Decizia civilă nr. 683/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. 2148.(...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 683/2011
Ședința data de 16 F. 2011
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE M. B.
JUDECĂTOR F. T. JUDECĂTOR M. H.
GREFIER D. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele S. I. SA și A. N. DE A. F., împotriva sentinței civile nr. 1. din data de (...), pronunțată în dosarul nr. 2148.(...) al T. B.-N., în contradictoriu cu intimatul-reclamant V. P. I., având ca obiect pretentii - restituire impozit nedatorat.
Mersul dezbaterilor, susținerile și concluziile părților au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 09 februarie 2011, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Din examinarea actelor dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.180 pronunțată la data de (...) în dosar nr.2148.(...) al T. B. N. a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. I. S.A B. și excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului V. P. I. ridicate de pârâtă precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție introdusă de pârâta SC I. SA B., excepție invocată de chemata în garanție A. N. DE ADMINISATRARE F. B..
Totodată a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul V. P. I. împotriva pârâtei SC I. SA și în consecință s-a constatat că pârâta, în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță, a reținut și virat impozitul, contribuția de asigurări sociale și contribuția de asigurări sociale de sănătate (pretins datorate de salariat), calculate asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu plăți compensatorii; obligată pârâta să restituie reclamantului suma de 1658 lei (reprezentând impozit în sumă de 757 lei, contribuție de asigurări sociale în sumă de 591 lei și contribuție de asigurări sociale de sănătate în sumă de 310 lei) calculată asupra sumei de 5630 lei, cuvenită reclamantului cu titlu plăți compensatorii.
Prin aceeași hotărâre a fost admisă în parte cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC I. SA B., împotriva chematei în garanție A. N.
DE A. F. reprezentată prin D. G. a F. P. a județului B.-N. și în consecință a fost obligată chemata în garanție să restituie pârâtei suma de 1408 lei (din care
1067 lei reprezintă impozit 16% și contribuție asigurări sociale de sănătate
5,5%, calculate asupra sumei de 5630 lei cuvenită reclamantului și 341 lei contribuție asigurări sociale sănătate 5,2% și contribuție concedii indemnizații
0,85% achitate de pârâtă, pentru angajator); respinsă cererea de chemare îngaranție în privința restituirii către pârâtă a sumei de 1778 lei, reprezentând contribuție individuală angajat la asigurările sociale (10,5%), contribuție asigurări sociale (20,8%) și contribuție accidente muncă (0,279%) achitate de pârâtă, pentru angajator.
Pentru a dispune astfel instanța a reținut că potrivit art.7 alin.1 din
Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, înainte de a se adresa instanței de contencios administrativ competente, persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act individual trebuie să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia, or, în speță, acțiunea reclamantei nu are ca obiect anularea unui act administrativ unilateral, astfel cum este definit la art.2 alin.1 lit.c din Legea nr.554/2004 (ci vizează restituirea unor sume de bani, care i-au fost reținute de pârâtă, în calitate de angajator, cu ocazia acordării unor plăți compensatorii cuvenite reclamantei, în calitate de salariat, în cadrul raporturilor juridice de muncă încheiate între părți), iar pârâta nu este o autoritate publică, în sensul disp.art.2 alin.1 lit.b din aceeași lege.
Așa fiind, parcurgerea procedurii prealabile instituită de art.7 alin.1 din
Legea nr.554/2004 nu este necesar a fi realizată în privința acțiunii reclamantului, și astfel excepția inadmisibilității acțiunii reclamantului pentru neparcurgerea procedurii prealabile, invocată de pârâta SC I. SA, în temeiul art.109 alin.2 Cod procedură civilă și art.6 alin.2, raportat la art.7 alin.1 și alin.2 din Legea nr.554/2004 este neîntemeiată.
Așa cum s-a mai arătat, acțiunea reclamantului are ca obiect restituirea unor sume de bani, despre care afirmă că i-au fost reținute în mod nelegal și virate la bugetul de stat de către pârâtă, cu titlu impozit pe venit și contribuții sociale, cu ocazia concedierii reclamantului, prin procedura concedierii colective (deci, în cadrul raporturilor juridice de muncă), or, în raport de această împrejurare, este firesc și legal ca acțiunea reclamantului să se îndrepte împotriva angajatorului, respectiv pârâtei, care a făcut reținerile bănești și în consecință, excepția lipsei calității procesuale pasive, ridicată de pârâtă, este neîntemeiată.
Este în afara oricărui dubiu, nefiind contestat de către părți, că sumele pretinse de reclamant au fost reținute de pârâtă și virate la bugetul de stat, în conturile administrate de A. N. de A. F., așa cum rezultă și din dispozițiile art.114 alin.2 indice 1 din OG nr.93/2003 și în condițiile în care pârâta ar fi obligată la restituirea sumelor reținute către reclamant, este justificată o cerere a pârâtei, formulată prin cererea de chemare în garanție, de a fi obligată chemata în garanție A. de a-i plăti sumele cuvenite reclamantului, acesta în considerarea disp.art.60-63 Cod procedură civilă. În această privință mai trebuie menționat că la judecarea cererii de chemare în garanție formulată de către pârâtă, trebuie să se stabilească care sunt raporturile juridice dintre cel care chemă în garanție și chematul în garanție, drepturile și obligațiile acestora, iar în cauză, chiar și chemata în garanție, prin întâmpinare susține că restituirea sumelor solicitate de către reclamant și invocată de către pârâtă, nu poate fi încadrată în nici una din situațiile prev.de artr.117 lit.a-h din OG nr.92/2003, cărora le-ar fi aplicabilă procedura specială de restituire prevăzută de art.33 din Ordonanță și pct.2 din Anexa 1 la O. nr. 1. 2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.
Prin urmare, nu se poate pune problema ca reclamantul, în privința acțiunii principale, precum și pârâta, în privința cererii de chemare în garanție, să fi fost obligate să parcurgă procedura specială fiscală, mai sus menționată, mai înainte de introducerea acțiunii, și în consecință excepția inadmisibilității acțiuni reclamantului pentru neîndeplinirea procedurii administrativ jurisdicționale, în considerarea disp.art.117 Cod procedură fiscală, ridicată de către pârâta SC I. SA, precum și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea aceleiași proceduri administrativ jurisdicționale, ridicată de chemata în garanție A. sunt neîntemeiate.
