Decizia civilă nr. 1750/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
Dosar nr. 3299.(...) R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1750/2011
Ședința publică de la 06 Mai 2011
Instanța constituită din: PREȘEDINTE G.-A. N. JUDECĂTOR S. AL H. JUDECĂTOR M. H. GREFIER A. B.
S-au luat în examinare recursurile declarate de către pârâta SC I. SA și de către chemata în garanție A. N. DE A. F. - A. împotriva sentinței civile nr. 212/CA/(...), pronunțată în dosarul nr. 3299.(...) al T. B. N., în contradictoriu cu intimatul C. I., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul chematei în garanție este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, iar recursul pârâtei este legal timbrat.
Se mai învederează faptul că la data de 18 februarie 2011 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare formulată de recurenta-pârâtă I.
Sa, iar la 13 aprilie 2011, întâmpinare formulată de intimatul-reclamant C. I.
Curtea, efectuând verificările impuse de dispozițiile art. 1591 alin 4 C., stabilește că este competentă general, material și teritorial în judecarea prezentului recurs, în temeiul dispozițiilor art. 3 pct. 3 C. După deliberare, apreciind cauza în stare de judecată, în temeiul dispozițiilor art. 150 C., Curtea declară închise dezbaterile și rămâne în pronunțare în limita probatoriului administrat. CURTEA Prin sentința civilă nr. 2. din (...), pronunțată în dosarul nr.3299.(...) al T. B.-N., au fost respinsă, ca fiind neîntemeiate, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC I. SA B., și excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului C. I., ridicate de pârâta SC I. SA B., precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție introdusă de pârâta SC I. SA B., excepție invocată de chemata în garanție A. N. DE ADMINISATRARE F. B.. A fost admisă acțiunea formulată de reclamantul C. I. împotriva pârâtei SC I. SA B., ca fiind întemeiată și în consecință: - s-a constatat că pârâta, în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță, a reținut și virat impozitul, contribuția de asigurări sociale șicontribuția de asigurări sociale de sănătate (pretins datorate de salariat), calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu plăți compensatorii; - a fost obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 1658 lei (reprezentând impozit în sumă de 757 lei, contribuție de asigurări sociale în sumă de 591 lei și contribuție de asigurări sociale de sănătate în sumă de 310 lei) calculată asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu plăți compensatorii. A fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA B., împotriva chematei în garanție A. N. DE A. F. și în consecință: - a fost obligată chemata în garanție să restituie pârâtei suma de 1658 lei (din care 757 lei reprezintă impozit, 310 lei contribuție asigurări sociale de sănătate și 510 lei, contribuție la pensie. - S-au respins celelalte petite ale cererii de chemare în garanție. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin P. de concediere colectivă nr.1571/(...), adoptat de SC I. SA (f.4), având în vedere H. C.ui de A. nr.06/ (...), pct.15, precum și Decizia Directorului General nr.97/(...), a fost aprobat programul de aplicare a măsurilor de concediere colectivă, după care, în baza acestui program,în temeiul art.65(1) și art.66 din Codul muncii, a fost emisă Decizia de concediere individuală nr.215/(...) a SC I. SA (f.23), prin care s-a dispus concedierea salariatului Vasiluț Florin, cu acordarea drepturilor prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în vigoare la data concedierii (art.103, pct.5), inclusiv a plăților compensatorii acordate de angajator în sumă totală de 5.630 lei, din care s-a reținut și virat la bugetul consolidat al statului suma de 1.658 lei, reprezentând impozit 16% = 757 lei, contribuție asigurări sociale 10,5 % = 591 lei și contribuții asigurări sociale de sănătate 5,5% = 310 lei, așa cum reiese din adeverința nr.3016 din (...) eliberată de către pârâtă (f.25). Potrivit art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. privind Codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere individuală și efectuării plăților compensatorii către reclamant), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective. Instanța de fond a reținut că prin prevederile pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.5. aprobate prin HG nr.4., nu se poate contraveni prevederilor art.55 alin.4 lit.j din