Decizia civilă nr. 387/2013. Anulare proces verbal de contravenție
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -NĂSĂUD
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ N r. 387/2013
Ședința publică din data de 13 Iunie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: B. L. T. JUDECĂTOR: M. A. P. JUDECĂTOR: L. D. E.
GREFIER: M. D.
S-a luat în examinare recursul declarat de recurentul U. ION, împotriva Sentinței civile nr. 9084/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._ și în contradictoriu cu intimații P. L. A M. B., M. B. -PRIN P. și P. M. B., având ca obiect plângere contravențională.
Recursul a fost reținut în pronunțare la data de 23 mai 2013, concluziile părților prezente au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L
Deliberând, constată:
Prin sentința civilă nr. 9084/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._ a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea contravențională formulată de petentul U. I., împotriva procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, nr.32977 din_, în contradictoriu cu intimata P. L. A M. B. și cu P. M. B. .
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr. 32977/_, emis de P. L. a municipiului B.
, petentul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 1.000 lei, reținându-se în persoana sa săvârșirea contravenției prevăzută de art. 26 lit. "a" din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, pentru amplasarea unei porți metalice pe calea de acces de lângă imobilul, de pe strada P., nr. 16, din B., fără a avea autorizație de construire, pe lângă sancțiunea principală a amenzii dispunându-se și sancțiunea complementară de desființare a porții.
Potrivit dispozițiilor art. 34 alin. 1 din OG nr. 2/2001, procesul-verbal de contravenție este supus controlului de legalitate și temeinicie al instanței.
Verificând, potrivit art. 34 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului-verbal de constatare a contravenției contestat, instanța a reținut că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu. Procesul-verbal de contravenție conține mențiunile privitoare la numele, prenumele și calitatea agentului constatator, denumirea și sediul contravenientului, descrierea faptei săvârșite, data comiterii acesteia și semnătura agentului constatator. Prin urmare, instanța apreciază că procesul-verbal de contravenție este legal, neidentificându-se niciunul dintre deficiențele care să îi atragă ineficacitatea în conformitate cu dispoziția legală antemenționată.
Privitor la excepția nulității procesului-verbal referitor la faptul că nu i s-a adus la cunoștință petentului, dreptul de a face obiecțiuni în momentul încheierii procesului-verbal:
Potrivit art. 16 alin. 7 din O.G. nr. 2/2001, în momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte mențiuni", sub sancțiunea nulității procesului-verbal.
Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. XXII din_ s-a soluționat cererea de recurs în interesul legii și s-a stabilit că în aplicarea dispozițiilor art. 16 alin. 7 din O.G. nr. 2/2001
nerespectarea cerințelor înscrise în art. 16 alin. 7 din actul normativ menționat atrage nulitatea relativă a procesului verbal de constatare a contravenției.
Din formularea textului citat rezultă că agentul constatator are obligația de aduce la cunoștință dreptul de a formula obiecțiuni numai în cazul în care contravenientul se află de față în momentul încheierii procesului-verbal. În cazul de față, instanța constată că procesul-verbal a fost încheiat în lipsa persoanei sancționate, fiind desemnat martor asistent d-na. Coman A. L.
, cu respectarea dispozițiilor art. 19 din O.G. nr. 2/2001, obiecțiunile petentului au fost expuse cadrul plângerii contravenționale, urmând a fi analizate de instanța de judecată, în cadrul procesului civil de față.
Prin urmare, instanța a apreciat că procesul-verbal de contravenție este legal, neidentificându-se niciunul dintre deficiențele care să îi atragă ineficacitatea în conformitate cu dispozițiile legale antemenționate.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art.
34 rezultă că procesul-verbal de constatare a contravenției face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară și sub condiția confirmării de către instanță în urma probelor administrate în contradictoriu.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Forța probantă a rapoartelor sau a proceselor-verbale este lăsată la latitudinea fiecărui sistem de drept, putându-se reglementa importanța fiecărui mijloc de probă, însă instanța are obligația de a respecta caracterul echitabil al procedurii în ansamblu atunci când administrează și apreciază probatoriul (cauza Bosoni v. Franța, hotărârea din 7 septembrie 1999).
Dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise, în măsura în care instanța respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare.
