Decizia civilă nr. 11218/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 11218/2013
Ședința publică de la 21 Noiembrie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE R. -R. D.
Judecător L. U.
Judecător M. D. Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamantul V. I. D., împotriva sentinței civile nr. 467/_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului B. -N., în contradictoriu cu pârâta C. J. DE A. DE S.
B. -N., având ca obiect anulare act administrativ decizie CAS.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul este timbrat, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s-a depus întâmpinare.
Curtea, după deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare, în temeiul art. 150 C. Pr. Civ. declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 467 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului B. -N., a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul V. I. D. în contradictoriu cu pârâta C. J. de A. de S.
-N. . Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Reclamantul se încadrează in categoria de persoana fizica ce a realizat venituri din activități independente, iar in aceasta calitate avea obligația sa plătească contribuții la FNUASS, la termenele prevăzute de lege, pana in data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru conform art.257(5) lit.b, coroborat cu art.8(l) din Ordinul nr. 617/2007 al CNAS ("contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculata la venitul estimat, pana la data de 15 a ultimei luni din flecare trimestru").
Obligația de declarare si de virare a contribuțiilor nu au fost îndeplinite de reclamant, astfel ca CAS BN a procedat la emiterea deciziilor de impunere nr. 2545/_ și nr. 3920/_, in baza veniturilor transmise de către autoritatea fiscala teritoriala unde acesta a declarat veniturile impozabile .
Prin Decizia nr. 31/2012 s-a respins contestația administrativă formulată de reclamant împotriva deciziilor de impunere din oficiu mai sus menționate.
Potrivit prevederilor art. 208 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, unul din principiile sale fiind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate
pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, art. 211 din același act normativ prevede că sunt asigurați, prin efectul legii, toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
Prin urmare, calitatea de asigurat la sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitate de cetățean român și domiciliul în România. Astfel, în considerarea principiului solidarității, menționat la art. 208 alin. (3) lit. b), toți cetățenii trebuie să contribuie la constituirea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au sau nu nevoie de servicii medicale de la acest sistem într-o anume etapă a vieții. Altfel spus, cei care sunt sănătoși și nu au nevoie de servicii medicale contribuie la acest fond în funcție de veniturile lor, fiind solidari și ajutând pe cei care au nevoie de servicii medicale ale căror costuri nu le-ar putea acoperi în sistem privat sau în sistem individual.
În acest sens, sunt și prevederile art. 213 alin. (4) din actul normativ menționat, potrivit cărora categoriile de persoane care nu sunt exceptate potrivit alin. (1) și (2) de la același articol au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi, aceasta fiind practic o obligație legală ce decurge din calitatea de cetățean român cu domiciliul în țară. Această prevedere dă forță principiului liberei alegeri a casei de asigurări de sănătate, contribuabilul fiind liber să încheie contractul cu orice casă de asigurări de pe cuprinsul țării, dar nu are libertatea de a opta dacă încheie sau nu contract de asigurare.
Tribunalul a reținut că titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4) din Ordin 617/2007 sau decizia de impunere emisă de organul competent al CAS. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Potrivit art. 110 alin.3 Cod proc. fiscală, titlul de creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și se individualizează creanța fiscala" atât a impozitelor și taxelor, cât și a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Totodată art.111 (l)Cod pr. fiscală stabilește: ,, Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează"", iar art. 119 Cod proc. fiscală prevede ca "(l)Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."
Potrivit art.141 (2) din Cod procedură fiscală "Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".
Majorările de întârziere în materie fiscală se particularizează prin aceea că ele curg din ziua imediat următoare scadenței obligației fiscale, de drept, cu excluderea posibilității de renunțare la ele și nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului, excepție de la regimul juridic al evaluării legale a
daunelor-interese din dreptul comun și sunt neplafonate, calculându-se și datorându-se până în ziua încasării sumei inclusiv, pentru fiecare zi de întârziere.
Așadar neachitarea acestor contribuții la scadenta determina ope legis obligativitatea suportării majorărilor de întârziere în discuție, determinat de particularitățile titlurilor de creanța fiscală ce reprezintă venituri ale bugetului general consolidat.
