Decizia civilă nr. 666/2013. Anulare proces verbal de contravenție
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr._
Cod operator de date cu caracter personal: 3184
DECIZIA CIVILĂ NR.666/R/2013
Ședința publică din data de 22 mai 2013 Instanța constituită din: PREȘEDINTE: M. T.
Judecător: I. -M. L. Judecător: L. -A. C. Grefier: R. B. M.
Pe rol se află judecarea recursului formulat de recurenta S.C. "A. "; S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 17209/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., privind și pe intimatul M. C. -N., având ca obiect anulare proces verbal de contravenție.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentei, av. P. A. -L., lipsă fiind intimatul.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință.
Instanța, verificându-și din oficiu competența, constată că este competentă general, material și teritorial să soluționeze prezenta cale de atac, conform dispozițiilor art.159¹ alin. 4 Cod proc. civ. raportat la art. 2 pct.3 Cod proc. civ. Totodată constată că recursul este declarat în termenul legal, este motivat și a fost comunicat intimatei.
Reprezentanta recurentei depune la dosarul cauzei împuternicire avocațială și arată că nu mai are alte cereri de formulat sau înscrisuri de depus, împrejurare față de care instanța declară închisă faza de cercetare judecătorească și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Reprezentanta recurentei solicită instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat, fără cheltuieli de judecată, susținând oral motivele de recurs și arată că și-a îndeplinit obligațiile periodice de salubrizare a terenului, iar terenul a fost și împrejmuit asigurându-se astfel că pe viitor acesta nu va mai fi folosit de diverse persoane ca loc de depozitare a deșeurilor menajere.
Instanța reține cauza spre soluționare pe baza actelor de la dosar.
I N S T A N Ț A
Prin sentința civilă nr. 17209/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea contravențională formulată de petenta S.C. A. S.R.L., cu sediul procesual ales la cab. A. P. A. L. în C. -N., P-ța M. Viteazu nr.44, ap.1, jud. C. în contradictoriu cu intimatul M.
C. N. - DP C., cu sediul în C. -N., str. M. nr.1-3, jud.C.
A fost menținut ca legal și temeinic procesul-verbal contestat - nr. 804/_ . S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele :
Prin procesul verbal de constatare și sancționare a contravenției nr. 804/_ dresat de intimatul M. C. N., DP C., petentul a fost sancționat contravențional pentru fapta de a nu fi salubrizat terenul și imobilul de pe str. Someșului nr. 15-17, după ce la data de_, intimata constatase aceeași stare de fapt și după ce la_, firma locală de salubritate igienizare perimetrul.
Procesul verbal contestat conține toate elementele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 16 și art.17 din OG nr.2/2001, alte critici neputând duce la anularea actului, prin raportare la Decizia nr. XXII/_ a Î. .
Agentul constatator a respectat dispozițiile art.21 al.3 din OG nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aplicând sancțiunea în limitele prevăzute de actul normativ, raportat la gradul de pericol social al faptei, la împrejurările în care aceasta a fost săvârșită, la modul și mijloacele de săvârșire a acesteia, la scopul urmărit, precum și circumstanțele personale ale contravenientului.
Verificând, potrivit art. 34 al. 1 din O.G. nr. 2/2001, legalitatea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției contestat, instanța constată că acesta a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legale incidente, neexistând cazuri de nulitate absolută ce ar putea fi invocate din oficiu.
Sub aspectul temeiniciei, instanța reține că, deși O.G. nr.2/2001 nu cuprinde dispoziții exprese cu privire la forța probantă a actului de constatare a contravenției, din economia textului art. 34 rezultă că procesul verbal contravențional face dovada situației de fapt și a încadrării în drept până la proba contrară.
Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul unei persoane de a fi prezumată nevinovată și de a solicita acuzării să dovedească faptele ce i se impută nu este absolut, din moment ce prezumțiile bazate pe fapte sau legi operează în toate sistemele de drept și nu sunt interzise de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în măsura în care statul respectă limite rezonabile, având în vedere importanța scopului urmărit, dar și respectarea dreptului la apărare (cauza Salabiaku v. Franța, hotărârea din 7 octombrie 1988, paragraf 28, cauza Västberga taxi Aktiebolag și Vulic v. Suedia, paragraf 113, 23 iulie 2002).
