Decizia civilă nr. 4402/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4402/2013
Ședința publică de la 18 Aprilie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE L. U.
Judecător M. D. Judecător R. -R. D. Grefier M. T.
S-a luat în examinare - în vederea pronunțării - recursul formulat de pârâta A. F. P. A M. C. N., împotriva sentinței civile nr. 13827/2012, pronunțată de Tribunalul Cluj, în dosarul nr._, în contradictoriu cu reclamantul R. T. V. și pârâta D. G. A F. P. A J. C., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că la data de_, reclamantul intimat R. T. V. a depus la dosar concluzii scrise.
Se constată totodată faptul că prin încheierea de ședință din data de_ s-au consemnat atât mersul dezbaterilor, cât și concluziile orale ale părților, încheiere ce face parte din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 13827 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., a fost admisă acțiunea formulată de reclamantul R. T. V. în contradictoriu cu pârâții D. G. A F. P. C. și A. F.
A M. C. N. și în consecință s-a anulat Decizia nr. 131/2012 emisa de DGFP C. și Decizia de impunere nr. 1. din_ emisă de pârâta a A. F. P. C. -N. .
Au fost obligată pârâtele la plata cheltuielilor de judecata în suma de 39,03
lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
La data de_ a fost emisa Decizia nr.131 pentru soluționarea
contestației formulată de reclamant împotriva Deciziei de impunere nr. 1.
/2011 prin care s-a respins ca neîntemeiată contestația acestuia (filele 7-14 dosar).
La data de_, reclamantul a depus la organul fiscal teritorial, Declarația privind venitul estimat pe anul 2011, cod 220, și Actul adițional nr.1 Contractul de locațiune nr.101/_ cu SC Profi Rom Food SRL, cu începere din data de_, în care, la art.3 (fila 50 dosar) se stipulează:
"Locatarul va plăti locatorilor pe întreaga perioadă a contractului o chirie trimestrială reprezentând un procent de 3% din cifra de afaceri (fără TVA) a locatarului realizată de locatar în cadrul spațiului închiriat";.
În Declarația de venit estimat pe anul 2011, la Cap.";Venit estimat"; reclamantul a menționat "3% din cifra de afaceri";, fără ca, la rd.1, 2 și 3 din declarație reprezentând "venit brut estimat";, "cheltuieli deductibile estimate"; și
"venit net estimat
";, să înscrie vreo sumă în lei, deși formularul declarației privind venitul estimat, prevede completarea acestora în lei.
Suma de 30.000 lei, exprimată la rubrica "venit brut estimat"; a fost ulterior completată de contribuabil, la data de_, ca urmare a solicitării A.F.P. C. -N.
, în baza adresei nr.32260/_, însoțită de adresa nr._ 1/_ emisă de Biroul metodologie și asistența contribuabili înregistrată sub nr.32260/_, urmare transmiterii de către A.F:P. C. -N., a documentelor depuse de reclamant sub nr.29071/_ .
În conformitate cu prevederile art.62 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani si/sau echivalentul în lei al veniturilor în natura și se stabilește pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat intre părți pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei. Conform normelor metodologice pentru aplicarea art. 62 din Codul fiscal, aprobate prin HG nr.44/2004, cu modificările și completările ulterioare, venitul net se determina ca diferența dintre sumele reprezentând chiria prevăzută în contractul încheiat intre părți, și cota de cheltuiala forfetara de 25%, reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului. Pentru recunoașterea deductibilității cheltuielii stabilite forfetar, proprietarul nu este obligat sa prezinte organului fiscal documente justificative suplimentare. în accepțiunea dată de norme, cheltuiala deductibila aferenta venitului, stabilita în cota forfetara de 25% aplicata la venitul brut, reprezintă uzura bunurilor închiriate și cheltuielile ocazionate de întreținerea și repararea acestora, impozitele și taxele pe proprietate datorate potrivit legii, și altele asemenea care generează sensul acestei prevederi din Codul Fiscal. Potrivit acestui scop, Agenția Naționala de Administrare Fiscala nu are competenta de a interveni intr- un contract de închiriere încheiat intre părți și astfel nu poate sancționa contribuabilul peste raționamentul exprimat de Codul fiscal și normele metodologice de aplicare.