Astfel, din moment ce debitorul nu și-a îndeplinit obligația declarativă la C. de asigurări de sănătate, nu se poate retine vreo atitudine culpabilă a Casei de asigurări de sănătate că a inclus majorările de întârziere abia cu ocazia emiterii
deciziei de impunere, pe de o parte întrucât C. de asigurări de sănătate a respectat termenul de prescripție din materie fiscală, iar pe de altă parte, scadența obligației de plată a contribuțiilor este trimestrială ( pana la 15 a ultimei luni din fiecare trimestru ) și nu la data emiterii deciziei de impunere, iar neplata la scadență determină curgerea majorărilor pentru neplata la termenul legal de plata din ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată. Exonerarea de la plata accesoriilor în discuție prejudiciază Fondul tot ca urmare a unei atitudini culpabile a debitorului care nu a îndeplinit la termen obligația de plată a contribuțiilor cuvenite FNUASS.
Aspectele vizând necomunicarea deciziilor de impunere invocate de reclamant au relevanță numai cu privire la stabilirea termenului de contestare a acestora, neatrăgând sancțiunea nulității lor.
Oricum, deciziile de impunere au fost comunicate reclamantului cu respectarea ordinii modalităților de comunicare, adică prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la data_ și nu prin publicitate, așa cum susține reclamantul, dovada fiind confirmarea de primire depusă la dosar - fila 25.
În ceea ce privește necompetența pârâtei de a stabili contribuția de asigurări sociale de sănătate, invocată de reclamant, instanța reține că, conform art. V din OG 125/2011, începând doar cu data de 1 iulie 2012, competența de administrare a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din titlul IX^2 al Codului fiscal revine Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade.
De asemenea, conform art. 256 alin.2 din Legea nr. 95/2006 Colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condițiile legii, iar colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
Nici criticile legate de prescrierea sumelor aferente anilor 2006, 2007 nu pot fi primite prin raportare la prevederile art.91 Cod proc..fiscală, conform cărora, termenul de prescripție în materie fiscala este de 5 ani și începe să curgă de la 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală. Astfel, creanțele aferente anului 2006 s-ar fi prescris abia la 1 ianuarie 2012 în cazul în care nu s-ar fi emis actul de impunere.
Criticile reclamantului vizând cuantumul accesoriilor, pe de o parte, nu au fost invocate în cadrul contestației administrative, iar obiectul controlului instanței de contencios administrativ îl constituie decizia de soluționare a contestației, iar pe de altă parte nu sunt fondate, având în vedere conținutul tabelului privind calculul dobânzilor și penalităților (fila 53), precum și dispozițiile legale incidente pentru fiecare perioadă.
Raportat la considerentele de fapt si de drept expuse anterior, tribunalul a respins, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul V. I. D. ,
solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a sentinței nr. 467 din_ pronunțată de către Tribunalul B. -N., iar în urma rejudecării
recursului, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată; cu cheltuieli de judecată în ambele instanțe.
În motivarea recursului a arătat că în sarcina recurentului s-au emis în anul 2011, două decizii de impunere care au ca obiect obligarea atât la plata contribuțiilor de sănătate pentru perioada 2006 - 2010, cât și la plata accesoriilor aferente debitului principal pentru perioada mai sus indicată. La data de_, a declanșat procedura prealabilă prevăzută de către art. 205 și următoarele din Codul de procedură fiscală, solicitând C.A.S. B. -N. anularea celor două decizii de impunere. La data de_, C.A.S. B. -N. a emis decizia de soluționare a contestației prin care a respins contestația formulată de către noi. în aceste condiții, s-a introdus o acțiune pe rolul Tribunalului B. -N. prin care se solicita instanței anularea actelor administrativ-fiscale mai sus menționate.
Necompetența materială a C.A.S. B. -N. pentru emiterea deciziei de impunere.
În dreptul administrativ, prima condiție pentru a fi în prezența unui act administrativ valabil emis este ca acesta să fie emis de către organul abilitat de către lege în acest sens. Art. 216 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, precizează faptul că în cazul neachitării obligațiilor către FNUASS, C.N.A.S. prin organele sale din teritoriu procedează la măsuri de executare silită conform Codului de procedură fiscală. Mai departe, art. 261 alin.
(2) din Legea nr. 95/2006, acordă competență casei de sănătate în vederea elaborării normelor de executare silită.
