Decizia civilă nr. 167/2013. Suspendare executare act administrativ
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 167/2013
Ședința publică de la 10 Ianuarie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. D.
Judecător R. -R. D. Judecător L. U. Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de reclamanta K. G., împotriva sentinței civile nr. 4514/_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J.
C., având ca obiect suspendare executare act administrativ art. 15 din Legea nr. 554/2005 - Deciziile de impunere nr. 369023/2011și 369023/2011 pentru stabilirea contribuției datorate la FNUASS emise de CAS C. .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentr recurentă, avocat C. teodora, cu delegație la dosar și reprezentanta intimatei, consilier juridic G. Crăciun, cu delegație al dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că recursul este timbrat, părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar la dosar s- a depus întâmpinare, comunicată cu reprezentanta intimatei.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentanta reclamantei recurentă solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat, cu cheltuieli de judecată, reprezentând traxa judiciară de timbru.
Reprezentanta intimatei solicită respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală .
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 4514 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., a fost respinsă cererea formulata de reclamanta K. G. în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE S. A J. C., având ca obiect suspendare act administrativ fiscal.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
În fapt, prin deciziile de impunere din oficiu nr. 369023/1 din_ și nr. 369023/2 din_ (f. 10-11), s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 52937 lei, reprezentând contribuție datorată la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. pentru veniturile impozabile obținute din activități independente în perioada 2006 - 2011, respectiv obligația de plată a accesoriilor acestor contribuții în cuantum de 15078 lei.
În drept, potrivit art. 14 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.
Instanța a reținut că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, prezumție care, la rândul său se fundamentează pe o prezumție de autenticitate și veridicitate, principiul legalității actelor administrative presupunând însă, atât ca autoritățile administrative să nu încalce legea, cât și ca toate deciziile lor să se întemeieze pe lege, impune, în egală măsura, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.
Prin urmare, în procesul executării din oficiu a actelor administrative trebuie asigurat un anumit echilibru, precum și anumite garanții de echitate pentru particulari, întrucât acțiunile autorităților publice nu pot fi discreționare, iar legea trebuie să furnizeze individului o protecție adecvată împotriva arbitrariului.
În considerarea celor două principii incidente în materie, al legalității actului administrativ și al executării acestuia din oficiu, suspendarea executării constituie însă, o situație de excepție, aceasta putând fi dispusă numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.
Aplicând aceste dispoziții legale și principii cauzei de față, instanța a constatat că reclamanta, prin înscrisul depus la dosar la f. 14-22, a făcut dovada împrejurării că a promovat o acțiune care să soluționeze pe fond litigiul vizând actele administrative a căror suspendare se solicită, acțiune ce face obiectul dosarului nr._ .
Referitor însă la celelalte două condiții, cumulativ impuse de lege pentru a se putea dispune suspendarea actului administrativ, respectiv cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, tribunalul a reținut că, astfel cum s-a statuat în practica judiciară, existența cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidentă, căci o asemenea cerință și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei [I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3015 din 23 septembrie 2008].
În prezenta cauză însă, având în vedere și precizările pârâtei din întâmpinarea formulată în sensul existenței Protocolului nr. 5283/_ încheiat între CNAS și ANAF și dispozițiile art. 35 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007, instanța, fără a antama fondul cauzei, nu identifică nicio aparență de nelegalitate care să conducă la concluzia că se impune suspendarea deciziilor de impunere contestate.
Mai mult, în ceea ce privește condiția pagubei iminente pe care ar urma să o sufere reclamanta, instanța a reținut că aceasta a invocat că i s-ar putea produce un prejudiciu prin derularea procedurii executării silite, fără însă a susține și dovedi împrejurările concrete vizând situația sa financiară care să conducă la concluzia că punerea în executare a deciziilor de impunere este de natură a-i provoca un prejudiciu material. Ori, simpla contestare pe calea acțiunii în contencios fiscal a deciziilor de impunere nu este de natură să dovedească împrejurarea că reclamantei i s-ar putea produce o pagubă iminentă în absența suspendării acestor acte administrative, fiind necesară dovedirea acelor împrejurări de fapt care să ateste iminența producerii unui prejudiciu ca urmare a punerii în aplicare a unui act administrativ aparent nelegal, ceea ce nu s-a probat însă în cazul de față.
Pentru aceste motive, constatând că cerere de suspendarea a deciziilor de impunere nr. 369023/1 din_ și nr. 369023/2 din_ formulată de
reclamanta K. G. în contradictoriu cu C. DE A. DE S. A J. C. a fost neîntemeiată, tribunalul a dispus respingerea acesteia.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta K. G.