Astfel, în ce privește susținerea petentului, în sensul că actul sancționator contestat nu ar avea obiect, instanța reține că, fiind vorba despre o contravenție prevăzută de Legea nr. 50/1991 republicată, obiectul acesteia constă de fapt în încălcarea obligației edificării unei construcții numai în condițiile obținerii unei autorizații de construire și doar datorită faptului că agentul constatator nu l-a surprins pe petent în momentul executării porții metalice în discuție, nu înseamnă că nu se face responsabil de săvârșirea faptei contravenționale, existența acesteia nefiind condiționată de surprinderea în flagrant, poarta în discuție aparținea petentului, a fost amplasată pe calea de acces dintre cele două imobile cu un anumit scop, ceea ce îi poate conferi calitatea de subiect activ al contravenției. Mai mult, fiind vorba despre o contravenție de rezultat, fapta contravențională ca atare constă nu în executarea propriu-zisă a acțiunii, ci în nerespectarea obligației de a avea autorizație de construire.
În ce privește prescrierea dreptului intimatei de a aplica sancțiunea, nu se poate susține că termenul de prescripție curge da la data amplasării inițiale a porții, deoarece, așa cum rezultă din declarația martorei Bilegan E. (f.121), această poartă a fost de mai multe ori dezafectată și reamplasată de către petent, deși, conform înscrisurilor de la filele 94, 95, 102, 104 și 108 din dosar, petentului i s-a pus în vedere în mod repetat să o desființeze pentru că este neautorizată. Unul dintre momentele la care a fost dezafectată poarta, conform declarației martorei audiate, a fost în anul 2009, când au fost necesare efectuarea unor lucrări de renovare de către Direcția Județeană de Tineret și Sport, pe terenul învecinat, când a fost necesară folosirea forței de către P. L. pentru că petentul refuza să deschidă poarta și să permită accesul utilajelor. Atunci poarta a fost dezafectată, însă la foarte scurt timp petentul a reamplasat-o, deși i s-a pus în vedere că este în ilegalitate. Ulterior, pe lângă această poartă a fost autorizată și realizată și cealaltă poartă de către
numitul Ceaușu, pe baza autorizației nr. 506/_, iar în anul 2011 poarta neautorizată a petentului era în continuare acolo (f.113, 114, 118 și 119).
Privitor la prescrierea constatării și sancționării faptei, în cazul de față nu poate fi aplicabil art. 31 din Legea 50/1991, deoarece, fiind vorba de o contravenție la regimul construcțiilor, deci o contravenție continuă, data comiterii acesteia nu este momentul amplasării construcției, ci data constatării existenței acesteia de către organul constatator. Acest aspect se desprinde din prevederile art. 37 alin 5 din Legea 50/1991 conform căruia "Construcțiile executate fără autorizație de construire sau cu nerespectarea prevederilor acesteia, precum și cele care nu au efectuată recepția la terminarea lucrărilor, potrivit legii, nu se consideră finalizate și nu pot fi întabulate în cartea funciară. În această situație se aplică în continuare sancțiunile prevăzute de lege", iar conform prevederilor art. 13 alin 2, teza a doua din OG 2/2001, "Contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp".
Astfel, aspectele invocate de petent și probatoriul administrat în cauză - înscrisuri și declarația martorei audiate - nu sunt de natură să răstoarne prezumția de legalitate și temeinicie a procesului-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor, față de situația de fapt și de drept expusă, instanța a constatat că procesul-verbal contestat este legal și temeinic, iar sancțiunea aplicată este corect individualizată, astfel încât a respins plângerea în temeiul art. 34 din OG. nr. 2/2001, ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs, în termen legal, recurentul U. Ion
solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecând pricina, să se anuleze procesul verbal atacat ca fiind nelegal și netemeinic.
În motivare s-a arătat că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică, dată fără stabilirea adevărului în cauză. Prima instanță, urmare interpretării greșite a actului dedus judecății, ca și a probatoriului din dosar, a făcut aplicarea greșită a legii, astfel: cu toate că instanța nu are voie să se angajeze în apărătorul vreuneia din părțile dosarului, aceasta, în ciuda conținutului clar, expres al actului atacat, face, în ultimul alineat din pag. 3 a hotărârii atacate, interpretarea lingvistică a actului dedus judecății, "traducând" verbul "a executa" cu "a amplasa", reținând că a fost sancționată legal, pentru că a săvârșit contravenția de a amplasa o poartă metalică pe o cale de acces, la data controlului.