În acest context, nu trebuie scăpat din vedere faptul că sunt în dreptul public unde existența unei competențe în sarcina unei instituții publice trebuie să fie rezultatul atribuirii exprese a acesteia de către lege. De altfel, unde legiuitorul a dorit ca o anumită competență să fie atribuită unei instituții a afirmat aceasta în mod clar, cum este, spre exemplu, în prezenta cauză unde casele de sănătate au dobândit competențe în domeniul executării silite. Dar o executare silită nu poate fi pornită în absența unui titlu de creanță emis în mod valabil.
În România, legea (art. 32-33 din Codul de procedură fiscală) atribuie competență în vedere stabilirii și individualizării creanței fiscale în sarcina
A.N.A.F. și a subdiviziunilor sale din teritoriu. Nu există nici un text de lege în vigoare (prin sintagma "lege" trebuie înțeles lege emisă de către Parlament sau ordonanță emisă de către Guvern) prin care etapa stabilirii și individualizării creanței fiscale, etapă care se finalizează cu emiterea unei decizii de impunere, în domeniul contribuțiilor de sănătate să fie trecute în sarcina caselor de sănătate.
Prin urmare, singurul organ care putea emite o decizie de impunere în prezenta cauză era A.N.A.F. De altfel, această practică greșită a fost observată și de către legiuitor care a decis să o sisteze în mod expres, prin introducerea O.U.G. nr. 125/2011, unde se menționează în mod expres că toate operațiunile de colectare și executare silită a creanțelor datorate FNUASS trec cu începere din data de_, în sarcina A.N.A.F. Practic, în acest sens s-a lămurit orice discuție cu privire la competență.
În consecință, din moment ce acest argument a fost respins în mod nejustificat de către judecătorul fondului, se impune a constata că C.A.S. B. -
N. nu putea emite decizia de impunere în prezenta cauză, astfel că se impune sancționarea acesteia cu nulitatea absolută.
Nerespectarea dreptului la apărare este al doilea motiv de recurs privește nerespectarea dreptului la apărare.
Dreptul la apărare este o altă componentă a garanției de care beneficiază un particular în raportul de drept public cu administrația. De altfel, importanța acestui drept este reliefată de faptul că inclusiv Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene precizează la art. 41 că organele de stat și agențiile Uniunii au
obligația ca înainte de luarea promovarea unei decizii cauzatoare de prejudicii, să pună la dispoziția particularului toate informațiile relevante și să îi acorde un timp rezonabil pentru formularea unui punct de vedere raport la acuzațiile care i se aduc, iar administrația trebuie să ia la cunoștință cu maximă diligentă apărările formulate către particular. Acest lucru se realizează cu ocazia emiterii deciziei cauzatoare de prejudicii care trebuie să demonteze în mod motivat apărările
formulate. în jurisprudența Curții de la Luxemburg aceste considerente au fost exprimate în cauza Solvay c. Comisia1 > ocazie cu care a fost anulată o decizie de sancționare a societății Solvay emisă de către Comisia Europeană pentru presupuse nereguli în domeniu! dreptul concurenței. Motivarea Curții de Justiție a stat în faptul că din moment ce Comisia Europeană nu a asigurat accesul societății la toate informațiile relevante, acesta a fost privată de efectuarea unei apărări efective, fapt ce ridică dubii cu privire la legalitatea măsurii administrative, iar orice dubiu trebuie interpretat în favoarea particularilor.
De altfel, în decizia de soluționare a contestației, intimata recunoaște că dreptul la apărare nu fost deloc pus în discuție, deși această obligație este impusă și de către legea națională (art. 9 alin. (I) din Codul de procedură fiscală). A. ul recurentei la toate informațiile necesare se impunea cu atât mai mult, cu cât informațiile au provenit de la A.N.A.F. pe baza unui protocol.
În consecință, pentru nerespectarea dreptului la apărare se impune anularea deciziei de impunere și a actelor subsecvente în baza jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Nerespectarea cadrului preliminar pentru emiterea deciziei de impunere este al treilea motiv de recurs respingerea în mod nejustificat a argumentului cu privire Ia obligația efectuării unei decizii de impunere.