În ce privește fondul acțiunii reclamantului și cererea de chemare în garanție se reține că prin P. de concediere colectivă nr.1571/(...), adoptat de SC
I. SA având în vedere H. C.ui de A. nr.06/ (...), pct.15, precum și Decizia Directorului General nr.97/(...), a fost aprobat programul de aplicare a măsurilor de concediere colectivă, după care, în baza acestui program,în temeiul art.65(1) și art.66 din Codul muncii, a fost emisă Decizia de concediere individuală nr.135/(...) a SC I. SA (f.3), prin care s-a dispus concedierea salariatului V. P. I., cu acordarea drepturilor prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul societății, în vigoare la data concedierii (art.103, pct.5), inclusiv a plăților compensatorii acordate de angajator în sumă totală de 5.630 lei, din care s-a reținut și virat la bugetul consolidat al statului suma de 1.658 lei, reprezentând impozit 16% = 757 lei, contribuție asigurări sociale 10,5 % = 591 lei și contribuții asigurări sociale de sănătate 5,5% = 310 lei, așa cum reiese din adeverința nr.3020 din (...) eliberată de către pârâtă (f.25).
Potrivit art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal (în forma de la data emiterii deciziei de concediere individuală și efectuării plăților compensatorii către reclamant), nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Este adevărat, cum se susține prin întâmpinările formulate de către pârâta SC I. SA și chemata în garanție A. că, potrivit pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin HG nr.4., veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unei legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensațiile bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, însă, instanța constată că prevederile de mai sus au fost adoptate printr-o hotărâre de G., în executarea unei legi (Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal), act normativ cu forță juridică superioară, iar potrivit art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative data în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor G.ului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.
Așa fiind, prin prevederile pct.68 lit.l din Normele metodologice de aplicare a L. nr.571/2003 aprobate prin HG nr.4., nu se poate contraveni prevederilor art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 conform cărora nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plăți compensatorii,calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte de muncă au fost desfăcute ca urmare aconcedierilor colective, și drept urmare, se impune a se acorda prioritate de aplicare acestor prevederi legale, în sensul că plățile compensatorii acordate reclamantei, căreia i s-a desfăcut contractul individual de muncă, pe baza unor concedieri colective, sunt exceptate în mod expres la plata impozitului de 16%, ceea ce înseamnă că în mod nelegal plățile compensatorii au fost supuse impozitului de 16%, calculat, reținut și virat de pârâtă bugetului de stat.
Așa cum s-a mai arătat, din suma acordată reclamantului cu titlu plăți compensatorii, i s-a reținut și suma de 591 lei, cu titlu contribuție asigurări sociale, ce a fost virată la bugetul de stat de către pârâtă, însă, instanța constată că potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii, contribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul contribuției de asigurări sociale. Prin urmare, în cazul de față, când s- au acordat reclamantului plăți compensatorii, contribuția de asigurări sociale de 10,5% se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj de către angajator și nu din veniturile cuvenite reclamantului cu titlu plăți compensatorii.
Așadar, în mod nelegal i s-a reținut reclamantului contribuția de asigurări sociale de 10,5%, perspectiv suma de 591 lei, și dacă această contribuție nu a fost percepută, așa cum se impunea angajatorului, respectiv pârâtei, această împrejurare nu poate fi rezolvată în litigiul de față, deoarece instanța nu a fost investită în acest sens, iar potrivit art.129 alin.6 Cod procedură civilă, în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Potrivit art.257 alin.6 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția de asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative care reglementează aceste domenii, precum și asupra îndemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005, și cum, în speță, este vorba de acordarea unor plăți compensatorii, acordate reclamantei cu ocazia disponibilizării și aplicării unui program de concediere colectivă, reclamanta nu datora contribuția de asigurări de sănătate de 5,5%, calculată asupra sumei ce reprezintă cuantumul total al plăților compensatorii, respectiv suma de 310 lei, ce i s-a reținut în mod nelegal de pârâtă, fiind virată la bugetul de stat, și astfel este justificată cererea reclamantului, aceea de restituire a sumei în discuție.
În condițiile în care sumele în discuție au fost calculate și reținute din plățile compensatorii acordate și cuvenite reclamantului în temeiul legii, contractului colectiv de muncă și programului de concediere colectivă, iar aceste operațiuni au fost efectuate de către pârâtă, în calitate de angajator, este întemeiată acțiunea reclamantului în sensul obligării pârâtei la restituirea impozitului și contribuțiilor ce i s-au calculat și reținut în mod nelegal, și cum sumele reținute reclamantului au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, conform art.114 alin.2/1 din OG nr.93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de A. N. de A. F., este întemeiată și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă împotriva chematei în garanție A., în privința sumelor ce vor fi restituite reclamantului, aceasta în temeiul art.60-63
Cod procedură civilă.
Se mai reține că prin cererea de chemare în garanție, în principal - pârâta a solicitat obligarea A. la plata sumei de 3.168 lei, reprezentând impozite și contribuții reținute de la salariat,în valoare de 1.658 lei, plătite și virate prin O. și nr.1480/(...) + contribuții datorate de angajator pentru plățilecompensatorii acordate salariatului în sumă de 1528 lei (reprezentând contribuție la pensie = 1171 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale; contribuție accidente de muncă = 16 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale; contribuție la sănătate = 293 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale, și; contribuție concedii îndemnizații = 48 lei virată în contul bugetului asigurărilor sociale, plata realizându-se cu OP nr.1480/(...)).
Chemata în garanție nu contestă încasarea sumelor mai sus menționate și privire la care instanța reține următoarele:
În ce privește contribuția de asigurări sociale (pensie) de 20,8%, în sumă de 1.171 lei, virată la bugetul asigurărilor de sănătate, instanța constată că această contribuție este datorată de pârâtă, în temeiul art.21 alin.6 din Legea nr.19/ 2000, raportat la art.18 alin.1 lit.b și alin.2 și 3 din lege, astfel că, cererea de restituire a contribuției, formulată de pârâtă, prin cererea de chemare în garanție este neîntemeiată și va fi respinsă.