, solicitând admiterea recursului astfel cum acesta este formulat și pe cale de consecința, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii cererii de suspendare a executării nr. 369023/1 din_ și nr. 369023/2 din_ emise de CAS C., până la pronunțarea instanței de fond asupra acțiunii în contencios formulata în dosarul nr._ aflat pe rolul Tribunalului C., cu cheltuieli de judecata, în temeiul art. 274 Cod Pr. Civ.,
În motivarea recursului reclamanta a arătat că instanța a reținut cu titlu de principiu faptul ca existenta cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidenta, căci o asemenea cerința și interpretare ar echivala cu prejudicierea fondului cauzei, potrivit Deciziei nr. 3015 din 23 septembrie. Totuși, în analizarea condiției existentei instanța nu are în vedere decât unul din motivele de nulitate a hotărârii la care a făcut referire în cuprinsul cererii de suspendare, respectiv necompetenta CAS de a emite decizii de impunere pentru stabilirea de obligații fiscale în sarcina contribuabililor, motiv pe care instanța il invalideaza implicit, reținând ca având în vedere precizările paratei din întâmpinarea formulata în sensul existentei Protocolului nr. 5283/_ încheiat intre CNAS și ANAF și dispozițiile art. 35 alin. 1 din ordinul nr. 617/2007, instanța nu identifica nici o aparenta de nelegalitate care sa conducă la concluzia ca se impune suspendarea deciziilor de impunere contestate. Deși în acest context instanța arata ca nu a prejudiciat fondul cauzei în aprecierea inexistentei unui caz bine justificat pentru a dispune suspendarea, arată ca din contra prin referirea la aparerile formulate de para ta prin care aceasta își justifica competenta de a emite decizii de impunere pe dispozițiile Protocolului nr. 5283/_ încheiat intre CNAS și ANAF și art. 35 alin. 1 din ordinul nr. 617/2007 instanța s-a pronunțat, fără drept, implicit pe motivul de nulitate invocat de către recurentă. A exclude îndeplinirea condiției existentei unui caz bine justificat doar plecând de la apărările formulata de parata prin invocarea Protocolului nr. 5283/_ încheiat intre CNAS și ANAF și dispozițiilor art. 35 alin. 1 din ordinul nr. 617/2007 presupune implicit pronunțarea cu privire la necompetenta organului emitent de a emite decizii de impunere, deci o prejudiciere a fondului, care constituia unul din motivele de nelegalitate a deciziilor de impunere invocate de recurentă pentru a învedera existenta unu caz bine justificat. în plus, instanța nu a luat în considerare și motivele de ne temeinicie 2 deciziilor de impunere referitoare la calificarea greșita de către organul emitent a veniturilor obținute din transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, care erau meni te sa fundamenteze coroborat cu celelalte motive de nelegalitate, existenta unui caz bine justificat. Astfel, instanța s-a pronunțat în sensul neîndeplinirii acestei condiții fără sa indice, raportat la semnificația data acestei noțiuni, potrivit art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de ce din analizarea de ansamblu a tuturor motivelor invocate de subsemnata prin cererea de suspendare nu au fost considerate de instanța ca fiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
In ceea ce privește condiția pagubei iminente instanța a reținut ca simpla contestare a deciziilor de impunere nu este de natura sa dovedească împrejurarea ca reclamantei i s-ar produce o paguba iminenta în absenta suspendării acestor acte administrative, fiind necesara dovedirea acelor împrejurări de fapt care sa ateste iminenta producerii unui prejudiciu ca urmare a punerii în aplicare a unui act administrativ aparent nelegal, ceea ce nu s-a probat insa în cazul de fata.
Recurenta arată că sentința care face obiectul prezentului recurs prin care a fost respinsa cererea de suspendare a executării deciziilor de impunere nr. 369023/1 din_ și nr. 369023/2 din_ este nelegala, fiind incidente motivele de recurs reglementate de art. 304 pct. pct. 5, 7 și pct. 9 Cod Pr. Civ, precum și art. 304 ind. 1 Cod Pr. Civ.
Mai arată că sentința civila nr. 4514/_ este nelegala din perspectiva prevederilor art. 304 pct. 9, întrucât a fost pronunțata cu interpretarea și aplicarea greșita a legii, respectiva prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor existentei unui caz bine justificat pentru a dispune suspendarea executării, respectiva unei pagube iminente în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. Ș și t din Legea nr. 554/2004.
Consideră ca în mod greșit instanța a apreciat ca nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a cererii de suspendare a executării, respectiv condiția cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Referitor la existenta unui caz bine justificat pentru a dispune suspendarea, arată ca în mod greșit a apreciat instanța ca nu este îndeplinita aceasta condiție, dat fiind faptul ca în considerarea motivelor de nelegalitate a deciziilor de impunere din oficiu nr. 369023/1 din_ și nr. 369023/2 din _
, exista îndoieli serioase în privința legalității actelor administrative a căror suspendare o solicită, in conformitate cu art. 2, alin. (1), lit. t din Legea nr. 554/2004.
În ceea ce privește analizarea îndeplinirii acestei condiții, arată ca deși actele administrative se bucura de o prezumție de legalitate, care nu poate face obiectul analizei în cadrul procedurii reglementata de art. 14-15 Legea nr. 554/2004, totuși potrivit jurisprudenței în materie (Încheierea pronunțata în ședința publica din data de_ pronunțata de Curtea de Apel C. în dosarul nr._ ), suspendarea executării actului administrativ trebuie privita ca o măsura de conservare, care se justifica în acele situații în care executarea actului cu privire la care exista o îndoiala serioasa ar fi de natura sa produca o paguba iminenta. Instanța a reținut în aceasta speța ca exista situații în care datorita specificului dreptului fiscal îndoiala puternica nu poate fi evidențiata în procedura sumara reglementata prin dispozițiile art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, dar totuși actul este nelegal, motiv pentru care nu trebuie absolutizata teza conform careia trebuie relevate de catre reclamanta premisele unei indoieli serioase asupra legalitatii actului atacat, pentru a nu se ajunge la situatia în care executarea unui act administrativ fiscal sa poata fi suspendata exclusiv în cazul in care ar aparea cu evidenta unul dintre motivele de nulitate absoluta a unui astfel de act, derivând din prevederile art. 46 Cod Pr. Fiscala.
In aceste condiții, arată ca în mod gresit prima instanta a apreciat ca nu exista împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității deciziilor de impunere emise de para ta; cu atat mai mult aprecierea instantei este gresita din moment ce aceasta a luat în considerare doar motivul de nelegalitate referitor la necompetenta CAS de a emite decizii de impunere pentru stabilirea de contributii la FNUASS, critica pe care de altfel a înlaturat-o implicit, prejudiciind astfel fondul, prin motivarea inexistentei unui caz nejustificat prin referire la apararile paratei în sensul existentei Protocolului nr. 5283/_ incheiat intre CNAS și ANAF și dispozitiile art. 35 alin. 1 din ordinul nr. 617/2007. Astfel, instanta era tinuta sa nu prejudicieze fondul cauzei, mai ales în conditiile în care subsemnata am invocat ca motiv de nelegaLtate al deciziilor de impunere necompetenta CAS C. de a stabili obligatii de plata a contributiei la FNUASS, aratand ca parata are potrivit art. 216 al Legii nr. 95/2006 doar competenta de a efectua acte de executare silita.