În cazul în care un organ fiscal are suspiciuni cu privire la corecta îndeplinire a obligațiilor fiscale de către un contribuabil, organul fiscal are obligația verificării acestuia. în cadrul procedurii fiscale române, singurul mijloc de control este inspecția fiscală. Ori în prezenta speță se aduc acuzații cu privire la pretinsa nerespectare a Legii nr. 95/2006 și se și emite o decizie de impunere. Cu toate acestea, chiar intimata recunoaște faptul că în speță nu a existat nici o inspecție fiscală și că a procedat la emiterea deciziei doar în baza informațiilor obținute de la A.N.A.F. De altfel, deciziile de impunere din oficiu se emit doar atunci când în urma controlului la care este supus un particular, organul fiscal
constată diferențe de impozit, iar pentru recuperarea acestor diferențe emite o decizie de impunere din oficiu.
După cum se poate observa, în prezentul dosar nici nu s-a pus în discuție efectuare unei inspecții fiscale, deși C.A.S. B. -N. pretinde că este un veritabil organ fiscal. Prin urmare, se impune anularea actelor emise cu nerespectarea acestei forme.
Extinderea în mod nelegal a termenului de prescripție pentru stabilirea de creanțe fiscale este cel de al patrulea motiv de recurs privește respingerea în mod nejustificat de a argumentului cu privire la nelegala extindere a dreptului de prescripție în stabilirea obligațiilor fiscale. Acest motiv de recurs se încadrează pe prevederile atât a art. 304 pct. 4, cât și art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Deși art. 91 C.pr.fisc. vorbește despre un termen de prescripție de 5 ani de zile cu privire Ia care organul fiscal poate stabili creanțe fiscale, acest text de lege trebuie privit prin prisma mecanismelor prin care se poate pune în aplicare. Astfel, acest termen poate fi aplicat doar în cazul mecanismului de control, adică al inspecției fiscale. Scopul acestui termen de 5 ani este asigurarea colectării unui venit cât mai mare la bugetul de stat de la persoanele care nu și-au îndeplinit obligațiile impuse de lege. Dar acest termen poate fi aplicat doar în cadrul unei inspecții fiscale, când se verifică aplicarea legii fiscale.
În cazul în care un particular a respectat condițiile impuse de către art. 98 C.pr.fisc., inspecția fiscală poate privi doar cei 3 ani anteriori anului în care are loc inspecția fiscală. Cu toate acestea, în prezenta speță nu s-a efectuat inspecție fiscală, astfel că în mod corect nu se poate stabili nici o sumă în sarcina recurentei. într-o interpretare indulgentă, dacă se trece peste argumentul cu privire la necesitate efectuării unei inspecții fiscale, se pot stabili obligații în mod retroactiv doar pe ultimi 3 ani, ceea ce în dosar s-ar traduce ca fiind anii 2009, 2010 și 2011.
De altfel, în motivarea sentinței, instanța arată că și dacă s-ar fi efectuat o inspecție fiscală, aceasta ar fi privit o perioadă de 5 ani de zile, deoarece recurenta nu a respectat obligațiile impuse de către art. 98 C.pr.fisc.. Prin această interpretare, instanța a încălcat principiul separației puterilor în stat, deoarece aprecieri cu privire la nerespectarea art. 98 C.pr.fisc. care permit extinderea inspecției fiscale pe ultimi 5 ani o poate face doar organul fiscal, care este parte a puterii administrative, și nu instanța de judecată care este parte a puterii judecătorești.
Lipsa semnăturii persoanelor împuternicite să emită decizia de impunere este cel de al cincilea motiv de recurs privește respingerea în mod nejustificat a argumentului cu privire la elementele de formă ale actului administrativ.
Art. 43 din Codul de procedură fiscală prevede elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină un act administrativ-fiscal. Printre aceste se numără și semnătura persoanei împuternicite la emiterea acestuia. De altfel această deficiență este sancționată de către art. 46 C.pr.fisc. cu sancțiunea nulității exprese. Aceeași sancțiune a fost aplicată de către Curtea de Apel C. în decizia din recurs din dosarul nr._, unde s-a reținut că lipsa semnăturii și ștampilării unei declarații fiscale asimilate unei decizii de impunere, atrage nulitatea acesteia și implicit a titlului de creanță.
