Decizia civilă nr. 4405/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA a II-a CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR. (...)
DECIZIE CIVILĂ NR. 4405/2011
Ședința din data de 07 noiembrie 2011
Instanța constituită din : PREȘEDINTE : A. C. JUDECĂTOR : M. S. JUDECĂTOR : C. P.
GREFIER : L. F.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâta S. I. SA și chemata în garanție A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr. 67 din (...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T. B. N., în contradictoriu cu intimata D. A., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în cauză se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut cauzei, după care se constată că în data de 28 octombrie
2011 s-a înregistrat la dosarul cauzei întâmpinare la recursul promovat de pârâta A. N. DE A. F. și note de ședință din partea recurentei S. I. SA, la care a anexat un set de înscrisuri în susținerea poziției procesuale.
Curtea, reținând excepțiile invocate prin întâmpinarea, invocă potrivit art.304 C.pr.civ., ca motiv de recurs de ordine publică, necompetența primei instanțe în soluționarea cererii și reține cauza în pronunțare aspra asupra acestui motiv de recurs.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr.67/CA din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T. B.-N., s-a respins excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanția a A. N. de A. F..
S-a admis acțiunea în contencios fiscal formulată de reclamanta D.
A., împotriva pârâtei S. I. SA, și în consecință, a fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 1.658 lei reprezentând impozit pe venit și contribuții la asigurări sociale nedatorate.
S-a admis în parte cererea de chemare în garanție și a fost obligată chemata în garanție A. N. de A. F., să restituie pârâtei suma de 1.658 lei reprezentând obligațiile fiscale menționate și nedatorate;
S-a respins capătul de cerere privind obligarea chematei în garanție la plata către pârâtă a sumei de 1528 lei.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că prin P. de concediere colectivă nr.l57l/(...), adoptat de SC I. SA (f.l3), având în vedere Hotărârea Consiliului de A. nr.06/ (...) , pct.15, precum și Decizia Directorului General nr.97/(...), a fost aprobat programul de aplicare a măsurilor de concediere colectivă, după care, în baza acestui program,în temeiul art.65(1) și art.66 din Codul muncii,a fost emisă Decizia de concediere individuală nr.264/l(...) a SC I. SA (f.23), prin care s-a dispus concedierea salariatei D. A., cu acordarea drepturilor prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în vigoare la data concedierii (art.103, pct.5),inclusiv a plăților compensatorii acordate de angajator în sumă totală de
5.630 lei, din care s-a reținut și virat la bugetul consolidat al statului suma de 1.658 lei, reprezentând impozit 16%=757 lei, contribuție asigurări sociale
10,5 %=591 lei și contribuții asigurări sociale de sănătate 5,5. lei, așa cum reiese din adeverința nr.970 din 26.04.20l0 eliberată de către pârâtă (f.25).
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere individuală și efectuării plăților compensatorii către reclamantă), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Este adevărat, cum s-a susținut prin întâmpinările formulate de către pârâta SC I. SA și chemata în garanție ANAF că, potrivit pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă, instanța constată că prevederile de mai sus au fost adoptate printr-o hotărâre de G., în executarea unei legi (Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal), act normativ cu forță juridică superioară, iar potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative data în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor G.ului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.571/2003 aprobate prin HG nr.44/2004, nu se poate contraveni prevederilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii,calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, și drept urmare, se impune a se acorda prioritate de aplicare acestor prevederi legale, în sensul că plățile compensatorii acordate reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile compensatorii au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâtă bugetului de stat.
Așa cum s-a mai arătat, din suma acordată reclamantei cu titlu plăți compensatorii, i s-a reținut și suma de 591 lei, cu titlu contribuție asigurări sociale, ce a fost virată la bugetul de stat de către pârâtă, însă, instanța constată că potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii, contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul contribuției de asigurări sociale. Prin urmare, în cazul de față, când s-au acordat reclamantei plăți compensatorii, contribuția de asigurări sociale de 10,5% se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj de către angajator și nu din veniturile cuvenite reclamantei cu titlu plăți compensatorii.