Referitor la contribuția accidente de muncă (în speță, în sumă de 16 lei) virată în contul asigurărilor sociale, instanța constată că sunt incidente dispozițiile L. nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, în forma de la data pății contribuției (ulterior legea a fost modificată și republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.772 din 12 noiembrie
2009, primind o nouă numerotare a articolelor), și potrivit art.1 din lege, asigurarea pentru accidente de muncă și boli profesionale, face parte din sistemul de asigurări sociale, iar în art.5 alin.1 lit.a se prevede că sunt asigurate prin efectul legii persoanele care se desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum și funcționarii publici.
În cuprinsul art.101 alin.3 din Legea nr.346/2002 (în forma de la data plății contribuției de către pârâtă) sunt prevăzute în mod expres și limitativ sumele asupra cărora nu se aplică contribuția de asigurări pentru accidente de muncă și boli profesionale (și anume: prestații suportate din bugetul asigurărilor sociale de stat, diurne de deplasare și delegare, îndemnizații de delegare…, participarea salariaților la profit), iar în art.96 alin.1 lit.a, se prevede că datorează contribuții de asigurări sociale pentru accidente de muncă și boli profesionale, angajatorii, pentru asigurații prevăzuți la art.5 (la lit.a din articol sunt menționate ,,persoanele care desfășoară activități pe baza unui contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia, precum și funcționarii publici) și art.7.
Având în vedere că, în cauză, sumele achitate reclamantului reprezintă plăți compensatorii și că acesta le-a primit în calitatea de salariat, cu contract individual de muncă, aceste sume nu intră în categoria sumelor asupra cărora nu se aplică contribuția de asigurări sociale, prevăzute de art.103 alin.3 din Legea nr.346/2002, iar contribuția este suportată de angajator, conform art.96 alin.1 lit.a din lege, respectiv în cazul de față de către pârâtă. Prin urmare, este neîntemeiată și va fi respinsă cererea pârâtei, formulată prin cererea de chemare în garanție, aceea de a i se restitui contribuție accidente de muncă (0,279%), respectiv suma de 16 lei, virată la bugetul asigurărilor sociale.
Referitor la contribuția de asigurări sociale de sănătate de 5,2%, în sumă de 293 lei, se constată că, potrivit art.257 alin.6 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, contribuția la asigurări sociale de sănătate nu se datorează asupra sumelor acordate în momentul disponibilizării, venitului lunar de completare sau plăților compensatorii, potrivit actelor normative carereglementează aceste domenii, precum și asupra indemnizațiilor reglementate de OUG nr.158/2005.
Așa fiind și ținând seama că, în speță, sumele cuvenite reclamantei i s-au acordat cu titlu plăți compensatorii, urmare concedierii în baza unui program de concedieri colective, nu se datorează contribuția de mai sus de către pârâtă, iar cererea sa, de restituire este una întemeiată, admițându-se ca atare, deoarece pârâta a făcut o plată nedatorată.
În privința contribuției concedii indemnizații (în speță, sumă de 48 lei, virată la bugetul asigurărilor sociale), instanța a reținut că, potrivit art.4 alin.2 din OUG nr. 158/ 2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate, începând cu data 1 ianuarie 2006, cota de contribuție pentru concedii și indemnizații este de 0,85 %, aplicată la fondul de salarii sau, după caz, la drepturilor reprezentând indemnizație de șomaj, asupra veniturilor supuse impozitului pe venit ori asupra veniturilor cuprinse în contractul de asigurări sociale încheiat de persanelor prevăzute la art.1 alin.2 lit.e, și se achită la bugetul F. unic de asigurări sociale de sănătate.
În art.6 alin.2 din ordonanța de urgență, se prevede că prin fond de salarii realizat, în sensul ordonanței, se înțelege totalitatea sumelor utilizate de un angajator pentru plata drepturilor salariale sau de natură salarială, în timp ce în art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, se arată că nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Având în vedere prevederile legale mai sus menționate, instanța a apreciat că plățile compensatorii nu sunt venituri salariale impozabile și astfel, dispozițiile art. 6 din OUG nr.158/2005, privitoare la modul de calcul a contribuției nu sunt aplicabile în cauză, iar drept urmare, angajatorul (în speță, pârâta) nu datorează contribuția pentru concedii și indemnizații, de
0,85% și nici suma de 48 lei, virată în contul bugetului asigurărilor sociale, iar cererea de restituire a contribuției este una justificată, privind o plată nedatorată.
Pârâta a virat sumele reținute de la reclamantă și cele datorate în calitate de angajator în conturile speciale de colectarea a creanțelor bugetare, administrate de către A., iar în analiza cererii de chemare în garanție trebuie avute în vedere și raporturile dintre cel care cheamă în garanție și chematul în garanție, astfel că, pentru considerentele mai sus expuse, instanța apreciază ca fiind întemeiată, doar în parte, cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă.
Împotriva soluției menționate a declarat recurs S. I. S.A arătând că laoriginea cauzei se află cererea de restituire a unei sume considerate reținute nelegal din valoarea brută a compensației bănești, sumă ce a fost virată de către angajator în conturile de colectare a creanțelor bugetare administrate de A. și astfel fiind vorba de un contribuabil ce se află în raport juridic bugetar cu statul chiar dacă impozitul și celelalte contribuții se plătesc prin reținere la sursă litigiul are o natură fiscală. Fiind în prezența unui atare litigiu pârâtul trebuia să fie o autoritate publică. Față de acest aspect prin hotărâre au fost încălcate dispozițiile art.1, art.2 alin.1 lit.b din Legea nr.554/2004 și ca atare cererea fiind îndreptată împotriva unui subiect care nu are calitate specială prevăzută de lege cererea introductivă urma să fie respinsă ca inadmisibilă.
Mai arată recurentul că acțiunea era inadmisibilă și din perspectiva că reclamantul nu a înțeles să utilizeze în condițiile legii procedurile prealabile declanșării unei acțiuni în contencios respectiv procedura instituită prin O. nr.1., act normativ emis în aplicarea art.117 C.ală, sau procedura contenciosului administrativ.
Tot astfel se arată că și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive este greșită întrucât angajatorul are doar calitate de plătitor (prin stopaj la sursă) pentru contribuțiile și impozitele reținute de la reclamant și virate în conturile de colectare a creanțelor bugetare urmare a impozitării compensațiilor acordate în baza art.57-58 Cod fiscal și art. 25 C.ală. Beneficiarul impozitelor A. a confirmat pe de o parte, în mod expres, că societatea a procedat corect la impozitarea compensațiilor bănești acordate și deci a ratificat expres mandatul legal.