L. nr.5. conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii,calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, se impune a se acorda prioritate de aplicare acestor prevederi legale, în sensul că plățile compensatorii acordate reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile compensatorii au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâtă bugetului de stat. A mai arătat instanța de fond co potrivit art.257 alin.6 din L. nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentuldisponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra îndemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005, și cum, în speță, este vorba de acordarea unor plăți compensatorii, acordate reclamantei cu ocazia disponibilizării și aplicării unui program de concediere colectivă, reclamanta nu datora contribuția de asigurări de sănătate de 5,5%, calculată asupra sumei ce reprezintă cuantumul total al plăților compensatorii, respectiv suma de 310 lei, ce i s-a reținut în mod nelegal de pârâtă, fiind virată la bugetul de stat, și astfel este justificată cererea reclamantului, aceea de restituire a sumei în discuție. S-a mai constatat că pârâta a virat sumele reținute de la reclamantă și cele datorate în calitate de angajator în conturile speciale de colectarea a creanțelor bugetare, administrate de către A., iar în analiza cererii de chemare în garanție trebuie avute în vedere și raporturile dintre cel care cheamă în garanție și chematul în garanție, astfel că, pentru considerentele mai sus expuse, instanța apreciază ca fiind întemeiată, doar în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă. Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât A. N. DE A. F. (A.), cât și S. I. S. B.. Prin recursul declarat de A. N. DE A. F. (A.) s-a solicitat modificarea în parte, pentru nelegalitate a sentinței atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. În dezvoltarea motivelor de recurs, chemata în garanție a arătat că prin admiterea partiala a acțiunii, instanța a respins, în mod nelegal, excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție. Chemata in garantie - A. - a reiterat exceptia inadmisibilitatii cererii de chemare in garantie pentru neindeplinirea procedurii prealabile, sustinand ca exista, în ceea ce o priveste, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabileste indeplinirea unei proceduri speciale in materia restituiriii sumeior de la buget, materializata in prevederile art.117 Cod proc.fiscala si in dispozitiile pet.2 din Anexa 1 la O. nr.1. pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumeior de la buget, coroborate cu prevederile art.33 din O.G. nr.92/2003, cu atat mai mult cu cat despagubirile de care face vorbire norma procedural civila citata, sunt denumite in norma speciala restituiri. In acest context, chemata in garantie a avut in vedere faptul ca si în situatia în care cererea de restituire ar fi fost facuta cu respectarea prevederilor legale speciale, aceasta restituire nu ar fi putut fi incadrata în niciuna din situatiile stabilite de art.117 lit.a-h din O.G.nr.92/2003, raportat tocmai la obiectul restituirii. Referitor la sumele reprezentand impozite si contributii retinute de către societate de la angajțti, chemata în garanție a arătat că cererea este inadmisibila, în conditiile în care legislatia noastra speciala prevede că obligația restiturii acestor sume subzista numai în baza legii, or, în speță, temeiul restiturii îl reprezintă P. de concediere colectiva. Chemata în garanție arată că instanța de fond a retinut, în mod gresit, aplicabilitatea art.55 alin.4 lit.i din L. nr.5. privind Codul fiscal, care consacră faptul că sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale caror contracte individuale de munca au fost desfacute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în întelesul impozitului pe venit. In prezenta cauza, prevederile legale sus mentionate nu au aplicabilitate, susține recuranta, deoarece prin programul de concediere colectiva nr.638/(...), elaborat de catre SC I. SA, s-a stabilit ca indemnizatiile acordate cu titlu de plati compensatorii se vor calcula raportandu-se la salariul tarifar si nu la salariul mediu net pe unitate asa cum este prevazut in art.55 alin.4 lit. i din L. nr.5. privind Codul fiscaI. Prin urmare, solicită sa se constate ca dispozitiile art.55 alin.4 lit.i) din Codul fiscal precum si cele ale pct. 68, lit. l) din Normele de aplicare ale C. fiscal, aprobate prin HG. 4., nu se refera la acelasi termen, nu sunt