Persoana sancționată are dreptul la un proces echitabil (art. 31-36 din O.G. nr. 2/2001) în cadrul căruia să utilizeze orice mijloc de probă și să invoce orice argumente pentru dovedirea împrejurării că situația de fapt din procesul verbal nu corespunde modului de desfășurare al evenimentelor, iar sarcina instanței de judecată este de a respecta limita proporționalității între scopul urmărit de autoritățile statului de a nu rămâne nesancționate acțiunile antisociale prin impunerea unor condiții imposibil de îndeplinit și respectarea dreptului la apărare al persoanei sancționate contravențional (cauza A. v. România, hotărârea din 4 octombrie 2007).
Prin plângerea formulată, petentul nu a dovedit inexactitatea acesteia sau o explicație rațională motivului pentru care agentul ar fi întocmit procesul-verbal cu consemnarea unei situații nereale, pentru a se ridica un dubiu cu privire la obiectivitatea acestuia.
Instanța reține că a fost înlăturată prezumția de nevinovăție de care se bucură petentul, având în vedere că nu există niciun dubiu privind temeinicia sau exactitatea
observațiilor personale ale agentului constatator ce se coroborează cu fotografiile imbatabile de la filele 40-52 ce nu lasă nici un dubiu cu privire la realitatea stării de fapt reținute în contra petentei.
Petentul nu a fost în măsură să răstoarne prezumția de temeinicie a procesului- verbal, nu a propus probe.
Rezultă foarte limpede că petenta este singurul proprietar al zonei, că deși a fost în repetate rânduri atenționată și chiar ajutată să se conformeze normativelor în materie, pur și simplu s-a complăcut într-o situație inacceptabilă, ce afectează mediul ambient.
Contractul de antrepriză și facturile fiscale depuse în apărare de petentă nu o exonerează de răspundere deoarece obligațiile specifice prevăzute de lege o vizează direct, ea trebuind a superviza activitatea antreprenorului pentru a își respecta obligațiile legale ce îi incumbă.
Deși, potrivit art.1169 C.civ, sarcina probei revine petentului, acesta nu a adus nici o dovadă solidă și veridică în sprijinul contestării stării de fapt reținute în procesul verbal. Procesul verbal de constatare a contravenției face dovada deplină asupra situației de fapt și a încadrării în drept, până la proba contrarie, conform unei practici constante.
Poziția exprimată în acest sens de către Curtea Constituțională în Decizia nr. 183 din 8 mai 2003 a fost confirmată constant prin: Decizia nr. 317 din 9 septembrie
2003 (publicată în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 251 din 12 iunie
2003 (publicată în M.Of. nr. 553 din 31 iulie 2003), Decizia nr. 407 din 4 noiembrie
2003 (publicată în M.Of. nr. 839 din 25 noiembrie 2003), Decizia nr. 270 din 22
iunie 2004 (publicată în M.Of. nr. 722 din 10 august 2004), Decizia nr. 43 din 24
ianuarie 2006 (publicată în M.Of. nr. 175 din 23 februarie 2006), Decizia nr. 650 din
5 octombrie 2006 (publicată în M.Of. nr. 888 din 31 octombrie 2006), Decizia nr. 26
din 11 ianuarie 2007 (publicată în M.Of. nr. 79 din 1 februarie 2007), Decizia nr. 259
din 20 martie 2007 (publicată în M.Of. nr. 279 din 26 aprilie 2007),
Curtea a statuat, prin Decizia nr. 380 din 14 octombrie 2003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 787 din 7 noiembrie 2003), că "nici art. 33 alin. (1) și nici art. 34 alin. (1) din ordonanța dedusă controlului, texte care reglementează procedura de judecată, inclusiv administrarea probatoriilor de către instanța investită prin plângere să exercite controlul de legalitate și temeinicie asupra procesului-verbal de stabilire și sancționare a contravenției, nu conțin nici o dispoziție care să evidențieze o inegalitate de arme între părțile în litigiu și cu atât mai puțin un dezechilibru manifest";.