Potrivit prevederilor din art. 216 al Legii nr. 95/2006: "în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de Agenția Națională de Administrare Fiscală, denumită în continuare ANAF, CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate. procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare". De asemenea, art. 261 stipulează: alin. (2)
- "CNAS aprobă norme privind desfășurarea activității de executare silită a creanțelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF"; alin. (4) - "În cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și normelor aprobate prin ordin al președintelui CNAS, cu avizul consiliului de administrație".
Singura prevedere prin care este reglementată competența organelor CAS de a stabili obligații fiscale este art. 35 din Ordinul nr. 617 din 13 august 2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândire a calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate la Fondul Național Unic de A. Sociale de S., potrivit căreia: "în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și ari. 81 C. pr fisc., pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, dup« caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF". Această prevedere nu poate fi considerată însă o normă de aplicare a Legii nr. 95/2006, ea depășind cadrul stabilit de Legea nr. 95/2006, deoarece stabilește competenta emiterii deciziilor de impunere pentru creanțele cu titlu de contribuții, care este o măsură de stabilire a contribuțiilor sociale de sănătate, în condițiile în care legea abilitează C. Națională de A. de S. și casele județene de asigurări de sănătate numai pentru luarea măsurilor de executare silită.
Ordinul, fiind un act administrativ, nu poate depăși cadrul legislativ consacrat de legea pe care este: chemat să o aplice, nu să o completeze. Prin textul citat însă se adaugă la lege, în sensul că se conferă competența CAS privind emiterea de decizii de impunere care la scadență au valoarea de titlu executoriu și în baza cărora se poate declanșa urmărirea silită.
C. Națională de A. de S. și caselor teritoriale nu sunt deci abilitate de Legea nr. 95/2006 să aibă calitate de organ emitent al deciziei de impunere pentru creanțele cu titlu de contribuții la Fondul Național Unic de A. de S.
, ci doar de organ execuțional, respectiv de a proceda la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite la bugetul fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile prevăzute de legea procesual fiscală. Măsurile de executare silită pentru care este abilitată CAS, conform art. 216 din Legea nr. 95/2006, se pot întreprinde doar dacă preexistă un titlu executoriu formal valabil și în fond temeinic, emis de un organ fiscal sau de un organ căruia îi este stabilită în mod legal competenta specială de administrare, printr-un act ce
are cel puțin forța juridică a unei hotărâri de guvern, astfel cum impune expres art. 32 Cod pr.fiscală.
Deși instanța care a judecat cererea de suspendare în prezentul dosar nu a fost investita cu analizarea în fond a motivelor de nelegalitate invocate, totusi, aceasta a respins din principiu acest motiv de nulitate, apreciind ca nu exista nici o aparenta de nelegalitate care sa conducă la concluzia ca se impune suspendarea deciziilor de impunere, cu trimitere la precizările paratei din întâmpinarea formulata, în sensul existentei Protocolului nr. 5283/_ încheiat intre CNAS și ANAF și dispozițiile alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007. în acest context, dat fiind faptul ca recurenta a motivat nulitatea deciziilor de impunere tocmai pornind de la nelegalitatea prevederilor art. 35 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007, raportat la nerespectarea ierarhiei actelor juridice normative, arată că prima instanța a prejudiciat în mod nelegal fondul, primind apărările paratei prin care aceasta își justifica competenta de a emite deciziile de impune re prin invocarea art. 35 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007, a căror legalitate o contestam. în aceste condiții se impune constatarea încălcării procedurii imperative de judecata a cererii de suspendare a executării actelor administrative și pe cale de consecința a nelegalitatii sentinței civile nr. 4514/2012 pronunțata în prezentul dosar, fiind astfel incident motivul de casare al hotărârii prevăzut de art. 304 pct. 5 Cod. Pr. Civ.
În plus, instanța nu a avut în vedere în analizarea existentei unei aparente de nelegalitate a deciziilor de impunere faptul ca parata a făcut o calificare greșita a veniturilor asupra carora au fost calculate contributii la FNUASS, care desi sunt venituri obtinute din transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile (asadar din contracte care au o natura juridica esentialmente civila) au fost considerate de para ta ca provenind din activități independente, respectiv din profesii libere și comerciale. în mod evident, instanta investita cu solutionarea cererii de suspendare nu putea sa aprecieze temeinicia acestor motive de nelegalitate, respectiv sa analizeze încadrarea greșita a veniturilor obtinute din transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile în categoria veniturilor provenite din activități independente, respectiv din profesii libere și comerciale, totusi în aprecierea unei aparente de nelegalitate instanta trebuia sa aiba în vedere și acest motiv de nelegalitate sau sa arate, în conformitate cu art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod Pr. Civ., care sunt motivele de fapt și de drept pentru care nu a fost luat în considerare acest motiv de nelegalitate al deciziilor de impunere pentru aprecierea existentei unui caz bine justificat pentru a dispune suspendarea.
Recurenta mai arată că prin deciziile de impunere a căror suspendare a solicitat-o s-au stabilit contribuții și accesorii ale acestora asupra unor venituri considerate în mod vădit eronat, de către organul emitent al acestor decizii, ca provenind din profesii libere și comerciale, ele fiind obținute de aceasta din transferul dreptului de proprietate asupra unor imobile. în consecință, prin deciziile de impunere din oficiu au fost stabilite în mod greșit contribuții, - fără ca veniturile obținute să fie supuse impunerii conform unei dispoziții legale în vigoare, în condițiile în care în perioada pentru care au fost calculate aceste contribuții la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. (2009-2011), subsemnata am fost asigurată și a plătit contribuție în calitate de salariat cu contract de muncă. în conformitate cu prevederile legale incidente, aceste venituri obținute ca urmare a înstrăinării dreptului de proprietate nu pot fi considerare venituri obținute din profesii libere și comerciale și, în consecință, ele nu pot face obiectul impunerii plății contribuției de asigurări sociale de sănătate. în acest sens face referire la prevederile art. 46 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal potrivit cărora: alin. (1) "Veniturile din activități independente cuprind
veniturile comerciale, veniturile din profesii libere și veniturile din drepturi de proprietate intelectualii, realizate în mod individual și/sau într-o formă de asociere, inclusiv din activități adiacente"; alin. (2) -"Sunt considerate venituri comerciale veniturile din fapte de comerț ale contribuabililor, din prestări de servicii, altele decât cele prevăzute la alin. (3), precum și din practicarea unei meserii"; alin. (3) - "Constituie venituri din profesii libere veni [urile obtinute din exercitarea profesiilor medicale, de avocat, notar, auditor ,financiar, consultant fiscal, expert contabil, contabil autorizat, consultant de plasament în valori mobiliare, arhitect sau a altor profesii reglementate, desfășurate în mod independent, în condițiile legii".