După cum se poate observa, în prezenta cauză cele două decizii de impunere au fost emise în una în 0_, iar cealaltă în data de 0_, dar semnăturile au fost aplicate ulterior emiterii acestora. Prin urmare, în baza principiului formalismului, se impune anularea celor două decizii de impunere în baza art. 46 C.pr.fisc.
Obținerea informațiilor în mod nelegal de către C.A.S. B. -N. este cel de al șaselea motiv de recurs privește incorecta respingere a argumentului cu privire la modul nelegal de obținere a informațiilor.
C.A.S. B. -N. invocă ca și sursă a informațiilor sale protocolul încheiat cu A.N.A.F. în cursul anului 2008. Cu toate acestea, art. 6 alin. (1) din Protocol prevede faptul că între casele de sănătate și administrațiile financiare se încheie procese-verbale cu privire la informațiile transmise. Ori C.A.S. B. -N. nu a prezentat nici subsemnatului, nici nu a depus la dosarul cauzei, vreun proces- verbal încheiat cu A.F.P. B. din care să se poată verifica veridicitatea informațiilor folosite de către casa de sănătate.
De altfel, din adresa nr. 37515/_ a C.A.S. B. -N., rezultă cu claritate că astfel de procese-verbale nu există, funcționarii C.A.S. B. -N. accesând o bază de date fără a respecta condițiile legale.
În acest caz, trebuie aplicat principiul conform căruia orice probă obținută în mod nelegal trebuie ignorată de judecătorii cauzei, deoarece în caz contrar s-ar încălca art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului raportat la dreptul la un proces echitabil.
În concluzie, în prezenta cauză există serioase dubii cu privire la veridicitate informațiilor folosite, iar orice dubiu trebuie să profite particularului, așa că se impune anularea deciziei de impunere.
Cu privire la fondul cauzei arată recurenta că, în cadrul întâmpinării, pârâta susține faptul că, contractul de asigurare reglementat de către Legea nr. 95/2006 este un act pur administrativ. Acest punct de vedere este preluat de către instanța de judecată a fondului. Ceea ce frapează în primul rând este faptul că între cei doi termeni "contract" și "act administrativ" există o contradicție evidentă. De altfel în toată doctrina română de drept administrativ și civil în momentul în care ajunge la studiul uneia dintre cele două instituții, o dă pe cealaltă ca exemplu de instituție totalmente opusă. De altfel, diferența dintre cele două noțiunii este cea mai evidentă în cadrul procesului de formare a lor. Contractul civil se bazează exclusiv pe acordul de voințe dintre două părți, în timp ce actul administrativ are un caracter eminamente unilateral, Statul neavând nevoie de acordul particularului pentru emiterea actului. în consecință, din moment ce Legea nr. 95/2006 folosește noțiunea de "contract" nu se poate susține că un particular devenine contribuabil Ia FNUASS de drept, fără a exista un acord din partea sa care să fie materializat prin încheierea contractului.
Mai departe, instanța de fond afirmă faptul că în baza art. 208 alin. (3) din Legea nr. 95/2006 plata contribuțiilor este obligatorie și ca sistemul de asigurări sociale de sănătate funcționează unitar și pe baza principiului solidarității. Ceea ce scapă din vedere instanța de fond este faptul că în baza art. 211 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, sunt asigurați la FNUASS cetățenii români care au domiciliul în România și care fac dovada plății contribuției către fond. Mai departe, în teza a II-a se arată că respectiva persoană trebuie să încheie un contract de asigurare cu una din casele de asigurare. Din acest text rezultă că dobândirea calității de asigurat este condiționată de încheierea contractului. Prin urmare textul art. 208 alin. (3) trebuie interpretat prin prisma art. 211 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 în sensul că plata contribuției este obligatorie doar pentru cei ce au încheiat contract de asigurare.
De asemenea, mai trebuie luate în vedere și prevederile art. 222 din Legea nr. 95/2006 și art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 972/2006 privind funcționarea CNAS care stabilesc dreptul la informare anuală al asiguraților cu privire la pachetul de servicii de care beneficiază, cota contribuției de sănătate, modalității de plată etc. Prin recunoașterea acestui drept persoanelor asigurate, rezultă faptul că legiuitorul recunoaște că există și persoane neasigurate. Prin urmare, a cere să plătească contribuție și persoanele care nu au dreptul la informare este profund anti-legal și anti-constituțional, raportat la art. 31 din Constituție.