Raportat la conținutul procesului-verbal atacat, așa cum acesta a fost redactat, se susține în continuare că dosarul nu are obiect, recurentul nu a fost sancționat pentru că ar fi amplasat o poartă metalică, ci, în mod indubitabil, pentru că a executat poartă metalică, la data controlului, ceea ce nu corespunde realității.
Se susține aceasta, pentru că un astfel de proces-verbal are putere/relevanță juridică de sine- stătătoare, prin sine însuși, fiind un act administrativ fără a necesita acte adiționale, acte de interpretare.
Or, pentru "explicarea" procesului-verbal în cauză, pârâții au formulat întâmpinări, prin care au deslușit, explicat, descris fapta sa, completând astfel, respectivul proces-verbal, ceea ce este contrar legii, fapt ce ar conduce la vulnerabilitatea, la lipsa puterii de sine-stătătoare a unui astfel de act.
Disp. art. 16(1) și 17/OUG nr. 2/2001 sunt imperative în acest sens, agentul constatator având obligația să descrie complet și în concret fapta și circumstanțe le care au condus la calificarea respectivei fapte ca fiind contravenție, tocmai pentru a da posibilitatea instanței să cerceteze și să stabilească legalitatea și justețea sancțiunii, ceea ce nu s-a întâmplat în actul atacat.
De asemenea, agentul constatator era obligat să indice data concretă a săvârșirii faptei de "a executa poartă metalică", cu atât mai mult cu cât era și este perfect vizibil că poarta era veche, purtând semnele timpului: vopsea căzută, pete de rugină etc.
Din acest punct de vedere procesul-verbal atacat este nul absolut. Recurentul nu înțelege în baza căror probe, prima instanță a constatat și a reținut, în mod nereal, că poarta în cauză a fost amplasată pe o cale de acces, atâta vreme cât a probat că terenul în cauză a avut și are categoria de folosință "curți, construcții" așa cum rezultă din extras CF nr.56460/Bța, cad. 56460.
Oricum, niciodată nu a existat o cale de acces între imobilele aparținând recurentului și vecinilor, fam. Ceaușu, cei din urmă, beneficiind de două căi de acces la proprietatea lor, prin strada
P., dintotdeauna.
Așadar, poarta nu împrejmuiește vreo cale de acces între două imobile și niciodată, niciun vecin, nu a folosit poarta noastră, în niciun fel.
Este, însă, fără putință de tăgadă că terenul împrejmuit cu poarta, în partea dinspre râul B.
, a fost folosit de recurenți din anul 1977, de când l-a folosit cu chirie, ulterior, proprietari tabulari, uzând în mod exclusiv de această poartă.
Așa cum a arătat și în fața Judecătoriei, probabil că, imobilul ar fi putut deveni și cale de acces, dacă Judecătoria Bistrița și, ulterior Tribunalul B. -Năsăud, n-ar fi desființat definitiv și irevocabil, Ordinul nr. 73/2010 al Prefectului jud. BN, prin care acesta i-a atribuit în mod abuziv, în proprietate fam. Ceaușu și terenul în suprafață de 306mp (din totalul de 787mp, anterior, le-a mai atribuit 481 mp) cel împrejmuit cu respectiva poartă.
Se arată asta, deoarece P. mun. B., imediat după emiterea Ordinului, în ciuda faptului că terenul era în litigiu, a emis în favoarea fam. Ceaușu autorizație de construire/instalare împrejmuire și poartă nr. 506/_, ulterior acordului nr. 67099/_, de realizare a acestora.
Se arată că, nici în prezent, P. nu a emis dispoziție de desființare poartă pt. fam. Ceaușu, în ciuda sentinței definitive de anulare ordin.
Recurenții au instalat poarta în anul 1989 în baza acordului scris al Prim. mun. B. .
Adresei nr. 215/1989.
Esențial și util cauzei este să arate că, din 1989, la zi, nu a modificat/înlocuit/desființat/remontat etc. altă poartă, aceasta, atât în ceea ce privește structura fixă cei doi stâlpi laterali de prindere/susținere, cât și partea mobilă - cele două uși, fiind aceleași.