Așadar, în mod nelegal i s-a reținut reclamantei contribuția de asigurări sociale de 10,5%, perspectiv suma de 591 lei, și dacă această contribuție nu a fost percepută, așa cum se impunea angajatorului, respectiv pârâtei, această împrejurare nu poate fi rezolvată în litigiul de față, deoarece instanța nu a fost investită în acest sens, iar potrivit art.129 alin.6
Cod procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Chemata în garanție nu a contestat încasarea sumelor mai sus menționate și privire la care instanța reține următoarele:
În ce privește contribuția de asigurări sociale (pensie) de 20,8%, în sumă de 1.171 lei, virată la bugetul asigurărilor de sănătate, instanța a constatat că această contribuție este datorată de pârâtă, în temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/ 2000, raportat la art.18 alin.1 lit.b și alin.2 și 3 din lege, astfel că, cererea de restituire a contribuției, formulată de pârâtă, prin cererea de chemare în garanție este neîntemeiată și va fi respinsă.
În cuprinsul art.101 alin.3 din Legea nr.346/2002 (în forma de la data plății contribuției de către pârâtă) sunt prevăzute în mod expres și limitativ sumele asupra cărora nu se aplică contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale (și anume: prestații suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat, diurne de deplasare și delegare, îndemnizații de delegare…, participarea salariaților la profit), iar în art.96 alin.1 lit.a, se prevede că datorează contribuții de asigurări sociale pentru accidente de muncă și boli profesionale, angajatorii, pentru asigurații prevăzuți la art.5 (la lit.a din articol sunt menționate ,,persoanele care desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum și funcționarii publici) și art.7.
Referitor la contribuția de asigurări sociale de sănătate de 5,2%, în sumă de 293 lei, se constată că, potrivit art.257 alin.6 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția la asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra indemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005.
Așa fiind și ținând seama că, în speță, sumele cuvenite reclamantei i s-au acordat cu titlu plăți compensatorii, urmare concedierii în baza unui program de concedieri colective, nu se datorează contribuția de mai sus de către pârâtă, iar cererea sa, de restituire este una întemeiată, admițându-se ca atare, deoarece pârâta a făcut o plată nedatorată.
În privința contribuției concedii indemnizații (în speță, sumă de 48 lei, virată la bugetul asigurărilor sociale), instanța reține că, potrivit art.4 alin.2 din OUG nr. 158/ 2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, începând cu data 1 ianuarie 2006, cota de contribuție pentru concedii și indemnizații este de 0,85 %, aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturilor reprezentând indemnizație de șomaj, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit ori asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de persanelor prevăzute la art.1 alin.2 lit.e, și se achită la bugetul F. unic de asigurări sociale de sănătate.
Având în vedere prevederile legale mai sus menționate, instanța a apreciat că plățile compensatorii nu sunt venituri salariale impozabile și astfel, dispozițiile art. 6 din OUG nr.158/2005, privitoare la modul de calcul a contribuției nu sunt aplicabile în cauză, iar drept urmare, angajatorul (în speță, pârâta) nu datorează contribuția pentru concedii și indemnizații, de
0,85% și nici suma de 48 lei, virată în contul bugetului asigurărilor sociale,iar cererea de restituire a contribuției este una justificată, privind o plată nedatorată.
Pentru considerentele mai sus arătate, excepțiile invocate de către pârâtă și chemata în garanție au fost respinse ca neîntemeiate, acțiunea reclamantei a fost admisă, așa cum a fost formulată în scris, iar cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă a fost admisă, în parte, conform dispozitivului sentinței.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A. N. de A. F. solicitând modificarea în parte a sentinței recurate cu consecința respingerii cererii de chemare în garanție, ca neîntemeiată. Totodată a declarat recurs și pârâta SC I. SA care a solicitat instanței în principal, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii cererii introductive, iar în subsidiar, modificarea în parte a sentinței în sensul obligării chematului în garanție la despăgubirea suplimentară în sumă de 1.528 lei.