Un alt argument conform căruia plata contribuției nu este obligatorie în cazul lipsei contractului este faptul că art. 211 alin. (1l) din Legea nr. 95/2006 condiționează prestarea serviciilor medicale de plata contribuției. Dacă contribuția de asigurări sociale de sănătate ar fi funcționat ope legis, așa cum susține parata, atunci particularul ar trebui să poată avea acces oricând la servicii medicale deoarece plata acestora se face oricum. însă art. 211 alin. (I1) condiționează prestarea serviciilor medicale de plata contribuției. Neplata acestora atrage pierderea dreptului de a mai beneficia de servicii medicale în cadrul sistemului public de sănătate. De altfel, aceasta este și logica plății contribuțiilor de orice fel ca, contribuabilul să beneficieze de prestații doar atât timp cât plătește, ceea ce se întâmplă în cadrul tuturor sistemelor de asigurări sociale din România. Ceea ce susține pârâta prin întâmpinare este că, contribuția de sănătate ar avea caracterul unui impozit direct, cum este cel pe venit/profit unde statul nu are obligația efectuării unei contraprestații. Prin urmare, având în vedere că Legea nr. 95/2006 este o lege specială în raport cu Legea nr. 500/2002, noțiunea de "contribuție" trebuie înțeleasă în sensul dat acesteia de art. 211 alin. (I1) din Legea nr. 95/2006 și anume că plata contribuției atrage obligația statului de a presta servicii medicale. Prin urmare, " contribuția de sănătate" reglementată de Legea nr.
95/2006 este diferită cea acordată de art. 2 pct. 19 din Legea nr. 500/2002 (care are natura unui impozit direct), plata ei fiind condiționată de încheierea contractului de asigurat, iar în caz de plată cu obligația statului de a presta servicii medicale.
În finalul acestui capitol mai trebuie luat în considerare și art. 220 din Legea nr. 95/2006 Acest articol recunoaște anumite drepturi pentru persoanele care nu au calitatea de asigurat. Aceste persoane nu pot fî decât cele care nu au încheiat un contract de asigurare, cum este și cazul reclamantului, și care nu au obligația plății contribuției.
În concluzie, și pentru aceste argumente se impune admiterea recursului și anularea pe fond a celor două decizii de impunere.
Cu privire la debitele accesorii este cel de al optulea motiv de recurs privește modul de aplicare a debitelor accesorii, mod pe care intimata l-a aplicat în mod greșit și pe care instanța de fond 1-a admis în mod incorect.
Pe lângă susținerile pe care le-a evocat în cadrul cereri de chemare în judecată unde a arătat că printr-o interpretare teleologică că debitele accesorii în materie fiscală reprezintă o formă de răspundere civilă delictuală în sensul art. 998-999 din Codul Civil de la 1864 cu obligația organelor de stat de a proba toate condițiile cerute de răspunderea civilă delictuală și pe care le reiterează în totalitate, mai arată recurenta că, într-o speță similară, Curtea de Apel Galați, prin decizia nr. 825 din data de_ a statuat că deși particularul are obligația depunerii declarațiilor de venit lunar conform Legii nr. 95/2006 (nedepunerea acestora fiind contravenție), debitele accesorii nu pot să curgă fără o minimă informare a particularului despre existența debitului, mai ales în cazul în care introducerea acestuia în cadrul sistemului de asigurare se face de drept. Acceptarea faptului că debitele accesorii curg fără nici o acțiunea din partea caselor de asigurării ar însemna ca pasivitatea acestora să nu fie sancționată, cât și a le permite acestora să comită un abuz de drept prin obligarea particularului la plata contribuțiilor cât mai aproape de expirarea termenului de prescripție de 5 ani cu scopul ca debitele accesorii să fie cât mai mari. De altfel acesta este și situația din speță. Mai mult, așa cum am indicat mai sus art. 4 alin . (3) din H.G. nr. 972/2006 impune obligația informării contribuabilului despre sumele de plată anual de către casele de sănătate. Prin urmare lipsa comunicării unor decizii de impunere anuale pentru perioada anilor 2006-2010 atrage și scutirea contribuabilului de la plata debitelor accesorii.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 12 noiembrie 2013 pârâta C. DE A. DE S. A JUDEȚULUI B. -N.
a solicitat respingerea recursului formulat de reclamant, cu menținerea sentinței civile atacate, ca fiind temeinică și legală (filele 13-15).