Față de acest aspect se arată că prin hotărârea de fond au fost încălcate în mod direct dispozițiile speciale prevăzute de art.1546 C. astfel că hotărârea este nelegală.
Totodată arată recurenta ca un prim aspect de nelegalitate rezidă din modul de a acorda prioritate unei norme legale. Pentru a acorda prioritate codului fiscal, pe cale legală, se impunea ca din oficiu sau la solicitarea unei părți instanța să sesizeze jurisdicția administrativă competentă pentru soluționarea excepției de nelegalitate a pct.68 lit.l din HGR nr.4472004 versus dispozițiile art.55 alin.4 lit.j Cod fiscal.
Or, soluția judiciară adoptată, de neaplicare a normelor metodologice de aplicare a codului fiscal fără constatarea în prealabil, în mod legal că dispoziția respectivă a fost adoptată cu încadrarea normelor de tehnică legislativă și eventual anularea acesteia depășește în mod evident voința legiuitorului în privința modului de interpretare unitară a codului fiscal fiind în mod evident nelegală.
Pe de altă parte se poate constata că a fost „constatată nelegalitatea normelor"; în discuție de către o instanță/judecători ce nu aveau competența legală să se pronunțe cu privire la aspectul în cauză.
O poziție asemănătoare este cea exprimată de Curtea Constituțională prin decizia nr.820/2008, nr.821/2008, nr.1325/2008 care a subliniat următoarele: „….instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară";.
Al doilea aspect de nelegalitate constă în confuzia pe care o face instanța de judecată când apreciază că sumele acordate reclamantului reprezintă în terminologia juridică „. compensatorii";.
Uzantele în domeniu muncii, în privința sumelor acordate persoanelor ce urmează a fi concediate prin concedieri colective, nu deosebesc între noțiunea de compensație bănească/plata compensatorie.
Aceeași confuzie persistă și în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate unde se prevede că salariații concediați beneficiază de plata compensatorie. A. lucru a fost posibil întrucât problema interesează în special numai din punct de vedere al tratamentului fiscal.
A., pentru lamurirea problemei trebuie reținute urmatoarele diferente esentiale : compensatia baneasca se acorda la concedieri le colective, in baza contractului colectiv de munca la nivel de societate (contract de naturaparticulara), dinfondul tie salarii al angajatorului; plata compensatorie se acorda la concedierile colective, iar baza unei legi sau ordonante emise de către legiuitor (act legislativ normativ), iar finantarea acestor sume se realizeaza din bugetul asigurarilor pentru plata ajutorului de somaj (respectiv fonduri de stat).
Deci, exista o diferenta totala intre notiunea de compensatie ". si plata compensatorie .
Revenind în situația dată au fost efectuate concedieri colective ce au determinat disponibilizari de salariati; prin contractul colectiv s-a stabilit ca persoanele disponibilizate vor benficia in functie de vechimea in munca de plati compensatorii (in realitate fiind vorba de compensarii banesti) ; plata acestor sume s-a suportat de către angajator din fondul propriu de salarii.
Din perspectiva legala, rezulta fara echivoc ca platile acordate salariatilor disponibilizati de către firmă prin concedieri colective, in cursul anului 2009, sunt in realitate compensatii banesti.
Concluzionând, in înțelesul strict al legislatiei fiscale, denumirea de plata compensatorie este recunoscuta și acceptata numai pentru sumele stabilite cu aceasta destinatie prin acte normative speciale. "Nu se poate deroga prin conventii ... particulare, la legile care irtereseaza ordinea publica ... " . " Obligatia ... fondata pe o cauza falsa sau nelicita nu poate aveanici un efect" .
Al treilea aspect de nelegalitate arată recurenta constă în faptul că instanța retine pentru compensatiile banesti acordate de I. reclamantului tratamentul fiscal aplicabil platilor compensatorii respectiv stabileste in mod eronat ca sumele acordate nu trebuiau supuse obligatiei legale de impozitare.
Pentru o interpretare corecta a normelor legale incidente in cauza trebuie avut in vedere ca : dispozitiile codului fiscal sunt de stricta interpretare (art.1 , alin. 3) : " In materie fiscala dispozitiile prezentului cod prevaleaza asupra oricaror prevederi din alte acte normative, ... ": M. Finantelon este indrituit cu elaborarea normelor de aplicarea unitara a codului. Or, institutia fiscala amintita si-a exprimat in mod explicit pozitia în sensul ca compensatiile banesti acordate de I. salariatilor disponibilizati, in baza contractului colectiv de munca, din fondul de salarii al angajatorului, trebuiau impozitate si astfel firma a procedat corect când a facut aplicare pct.68, litera "1)" din normele metodologice de aplicare ale codului fiscal.
Pozitia exprimata de aceste institutii reprezinta, in realitate o interpretare oficiala legala a codului fiscal cu privire la aplicarea dispozitiilor art.55, alin.4 litera "j)" din codul fiscal sau a dispozitiilor pct.68, litera "1)" din normele metodologice ale acestuia, asa cum a fost exprimata prin urmatoarele acte: M. F. P. - adresa nr.52036 /24 iunie 2009 ; A.N.A.F. B. - adresa nr.9. / 03 august
2009 ; D. G. a F. P. - adresa nr.16221 (...) .
Pozitia societății este aceea că nu sunt incluse in veniturile salarjale si nu sunt impozabile platile compensatorii: calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale caror contracte individuale de munca au fost desfacute ca urmare a concedierilor colective ... , ... reducere si restructurare, acordate potrivit legii.
Deci, pentru neimpozitare, trebuie indeplinite urmatoarele conditii,imperative : existenta unui act normativ (lege / ordonanta de guvern - in niciun caz conventie particulara 1) in sensul strict al terminologiei folosite de legiuitor pentru interpretarea codului fiscal (act normativ 1) din care sa rezulte vointa expresa a legiuitorului de acordare a platilor compensatorii; -sursa de finantare a platilor compensatorii sa fie bugetul asigurarilor de somaj
(A.N.O.F.M.).
În lipsa unui act normativ în toate cazurile, tratamentul fiscal al compensațiilor bănești acordate prin contractul colectiv de muncă cu sursa de finanțare fondul de salarii angajator va fi acela al impozitării în baza pct.68 lit.l din HGR nr.4..