În primul rând, veniturile impozabile asupra cărora au fost calculate contribuții la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. au fost obținute de către recurentă, în calitate de parte în contractul civil de asociere în participațiune, din transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile edificate de către "Asociația în Participațiune K. -Ghizela și Tothfalusi A. s".
În consecință, acestea nu pot fi calificate ca fiind venituri comerciale rezultate din fapte de comerț, întrucât vânzarea-cumpărarea de imobile este considerată esențialmente civilă, în conformitate cu art. 3 Cod comercial. Potrivit art. 3, pct. 1 și 2 Cod comercial, luând în considerare că contractul de vânzare- cumpărare comercială (ca fapt obiectiv de comerț) poate avea ca obiect numai bunuri mobile, și anume: productele, mărfurile, obligațiunile statului sau alte titluri de credit circulând în comerț. per a contrario, bunurile imobile nu pot face obiectul contractelor de vânzare-cumpărare comercială. În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, printr-o decizie a Secțiilor Unite (Decizia nr.183 din 27 aprilie 1939) a stabilit că "în dreptul nostru vânzările de imobile sunt acte de natură civilă, iar nu comercială, chiar atunci când intervin între părți care sunt comercianți, deoarece art. 3 Cod comercial în enumerarea faptelor de comerț nu prevede și aceste contracte, deși în textul art. 3 Cod comercial italian, care a servit de model legiuitorului român, sunt trecute ca fapte de comerț și operațiunile asupra imobilelor făcute în scop de speculațiune comercială",
De asemenea, veniturile provenite din vânzarea imobilelor nu pot calificate nici ca provenind din fapte subiective de comerț, în temeiul art. 4 din Codul comercial, întrucât acesta prevede că sunt considerate fapte de comerț, alături de faptele obiective enumerate de art. 3, celelalte contracte și obligații ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul. Vânzările de imobile de către Asociația în Participațiune K. -G. și Tothfalusi A. s a bunurilor imobile nu poate fi considerată faptă subiectivă de comert deoarece nu a fost realizată de un comerciant. Având în vedere că asociația în participațiune nu are personalitate juridică și că, potrivit art. 253 din Codul comercial, asociații sunt titularii de drepturi și obligații în raporturile juridice încheiate în realizarea obiectului contractului de asociere în participațiune, existența calității de comerciant trebuie analizată prin raportare la asociați; în aceste condiții, arată că nici recurenta, nici cealaltă parte a contractului de asociere nu puteau fi considerați comercianți în temeiul art. 7 Cod comercial, întrucât nu am realizat nici una din faptele obiective de comerț enumerate la art. 3.
În al doilea rând, veniturile asupra cărora a fost impusă obligația de plată a contribuțiilor nu pot fi calificate drept venituri comerciale din prestări de servicii întrucât transferul dreptului de proprietate asupra unui bun imobil nu poate fi în nici un caz inclus în operațiunile enumerate la art. 129 din Codul fiscal, prin care este definită sintagma de "prestări servicii". Din contră, potrivit Codului fiscal, transferul dreptului de proprietate este considerat, potrivit art. 128, o operațiune
de livrare de bunuri, care nu este inclusă în sfera operațiunilor din care pot să rezulte, potrivit art. 46 din Codul fiscal, venituri comerciale.
Totodată, veniturile obținute prin transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile nu pot fi calificate în mod evident ca fiind venituri din activități independente ca urmare a practicării unei meserii sau a exercitării unei profesii libere, în accepțiunea dată acestei noțiuni în alin. (3) al art. 46 din Codul fiscal.
Având în vedere aceste argumente, învederă că veniturile obținute de subsemnata din transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, au fost încadra te în mod vădit eronat și contrar prevederilor legale incidente în sfera veniturilor obținute din profesii libere și comerciale.
Subliniază faptul că CAS C. susține că a emis deciziile de impunere a căror anulare o invocam pe baza documentelor comunicate de ANAF, prin care au fost constate veniturile obținute de subsemnata, documente menite însă să constate bază de impunere pentru stabilirea de către ANAF a impozitelor datorate, dar care au fost întocmite cu nerespectarea prevederilor legislației fiscale incidente, dat fiind faptul că ANAF a realizat o încadrarea vădit eronată a veniturilor obținute de subsemnata din înstrăinarea imobilelor ca fiind venituri provenite din activități independente. În ciuda faptului că în decizia de impunere nr. 372972/1 se menționează că stabilirea contribuției datorată la Fondul Național Unic de A. Sociale de S. s-a realizat pe baza informațiilor comunicate de ANAF, nu este înlăturată lipsa de temeinicie a acestei decizii din perspectiva calificării eronate a veniturilor obținute de către recurenta, întrucât în conformitate cu dispozițiile art. 7 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "organul fiscal este îndreptățit săi examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului"; "organul fiscal are obligația să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, pentru corectarea declarațiilor sau li documentelor, ori de câte ori este cazul". În ipoteza în care s-ar accepta că organul emitent al deciziilor care fac obiectul prezentei contestații avea competenta materială de a stabili obligații de plată a contribuțiilor, nu doar de a proceda la executarea titlurilor care constată aceste creanțe, sunt incidente și prevederile Codului de procedură fiscală cu privire la obligațiile organului emitent raportat la emiterea deciziilor de impunere: astfel C. de A. de S. a J. C. avea potrivit art. 65 alin. (2) din Codul de procedură fiscală obligația de a motiva decizia de impunere pe bază de probe și constatări proprii. Așadar, în calitate de organ emitent al unei decizii de
impunere, pârâta nu poate susține că baza de impunere rezultă exclusiv și incontestabil din informațiile comunicate de ANAF.