Stabilirea chiriei sub forma unui procent din cifra de afaceri a locatarului nu poate exclude aplicabilitatea dispozițiilor legale care îndreptățesc contribuabilul să solicite și să beneficieze de aplicarea deductibilității cotei forfetare de 25% aferente venitului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta A. F. P. C.
-N.
, solicitând admiterea recursului, desființarea sentinței civile recurate iar în urma rejudecării sa pronunțați o hotărâre de respingere a acțiunii, pentru următoarele
In fapt, prin Sentința civila nr.13827/2012 pronunțata în ședința publica din_ a fost admisa acțiunea formulata de reclamantul R. T. V. și în consecința s-a dispus anularea Deciziei nr.13112012 emisa de DGFP C. și Deciziei de impunere nr.1. din_ emisa de AFP C. N. .
Pentru a dispune astfel, instanța fondului a apreciat ca Agenția Naționala de Administrare Fiscala, nu are competenta de a interveni intr-un contract de închiriere încheiat intre părți și astfel nu poate sancționa contribuabilul peste raționamentul exprimat de Codul fiscal și normele metodologice de aplicare, iar stabilirea chiriei sub forma unui procent din cifra de afaceri a locatarului nu poate exclude aplicabilitatea dispozițiilor legale care îndreptățesc contribuabilul sa solicite și sa beneficieze de aplicarea deductibilității cotei forfetare de 25% aferente venitului.
Instanța fondului a analizat cu superficialitate situația dedusa judecații și ca o consecința lipsește cu desavarsire motivarea în drept a aprecierii emise.
Problema în discuție era, daca reclamantul care a realizat venituri în anul 2011 dintr-un contract de locațiune, avea posibilitatea conform legii, de a declara aceste venituri "in procente din cifra de afaceri " respectiv de a stabili momentul
la care trebuia exprimata opțiunea, în conformitate cu prevederile legale, pentru a beneficia de deductibilitatea cotei forfetare de 25% aferente venitului.
Astfel, conform art.62, alin.I-3 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare,
"ART 62 (1) Venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură și se stabilește pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părți pentru fiecare an fis cal, indiferent de momentul încasării chiriei sau arendei. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispozițiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a altui deținător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă. […].
Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Prin excepție de la prevederile alin. (1) și (2), contribuabilii pot opta pentru determinarea venitului net din cedarea folosinței bunurilor în sistem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. "
Se observa cu ușurința din simpla lecturare a art.62 mai sus redat, faptul ca venitul brut care urmează a fi declarat de către contribuabil conform legii trebuie exprimat în lei .
In aplicarea prevederilor art.62(2) Cod fiscal, H.G.nr.44/ 2004 pentru aprobarea Normele metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal precizează la pct.138 și 139 următoarele :
Venitul net se determină ca diferența dintre sumele reprezentând chiria/arenda în bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură,
prevăzute în contractul încheiat între părti, și cota de cheltuială forfetară de 25%, reprezentând cheltuieli deductibile aferente venitului.
Pentru recunoașterea deductibilității cheltuielii stabilite forfetar proprietarul nu este obligat să prezinte organului fiscal documente justificative.
Analizând, toate aceste prevederi legale se poate constata cu ușurința ca atat venitul brut cat și venitul net, este obligatoriu a fi înscris de către contribuabil în declarație, prin exprimare în lei și nu în procente .
In caz contrar, fiind evident ca atat contribuabilul cat și organul fiscal sunt în imposibilitate de a calcula suma datorata conform legii ca și plata anticipata, deoarece nu se poate calcula o suma prin aplicare de "procent la procent" și nici de a calcula cota forfetara de 25%, deci tot un procent aplicat la un alt procent !?