Analizând recursurile declarate în cauză în special prin prisma motivului de recurs invocat din oficiu de către instanța de recurs, Curtea reține următoarele:
1. Acțiunea introductivă de instanță a fost înregistrată de reclamant la data de (...) la T. B.-N.
Prin cererea de chemare în judecată îndreptată împotriva pârâtei SC I. SA B. în calitate de fost angajator al acestuia s-a solicitat să se constate că pârâta, în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță, a reținut și virat la bugetul de stat, impozitul pe venit și contribuțiile la asigurările sociale, calculate asupra sumei de 5.630 lei încasată de reclamant la data de (...) cu titlu de salarii compensatorii cu ocazia concedierii acestuia prin procedura concedierii colective și să fie obligată pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 1.658 lei reprezentând impozitul și contribuțiile la asigurările sociale, reținute și virate la bugetul de stat în mod nelegal.
În drept, reclamantul a invocat în principal normele consacrate de art. 281-283 din Codul muncii și art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul fiscal.
Pârâta a solicitat, între altele, chemarea în garanție a Agenției Naționale de A. F. B. solicitând în principal obligarea la plata cu titlu de despăgubiri a sumei de 3.186 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de la salariat la care se adaugă contribuții datorate de angajator pentru plățile compensatorii acordate salariatului iar în subsidiar a solicitat obligarea cu același titlu la plata sumei de 1.658 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de către societate de la angajat cu ocazia acordării plăților compensatorii.
Curtea are în vedere că pentru a caracteriza acțiunea introdusă, instanța nu trebuie să se orienteze nu numai după sensul literal sau juridic al termenilor folosiți, ci după cel pe care reclamantul a înțeles să-l atribuie acelor termeni, după natura dreptului și a scopului urmărit prin exercitarea acțiunii.
Cu toate acestea, instanța nu poate, însă , în virtutea dispozițiilor art. 84 C.pr.civ., să considere acțiunea ca fiind de natura contencios administrativ fiscal câtă vreme prin cererea de chemare în judecată reclamantul a cerut ca aceasta să fie judecată ca litigiu de muncă bazat pe raporturile invocate dintre angajat și angajator invocând în acest sens în drept art. 281-283 din Codul muncii.
2. Curtea reține că raportat la obiectul acțiunii și a cadrului procesual, a modului de concepție a demersului său judiciar, acțiunea nu poate fi calificată ca fiind un litigiu de natură fiscală.
Și este așa, deoarece contenciosul administrativ fiscal este o specie a contenciosului administrativ .
Or, conform art. 2 alin. 1 lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu modificările și completările ulterioare, prin noțiunea de contencios administrativ se înțelege: activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Raportând această definiție la dispozițiile art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, vom putea să reținem că prin contencios fiscal se înțelege activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ și fiscal competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin părți ale litigiului sunt pe de o parte contestatarul ori persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 din legea procesual fiscală iar pe de altă parte organul de soluționare a contestațiilor după distincțiile prevăzute la art. 209 C., iar obiectul litigiului privește contestarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor.
Or, în speță se observă că reclamantul nu numai că nu contestă vreo decizie emisă de un organ de soluționare a contestațiilor din cele prevăzute la art. 209 C. dar nu a chemat în judecată în cererea principală vreun alt orga al statului cu atribuții în materie fiscală.
Din această perspectivă, litigiul dedus judecății pe calea acțiunii principale așa cum a fost conceput de reclamant nu poate fi calificat ca fiind de natură fiscală lipsindu-i elementele fundamentale pentru a putea fi calificat astfel.