Mai mult, motivele de nelegalitate și netemeinicie invocate de recurentă cu privire la deciziile de impunere pentru care a solicitat suspendarea executării trebuie coroborate de către instanța de judecata cu respectarea principiul securității juridice, pe deplin aplicabil în prezenta cauza, principiu în temeiul căruia cetățeanul trebuie sa fie protejat contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurități pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta risca s-a creeze. În condițiile în care este cel putin aparenta incadrarea gresita a veniturilor obtinute din transferul dreptului de proprietate în venituri provenind din profesii libere și comerciale, culminând cu faptul ca CAS C. în calitate de organ emitent al deciziilor de impunere isi invoca propria culpa, arătând ca a stabilit obligații fiscale în sarcina subsemnatei fără a respecta prevederile art. 65 alin. (2) din Codul de procedură fiscală cu privire la obligația de a motiva decizia de impunere pe bază de probe și constatări proprii, ci a pornit
de la informații comunicate de ANAF, nesupuse nici unei verificări, este în mod evident incalcat principiul securității juridice, a carei nerespectare determina necesitate a retinerii existentei unui caz bine justificat pentru a dispune suspendarea, astfel cum s-a retinut și în jurisprudența (Încheierea pronunțata de Curtea de Apel C. în sedinta publica din data de_, în dosarul nr._ ).
Nu în ultimul rând, arată ca exista un caz bine justificat și din perspectiva prevederilor cu caracter de soft law din cuprinsul Recomandării Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei R(89)/8, referitoare la protecția jurisdictionala provizorie în materie administrativa. Potrivit acestor prevederi, se solicita autorităților jurisdicționale competente ca, atunci - cand executarea unei decizii de impunere este de natura sa provoace daune grave, nejustificate raportat la incertitudinea cu privire la legalitatea actului administrativ, sa ia masuri provizorii corespunzătoare pentru a limita prejudiciile cauzate contribuabilului, o astfel de măsura oportuna fiind în prezenta cauza menținerea sentinței legale și temeinice de admitere a cererii de suspendare a executării deciziilor de impunere menționate.
b) Instanța a facut o interpretare și o aplicare gresita a legii și în ceea ce priveste aprecierea neîndeplinirii în prezenta cauza a conditiei existentei unei pagube iminente. Astfel, conform art. 2 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, paguba iminentă este un prejudiciu material, viitor și previzibil. Cunoaște împrejurarea potrivit căreia, referitor la cererea de suspendare a executării silite, instanța nu este învestită să antameze aspecte de fond însă este ținută să ia în considerare natura și seriozitatea argumentelor de fond invocate. Totusi, criticile invocate de subsemnata asupra legalității actelor administrativ-fiscale a căror suspendare a solicitat-o sunt pertinente, nu au un caracter pur formal și sunt de natură a pune sub semnul întrebării legalitatea și temeinicia acestor acte administrative.
Aprecierea instanței ca iminenta producerii unei pagube nu se prezuma, ci trebuie dovedita de catre reclamant care expune în cererea de chemare în judecata motive pur teoretice, fără sa fie dovedite în sensul producerii unei pagube, este în contradicție inclusiv cu ratiunea prevederii acestei conditii; suspendarea executarii trebuie sa fie necesara pentru prevenirea unei pagube iminente, elemente care se apreciază în mod firesc la nivel de principiu, dar prin raportare în concret la situația executării patrimoniului subsemnatei pentru o creanta bugetara avand un cuantum considerabil, în condițiile în care sunt invocate numeroase critici de nelegalitate, a caror pertinenta fundamenteaza o indoiala serioasa în privinta actelor administrativ - fiscale prin care s-au stabilit în sarcina subsemnatei contributii la FNUASS.
Cu privire la aceasta conditie, prin Decizia nr. 4349 pronunțata în dosar_ la data de_, I. Curte de C. și Justitie a retinut urmatoarele:
Conditia existentei unei pagube iminente esțe indeplinita prin prisma faptului ca decizia de impunere poate fi și a fost pusa în executare de catre organele fiscale, aceasta avand caracter de titlu executoriu. în aceste conditii, prin valoarea semnificativa a datoriei fiscale pretinse datorate și prin specificul executarii silite - care vizeaza patrimoniul personal al contribuabilului- este indubitabil ca exista o paguba iminenta. O eventuala executare silita a subsemnatei asupra intregii sume din cuprinsul deciziilor de impunere- debit principal și accesorii - este de natura sa duca la afectarea grava a situatiei mele economice. De asemenea, asa cum a aratat si în cererea de suspendare formulata, desfășurarea unei proceduri judiciare ulterioare pentru a se obtine intoarcerea executarii silite, precum și punerea efectiva in executare a unei astfel de solutii, nu s-ar bucura de garantii de celeritate suficiente, in timp ce
suspendarea executarii deciziilor de impunere nu ar genera nici pe departe prejudicii de aceeasi natura în sarcina organului fiscal.
În aceste condiții, este justă suspendarea executării deciziilor de impunere până la pronunțarea instanței de fond, pentru a evita obligarea recurentei la plata unei obligații fiscale, respectiv calcularea în continuare a accesoriilor, deși legalitatea și condițiile perceperii TVA nu este clară nici măcar pentru organele fiscale care au stabilit aceste obligații, fiind astfel confirmată temeinicia criticilor de legalitate formulate de subsemnata cu privire la decizia contestată.