contradictorii, ci fiecare, în parte, reglementeaza situatii juridice diferite si tratamentui fiscal al acestora. În ceea ce priveste contributia de asigurari sociale de sanatate, contributia lunara a persoanei asigurate se stabileste sub forma unei cote de 5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. A., angajatorii la care asiguratii isi desfasoara activitatea au obligatia sa calculeze si sa vireze aceasta contributie asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sanatatii personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevazut la art.258 alin. (1) din L. nr.95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii. Prin urmare, susține recurenta, obligatia calcularii contributiei individuale de asigurari sociale de sanatate rezultă din natura juridică a compensatiilor banesti, care sunt drepturi primite de personalul disponibilizat, potrivit contractului colectiv de munca, datorita fostei calitati de salariat a acestora. Întrucat compensatiile banesti sunt tratate, din punct de vedere fiscal, drept venituri salariale, apare si obligativitatea calcularii contributiei la asigurarile sociale de sanatate asupra acestor sume. Referitor la contributia platita de angajator pentru concedii si indemnizații, consideră ca angajatorul datoreaza aceasta contributie, deoarece, in virtutea dispozitiilor punctului 68, lit (L) din Normele Metodologice de aplicare a L. nr 5. privind Codul fiscal, aprobate prin H. nr 4., cu modificarile si completarile ulterioare, platile compensatorii sunt venituri de natura salariala si compun fondul de salarii la care se raporteaza prezenta contributie. II. chemata în garanție a solicitat mentinerea sentintei civile ca legala in ceea ce priveste contributia individuala angajat la asigurarile sociale, contributia asigurari sociale si contribuția pentru accidente de munca. Prin recursul declarat de pârâta S. I. S. B. s-a solicitat înprincipal - modificarea sentinței atacate, in totalitate, in sensul respingerii cererii de chemare in judecata formulata de catre reclamant; iar în subsidiar - modificarea sentinței atacate, în parte, în sensul obligării chematului în garanție la despagubirea suplimentară a societății și cu valoarea de 1.187 lei. În dezvoltarea motivelor de recurs a solicitat respingerea actiunii reclamantului ca inadmisibila întrucât acesta a inteles sa cheme în judecata în calitate de pârâta o persoana juridica de drept privat (I.) si nu o autoritate publica. Fata de acest aspect, solicită să se constatate ca prin hotărârea de fond au fost incalcate in mod brutal dispozițiile speciale prevăzute de art.1 / art.2, alin.1, litera "b) din L. nr.554 /2004, reiterând excepția inadmisibilității, pentru lipsa procedurii fiscale prealabilă și obligatorie. Recurenta a reiterat, în dezvoltarea motivelor de recurs excepția lipsei calitatii procesuale pasive a angajatorului, pârât în cauza de față. A precizat ca angajatorul are calitate doar de mandatar bugetar al instituțiilor financiare - în baza dispozițiilor prevăzute de art.40 alin.2 din Codul muncii, fiind obligat sa rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii. Referitor la fondul cauzei, recurenta-pârâtă arată că instanța de fond, pentru a acorda prioritate codului fiscal (si deci a constata nelegalitatea dispozițiilor din normele de aplicare a codului fiscal mentionate), pe cale legala, se impunea ca, din oficiu sau la solicitarea unei parti, instanta sa sesizeze jurisdictia administrativa competenta pentru solutionarea exceptiei de nelegalitate a pct.68, lit."l)" din H.R. nr.44 / 2004 versus dispozitiile art.55, alin.4, lit.j din codul. Fiscal, fiind încălcate astfel dispozitiile art.4 din L. nr.554 / 2004 Recurenta critică hotărârea atacată și din perspectiva diferenței dintre noțiunile de compensatie baneasca și plata compensatorie Se susține că între cele două noțiuni există următoarele diferente esentiale : - Compensația băneasca se acorda la concedieri le colective] in baza contractului colectiv de munca la nivel de societate (contract de natura particulara), din fondul de salarii al angajatorului; - Plata cornpensatorie se acorda la concedierile colective, in baza unei legi sau ordonante emise de catre legiuitor (act legislativ normativ), iar finantarea acestor sume se realizeaza din bugetul asigurarilor pentru plata ajJtorului de somaj (respectiv fonduri de stat). Arată recurenta că din perspectiva legala, rezulta fără echivoc că plățile acordate salariaților disponibilizați de către firma prin