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Criticile recurentului sunt nefondate.
analizând motivele de recurs vizând necompetența materială a CAS B.
-N. de a emite decizii de impunere, precum și maniera în care intimata a intrat în posesia informațiilor necesare, Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate.
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 din Ordinul nr. 617/2007, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Prin urmare, competența caselor de asigurări de sănătate în emiterea deciziilor de impunere precum și modalitatea în care acestea intră în posesia
informațiilor necesare sunt reglementate de dispozițiile menționate anterior, din această perspectivă motivele de recurs invocate fiind neîntemeiate.
De asemenea, Curtea, raportat la dispozițiile legale citate anterior, nu poate reține nici critica vizând obligativitatea efectuării unei inspecții fiscale, fiind evident că, în lipsa declarațiilor depuse de contribuabil, casele de asigurări de sănătate erau obligate să emită direct deciziile de impunere, în baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
În privința dreptului la apărare, Curtea constată că, în condițiile în care recurentul a avut posibilitatea de a se adresa unei instanțe, care a analizat punctual toate criticile pe care acesta a înțeles să le aducă cu privire la actul contestat, dreptul său la apărare a fost respectat.
Pe de altă parte, Curtea constată că toate aceste motive au fost invocate pentru prima dată în fața instanței, în cuprinsul contestației administrative reclamantul neinvocând nici unul dintre acestea, și din această perspectivă criticile sale neputând fi reținute ca temei al admiterii recursului.
Nu în ultimul rând, analizând excepția prescripției invocate de recurent, Curtea constată că, în materie fiscală, astfel cum este situația de față, termenul de prescripție este de 5 ani și începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor.
Or, raportat la aceste prevederi legale, Curtea constată că emiterea deciziilor de impunere în cursul anului 2011 pentru creanțe fiscale aferente anilor 2006 și 2007 s-a făcut înlăuntrul termenului de prescripție.
În fine, s-a mai invocat ca motiv de recurs faptul că deciziile de impunere nu ar fi semnate de către persoanele împuternicite să le emită.
Acest motiv de recurs este, însă, vădit neîntemeiat, rezultând din deciziile de impunere depuse la filele 20-24 că acestea au fost semnate.
În ceea ce privește critica referitoare la stabilirea obligației principale Curtea reține că aceasta rezultă din aplicarea art. 208 alin. (1) și (3) din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanțare a ocrotirii sănătății populației, sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele sistemului de asigurări sociale de sănătate se realizează inclusiv pe baza principiului participării obligatorii la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate
Art. 215 alin. (3) din lege, în forma anterioară, arăta că obligația de plată se aplică și persoanelor care exercită profesii libere sau celor care sunt autorizate, potrivit legii, să desfășoare activități independente.
Și în forma actuală, textul reglementează mai detaliat această obligație, astfel că îndrituirea pârâtei de a percepe această contribuție nu poate fi pusă în discuție.
Este real că potrivit dispozițiilor art. 208 alin. 36 lit. a ) din Legea nr. 95/2006 asiguratul are dreptul de opțiune la una dintre casele de asigurări autorizate să funcționeze pe piața asigurărilor de sănătate, dar tot astfel are și obligația corelativă de a face dovada că a dobândit calitatea de asigurat al uneia din aceste case și să plătească contribuția aferentă.
Obligația de asigurare trebuie, e adevărat, materializată într-un contract, dar obligația de încheia un astfel de contract aparține contribuabilului. Altfel spus, acesta nu se poate prevala în propriul beneficiu de inexistența încheierii unui contract de asigurare pentru a fi exonerat de la plata acestor contribuții. A accepta o atare interpretare ar însemna să validăm comportamentul esențial nelegal al contribuabilului, ceea ce ar contraveni principiului de drept consacrat de adagiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans, conform căruia nimeni
nu poate să-și invoce propria sa culpă pentru a dobândi un drept sau o situația avantajoasă.