Acest adevăr a fost mărturisit primei instanțe și de martora Bilegan, însă prima instanță a reținut greșit că poarta a fost dezafectată și reamplasată de mai multe ori, de recurent.
Este real că, în mod abuziv, P. și P. mun. B., în toamna 2009, au tăiat lacătele și au deschis poarta forțat, demontând ușile acesteia și sprijinindu-le de un perete, pentru a pătrunde cu utilaje - camion etc, la anexa fostei P. icarii a orașului, aflată lângă terenul recurenților.
Dar, tot atât de real este că, aceiași muncitori, la terminarea lucrului, le-au reinstalat în stâlpii de fixare ai porții, acest aspect neechivalând cu "executare poartă metalică", faptă pentru care recurentul a fost sancționat contravențional.
Așadar, anul instalări porții -1989, este motivul pentru care a invocat și susținut prescrierea dreptului pârâților de a constata contravenția și de a-l sancționa, în speță nefiind îndeplinite cond. art. 31 din Legea nr. 5/1991.
Se precizează că și în prezent, partea fixă a porții, respectiv, cei doi stâlpi de prindere/sprijin uși, se află în același loc în care au fost instalați de recurent în anul 1989, ușile fiind ridicate, însă, de primar și transportate nu se știe unde, motiv pentru care a formulat plângere penală împotriva acestuia pentru distrugere și furt.
În concluzie este de netăgăduit faptul că recurentul nu a amplasat vreo poartă fără autorizație de construire, poarta instalată în anul 1989, cu acordul primăriei mun. B., fiind aceeași de-a lungul timpului, inclusiv, la data la care s-a dres procesul-verbal atacat.
Pârâtul P. mun. B. a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și menținerea, ca temeinică și legală a sentinței recurate.
În motivare s-a arătat că în mod corect instanța de fond a reținut următoarele aspecte: în ceea ce privește susținerea petentului cum că actul sancționator contestat nu ar avea obiect, instanța a reținut că, fiind vorba despre o contravenție prevăzută de legea nr. 50/1991 republicată, obiectul acesteia constă de fapt în încălcarea obligației edificării unei construcții numai în condițiile existenței unei autorizații de construire și doar datorită faptului că constatator nu l-a surprins pe petent în momentul executării porții metalice în discuție, nu înseamnă că nu se face responsabil de săvârșirea faptei contravenționale, existența acesteia nefiind condiționată de surprinderea în flagrant, poarta în discuție aparținea petentului, a fost amplasată pe calea de acces dintre cele două imobile cu un anumit scop, ceea ce îi conferă calitatea e subiect activ al contravenției. Mai mult, fiind vorba despre o contravenție de rezultat, fapta contravențională ca atare constă nu în executarea propru-zisă a acțiunii, ci în nerespectarea obligației de a avea autorizație de construire.
În ceea ce privește prescrierea dreptului organului constatator de a aplica sancțiunea, instanța a reținut în mod corect că nu se poate susține că termenul de prescripție curge de la data amplasării inițiale a porții, deoarece așa cum rezultă și din declarația martorei care a fost audiată în cauză, această poartă a fost de mai multe oh dezafectată și reamplasată de către petent, deși i s-a pus
în vedere în mod repetat să o desființeze, deoarece este neautorizată. Unul dintre momentele la care a fost dezafectată poarta, a fost în anul 2009, aspect dovedit prin probele administrate în cauză, însă la scurt timp petentul a reamplasat-o, deși i s-a pus în vedere că este în ilegalitate.
Așa cum în mod corect a reținut instanța de fond, însușindu-și argumentele invocate, privitor la prescrierea constatării și sancționării faptei, în cazul de față nu poate fi aplicabil art. 31 din legea nr. 50/1991, deoarece, fiind vorba despre o contravenție la regimul construcțiilor, deci o contravenție continuă, data comiterii acesteia nu este momentul amplasării construcției, ci data constatării acesteia de către organul constatator, aspect care se desprinde din prevederile art. 37, alin. 5 din Legea nr. 50/1991.