Cele subliniate anterior se desprind și printr-o interpretare oficială autentică a art.257 alin.6 din Legea nr.95/2006 privind reforma în sănătate unde se prevede că „ contribuția de…… nu se datorează…. Plăților compensatorii….care reglementează aceste domenii";.
Legiuitorul a clarificat poziția în această problemă prin modificările aduse codului fiscal pe baza art.1 pct.53 din OUG nr.109/2009 și a modificat conținutul art.55 alin.4 lit.j astfel: sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective conform legii precum și sumele…. De reducere și de restructurare, acordate potrivit legii";.
Prin recursul declarat A. N. de A. F. arătând că în mod nelegal a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție,apărările fiind făcute într-un alt context decât cel reținut de instanță.
A., chemata în garanție a invocat pentru început excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, sustinand ca exista, in ceea ce priveste institutia, o reglementare legala derogatorie de la dreptul comun care stabileste indeplinirea unei proceduri speciale in materia restituiriii sumelor de la buget, materializata in prevederile art.117 Cod proc.fiscala si in dispozitiile pct.2 din Anexa 1 la O. nr.1. pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, coroborate cu prevederile art.33 din O.G. nr.92/2003, cu atat mai mult cu cat despagubirile de care face vorbire norma procedural civila citata, sunt denumite in norma speciala restituiri.
În acest context, chemata in garantie, prin afirmatia facuta, a avut in vedere faptul ca si in situatia in care cererea de restituire ar fi fost facuta cu respectarea prevederilor legale speciale, aceasta restituire nu ar fi putut fi incadrata in niciuna din situatiile stabilite de art.117 lit.a-h din O.G.nr.92/2003, raportat tocmai la obiectul restituirii.
Date fiind aceste amanunte, pe care instanta de fond nu le-a avut in vedere, sau le-a avut dar le-a omis cu buna stiinta, rugam instanta de recurs sa le ia in considerare la solutionarea favorabila a recursului, implicit a cauzei, si sa admita exceptia de inadmisibilitate invocata, retinand faptul ca procedura speciala de restituire rezulta din coroborarea prevederilor art.117, ale art.33 din O.G.nr.92/2003 si ale pct.2 din Anexa 1 la O. nr.1. si ea trebuie parcursa inainte de introducerea actiunii.
In alta ordine de idei, prin cererea de chemare in garantie, se solicita obligarea A. la despagubirea paratei se I. SA, in principal, cu suma reprezentand impozite si contributii reținute de la salariat si contributii datorate de angajator pentru compensatiile banesti individuale acordate salariatului si, in subsidiar, cu suma reprezentand impozite si contributii reținute de către societate de la angajat cu ocazia compensatiilor banesti acordate.
Referitor la sumele reprezentand impozite si contributii reținute de către societate de la angajati, invederam instantei de recurs ca cererea esteinadmisibila, in conditiile in care legislatia noastra speciala prevede ca obligatia restiturii acestor sume subzista numai in baza legii, or, in speta, temeiul restiturii il reprezinta P. de concediere colectiva.
Prin admiterea partiala a actiunii, instanta a considerat, in mod gresit, că A. este obligata sa restituie paratei SC I. SA o suma de lei care reprezinta impozit, contributie asigurari sociale de sanatate si contributie concedii imdemnizatii.
A., in considerentele sentintei civile nr.180/CA/201 O, instanta de fond a retinut, in mod gresit, aplicabilitatea art.55 alin.4 lit.j din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, care consacra faptul ca sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective, nu sunt incluse in veniturile salariale si nu sunt impozabile, in intelesul impozitului pe venit.
În prezentul recurs prevederile legale sus mentionate nu au aplicabilitate, deoarece prin programul de concediere colectiva nr.1571/(...), elaborat de către SC I. SA, s-a stabilit ca indemnizatiile acordate cu titlu de plati compensatorii se vor calcula raportandu-se la salariul tarifar si nu la salariul mediu net pe unitate asa cum este prevazut in art.55 alinA lit.i din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal.
A., art. 55 alin. 4 lit.j) din Codul fiscal reglementeaza institutia platilor compensatorii definite de OUG 9., in art. 28, ca fiind sume neimpozabile, in timp ce HG nr. 4. pct. 68 lit.l) reglementeaza institutia compensatiilor banesti individuale, definite ca venituri asimilate salariilor.
Platile compensatorii sunt definite de legiuitor prin art.28 din OUG nr.9. privind protectia sociala a persoanelor ale caror contracte vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective, ca fiind "sume neimpozabile al carui cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat in luna anterioara disponibilizarii";
Compensatiile banesti sunt sume asimilate veniturilor salariale, lor aplicandu-se prevederile de impunere fiscala, prevazute de art.55 alin.2 lit.k) din Codul fiscal si de pct.68 lit.1) din Normele metodologice de aplicare a C. fiscal, aprobate prin H. nr. 4., conform caruia: "Compensatiile banesti individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozitiilor prevazute in contractul de munca, reprezinta venituri asimilate salariilor".
P. de concediere colectiva stabileste la pct. 7, "M. pentru atenuarea consecintelor concedierii si compensatiile ce urmeaza sa fie acordate salariatilor concediati, conform dispozitiilor legale".
Totodata, potrivit dispozitiilor art. 42 din OUG nr. 9. privind protectia sociala a persoanelor ale caror contracte vor fi desfacute ca urmare a concedierilor colective, "societatile comerciale, societatile si companiile nationale, precum si regiile autonome sau alte unitati aflate sub autoritatea administratiei publice centrale sau locale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, compensatii banesti individuale, in conditiile si cuantumurile prevazute in contractele colective de munca"
Prin urmare, dispozitiile art.55 alin.4 lit.il din Codul fiscal precum si cele ale pct. 68, lit.1) din Normele de aplicare ale C. fiscal, aprobate prin HG. 4., nu se refera la acelasi termen, nu sunt contradictorii, ci fiecare, in parte, reglementează situații juridice diferite si tratamentul fiscal al acestora.
A., tinand seama de considerentele legale mai sus invocate, de definitiile date de legiuitor celor doua notiuni de plati compensatorii si compensatii banesti, suficient de explicit si clar prezentate SC I., in intentia sa de a induce in eroare instanta, foloseste gresit in cererea de chemare in garantie si in intampinarea formulata, notiunea de plati compensatorii, in speta fiind vorba de compensatii banesti, achitate in virtutea punctului 68 lit.1 din Normele de aplicare ale C. fiscal, aprobate prin HG. 4..