Pentru sublinierea caracterului intemeiat al cererii de suspendare formulate în prezentul dosar, în sensul indeplinirii conditiilor existentei unui caz bine justificat și necesitatii prevenirii unei cauze iminente, arată ca intr-o cauza avand ca obiect suspendarea unor decizii de impuncre ernise de CAS pentru stabilirea obligatiilor de plata a contributiei la FNUASS raportat la venituri obtinute din transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile, catalogate eronat de catre organul emitent ca fiind venituri obtinute din profesii libere și comerciale, s-a admis cererea de suspendare formulata, instanta apreciind în mod corect ca sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 (Hotararea pronuntata de Tribunalul Cluj, în data de_, în dosarul nr._, avand ca obiect cerere de suspendare a executarii deciziilor de impunere ernise de parata CAS C. ).
În plus, în privința sentinței pronuntate în prezentul dosar arată că este incident motivul de nelegalitate prevăzut la art. 304 pct. 7 Cod Pr. Civ., raportat la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod Pr. Civ., avand în vedere faptul ca în motivarea hotărârii pronunțate prima instanța nu a aratat motivele de fapt și de drept pentru care nu a luat în considerare în analizarea îndeplinirii condiției existentei unui caz bine justificat toate criticile de nelegalitate invocate de catre recurenta, făcând exclusiv referire la necompetenta paratei de a emite decizii de impunere, motiv de nelegalitate pe care I-a inlaturat raportat la precizarile paratei cu privire la existenta Protocolului nr. 5283/_ incheiat intre CNAS și ANAF și dispozițiile art. 35 alin. 1 din Ordinul nr. 617/2007.
În acest sens, arată ca în analizarea îndeplinirii condiției existentei unui caz bine justificat, îndoiala serioasa asupra legalității actului administrativ trebuie sa rezulte în urma unei cercetări sumare a aparentei dreptului, pentru ca în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai masuri provizorii, nu este permisa prejudecarea fondului litigiului; totuși, chiar și în mod sumar, instanța trebuie sa procedeze la aceasta analiza de ansamblu a motivelor de nelegalitate pentru a aprecia daca exista o îndoiala serioasa asupra legalității actului, neputându-se limita la a concluziona ca nu exista un caz bine justificat pentru a dispune suspendarea, pronuntandu-se implicit asupra unui motiv de nelegalitate (respectiv necompetenta CAS de a emite decizii de impunere), dar fără sa facă referire la motivele pentru care nu a luat în considerare per ansamblu toate motivele de nelegalitate invocate, facand abstractie practic în cuprinsul motivarii de nelegalitatea deciziilor de impune re din perspectiva incadrarii vadit eronate a veniturilor obtinute din transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile în categoria veniturilor obtinute din profesii libere și comerciale.
Având în vedere aceste considerente, învederează nelegalitatea sentinței civile nr. 4514/2012 fiind incident și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 raportat la prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 Cod Pr. Civ., dat fiind faptul ca hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, respectiv nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței si, pentru care au fost înlăturate împrejurările invocate în cuprinsul cererii de suspendare referitor la existenta unui caz bine justificat și a unei pagube iminente, care fac
necesara suspendarea executării deciziilor de impunere. Pe cale de consecința, va solicitam modificarea sentinței care face obiectul acestui dosar în sensul admiterii cererii de suspendare a executării deciziilor de impunere nr. 369023/_ și 369023/2 din_, dat fiind faptul ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 raportat la art. 2 alin. 1 lit. ș și t din Legea nr. 554/2004.
Pe cale de consecința, recurenta solicită să se observe faptul ca sentința recurata nu este legala și temeinica și motiv pentru care solicită admiterea recursului și la modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii cererii de suspendare.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 27 decembrie 2012 (f.30-33) pârâta C. DE A. DE S. A J. C.
, a solicitat respingerea recursului formulat de acesta, ca fiind neîntemeiat și pe cale de consecința, menținerea ca temeinica și legala sentinței civile atacate.
În motivare pârâta a arătat că instanța de fond în mod corect a reținut faptul ca actul administrativ se bucura de prezumția de legalitate, care la rândul sau se fundamentează pe o prezumție de autenticitate și veridicitate. De asemenea a reținut faptul ca în considerarea principiului legalității actului administrativ și al executării din oficiu al acestuia suspendarea executării constituie o excepție.
Pentru a se putea dispune suspendarea executării actului administrativ, este necesar a fi îndeplinite doua condiții și anume cazul bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Tribunalul a reținut de asemenea ca asa cum s-a statuat în practica judiciara, existenta cazului bine justificat nu presupune prezentarea unor dovezi de nelegalitate evidenta, caci o asemenea cerinta și interpretare ar echivala cu prejudecarea fondului cauzei (I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3015/_ ).
Totodată în ceea ce privește condiția pagubei iminente pe care urma sa o sufere reclamanta, instanța de fond a reținut faptul ca reclamanta nu a dovedit împrejurările concrete vizând situația sa financiara care sa conducă la concluzia ca punerea în executare a deciziilor de impunere este de natura a-i provoca un prejudiciu material.
Mai mult, prin sentința pronunțata, tribunalul în mod corect a apreciat ca simpla contestare pe calea acțiunii în contencios administrativ a deciziilor de impunere nu este de natura sa dovedească împrejurarea ca reclamantei i s-ar putea produce o paguba iminenta în absenta suspendării acestor acte administrative, fiind necesara dovedirea acelor împrejurări de fapt care sa ateste iminenta producerii unui prejudiciu ca urmare a punerii în aplicare a unui act administrativ, ceea ce nu s-a probat insa în cazul de fata.
Referitor la competenta CAS C. de a emite acte decizii de impunere, menționează faptul ca au fost invocate excepții de nelegalitate a art.35 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, toate fiind respinse .
În acest sens menționează Decizia nr.3878 a Înaltei Curți de Justiție C. din_ pe care o anexam prezentei.