În ceea ce privește motivele de recurs formulate, arătăm următoarele: J - contrar susținerilor petentului, instanța de fond nu s-a erijat în apărătorul nici uneia dintre părțile din litigiu, și nu a procedat la nici o interpretare lingvistică a conținutului procesului verbal, ci la o corectă interpretare și aplicare a prevederilor legale aplicabile în cauză. În mod corect instanța a reținut faptul că petentul se face responsabil de săvârșirea faptei contravenționale, chiar dacă nu a fost surprins în timpul executării porții metalice în discuție, existența contravenției nefiind condiționată de surprinderea în flagrant.
Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei nu s-a procedat la completarea procesului verbal de contravenție, ci au fost formulate doar apărări, susținute cu probele solicitate, încuviințate și administrate ca atare. Aceste probe au venit să susțină și să confirme forța probantă a procesului verbal de contravenție, care se bucura oricum de o prezumție de adevăr ce putea fi răsturnată doar prin probe care să facă dovada contrară. Or, în cazul de față, nu au fost administrate probe care să răstoarne prezumția de legalitate sau temeinicie a procesului verbal contestat.
Deși petentul susține contrariul, apreciem că fapta contravențională a fost în mod corect și suficient descrisă în procesul verbal de contravenție, raportat la prevederile legale incidente în cauză, respectiv OG nr. 2/2001 si Legea nr. 50/1991 republicată.
Faptul că în cuprinsul sentinței contestate se menționează că poarta în discuție a fost amplasată pe calea de acces dintre cele două imobile de pe strada P., nu este un argument pentru admiterea recursului, deoarece existența contravenției, prin conținutul ei obiectiv - care a și fost dovedită ca atare - nu depinde de locul unde se afla poarta, ci de faptul că a fost amplasată si reamplasată fără autorizație de construire. Referirile petentului la alte dosare soluționate de instanțele judecătorești cu privire la terenul unde s-a aflat poarta în discuție nu au nici o relevanță în prezenta cauză, având ca obiect plângere contravențională împotriva unui proces verbal de contravenție.
Petentul susține că poarta metalică în cauză a fost instalată în anul 1989 ca urmare a Adresei de acord nr. 215/_ emisă de consiliul P. ular al municipiului B., motiv pentru care, pe de o parte se poate considera că poarta este autorizată, iar pe de altă parte că s-ar fi prescris dreptul organului constatator de a aplica sancțiunea pentru fapta constatată. Cât privește respectivul acord, se poate remarca observând conținutul acestuia că este vorba despre un acces provizoriu doar pentru aprovizionarea cu combustibil, și cu condiția neafectării pe timpul existenței a imobilelor învecinate și a amenajărilor exterioare existente în zonă. Acestui acord nu i se poate da valoarea unei autorizații de construire în sensul legii aplicabile în prezent, mai ales că petentul nu justifică nici o calitate în ceea ce privește terenul pe care este amplasată construcția în prezent terenul aparține domeniului public al municipiului B. .
În ceea privește prescrierea aplicării sancțiunii, se arată că nu se poate susține că termenul de prescripție curge de la data amplasării inițiale a porții, deoarece această poartă a fost de mai multe ori dezafectată și reamplasată de către petent, deși i s-a pus în vedere în mod repetat să o desființeze pentru că este neautorizată. Unul dintre momentele la care a fost dezafectată poarta, a fost în anul 2009, când au fost necesare efectuarea unor lucrări de renovare de către Direcția Județeană de Tineret și Sport, la fațada posterioară a imobilului, când a fost necesară folosirea forței de către P.
L. pentru ca petentul refuza să deschidă poarta și să permită accesul utilajelor și instalarea schelelor necesare. Atunci poarta a fost dezafectată, însă la foarte scurt timp petentul a reamplasat- o, deși i s-a pus în vedere că este în ilegalitate. Ulterior a fost autorizată și realizată și cealaltă poartă de către d-l Ceaușu, pe baza autorizației nr. 506/_, timp în care, respectiv în anul 2011, poarta neautorizată a d-lui U. se afla în același loc.
Raportat la cele expuse mai sus, se apreciază că motivele arătate de petent nu sunt de natură să atragă modificarea sentinței pronunțată de instanța de fond și nu aduce nici un alt element nou în probațiune.
În drept s-au invocat disp. art. 115 C. pr. Civ., art. 1 și art. lit. a). 26 Legea nr. 50/1991 republicată privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, O.G. nr. 2/2001 cu modificările și completările ulterioare.