Prevederea legala mentionata stabileste caracterul neimpozabil al platilor compensatorii doar daca aceste venituri sunt primite in baza unor legi speciale si finantate din buget.
per a contrario, in speta de fata, este vorba de compensatii banesti care au fost platite către reci amant de către parata se I PROEB SA, ele fiind considerate venituri asimilate salariilor si ca atare fiind impozitate.
Prin programul de concediere colectiva nr.638/(...), elaborat de către SC
I. SA, s-a stabilit ca indemnizatiile acordate cu titlu de compensatii banesti se vor calcula raportandu-se la salariul tarifar .
A., SC I. S.A a acordat compensatii banesti individuale către personalul disponibilizat, din fonduri proprii, in conformitate cu prevederile Contractului colectiv de munca, aceste plati fiind considerate venituri asimilate salariilor si in consecinta fiind supuse impozitarii.
Dispozitiile punctului 68, lit 1) din Normele Metodologice de aplicare a
L. nr 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H. nr 4., cu modificarile si completarile ulterioare, prevad fara echivoc care sunt veniturile asimilate salariilor: compensatiile banesti individuale, acorda te persoanelor disponibiliza te prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozitiilor prevazute in contrcatul de munca".
În consecinta, veniturile obtinute de către persoanele disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face in conformitate cu prevederile art. 57, alin. 2, lit b din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Avand in vedere dispozitiile legale invocate, este evident faptul ca nu se justifica restituirea sumelor solicitate cu titlu de impozit pe salariu, întrucat s- a procedat corect la calcularea, retinerea si virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor, in speta, impozitarea compensatiilor banesti individuale fiind in concordanta cu dispozitiile legale mentionate mai sus.
In ceea ce priveste contributia de asigurari sociale de sanatate, contributia lunara a persoanei asigurate se stabileste sub forma unei cote de
5,5%, care se aplica asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor care se supun impozitului pe venit. A., angajatorii la care asiguratii isi desfasoara activitatea au obligatia sa calculeze si sa vireze aceasta contributie asupra fondului de salarii, datorata pentru asigurarea sanatatii personalului din unitatea respectiva, astfel cum este prevazut la art.258 alin. (1) din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătătii.
Prin fond de salarii realizat, în sensul prezentei legi, se înțelege totalitatea sumelor utilizate de o persoană fizică și juridică pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor. "
Prin fond de salarii realizat in acceptiunea dispozitiilor legale privind asigurarile sociale de sanatate, se intelege potrivit art.258 alin.2 din Legea nr.95/2006, totalitatea sumelor utilizate de o persoana fizica si juridica pentru plata drepturilor salariale sau asimilate salariilor.
Prin urmare, obligatia calcularii contributiei individuale de asigurari sociale de sanatate rezida din faptul ca, compensatiile banesti sunt drepturi primite de personalul disponibilizat, potrivit contractului colectiv de munca, datorita fostei calitati de salariat a acestora.
Întrucat compensatiile banesti sunt tratate, din punct de vedere fiscal, drept venituri salariale, apare si obligativitatea calcularii contributiei la asigurarile sociale de sanatate asupra acestor sume.
Avand in vedere dispozitiile legale invocate, este evident faptul ca nu se justifica restituirea sumelor solicitate de către intimata parata se I. SA, intrucat consideram ca s-a procedat corect la calcularea, retinerea si virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor si a contributiei de asigurari sociale de sanatate, aferente compensatiilor banesti in concordanta cu dispozitiile legale sus-mentionate.
Referitor la contributia platita de angajator pentru concedii si indemnizatii, angajatorul datoreaza aceasta contributie, deoarece, in virtutea dispozitiilor punctului 68, lit (l) din Normele Metodologice de aplicare a legii nr
571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H. nr 4., cu modificarile si completarile ulterioare, platile compensatorii sunt venituri de natura salariala si compun fondul de salarii la care se raporteaza prezenta contributie.
În conformitate cu dispozițiile art.4 alin. 2 din OUG nr.158/2005 privind concediile și indemnizațiile de asigurări sociale de sănătate începând cu data de (...), cota de contribuție pentru concedii și indemnizații este de 0,85% și se aplică la fondul de salarii sau după caz asupra veniturilor supuse impozitului pe venit.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, Curteareține următoarele:
Prin acțiunea introductivă de instanță intimatul V. P. I. în contradictoriu cu S. I. S.A a solicitat instanței să constate că pârâta în mod nelegal și fără existența unui titlu de creanță a reținut și virat la bugetul de stat impozitul pe venit și contribuțiile la sigurările sociale calculate asupra sumei de 5630 lei primită cu titlu de salarii compensatorii cu ocazia concedierii prin procedura concedierii colective, să fie obligată pârâta să restituie suma de 1658 lei reprezentând impozitul și contribuțiile la asigurări sociale reținute și virate la bugetul de stat în mod nelegal.
În susținerea demersului s-a arătat că a beneficiat de plăți compensatorii iar angajatorul fără existența titlului ignorând dispozițiile ce prevăd că acest gen de venituri nu sunt incluse în veniturile salariale nu sunt impozabile și deci în mod nelegal a reținut și virat la bugetul de stat impozitul pe venit și contribuțiile de asigurări sociale.
În drept reclamantul intimat a invocat în principal dispozițiile art,.281 -
283 din Codul muncii , art.55 alin.4 lit.j C.fiscal.
Față de cele invocate prin întâmpinare S. I. S.A a arătat că suma reprezentând plăți compensatorii se supune obligației legale de impozitare iar în cererea de chemare în garanție a agenției Naționale de administrare F. a solicitat în principal obligarea la plata cu titlu de despăgubiri suma de 3186 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de la salariat și contribuții datorate de angajator pentru plățile compensatorii acordate salariatului iar în subsidiar obligarea la plata sumei de 1658 lei reprezentând impozite și contribuții reținute de către societate de la angajat cu ocazia acordării plăților compensatorii.
Pe parcursul judecății, după mai multe termene la (...) prin încheiere tribunalul reținând existența unor soluții date în dosare similare prin care se statua că litigiile asemănătoare sunt de competența secției comerciale de contencios administrativ și fiscal și care se referă la obligații fiscale a dispus scoaterea de pe rolul secției civile a dosarului și l-a transpus la secția de contencios administrativ și fiscal, ținând seama și de dispozițiile art.99 din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor judecătorești aprobat prin H. nr.3. a C.