Mai recent, această poziție a fost exprimată și prin deciziile nr.216/_ și 727/2008, Curtea statuând din nou că Hotărârea A. contra României nu are relevanță în spețe similare, OG nr.2/2001 respectând cu strictețe cerințele art. 6 din CEDO și garanțiile procesuale impuse de acesta.
La data de 3 aprilie 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunțat o hotărâre în cauza N. G. împotriva României (cererea nr. 23470/05), similară cauzei A. împotriva României, prin care Curtea a constatat că statul român a respectat exigențele art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în special sub aspectul respectării prezumției de
nevinovăție, specifică materiei penale, dar aplicabilă și în domeniul contravențional, în anumite condiții.
În cererea sa adresată Curții Europene la data de 8 iunie 2005, reclamanta a invocat, în esență, faptul că nu a beneficiat de un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenție, întrucât a fost obligată de instanțele de judecată să facă proba contrară prezumției de legalitate și validitate de care beneficia un proces-verbal de contravenție, prin care îi fusese aplicată sancțiunea amenzii contravenționale.
Curtea a analizat aplicabilitatea art. 6 din Convenție în cadrul procedurii litigioase. Astfel, văzând dispozițiile din legislația națională, care nu oferă explicit caracter penal procedurii în discuție și care nu au decât o valoare relativă, fără rol decisiv, Curtea a reținut că regula de drept încălcată în cauză de reclamantă viza menținerea liniștii între vecini, adresându-se nu unei categorii speciale de persoane, ci tuturor cetățenilor. În plus, amenda aplicată reclamantei nu avea drept scop acoperirea unui prejudiciu material, ci împiedicarea comiterii unor fapte similare, ceea ce îi conferea un caracter punitiv, care caracterizează de obicei sancțiunile penale.
Curtea a considerat că imposibilitatea aplicării unei sancțiuni privative de libertate nu era în sine un element determinant cu privire la stabilirea aplicării art. 6 - latura penală, întrucât modicitatea unei sancțiuni nu ar putea să înlăture caracterul penal intrinsec al unei infracțiuni. Curtea a apreciat că, alături de caracterul general al dispoziției legale încălcate în cauză de reclamantă, scopul disuasiv și cel punitiv al sancțiunii aplicate erau suficiente pentru a demonstra că fapta în cauză avea un caracter penal în sensul art. 6 din Convenție, care era aplicabil.
Asemenea Guvernului, Curtea a reținut că nu exista niciun element care să dovedească faptul că instanțele naționale ar fi avut idei preconcepute cu privire la vinovăția reclamantei. Dacă este cert că, așa cum rezulta din hotărârea judecătoriei, instanțele naționale așteptau ca reclamanta să aducă elemente de probă contrare faptelor stabilite de către polițist, nu este mai puțin adevărat că această abordare era justificată de regimul juridic aplicabil în materie contravențională, care se completează cu dispozițiile Codului de procedură civilă, potrivit căruia, în materie de probe, este aplicabil principiul conform căruia sarcina probei îi revine celui care pretinde ceva în fața instanței. Curtea a reținut că orice sistem de drept cunoaște prezumții de fapt sau de drept, iar Convenția nu se opune în principiu acestora, însă obligă statele membre, în materie penală, să nu depășească o anumită graniță. În particular, art. 6 par. 2 din Convenție impune statelor să încadreze aceste prezumții în anumite limite rezonabile, ținând cont de gravitatea mizei pentru cel vizat și respectând drepturile apărării. Curtea a analizat în continuare dacă statul român a depășit aceste limite în defavoarea reclamantei, utilizând cele două criterii de referință indicate anterior.