De asemenea, potrivit ,,ART 82
(2) Plățile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent pe fiecare sursă de venit, luându-se ca bază de calcul venitul anual estimat sau venitul net realizat în anul precedent, după caz, prin emiterea unei decizii care se comunică contribuabililor, potrivit legii. [...]. Plățile anticipate pentru veniturile din cedarea folosinței bunurilor, cu excepția veniturilor din arendă, se stabilesc de organul fiscal astfel:
pe baza contractului încheiat între părți; sau
pe baza veniturilor determinate potrivit datelor din contabilitatea în partidă simplă, potrivit opțiunii.
[ ...]
Este de observat, ca potrivit reglementarii legale mai sus arătate, organul fiscal are obligația de a emite o decizie de impunere pentru plăți anticipate iar acestea se stabilesc pe baza contractului încheiat intre părți.
Or, daca în contractul de închiriere este înscris doar un procent dintr-o cifra de afaceri, organul fiscal este din nou pus în imposibilitate de a-si îndeplini în conformitate cu legea competentele legale.
In consecința, prin modul în care contribuabilul a ales sa încheie acest contract de închiriere (act adițional), organul fiscal a fost pus în imposibilitatea de a stabili platile anticipate datorate pe anul 2011, pe baza cotelor forfetare de cheltuieli, conform art.82(2), lit.a) Cod fiscal, respectiv pe baza contractului încheiat între parti, singura modalitate legala și obligatorie de stabilire a platilor anticipate, în cazul de fata, fiind cea prevazuta de art.82(2), lit.b) Cod fiscal ,.pe baza veniturilor determinate potrivit datelor din contabilitatea În partidă simplă, potrivit opțiunii. "
Pe de alta parte, refuzând sa modifice contractul și declarația 220, la data depunerii -_, prin înscrierea în acestea a unei sume în lei, deși determinarea venitului net din cedarea folosinței bunurilor în sistem real, nu este obligatorie, ci opționala, s-a impus stabilirea platilor anticipate în sistem real, pe baza datelor din evidentele conta bile ale contribuabilului, asa cum au fost declarate de catre acesta.
Iar potrivit art.S1 (2) Cod fiscal, opțiunea de a determina venitul net pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă este obligatorie pentru contribuabil pe o perioadă de 2 ani fiscali consecutive, neexistând posibilitatea legala de a modifica aceasta opțiune la un interval de 2 luni, cum în mod gresit s- a apreciat.
Așadar în opinia recurentei, în mod nejustificat și nelegal instanța fondului a apreciat ca ANAF nu are competenta de a interveni intr-un contract de închiriere. Este real acest fapt.
Într-adevăr ANAF nu are competenta și nici nu a încercat sa intervină intr- un astfel de contract, insa apare ca evident faptul ca printr-o astfel de abordare a situației se poate crea un grav precedent și ambele părți, atât contribuabilul cat și organul fiscal, sunt aduse în situația de a fi în imposibilitate practica sa calculeze conform legii obligațiile datorate la bugetul de stat.
Pentru motivele arătate, apreciază ca sentința civila nr.13827/2012 pronunțata de Tribunalul Cluj în data de_, este data cu încălcarea prevederilor legale.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 4 aprilie 2013 reclamantul T. R.
a solicitat respingerea recursului formulat de către A. F. P. A M.
C. -N. ca neîntemeiat, cu consecința menținerii ca legala și temeinica a Sentinței civile nr. 13827/2012 a Tribunalului C., pronunțata în ședința publica din data de_, în considerarea argumentelor expuse în cele ce urmează;
În motivare reclamantul a arătat că mai întâi, sentința civila nr. 13827/2012 a Tribunalului C. este legala și temeinica fiind pronunțata cu respectarea tuturor normelor juridice procedurale incidente, după o aprecierea temeinica a probelor din dosar și o analiza minuțioasa a solicitărilor părților, transpunându-se intr-o radiografie fidela a stării de fapt existente. Aceste aspecte se pot ușor constata din analiza istoricului probațiunii în cauza.