Totodată precizează faptul în temeiul Protocolului încheiat de către CNAS și ANAF cu nr.P5282/26._ /95896/30._ privind furnizarea datelor referitoare la persoanele care realizează venituri din profesii liberale, activități independente, din drepturi de proprietate intelectuale și a prevederilor art.35 alin. (1 ) din Ordinul nr.6 l 7/2007, CAS C. a fost abilitată să emită Decizii de
impunere privind obligațiile de plată la FNUASS, în baza informațiilor primite de la ANAF.
Potrivit dispozițiilor art.35 din Ordinul 617/2007, în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
In ceea ce privește afirmația reclamantei conform căreia în perioada 2009- 2011 a fost asigurata și a plătit contribuția în calitate de salariata precizam faptul ca potrivit prevederilor art.257 alin.3 din Legea nr.95/2006, în cazul persoanelor care realizează în același timp venituri de natura celor prevăzute la alin.2 lit.a)- e), alin. (2/ 1) și la ati.213 alin.2 lit.h, contribuția se calculează asupra tuturor acestor venituri.
Astfel, legiuitorul a prevăzut expres obligația platii contributiei atunci cand o persoana realizează în acelasi timp venituri din salarii și din activitati independente.
Fiind identificata în baza de date primita de la ANAF ca persoană care a realizat venituri din activitatea independentă, în termenul de prescripție a creanțelor fiscale, CAS C. a emis Decizia de impunere din oficiu nr.369023/l/ din_ pentru stabilirea contributiei datorate la FNUASS precum și Decizia de impunere din oficiu nr. 369023/2/ din_ pentru stabilirea de accesorii datorate la FNUASS.
Pârâta arată instanței faptul ca reclamanta a realizat venituri din profesii libere și comerciale în perioada 2009-2011, aferent carora are obligatia legala de a plati o contributie lunara catre FNUASS în forma unei cote procentuale care se aplica asupra veniturilor impozabile.
Astfel reclamanta avea obligatia de a depune declarațiile prevăzute de art.215 alin.3 din Legea nr.95/2006 și de OG 92/2003.
Prin urmare, în lipsa declaratiilor reclamantei stabilirea obligațiilor de plata s-au stabilit pe baza datelor preluate din ANAF, date care reflecta veniturile nete realizate de recurenta, detaliat pe fiecare sursa de venit.
Asa cum rezulta din datele preluate din baza transmisa de ANAF, reclamanta a fost identificata ca persoana cu venituri realizate din profesii libere și comerciale, iar raportat la aceste venituri CAS C. a stabilit obligația de plata catre FNUASS.
Astfel făcând aplicare dispozițiilor art.257 alin.2 și alin.3 din Legea nr. 95/2006 și a prevederilor art.o din Ordinul 617/2007 și tinand cont și de adeverințele de venit pentru perioada 2009-2011, eliberate Agenția Naționala de Administrare Fiscala în care se menționează ca reclamanta a obținut venituri din profesii libere și comerciale, rezulta fără putința de tagada faptul ca în mod corect CAS C. a stabilit obligațiile de plata pentru FNUASS în perioada 2009-2011.
În concluzie, recurenta avea obligația de a-si declara veniturile și de a plati în mod corespunzător contribuția, inca din anul 2009.
Având în vedere cele precizate, consideram ca nu exista împrejurări legate de starea de fapt și de drept de natura sa răstoarne prezumția de legalitate a actelor administrativ fiscale, iar în ceea ce privește condiția pagubei iminente, consideram ca reclamanta nu face dovada perturbării grave a desfășurării activității, ori prejudicierea grava a intereselor sale materiale.
Pentru motivele mai sus arătate, pârâta solicită instanței respingerea recursului formulat ca fiind neîntemeiat.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Conform art. 215 C.pr.fisc. contestația administrativă împotriva actului administrativ fiscal nu-i conferă caracter suspensiv de drept, recunoscându-i-se dreptul contestatorului de a cerere suspendarea pe cale judecătorească prin formularea unei cereri în conformitate cu dispozițiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, suspendarea fiind condiționată de plata unei cauțiuni până la 20% din valoarea sumei contestate, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani, o cauțiune de până la 2.000 lei.
Astfel fiind, corelând acest text legal cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, rezultă că pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ fiscal trebuie îndeplinite următoarele condiții: depunerea/consemnarea unei cauțiuni; existența unui act administrativ fiscal, parcurgerea procedurii administrative prealabile, prezența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.
Prima cerință stipulată anterior este îndeplinită în speță, având în vedere că instanța de fond a fixat cu titlu de cauțiune 10% din cuantumul sumei contestate (f. 43 dos. fond) astfel că suma de suma de 6.800 lei a fost consemnată la dispoziția instanței la societatea bancară CEC Bank SA Sucursala C. așa cum atestă actul (recipisa de consemnare) emis de bancă seria TA sub nr. 1740215/_ (f. 45 dos. fond) și chitanța nr. 5246643/1 din_ )f. 44 dos. fond).
În ceea ce privește a doua condiție este de notat că prin Deciziile de impunere din oficiu nr. 369023/1/_ și nr. 369023/2/_ emise de pârâtă s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 52.937 lei reprezentând contribuții la asigurările sociale de sănătate pe perioada 2009-2011 și respectiv 15.078 lei cu titlu de majorări și penalități de întârziere (f. 10-11 dos. fond).
Curtea reține că potrivit dispozițiilor art. 1 alin. 2 corelat cu art. 41, art. 43 și art. 86-87 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, decizia de impunere emisă de organul fiscal prin care se stabilesc impozite, taxe, contribuții și alte sume datorate bugetului general consolidat este susceptibilă de regimul prevăzut de art. 41 și art. 205 și urm. C.pr.civ.
Din această perspectivă și această condiție este îndeplinită în cauză.
Cu referire la condiția exercitării procedurii administrative prealabile ținând seama de calificarea dată de instanța de contencios constituțional (Decizia nr. 409/2004) și practica judiciară a Înaltei Curți se reține că în cauza procedura prealabilă a fost îndeplinită.