Având în vedere că reclamantul în calitate de salariat (art. 282 lit. a din Codul muncii) a chemat în judecată angajatorul (art. 282 lit. b din Codul muncii ) său trimițând în motivare la prelevări de sume de bani pe care acesta le-a făcut în această calitate în temeiul raportului juridic de muncă (art. 281 din Codul muncii), care afirmativ l-au prejudiciat pe reclamant iar pentru despăgubiri acesta a invocat dispozițiile de ansamblul ale art. 281 - 283 din Codul muncii, dispoziții legale care configurează natura juridică a contenciosului de dreptul muncii pe care reclamantul a vrut să o imprime demersului său, Curtea ținând seama și de principiile ce decurg din dispozițiile art. 84 C.pr.civ. și cel al disponibilității califică acest litigiu ca fiind un conflict de muncă de competența jurisdicției muncii.
Așa fiind, încheierea pronunțată la data de 8 martie 2010 pronunțată de completul de litigii de muncă al T. B.-N. în dos. nr. (...) este nelegală, tot astfel fiind învestirea instanței de contencios administrativ fiscal cu litigiul de față.
Pe cale de consecință, Curtea va statua că sentința atacată este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea normelor legale imperative în materia competenței instanțelor judecătorești.
Dat fiind motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 3 C.pr.civ. în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. 1-3 și alin. 6 C.pr.civ. admite recursurile formulate și ca o consecință va casa în întregime sentința recurată și va trimite dosarul spre rejudecare instanței competente, recte T. B.-N. secția civilă, completul specializat în materia litigiilor de muncă.
Prin soluția de față, Curtea nu neagă faptul că raportul juridic în baza căruia angajatorul care, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 40 alin. 2 lit. f) din Codul muncii corelat cu art. 58 din Codul fiscal, este obligat să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii, ar avea altă natură juridică decât un raport juridic de drept fiscal guvernat de normele C. fiscal (art. 1 din Legea nr.
571/2003 privind Codul fiscal).
Și este așa deoarece, deoarece reținerea și virarea contribuțiilor și impozitelor datorate de salariați, în condițiile legii, prin reținere la sursă, este o operațiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al bugetului de stat distinct de raportul juridic de muncă în virtutea căruia angajatorul face plata salariului către angajat.
Într-o astfel de situație raportul juridic de drept fiscal se încheie între contribuabil (salariat) și organul fiscal (administrația fiscală competentă) prin intermediul angajatorului (mandatarul organului fiscal) iar conflictul ce are ca obiect acest raport juridic est de drept fiscal suspus competenței materiale a instanțelor judecătorești prevăzute la art. 10 din Legea nr.
554/2004.
Așa fiind, atunci când sumele cu titlu de contribuții și impozite datorate de salariați, în condițiile legii, reținute la sursă sunt virate bugetelor autorităților fiscale, conflictul în legătură cu modalitatea de impunere, reținere și virament nu se angajează direct cu angajatorul ci cu autoritatea fiscală, prin utilizarea procedurii prealabile a contestației prevăzute de art. 205 C. iar atunci când este vorba de o cerere de restituire a unor sume plătite ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale (art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul fiscal) se soluționează conform art. 117 alin. 6 din Codul fiscal prin O. nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum si de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, emis de Ministerul Finanțelor Publice.
Abia după epuizare acestor căi administrative, în situația în care persoana se consideră vătămată are dreptul de a apela la jurisdicția de contencios fiscal, caz în care trebuie să fie chemat în judecată alături de organul fiscal și angajatorul (plătitorul de venituri), pentru opozabilitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE L.
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanta SC I. SA și chemata în garanței A. N. DE A. F. împotriva sentinței civile nr.67/CA din (...) pronunțată în dosarul (...) al T. B.-N., pe care o casează și trimite cauza spre judecare instanței competente, T. B.-N., secția civilă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 7 noiembrie 2011.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, GREFIER,
A. C. M. S. C. P. L. F.
Red. M.S./A.C.
2 ex. - (...)jud.fond.P. I.
| ← Decizia civilă nr. 4887/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Încheierea civilă nr. 743/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