Apoi, fata de critica legata de analiza superficiala a situației deduse judecații, insista asupra faptului ca însăși art. 62 alin. 2 din Codul fiscal prevede în mod clar ca: Venitul net din cedarea folosinței bunurilor se stabilește prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut. Textul menționat creează un drept subiectiv la deducerea cotei forfetare de 25% de care organele fiscale nu au ținut cont!
Recurenta arata ca prin maniera de indicare a venitului brut estimat la 3% din cifra de afaceri ar fi pusa în imposibilitatea de a stabili obligațiile datorate la bugetul de stat. în aceasta situație, nu recurenta este competenta a stabili obligații fiscale de plata, ci DGFP C. .
Oricum, așa cum reiese din Declarația 220 de la fila 24 din dosarul de fond, subsemnatul am depus aceasta Declarație în care am arătat ca venitul brut
estimat e 3% din cifra de afaceri ::::: 30.000 de lei. Din moment ce clauza contractuala privind stabilirea chiriei trimitea la procentul de 3% din cifra de afaceri, era firesc ca mai întâi sa menționez în Declarație aceasta situație.
Astfel, așa cum a arătat în concluziile orale, respectiv concluziile noastre scrise, existau 2 variante de determinare a cotei forfetare de 25% aferente venitului realizat. Prima, în măsura în care s-ar fi luat în considerare procentul de 3%, care era determinabil din moment ce eu depuneam Adresele cu sumele realizate (cu privire la care se aplica procentul de 3% potrivit Contractului de închiriere nr. 101/2011 și Actului adițional nr. 1) primite de la chiriașul Profi Rom Food SRL, trebuia sa beneficiez de cota forfetara de deducere de 25%!
A doua varianta, daca s-ar fi avut în vedere suma de 30.000 lei înscrisa pe aceeași Declarație 220 privind venitul estimat, este evident ca trebuia sa beneficiez de cota forfetara de deducere de 25%, determinarea fiind cu atât mai facila!
Deși putea acționa intr-o varianta sau alta, în vederea stabilirii obligațiilor de plata cu respectarea drepturilor noastre fiscale, unilateral și inexplicabil, DGFP-ul a stabilit impozitul datorat din venitul brut fara a considera și a asigura recunoașterea deductibilității. Aceasta scuza, readusa în prim-plan odată cu promovarea recursului nu poate fi acceptata!
Contractul de închiriere nr. 101/2011 și Actului adițional nr. 1 și Situația lunara a chiriei erau depuse la DGFP C. . Nu exista niciun impediment legal pentru aplicarea art. 62 alin. 2 Cod fiscal și recunoașterea deductibilității cotei forfetare de cheltuieli de 25% la care am dreptul potrivit legii fiscale!
Chiar daca recurenta susține ca venitul brut se exprima în lei și nu în procente, din moment ce venitul de 3% e determinabil, iar în dreapta acestei mențiuni se înscrie suma aproximativa de 30.000 lei, e clar ca determinarea acestuia și aplicarea cotei de cheltuieli de 25 % e perfect posibila. în concreto, ținându-se seama de mențiunile cuprinse în Declarația privind venitul estimat 220 depusa de catre subsemnatul, recunoașterea deductibilității cotei forfetare de cheltuieli de 25% era obligatorie!
Conclusiv, pentru motivele indicate, solicită să se dispună respingerea Recursului formulat de catre A.F.P. C. -N. ca neîntemeiat, cu consecința menținerii ca legala și temeinica a Sentinței civile nr. 13827/2012 a Tribunalului
C., pronunțata în ședința publica din data de_, fără cheltuieli de judecata.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Prima critică referitoare la aserțiunea instanței de fond conform căreia autoritatea fiscală nu poate interveni într-un contract de închiriere încheiat între contribuabil și un terț și astfel nu poate sancționa pe contribuabil peste raționamentul exprimat de Codul fiscal și normele metodologice de aplicare, este întemeiată, raționamentul instanței de fond neputând fi astfel validat.