Astfel, Curtea reține că împotriva actului fiscal s-a formulat contestație întemeiată formal pe dispozițiile art. 205 și urm. C.pr.fisc. (f. 7-8 dos. fond) astfel că și această condiție este îndeplinită.
Cât privește condiția existenței cazului bine justificat, Curtea are în vedere în analiză sensul acestei expresii ce comensurează această condiție dată de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. Astfel conform art. 2 alin. 1 lit. t) din lege, prin cazuri bine justificate se înțelege împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.
Analizând această condiție prin prisma celor susținute de reclamantă și a dovezilor invocate în sprijinul acesteia, Curtea constată că stabilirea legalității actului administrativ fiscal ține de soluționarea contenciosului de legalitate.
Din această perspectivă, Curtea în aparență și în analiza acestei condiții nu poate statua că din împrejurările de fapt ori de drept ar rezulta aparența unei încălcări a legii cu atât mai mult cu cât recurenta reclamantă a invocat în sprijinul cererii de suspendare aceleași împrejurări care fac obiectul contestației formulată pe cale administrativă, așa cum de altfel a reținut întemeiat și instanța de fond.
Așa cum s-a statuat constant în practica judiciară: Simplele susțineri făcute în conținutul cererii de suspendarea executării actului administrativ-fiscal nu sunt suficiente pentru înlăturarea prezumției de legalitate de care se bucură actul, întrucât dispozițiile legale cuprinse în art. 2 alin.(1) lit. t) din Legea nr.554/2004 se referă, în mod expres, la împrejurări de fapt și de drept, iar nu la afirmațiile părților. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 2537 din 13 mai 2010).
Cât privește motivarea actului fiscal, Curtea are în vedere exigențele impuse de legea internă și de acte internaționale cu valoare de soft-law, respectiv Rezoluția Consiliului de Miniștri al Consiliului Europei nr. (77)31 cu privire la protecția individului în relația cu actele autorităților administrative, în special la Principiul IV din Rezoluție care impune ca în situația când actul administrativ este de o așa natură încât afectează în mod negativ, drepturile, libertățile sau
interesele, persoana vizată trebuie să fie informată cu privire la motivele care stau la baza actului.
Din această perspectivă, Curtea reține că decizia suspusă suspendării conține o anumită justificare legală și factuală a stabilirii contribuțiilor:
Astfel fiind, în cauză nu au putut fi decelate care sunt împrejurările de fapt și de drept care de la prima vedere și în aparență conduc la concluzia că ar exista o îndoială puternică și serioasă asupra legalității actului administrativ fiscal.
Aspectele de fapt și de drept reiterate și în recurs nu se pot constitui în elemente apte să conducă la reținerea ca întemeiată a acestei condiții câtă vreme analiza acestora implică o evaluare nu în aparență și sumar ci o analiză aprofundată unde sunt necesare probatorii și raționamente judiciare ce țin de controlul de legalitate în substanță a actului administrativ.
De aceea, Curtea reține că analiza făcută de instanța de fond asupra acestei condiții este pertinentă.
Cât privește ultima condiție, Curtea are în vedere circumstanțiere legală a acesteia în art. 2 alin. 1 lit. ș) din Legea nr. 554/2004 unde se arată că prin expresia pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.
Sigur, actul a cărui suspendare se solicită produce efecte executorii, practic reclamanta este obligată ca de îndată, voluntar, sau ulterior, în cel mai scurt timp, silit, să plătească sumele de bani reținute în cele două decizii de impunere din oficiu.
Cu trimitere la practica judiciară a Înaltei Curți, Curtea reține că: Executarea unei obligații bugetare, stabilită printr-un act administrativ fiscal care se bucură de prezumția de legalitate nu poate constitui prin ea însăși o pagubă, în sensul art.2 alin.(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Într-adevăr, din punct de vedere economic, orice diminuare a patrimoniului este echivalentă cu o pagubă, dar din punct de vedere juridic, paguba este reprezentată doar de o diminuare ilicită a patrimoniului. (ÎCCJ-SCAF, decizia nr. 2537 din 13 mai 2010).
Așa cum s-a arătat în jurisprudența CEDO prin aplicarea interpretării specifice acesteia și prin utilizarea noțiunilor autonome, procedurile jurisdicționale în materie fiscală sunt calificate ca acuzații în materie penală, ce intră sub incidența art. 6 din Convenție, ceea ce impune a se reține cu trimitere
la art. 6 parag. 2 care conferă garanții în această materie că nu se opune, în principiu, executării silite a unor sancțiuni fiscale înainte de obținerea unei hotărâri judecătorești definitive, dar într-o astfel de situație statul trebuie să-și exercite prerogativele sale în limite rezonabile și astfel să se asigure un just echilibru între interesele aflate în cauză.
Or, executarea actului administrativ de îndată, având în vedere considerentele ce preced, nu ar fi susceptibilă să destabilizeze justul echilibru prefigurat între interesul statului de a stabili și percepe sumele de bani cu titlu de creanță fiscală ori alte contribuții prezumate legal datorate pe baza unor acte prezumat valabile și interesul contribuabilului care are dreptul să-și păstreze patrimoniul fără a fi prejudiciat prin acte de executare puse sub semnul legalității.
Or, în cauză, executarea obligațiilor de natură fiscală a fost dispusă în baza unor acte administrative fiscale care se bucură de o puternică prezumție de legalitate, astfel că nici această condiție prevăzută de lege nu este îndeplinită.
Din această perspectivă, Curtea urmează să rețină că recursul formulat în cauză nu este fondat, sens în care întemeiat pe dispozițiile art. 14 și art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 215 C.pr.fisc. se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge recursul declarat de reclamanta K. G. împotriva sentinței civile nr. 4514 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o menține în întregime.
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||||
M. | D. | R. -R. | D. | L. | U. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. G. G.