concedieri colective, în cursul anului 2009, sunt în realitate compensații banesti. Al treilea aspect de nelegalitate, susține recurenta, constă în faptul că instanța reține, pentru compensațiile bănești acordate de I. reclamantului, tratamentul fiscal aplicabil plăților compensatorii respectiv stabileste in mod eronat ca sumele acordate nu trebuiau supuse obligatiei legale de impozitare. Pentru a nu fi impozitate, suține recurenta, trebuie îndeplinite următoarele condiții imperative : - existenta unui act normativ (lege / ordonanta de guvern - in niciun caz conventie particulara 1 ) in sensul strict al terminologiei olosite de legiuitor pentru interpretarea codului fiscal (act normativ 1) din care sa rezulte vointa expresa,a legiuitorului de acordare a platilor compensatorii ; - sursa de finanțare a plăților compensatorii sa fie bugetul asigurarilor de somaj (A.N.O.F.M.). In lipsa unui act normativ (special), in toate cazurile (domeniul bugetar/particular), tratamentul fiscal al compensatiilor banesti acordate prin contractul colectiv de munca, cu sursa de finantare fondul de salarii angajator, va fi acela al impozitarii in baza pct.68, lit. "1)" din H.R. nr.44 / 2004. Recurenta a mai solicitat modificarea hotarârii atacate, în parte, in sensul obligarii chematului in garantie la despagubirea suplimentara a societății recurente si cu valoarea de 1. 778 lei, reprezentând valoarea totala a contributiilor (atât contributii proprii ale angajatorului cit si contributii proprii ale salariatului) virate de catre I. in conturile administrate de A., deoarece impozitarea compensațiilor bănești reprezintă o operațiune juridică unică (act juridic unic) ale carei efecte nu pot fi tratate (soluționate) disociat. In drept, pârâta a invocat prevederile art.304, pct..9, art.3041, art.312 C.proc.civila; art.20 din L. nr.554 / 2004 . Analizând recursurile declarate în cauză în special prin prisma motivului de recurs invocat din oficiu de către instanța de recurs, se rețin următoarele: 1. Acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată de reclamant la data de (...) sub nr. (...) la T. B.-N. secția civilă, completul specializat în litigii de muncă. Prin cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei SC I. SA B. în calitate de fost angajator al acestuia s-a solicitat să se constate că pârâta, în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță, a reținut și virat la bugetul de stat, impozitul pe venit și contribuțiile la asigurările sociale, calculate asupra sumei de 5.630 lei încasată de reclamant la data de 1. 2009 cu titlu de salarii compensatorii cu ocazia concedierii acestuia prin procedura concedierii colective și să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 1.658 lei reprezentând impozitul și contribuțiile la asigurările sociale, reținute și virate la bugetul de stat în mod nelegal. În drept, reclamantul a invocat în principal normele consacrate de art. 281-283 din Codul muncii și art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal. Pârâta a solicitat, între altele, chemarea în garanție a Agenției Naționale de A. F. B. solicitând în principal obligarea la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 3.186 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de la salariat la care se adaugă contribuții datorate de angajator pentru plățile compensatorii acordate salariatului iar în subsidiar a solicitat obligarea cu același titlu la plata sumei de 1.658 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de către societate de la angajat cu ocazia acordării plăților compensatorii. Prin încheierea din data de 10 martie 2010 pronunțată de T. B.-N. în compunerea completului C2-litigii de muncă cu trimitere la soluțiile date de Curtea de A. C. în dosare similare, prin care s-a statuat că litigii asemănătoare, sunt de competența secției comerciale, de contencios administrativ și fiscal și care se referă la obligații fiscale s-a scos de pe rolul secției civile acest dosar și s-a transpus la secția comercială de contencios administrativ și fiscal a T. B.