Din conținutul încheierii se observă ca argumentarea s-a rezumat doar la practica fără a fi fost pusă în discuția părților calificarea cererii de chemare în judecată atât în drept cât și în fapt raportat la cadrul procesual definit de reclamant, raportat la obiectul și finalitatea urmărită de acesta prin cererea introductivă. Pentru a caracteriza acțiunea trebuie avut în vedere și înțelesul pe care îl atribuie reclamantul termenilor după natura dreptului și scopul urmărit prin exercitarea acțiunii.
Cu toate acestea, instanța nu poate, însă , în virtutea dispozițiilor art. 84
C., să considere acțiunea ca fiind de contencios administrativ fiscal câtă vreme prin cererea de chemare în judecată reclamantul a cerut ca aceasta să fie judecată ca litigiu de muncă bazat pe raporturile invocate dintre angajat și angajator invocând în acest sens în drept art. 281-283 din Codul muncii.
Trebuie notat că reclamantul nu a fost citat cu mențiunea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la această problemă de drept, calificarea acțiunii nefiind făcută deci în contradictoriu cu acesta.
La acestea se adaugă și faptul că încheierea prin care un complet specializat sau o secție specializată a unei instanțe transpune cauza pentru motive de necompetență altui complet specializat sau altei secții specializate din cadrul acelei instanțe nu are regimul juridic al unei simple încheieri pregătitoare/premergătoare ci are regimul juridic al încheierii prevăzute de art. 158 C.
Din Legea de organizare judiciară nr. 3. cât și altor legii procesuale succesive, inclusiv Legea nr. 554/2004, reiese că la nivelul instituției competenței instanțelor judecătorești s-a produs o schimbare. Altfel spus, necompetența nu mai privește exclusiv instanța așa cum este concepția clasică a C. de procedură civilă, ci aceasta poate să privească și structurile ei interne dacă aceste structuri pot avea autonomie instituțională în materia competenței. Avem în vedere, dispozițiile legale speciale care dau în competență soluționarea unui anumit litigiu nu instanței judecătorești în accepțiunea legii procesuale de drept comun, ci unei structuri ale acesteia (jurisdicția de dreptul muncii sau asigurări sociale exercitată de secția ori completul specializat în această materie, jurisdicția de contencios administrativ și fiscal exercitată de secțiile specializate ale tribunalelor, curților de apel și a Î. C. de C. și Justiție etc.). Toate aceste entități, structuri ale unei instanțe judecătorești privite ca noțiune clasică, sunt de fapt adevărate instanțe judecătorești sub aspectul competenței materiale. Se poate afirma așadar că dispozițiile privitoare la excepția de necompetență și la conflictul de competență se aplică prin asemănare și în cazul completurilor ori secțiilor specializate ale aceleiași instanțe judecătorești.
Și este așa, deoarece excepția de necompetență aduce în discuție întotdeauna concurența, sub aspectul competenței, între două instanțe iar declinatorul de competență este un proces incident care se soldează cu pronunțarea unei hotărâri judecătorești distinctă de cea pronunțată pe fondulcauzei, proces incident susceptibil de finalizare prin soluționarea unei căi de atac.
Așa fiind, nu poate fi reținută eventuala concepție în materie, respectiv aceea a transpunerii cauzei de la o secție la alta, pentru a justifica absența unui conflict de competență între două jurisdicții ale aceleiași instanțe.
În adevăr, conform art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești adoptat de Consiliul Superior al Magistraturii (C.) prin H. nr. 3. cu modificările și completările ulterioare, se dispune că: Transpunerea cauzei de la o secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se va realiza prin încheiere. La instanțele la care dosarele se înregistrează separat pe secții, secția competentă care primește dosarul va da acestuia un număr nou și va proceda la repartizarea lui aleatorie. La instanțele la care dosarele nu se înregistrează separat pe secții, dosarul își păstrează numărul și va fi transpus la completul similar care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau, dacă în ziua respectivă nu există ședință de judecată la această secție, la completul imediat următor al secției competente.
Pe de o parte, Curtea constată că acest text regulamentar se află cuprins în secțiunea a II-a intitulată Activitatea premergătoare ședinței de judecată și de rezolvare a lucrărilor cu caracter administrativ din Capitolul al II-lea intitulat Desfășurarea activității administrativ-judiciare a instanțelor, ceea ce denotă că activitatea desfășurată de instanță cu prilejul transpunerii dosarului de la o secție la alta este o activitate de administrare eficientă a justiției care nu implică și nu influențează activitatea eminamente judiciară a acesteia, așa cum implică activitatea de soluționare a unei excepții de necompetență materială.
Și este așa, deoarece excepția de necompetență materială a unei instanțe judecătorești nu este un simplu incident procedural de ordin administrativ, care formează premisa textului art. 98 și 99 din Regulamentul C., ci reprezintă un incident ce afectează judecata unui dosar, de aceea hotărârea judecătorească care tranșează o astfel de chestiune fie are caracterului unui declinator de competență cu efect asupra dezînvestirii respectivei instanțe, în ipoteza în care se admite excepția de necompetență materială, hotărârea fiind astfel susceptibilă de a fi atacată cu recurs pe cale separată, fie are caracterul unei încheieri interlocutorii care leagă acea instanță de judecarea pricinii, în ipoteza în care se respinge excepția de necompetență materială, în acest caz hotărârea fiind susceptibilă de a fi atacată odată cu fondul cauzei.
Pe de altă parte, Curtea reține că C. este parte a autorității judecătorești
și are din punct de vedere constituțional rol de garant al independenței justiției
(art. 133 alin. 1 din Constituția României, revizuită și republicată în anul
2003).
Or, conform art. 126 alin. 2 din Legea fundamentală, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. De asemenea, Curtea notează că potrivit dispozițiilor art. 61 alin. 1 din aceeași Lege fundamentală, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.
Așa fiind, puterea normativă în ceea ce privește stabilirea regimului competenței instanțelor judecătorești, a procedurii de judecată inclusiv a incidentelor în legătură cu aspectele relative la competența jurisdicțiilor judiciare aparține exclusiv Parlamentului care se poate exprima exclusiv prin lege.