În ce privește accesoriile, Curtea constată că acestea își au izvorul în reglementarea Legii nr. 95/2006, prin trimitere la Codul de procedură fiscală. Astfel, potrivit art. 257 alin. (1), (2) și alin. (5) lit. b) și art. 259, în forma în vigoare pe perioada calculării sumei datorate, până la_, persoana asigurată, care desfășoară activități independente, are obligația plății unei contribuții bănești trimestriale pentru asigurările de sănătate, sub forma unei cote ce se aplică asupra veniturilor impozabile realizate de aceasta.
Art. 216 din Legea nr. 95/2006, în forma în vigoare la data emiterii actului fiscal, arăta că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, C.N.A.S., prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Codului de procedură fiscală.
Totodată, art. 36 din Ordinul C.N.A.S. nr. 617/2007 prevede că "CNAS, prin CAS sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF, potrivit prevederilor Codului de procedură fiscală și ale prezentelor norme metodologice";.
Norma de trimitere se regăsește și în prezent în Legea nr. 95/2006, legiuitorul arătând expres că neplata la scadență a contribuțiilor datorate fondului atrage plata de accesorii.
Art. 119 C.proc.fisc. reglementează obligația plății de accesorii pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată.
Totodată, potrivit alin. (4) al art. 119 din O.G. nr. 92/2003, dobânzile și penalitățile se stabilesc prin decizii întocmite în condițiile aprobate prin ordin al președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
Ca atare, neplata contribuției la termen determină obligația de plată a accesoriilor, care se determină prin decizie și se colectează de către organele
C.N.A.S. în condițiile art. 256 alin. (2) din Legea nr. 95/2006.
Principala motivare, care ar determina înlăturarea obligației de plată a accesoriilor dar și a obligației principale, a fost dată de coroborarea lipsei culpei reclamantului cu privire la neplata contribuției, cu prevederea art. 222 din Legea nr. 95/2006, potrivit cu care "Fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puțin o dată pe an, prin casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuție personală și a modalității de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale";.
Existența acestei prevederi cu privire la dreptul de a fi informat, menită să asigure transparența sistemului de asigurări de sănătate, nu susține totodată existența unei obligații în sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date și informări cu privire la întinderea contribuției personale și a modalităților de plată, din oficiu sau în lipsa unei cereri din partea contribuabilului.
Dacă s-ar considera ca atare, dispoziția cuprinsă în art. 257 alin. (1), alin.
(2) lit. b) și alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligația de plată s-ar naște numai după informarea contribuabilului.
Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de
relații, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziția reprezentanților CAS în lipsa unei declarații din partea contribuabilului.
Trebuie notat că sistemul de asigurări sociale de sănătate ca și ori alt sistem contributiv din România se bazează pe principiul declarativ, altfel spus organul fiscal stabilește taxele ori contribuțiile pe baza declarațiilor înregistrate de celălalt subiect al raportului juridic de drept material fiscal.
Totodată, legea nu reglementează efectele juridice ale unei asemenea informări, pentru a determina concluzia că nerespectarea acestei "obligații"; de către organele statului ar atrage înlăturarea obligației contribuabilului.
De vreme ce acesta este obligat să declare veniturile obținute din activități independente și să plătească trimestrial contribuția aferentă, calculată potrivit propriei declarații asupra veniturilor realizate, rezultă că legea a conferit efecte declarației contribuabilului în condițiile art. 110 alin. (3) lit. b) din O.G. nr. 92/2003, în raport de care a stabilit termene legale, pentru plata contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.
Scadența obligației privind plata contribuției la fondul de sănătate nu este condiționată de existența concretă a declarației, termenele fiind stabilite de Legea nr. 95/2006, numai executarea silită fiind condiționată de existența unui titlu executoriu, anume decizia de impunere, ceea ce în cauză s-a împlinit.
Față de toate considerentele de fapt și de drept, reținând că motivele de recurs nu sunt fondate și că altele nu au fost puse în discuție din oficiu conform art. 306 alin. 2 C.pr.civ. de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma disp. art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, Curtea va respinge ca atare recursul reținând incidența art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 și art. 312 din C.pr.civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de reclamantul V. I. D. împotriva sentinței civile nr. 467 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului B.
-N. pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 21 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, R. -R. D. | JUDECĂTOR, L. U. | JUDECĂTOR, M. D. |
GREFIER, M. T. |
Red. M.D./Dact. L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond. B. L. T.