-N. ținând seama și de dispozițiile art. 99 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin H. nr. 3. a C. Pentru a dispune astfel, Curtea constată că pe lângă practica judiciară invocată de completul specializat în dreptul muncii care, între altele, nu este circumstanțiată și nici evidențiată ca atare, nu s-a pus în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată atât în drept cât și în fapt raportat la cadrul procesual definit de reclamant, raportat la obiectul și finalitatea urmărită de acesta prin demersul judiciar. Din practicaua încheierii de scoatere de pe rol, se deduce că s-a luat act de solicitarea reprezentantului pârâtei la care a achiesat și reprezentantul chematului în garanție. Curtea are în vedere că pentru a caracteriza acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze nu numai după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii. Cu toate acestea, instanța nu poate, însă , în virtutea dispozițiilor art. 84 C., să considere acțiunea ca fiind de natura contencios administrativ fiscal câtă vreme prin cererea de chemare în judecată reclamantul a cerut ca aceasta să fie judecată ca litigiu de muncă bazat pe raporturile invocatedintre angajat și angajator invocând în acest sens în drept art. 281-283 din Codul muncii. Trebuie notat că reclamantul nu a fost citat cu mențiunea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la această problemă de drept, calificarea acțiunii nefiind făcută deci în contradictoriu cu acesta. 2. Dincolo de aceasta, Curtea reține că încheierea prin care un complet specializat sau o secție specializată a unei instanțe transpune cauza pentru motive de necompetență altui complet specializat sau altei secții specializate din cadrul acelei instanțe nu are regimul juridic al unei simple încheieri pregătitoare/premergătoare ci are regimul juridic al încheierii prevăzute de art. 158 C. Curtea apreciază că potrivit noii concepții introduse prin L. de organizare judiciară nr. 3. cât și altor legii procesuale succesive, bunăoară L. nr. 554/2004, se poate conchide că la nivelul instituției competenței instanțelor judecătorești s-a produs o mutație radicală. Altfel spus, necompetența nu mai privește exclusiv instanța așa cum este concepția clasică a C. de procedură civilă, ci aceasta poate să privească și structurile ei interne dacă aceste structuri pot avea autonomie instituțională în materia competenței. Avem în vedere, dispozițiile legale speciale care dau în competență soluționarea unui anumit litigiu nu instanței judecătorești în accepțiunea legii procesuale de drept comun, ci unei structuri ale acesteia (jurisdicția de dreptul muncii sau asigurări sociale exercitată de secția ori completul specializat în această materie, jurisdicția de contencios administrativ și fiscal exercitată de secțiile specializate ale tribunalelor, curților de apel și a Î. C. de C. și Justiție etc.). Toate aceste entități, structuri ale unei instanțe judecătorești privite ca noțiune clasică, sunt de fapt adevărate instanțe judecătorești sub aspectul competenței materiale. Se poate afirma așadar că dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul completurilor ori secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești. Și este așa, deoarece excepția de necompetență aduce în discuție întotdeauna concurența, sub aspectul competenței, între două instanțe iar declinatorul de competență este un proces incident care se soldează cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești distinctă de cea pronunțată pe fondul cauzei, proces incident susceptibil de finalizare prin soluționarea unei căi de atac. Așa fiind, spre pildă, nu poate fi reținută eventuala concepție în materie, respectiv aceea a transpunerii cauzei de la o secție la alta, pentru a justifica absența unui conflict de competență între două jurisdicții ale aceleiași instanțe. În adevăr, conform art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii (C.) prin H. nr. 3. cu modificările și completările ulterioare, se dispune că: Transpunerea cauzei de la o secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se va realiza prin încheiere. La instanțele la care dosarele se înregistrează separat pe secții, secția competentă care primește dosarul va da acestuia un număr nou și va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanțele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secții, dosarul își păstrează numărul și va fi transpus la completul similar care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există ședință de judecată la această secție, la completul imediat următor al secției competente. Pe de o parte, Curtea constată că acest text regulamentar se află cuprins în secțiunea a II-a intitulată Activitatea premergătoare ședinței de judecată și de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ din Capitolul al II-lea intitulat Desfășurarea activității administrativ-judiciare a instanțelor, ceea ce denotă