment M. D. -I., reprezentat de lichidatorul judiciar C.I.I. T. M. C. și pârâții V. D. -D. și V. E.
, respectiv M. A. -P. și SC F. SS, având ca obiect anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de notarul public C. M., prin care pârâtul debitor M. D. -I. și pârâtul M.
A. -P. au înstrăinat către pârâta V. E., căsătorită cu pârâtul V. D. -
D. ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de
40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1-U2, cu o cotă din p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3252/25 noiembrie 2010 de notarul public C. M., prin care pârâții V. E. și V. D. -D. au înstrăinat către pârâta SC F. SS ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1- U2, cu o cotă din p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553 și obligarea pârâților V. E. și V. D. -D., respectiv SC F. SS la restituirea către averea debitorului M. D. -I. a contravalorii acestui bun la data transferului, 87.800 lei (20.000 euro).
Cât privește excepția lipsei de interes, invocată de pârâtul M. A. -P., judecătorul sindic reține că aceasta a rămas fără obiect, în condițiile admiterii cu prioritate a excepției de procedură a decăderii comitetului creditorilor debitorului M. D. I. din dreptul de a formula prezenta cerere.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E :
Admite excepția tardivității formulării de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l Sima D. Radu, cu sediul procesual ales la sediul S. R. și A., C. -N., str. P. R., nr. 1, ap. 7, jud. C., a prezentei cereri de anulare a unui transfer fraudulos în sensul art. 79
- art. 80 din Legea nr. 85/2006, cu consecința decăderii din dreptul de a formula prezenta cerere și, în consecință:
Respinge, ca tardiv formulată, cererea formulată de către comitetul creditorilor debitorului M. D. I., prin președintele său, d-l Sima D. Radu, în contradictoriu cu pârâtul debitor aflat în faliment M. D. -I., domiciliat în
C. -N., str. T., nr. 16, ap. 2, jud. C., reprezentat de lichidatorul judiciar
C.I.I. T. M. C., cu sediul profesional în Dej, str. I. P. R., nr. 1, bl. H, ap. 33, jud. C. și pârâții V. D. -D. și V. E., ambii cu domiciliul în
C. -N., str. T., nr. 51, ap. 2, respectiv M. A. -P., domiciliat în C. -N.
, str. D., nr. 90, ap. 7, jud. C. și SC F. SS, cu sediul în com. B., nr. 982, bl. C2B, et. 1, ap. 8, jud. C., având ca obiect anularea parțială a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2300/26 august 2010 de notarul public C. M., prin care pârâtul debitor M. D. -I. și pârâtul M.
A. -P. au înstrăinat către pârâta V. E., căsătorită cu pârâtul V. D. -
D. ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1-U2, cu o cotă din p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553, anularea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3252/25 noiembrie 2010 de notarul public C. M., prin care pârâții V. E. și V. D. -D. au înstrăinat către pârâta SC F. SS ap. 2 din blocul C1B situat în com. B., sat B., nr. 982, parter, jud. C., compus din 1 living, 1 dormitor, 1 bucătărie, 1 baie, 1 hol, cu suprafața utilă de 40,86 mp și 1 balcon în suprafață de 5,49 mp, înscris în CF 51292-C1-U2 B., cu nr. cad. 51292-C1- U2, cu o cotă din p.i.c. de 2,19/100 și o cotă de teren de 12,11/553 și obligarea pârâților V. E. și V. D. -D., respectiv SC F. SS la restituirea către averea debitorului M. D. -I. a contravalorii acestui bun la data transferului, 87.800 lei (20.000 euro).
Definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în termen de 7 zile de la comunicare. Pronunțată în ședință publică, azi, 23 octombrie 2013.
JUDECĂTOR SINDIC, | GREFIER, | |
F. IANCU M. | F. | B. |
Thred/FIM/AA/8 ex./_
| ← Sentința civilă nr. 2770/2013. Acțiune în anulare. Faliment,... | Decizia civilă nr. 5193/2013. Acțiune în anulare. Faliment,... → |
|---|