Conform dispozițiilor legale pertinente, contractul de închiriere a unei suprafețe locative sau cu altă destinație este spus înregistrării la autoritatea fiscală competentă și distinct de aceasta contribuabilii care obțin venituri din chirii au obligația sa depuna o declaratie privind venitul estimat, în termen de 15 zile de la data încheierii contractului între parti pe baza completării formularului
220 "Declaratie privind venitul estimat", cod 14.13.01.13/3p care se depune odata cu inregistrarea la organul fiscal a contractului încheiat intre părți.
Pe baza acestei declarații organul fiscal calculează și determină plățile anticipate cu titlu de impozit pe veniturile din chirii conform art. 82 din Codul fiscal, luându-se ca bază de calcul venitul anual estimat sau venitul net realizat în anul precedent, după caz, prin emiterea unei decizii de impunere care se comunică contribuabilului.
În speță s-a pus problema dacă contribuabilul, în calitate de locator, care a realizat venituri din chirii în anul fiscal 2011 pe baza unui contract de locațiune, avea posibilitatea, conform legii, să declare aceste venituri în procent din cifra de afaceri așa cum a stipulat în contract și eventual care este momentul de la care trebuia exprimată opțiunea prevăzută de art. 62 alin. 3 din Codul fiscal pentru a beneficia de deductibilitatea cotei forfetare de 25 % aferente venitului.
Din economia dispozițiilor art. 62 din Codul fiscal și a Normelor metodologice de aplicare rezultă modalitatea de determinare a venitului net impozabil din cedarea folosinței bunurilor, asupra căruia se aplică cota unică de impozitare de 16%.
Pentru aceasta este necesar să se determine în primul rând care este venitul brut și legea oferă în acest sens elemente de determinare. În primul rând prin venitul brut se înțelege totalitatea sumelor de bani și/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură și se stabilește pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul dintre părți pentru fiecare an fiscal la care se adaugă, dacă este cazul, și valoarea cheltuielilor ce cad, conform dispozițiilor legale, în sarcina locatorului dar sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.
Totodată, conform art. 62 alin. 2 din Codul fiscal, venitul net se stabilește pe baze forfetare, prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor determinate prin aplicarea cotei de 25% asupra venitului brut.
Conform Normelor metodologice, cheltuiala deductibilă aferentă venitului reprezintă uzura bunurilor închiriate și cheltuielile ocazionate de întreținerea și repararea acestora, impozitele și taxele datorate de locator conform legii precum și alte asemenea cheltuieli. Pentru recunoașterea deductibilității cheltuielii stabilite forfetar proprietarul nu este obligat să prezinte organului fiscal documente justificative a acestor tipuri de cheltuieli, așa explicându-se de ce legiuitorul aplică o cotă fixă de 25 % de deductibilitate independent de nivelul concret al cheltuielilor calificate de lege ca fiind deductibile.
Din economia dispozițiilor art. 62 alin. 3 din Codul fiscal rezultă că contribuabilii care realizează venituri din cedarea folosinței bunurilor nu sunt obligați de lege să opteze pentru impunerea veniturilor lor pe baze forfetare, aceștia având însă posibilitatea să opteze pentru impunerea veniturilor realizate pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă, caz în care trebuie respectate exigențele procedurale prevăzute la art. 51 alin. 2 și 3 din Codul fiscal.
În speță, organul fiscal a reținut prin decizia de impunere pentru plăți anticipate cu titlu de impozit pe anul fiscal 2011 și ulterior confirmat de Decizia nr. 131/_ de soluționare a contestației că reclamantul intimat nu are dreptul la deducerea cheltuielilor forfetare de 25% la calculul plăților anticipate cu titlu de impozit din cedarea folosinței bunurilor pe anul 2011, pe considerentul că prin modul de completare a declarației privind venitul estimat pe anul 2011, fișa fiscală 220, nu s-a determinat concret care este chiria exprimată în lei pentru se putea determina venitul brut estimat conform exigențelor impuse de dispozițiile art. 81 alin. 2 și 4 și art. 83 alin. 1 din Codul fiscal.