că activitatea desfășurată de instanță cu prilejul transpunerii dosarului de la o secție la alta este o activitate de administrare eficientă a justiției care nu implică și nu influențează activitatea eminamente judiciară a acesteia, așa cum implică activitatea de soluționare a unei excepții de necompetență materială. Și este așa, deoarece excepția de necompetență materială a unei instanțe judecătorești nu este un simplu incident procedural de ordin administrativ, care formează premisa textului art. 98 și 99 din Regulamentul C., ci reprezintă un incident ce afectează judecata unui dosar, de aceea hotărârea judecătorească care tranșează o astfel de chestiune fie are caracterului unui declinator de competență cu efect asupra dezînvestirii respectivei instanțe, în ipoteza în care se admite excepția de necompetență materială, hotărârea fiind astfel susceptibilă de a fi atacată cu recurs pe cale separată, fie are caracterul unei încheieri interlocutorii care leagă acea instanță de judecarea pricinii, în ipoteza în care se respinge excepția de necompetență materială, în acest caz hotărârea fiind susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei. Pe de altă parte, Curtea reține că C. este parte a autorității judecătorești care are din punct de vedere constituțional rol de garant al independenței justiției (art. 133 alin. 1 din Constituția României, revizuită și republicată în anul 2003). Or, conform art. 126 alin. 2 din L. fundamentală, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, Curtea notează că potrivit dispozițiilor art. 61 alin. 1 din aceeași Lege fundamentală, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării. Așa fiind, puterea normativă în ceea ce privește stabilirea regimului competenței instanțelor judecătorești, a procedurii de judecată inclusiv a incidentelor în legătură cu aspectele relative la competența jurisdicțiilor judiciare aparține exclusiv Parlamentului care se poate exprima exclusiv prin lege. Din această perspectivă, Curtea nu poate accepta că C. are putere normativă egală cu Parlamentul și deci nu se poate ca în virtutea aplicării unui text dintr-un regulament adoptat de una din componentele autorității judecătorești să fie legiferată o procedură judiciară. De aceea, textul art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu poate fi reținut pentru a fundamenta rezolvarea unui incident privitor la competența instanțelor judecătorești ci va putea fi invocat, eventual, pentru distribuția între secțiile unei instanțe a unei cauze în vederea asigurării unei mai bune administrării a justiției. Pe cale de consecință învestirea Secției comerciale de contencios administrativ și fiscal a T. B.-N. este nelegală. 3. În altă ordine de idei, Curtea reține că raportat la obiectul acțiunii și a cadrului procesual, a modului de concepție a demersului său judiciar, acțiunea nu poate fi calificată ca fiind un litigiu de natură fiscală. Și este așa, deoarece contenciosul administrativ fiscal este o specie a contenciosului administrativ . Or, conform art. 2 alin. 1 lit. f) din L. contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, prin noțiunea decontencios administrativ se înțelege: activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim. Raportând această definiție la dispozițiile art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, vom putea să reținem că prin contencios fiscal se înțelege activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ și fiscal competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin părți ale litigiului sunt pe de o parte contestatarul ori persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 din legea procesual fiscală iar pe de altă parte organul de soluționare a contestațiilor după distincțiile prevăzute la art. 209 C., iar obiectul litigiului privește contestarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor. Or, în speță se observă că reclamantul nu numai că nu contestă vreo decizie emisă de un organ de soluționare a contestațiilor din cele prevăzute la art. 209 C. dar nu a chemat în judecată în cererea principală vreun alt orga al statului cu atribuții în materie fiscală. Din această perspectivă, litigiul dedus judecății pe calea acțiunii principale așa cum a fost conceput de reclamant nu poate fi calificat ca fiind de natură fiscală lipsindu-i elementele fundamentale pentru a putea fi calificat astfel. Având în vedere că reclamantul în calitate de salariat (art. 282 lit. a din Codul muncii) a chemat în judecată