Tribunalul, examinând în baza prev. art. 304 și 3041Cod procedură civilă hotărârea atacată, atât prin prisma motivelor de recurs invocate, cât și din oficiu, constată că aceasta este temeinică și legală, nefiind dat nici un motiv de casare sau modificare a hotărârii, pentru considerentele ce vor fi relevate:
Susținerile recurentului in sensul că actul sancționator contestat nu ar avea obiect, sunt nefondate, deoarece din conținutul acestuia rezulta ca sancțiunea contravențională a fost aplicată pentru săvârșirea contravenției prevăzută de art. 26 lit. "a" din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, respectiv pentru fapta de a amplasa o poarta metalică pe calea de acces de lângă imobilul de pe strada P. nr. 16 din B., fără a avea autorizație de construire.
Împrejurarea că, în cuprinsul sentinței contestate se menționează că poarta în discuție a fost amplasată pe calea de acces dintre cele două imobile de pe strada P., nu este un argument pentru admiterea recursului, deoarece existența contravenției, prin conținutul ei obiectiv, nu depinde de locul unde se afla poarta, ci de faptul că a fost amplasată fără autorizație de construire.
Corect a reținut prima instanța ca probele administrate in cauza au relevat ca poarta a fost de mai multe ori dezafectată și reamplasată de către recurent, deși acestuia i s-a pus în vedere în mod repetat să o desființeze pentru că este neautorizată (înscrisurile de la filele 94, 95, 102, 104 și 108 din dosarul de fond) si ca aceasta a fost dezafectată si în anul 2009, când s-au efectuat lucrări de renovare de către Direcția Județeană de Tineret și Sport, pe terenul învecinat, fiind necesară folosirea forței de către P. L. pentru că petentul refuza să deschidă poarta și să permită accesul utilajelor. La acel moment poarta a fost dezafectată, însă la data constatării contravenției, aceasta era reamplasată ( declarația martorei Bilegan E. - filele 121-122 din dosarul de fond). Ulterior, pe lângă această poartă a fost autorizată și realizată și cealaltă poartă de către numitul Ceaușu, pe baza autorizației nr. 506/_, iar în anul 2011 poarta neautorizată a petentului era în continuare acolo (f.113, 114, 118 și 119- dosar fond).
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 7/2000, pronunțată asupra recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțe conform art. 329 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă, a stabilit că, în cazul construcțiilor în curs de executare, data săvârșirii faptei este data constatării contravenției, iar în cazul construcțiilor finalizate fapta se consideră săvârșită la data terminării construcției.
Având in vedere cele relevate mai sus, tribunalul apreciază că, contrar susținerilor recurentului, nu a intervenit prescrierea aplicării sancțiunii contravenționale, deoarece, poarta a fost reamplasată ulterior momentului dezafectării din anul 2009, iar contravenția a fost constatată la data de_ .
Din perspectiva conținutului laturii obiective a contravenției reținute in sarcina recurentului nu au relevanta apărările acestuia cu privire la natura juridica a terenului unde s-a aflat poarta în discuție si nici litigiile generate de terenul unde a fost amplasata poarta.
Recurentul a mai susținut că poarta metalică a fost instalată în anul 1989 ca urmare a Adresei de acord nr. 215/_ emisă de consiliul P. ular al municipiului B., insa, tribunalul retine ca acordul a vizat un acces provizoriu acordat doar pentru aprovizionarea cu combustibil, și cu condiția neafectării pe timpul existenței a imobilelor învecinate și a amenajărilor exterioare din zonă. Acestui acord nu i se poate da valoarea unei autorizații de construire în sensul Legii nr. 50/1991.
Raportat la cele reținute mai sus, tribunalul, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 Cod proc. civilă, va respinge recursul ca fiind nefondat.
În temeiul art. 274 raportat la art. 298 și art.316 Cod proc. civilă, tribunalul va respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul U. I. , domiciliat în B., str. P.
, nr.16, ap.2, jud. B. Năsăud, împotriva sentinței civile nr. 9084/2012 pronunțată de Judecătoria Bistrița în dosar nr._ .
Respinge cererea recurentului de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică azi,_ .
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | GREFIER, | |||
B. L. T. | M. | A. P. | L. D. | E. M. D. |
Red/dact: BLT/HVA
_ /2 ex
Jud. fond: B. V