Mai precis în declarația de venit estimat pe anul 2011 la cap. "venit estimat"; contribuabilul a trecut mențiunea "3% din cifra de afaceri"; fără a se completa rubricatura aferentă din declarație privind "venitul brut estimat";,
"cheltuielile deductibile estimate"; și venitul net estimat cu vreo sumă exprimată în lei așa cum cer imperativ dispozițiile legale.
Trebuie notat în context că suma de 30.000 lei la rubrica "venit brut estimat"; a fost adăugată ulterior după ce organul fiscal a efectuat o corespondență cu contribuabilul.
Curtea reține că la data înregistrării declarației 220 și a contractului de închiriere organul fiscal a fost în imposibilitate de a determina plățile anticipate către bugetul de stat pe baza cotelor forfetare de cheltuieli așa cum rezultă din art. 62 alin. 1 și 2 Cod fiscal, raționamentul fiind întemeiat întrucât cifra de afaceri și implicit determinarea chiriei în contract ( 3% din cifra de afaceri) nu constituie per se elemente suficiente și concrete de determinare anticipată a chiriei pe anul fiscal respectiv ci doar pentru viitor, respectiv în concret cel mai devreme la sfârșitul fiecărei luni din perioada de derulare a contractului în anul fiscal 2011 (perioada_ -_ ).
Față de cele ce precedă, corect a fost reținut în decizia de soluționare a contestației administrative că organul fiscal a fost în imposibilitatea de determinare pe baze de cote forfetare iar stabilirea plăților anticipate a impozitului aferent pe anul 2011, în sitem real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă a contribuabilului, respectiv pe baza celor declarate ulterior de contribuabil (30.000 lei venit brut estimat x 16 % = 4.800 lei) este corectă.
Trebuie notat că prin această modalitate de determinare, organul fiscal a luat act de opțiunea tacită a contribuabilului de a i se determina și stabili impunerea anticipată în sistem real prin maniera defectuoasă de completare a declarației fiscale. Conduita echivocă a contribuabilului cu privire la impunerea în sistem forfetar nu poate fi opusă cu succes organului fiscal de vreme ce obligația de declarare în conformitate cu prevederile art. 83 rap. la art. 62 alin. 1 și 2 Cod fiscal aparține contribuabilului.
Practic opțiunea tacită pentru sistemul reala fost făcută prin maniera de completare a declarației fiscale 220 chiar dacă nu a făcut o opțiune în mod explicit.
Prin această modalitate de impunere organul fiscal nu a intervenit în contractul de închiriere ci a determinat impozitul anticipat pe baza datelor furnizate de contribuabil, clauzele contractuale rămânând în continuare opozabile părților contractante.
Este adevărat că aplicarea sistemului real permite deductibilitatea cheltuielilor nu în cuantumul fix de 25% stabilit în sistemul forfetar ci în cuantumul concret care se va putea dovedi cu documente justificative anexate declarației fiscale prevăzute de art. 83 din Codul fiscal.
Pe cale de consecință, nu se poate aprecia cu temei că autoritatea fiscală putea acționa în una din variantele propuse și susținute de intimat inclusiv pe calea întâmpinării pentru deducerea cheltuielilor la cota forfetară de 25 % deoarece așa cum s-a arătat în precedent, situația a fost creată exclusiv de conduita contribuabilului care prin maniera de completare a declarației fiscale și echivocul declarațiilor sale față de organul fiscal s-a dedus corect că aplicarea cotei forfetare de 25% nu era posibilă iar varianta de impunere în sistem real era unica posibilă.
Față de cele ce precedă, Curtea reține că recursul este fondat, instanța de fond interpretând și aplicând greșit dispozițiile legale pertinente incidente în materie, motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. de la 1865, aplicabil în cauză în temeiul art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012.
Așa fiind, în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 corelat cu art. 312 C.pr.civ. se va admite recursul declarat de pârâta A. F. P. C.
-N., împotriva sentinței civile nr. 13827 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o modifică în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul R.
T. V. .
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta A. F. P. C. -N., împotriva sentinței civile nr. 13827 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o modifică în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul R. T. V. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 18 aprilie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||
L. U. | M. | D. | R. -R. D. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. A. R. lescu