angajatorul (art. 282 lit. b din Codul muncii ) său trimițând în motivare la prelevări de sume de bani pe care acesta le-a făcut în această calitate în temeiul raportului juridic de muncă (art. 281 din Codul muncii), care afirmativ l-au prejudiciat pe reclamant iar pentru despăgubiri acesta a invocat dispozițiile de ansamblul ale art. 281 - 283 din Codul muncii, dispoziții legale care configurează natura juridică a contenciosului de dreptul muncii pe care reclamantul a vrut să o imprime demersului său, Curtea ținând seama și de principiile ce decurg din dispozițiile art. 84 C. și cel al disponibilității califică acest litigiu ca fiind un conflict de muncă de competența jurisdicției muncii. Așa fiind, încheierea pronunțată la data de 10 martie 2010 pronunțată de completul de litigii de muncă al T. B.-N. în dos. nr. (...) este nelegală, tot astfel fiind învestirea instanței de contencios administrativ fiscal cu litigiul de față. Pe cale de consecință, Curtea va statua că sentința atacată este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea normelor legale imperative în materia competenței instanțelor judecătorești. Dat fiind motivul de recurs prevăzut la art. 304 oct. 3 C. în temeiul art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. 1-3 și alin. 6 C. admite recursurile formulate și ca o consecință va casa în întregime sentința recurată și va trimite dosarul spre rejudecare instanței competente, recte T. B.-N. secția civilă, completul specializat în materia litigiilor de muncă. Prin soluția de față, Curtea nu neagă faptul că raportul juridic în baza căruia angajatorul care, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 40 alin. 2 lit. f) din Codul muncii corelat cu art. 58 din Codul fiscal, este obligat să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii, ar avea altă natură juridică decât un raportjuridic de drept fiscal guvernat de normele C. fiscal (art. 1 din L. nr. 5. privind Codul fiscal). Și este așa deoarece, deoarece reținerea și virarea contribuțiilor și impozitelor datorate de salariați, în condițiile legii, prin reținere la sursă, este o operațiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al bugetului de stat distinct de raportul juridic de muncă în virtutea căruia angajatorul face plata salariului către angajat. Într-o astfel de situație raportul juridic de drept fiscal se încheie între contribuabil (salariat) și organul fiscal (administrația fiscală competentă) prin intermediul angajatorului (mandatarul organului fiscal) iar conflictul ce are ca obiect acest raport juridic est de drept fiscal suspus competenței materiale a instanțelor judecătorești prevăzute la art. 10 din L. nr. 554/2004. Așa fiind, atunci când sumele cu titlu de contribuții și impozite datorate de salariați, în condițiile legii, reținute la sursă sunt virate bugetelor autorităților fiscale, conflictul în legătură cu modalitatea de impunere, reținere și virament nu se angajează direct cu angajatorul ci cu autoritatea fiscală, prin utilizarea procedurii prealabile a contestației prevăzute de art. 205 C. iar atunci când este vorba de o cerere de restituire a unor sume plătite ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale (art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul fiscal) se soluționează conform art. 117 alin. 6 din Codul fiscal prin O. nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum si de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, emis de Ministerul Finanțelor Publice. Abia după epuizare acestor căi administrative, în situația în care persoana se consideră vătămată are dreptul de a apela la jurisdicția de contencios fiscal, caz în care trebuie să fie chemat în judecată alături de organul fiscal și angajatorul (plătitorul de venituri), pentru opozabilitate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. D E C I D E Admite recursurile declarate de pârâta SC I. SA și chemata în garanție A. N. DE A. F. - A., împotriva sentinței civile nr. 2. din (...), pronunțată în dosarul nr. 3299.(...) al T. B.-N., pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare T. B.-N., secția civilă - complet de muncă și asigurări sociale. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică de la 06 Mai 2011 { F. | Președinte, G.-A. N. Judecător, S. Al H. Judecător, M. H. Grefier, A. B. } Thred./M.H./3 EX./(...) JUD. FOND:P. I.
| ← Decizia civilă nr. 2338/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 1327/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