Din această perspectivă, Curtea nu poate accepta că C. are putere normativă egală cu Parlamentul și deci nu se poate ca în virtutea aplicării unuitext dintr-un regulament adoptat de una din componentele autorității judecătorești să fie legiferată o procedură judiciară.
De aceea, textul art. 99 alin. 2 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești nu poate fi reținut pentru a fundamenta rezolvarea unui incident privitor la competența instanțelor judecătorești ci va putea fi invocat, eventual, pentru distribuția între secțiile unei instanțe a unei cauze în vederea asigurării unei mai bune administrării a justiției.
Pe cale de consecință învestirea Secției comerciale de contencios administrativ și fiscal a T. B.-N. este nelegală.
Totodată Curtea reține că raportat la obiectul acțiunii și a cadrului procesual, a modului de concepție a demersului său judiciar, acțiunea nu poate fi calificată ca fiind un litigiu de natură fiscală.
Și este așa, deoarece contenciosul administrativ fiscal este o specie a contenciosului administrativ .
Or, conform art. 2 alin. 1 lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr.
554/2004 cu modificările și completările ulterioare, prin noțiunea decontencios administrativ se înțelege: activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.
Raportând această definiție la dispozițiile art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală, vom putea să reținem că prin contencios fiscal se înțelege activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ și fiscal competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin părți ale litigiului sunt pe de o parte contestatarul ori persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212 din legea procesual fiscală iar pe de altă parte organul de soluționare a contestațiilor după distincțiile prevăzute la art. 209 C., iar obiectul litigiului privește contestarea deciziilor emise în soluționarea contestațiilor.
Or, în speță se observă că reclamantul nu numai că nu contestă vreo decizie emisă de un organ de soluționare a contestațiilor din cele prevăzute la art. 209 C. dar nu a chemat în judecată în cererea principală vreun alt orga al statului cu atribuții în materie fiscală.
Din această perspectivă, litigiul dedus judecății pe calea acțiunii principale așa cum a fost conceput de reclamant nu poate fi calificat ca fiind de natură fiscală lipsindu-i elementele fundamentale pentru a putea fi calificat astfel.
Având în vedere că reclamantul în calitate de salariat (art. 282 lit. a din Codul muncii) a chemat în judecată angajatorul (art. 282 lit. b din Codul muncii ) său trimițând în motivare la prelevări de sume de bani pe care acesta le-a făcut în această calitate în temeiul raportului juridic de muncă (art. 281 din Codul muncii), care afirmativ l-au prejudiciat pe reclamant iar pentru despăgubiri acesta a invocat dispozițiile de ansamblul ale art. 281 - 283 din Codul muncii, dispoziții legale care configurează natura juridică a contenciosului de dreptul muncii pe care reclamantul a vrut să o imprime demersului său, Curtea ținând seama și de principiile ce decurg din dispozițiile art. 84 C. și cel al disponibilității califică acest litigiu ca fiind un conflict de muncă de competența jurisdicției muncii.
Așa fiind, încheierea pronunțată la data de 8 martie 2010 pronunțată de completul de litigii de muncă al T. B.-N. în dos. nr. 2148.(...) este nelegală, tot astfel fiind învestirea instanței de contencios administrativ fiscal cu litigiul de față.
Pe cale de consecință, Curtea va statua că sentința atacată este lovită de nulitate absolută fiind dată cu încălcarea normelor legale imperative în materia competenței instanțelor judecătorești.
Dat fiind motivul de recurs prevăzut la art. 304 oct. 3 C. în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 alin. 1-3 și alin. 6 C., Curtea va admite recursurile formulate și ca o consecință va casa în întregime sentința recurată și va trimite dosarul spre rejudecare instanței competente, T. B.-N. secția civilă, completul specializat în materia litigiilor de muncă.
Prin soluția de față, Curtea nu neagă faptul că raportul juridic în baza căruia angajatorul care, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare în temeiul art. 40 alin. 2 lit. f) din Codul muncii corelat cu art. 58 din Codul fiscal, este obligat să rețină și să vireze contribuțiile și impozitele datorate de salariați, în condițiile legii, ar avea altă natură juridică decât un raport juridic de drept fiscal guvernat de normele C. fiscal (art. 1 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal).
Și este așa deoarece, deoarece reținerea și virarea contribuțiilor și impozitelor datorate de salariați, în condițiile legii, prin reținere la sursă, este o operațiune pe care angajatorul o efectuează în calitate de mandatar al bugetului de stat distinct de raportul juridic de muncă în virtutea căruia angajatorul face plata salariului către angajat.
Într-o astfel de situație raportul juridic de drept fiscal se încheie între contribuabil (salariat) și organul fiscal (administrația fiscală competentă) prin intermediul angajatorului (mandatarul organului fiscal) iar conflictul ce are ca obiect acest raport juridic este de drept fiscal suspus competenței materiale a instanțelor judecătorești prevăzute la art. 10 din Legea nr. 554/2004.
Așa fiind, atunci când sumele cu titlu de contribuții și impozite datorate de salariați, în condițiile legii, reținute la sursă sunt virate bugetelor autorităților fiscale, conflictul în legătură cu modalitatea de impunere, reținere și virament nu se angajează direct cu angajatorul ci cu autoritatea fiscală, prin utilizarea procedurii prealabile a contestației prevăzute de art. 205 C. iar atunci când este vorba de o cerere de restituire a unor sume plătite ca urmare a aplicării eronate a dispozițiilor legale (art. 117 alin. 1 lit. d) din Codul fiscal) se soluționează conform art. 117 alin. 6 din Codul fiscal prin O. nr. 1. pentru aprobarea Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, precum si de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, emis de Ministerul Finanțelor Publice.
Abia după epuizarea acestor căi administrative, în situația în care persoana se consideră vătămată are dreptul de a apela la jurisdicția de contencios fiscal, caz în care trebuie să fie chemat în judecată alături de organul fiscal și angajatorul (plătitorul de venituri), pentru opozabilitate.
PENTRU A.E MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE:
Admite recursul declarat de S. I. S. împotriva sentinței civile nr. 180 din
1 iunie 2010, pronunțată în dosarul nr. 2148.(...) al T. B.-N. pe care o casează și trimite cauza spre judecată T. B.-N. - secția civilă.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din (...).
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
M. B. F. T. M. H.
D. C.
GREFIER R ed.F.T./S.M.D.
2 ex./(...) Jud.fond.D. G.
| ← Decizia civilă nr. 3022/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 7/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