Astfel, cu privire la miza speței, Curtea a reținut că reclamantei i-a fost aplicată o amendă, care nu ar fi putut fi transformată, în caz de neexecutare, într-o sancțiune privativă de libertate (per a contrario, a se vedea cauza A., citată anterior, par. 61). Referitor la drepturile apărării, Curtea a reținut că reclamanta s-a limitat să depună la dosar, drept probe, înscrisuri de unde rezulta de manieră generală că existau tensiuni în imobil între aceasta și vecinii săi. Curtea a observat că reclamanta nu a solicitat în niciun moment citarea, în vederea audierii, a persoanelor care ar fi fost martori la
evenimentele din 1 mai 2004, sau a lucrătorului de poliție care ar fi întocmit procesul-verbal contestat. Or, această posibilitate îi era oferită de lege, astfel cum rezultă din cele două hotărâri pronunțate de instanțele naționale, în fața cărora reclamanta a declarat că nu avea probe de administrat. În plus, deși tribunalul i-a încuviințat reclamantei cererea de a depune la dosar declarații extrajudiciare ale unor martori, rezultă că abia după pronunțarea hotărârii reclamanta ar fi depus la dosar astfel de înscrisuri.
S-a arătat că nici interpretarea literală, nici cea teleologică a art. 6 din Convenție, nu conduc la ideea că acesta ar împiedica o persoană să renunțe, din proprie voință, la garanțiile oferite de acest articol, cu condiția ca această renunțare să aibă un caracter neechivoc și să nu vizeze un interes public important. Arătând în ședință publică că nu dorea să fie administrate alte probe, reclamanta s-a expus în mod conștient riscului de a fi "condamnată"; doar în baza elementelor de la dosar, inclusiv în temeiul procesului-verbal de contravenție, pe care chiar ea l-a depus la instanță, și care se bucura de o prezumție de temeinicie care putea fi răsturnată.
Curtea a mai constatat că instanțele care au analizat contestația reclamantei erau instanțe de plină jurisdicție, care erau competente să anuleze actul contestat, în măsura în care ar fi reținut nulitatea sau netemeinicia acestuia. De altfel, conform jurisprudenței constante a Curții, instanțele naționale sunt cele care au competența de a interpreta legislația internă. Curtea a reținut că nu are drept sarcină să stabilească erorile de fapt sau de drept pretins comise de o instanță națională sau de a aprecia ea însăși elementele de fapt care au condus instanța națională la adoptarea unei decizii. În caz contrar, Curtea ar încălca limitele atribuțiilor sale (a se vedea cauza Kemmache c. Franței ( nr. 3), hotărârea din 24 noiembrie 1994, par. 44).
În speță, Curtea nu a putut reține niciun indiciu de comportament arbitrar sau de lipsă de echitate a procedurii. Faptul că instanțele naționale, prin hotărâri motivate, au analizat motivele de nulitate invocate de reclamantă și au considerat că acestea nu atrăgeau nulitatea procesului-verbal, în sensul dorit de reclamantă, nu este suficient pentru a pune la îndoială echitatea procedurii în cauză sau, mai concret, respectarea dreptului acesteia de a beneficia de prezumția de nevinovăție.
Prin urmare, Curtea a concluzionat în sensul că art. 6 din Convenție a fost respectat.
În primul rând, este de reținut că, în prezenta cauză, Curtea europeană a apreciat că nu sunt întrunite condițiile pentru a face aplicarea noului criteriu de admisibilitate prevăzut de art. 35 par. 3 lit. b) din Convenție, deși, la prima vedere, problema ridicată de reclamantă nu sugera că aceasta ar fi suferit un prejudiciu important. Cu toate acestea, având în vedere importanța cauzei din perspectiva mai amplă a sferei de aplicare a garanțiilor instituite de art. 6 din Convenție - componenta sa penală, în domeniul contravențiilor, Curtea a folosit această ocazie pentru a pronunța o hotărâre de principiu, care să ofere magistraților naționali liniile orientative necesare pentru a stabili întinderea acestor garanții.
De altfel, Curtea continuă demersul său în această direcție inițiat prin pronunțarea hotărârii de condamnare a României în cauza A. c. României, citată anterior. În același sens, nu trebuie omise argumentele Curții redate în hotărârea din cauza Albert c. României și în deciziile din cauzele N. c. României și I. P. c. României.
De asemenea, în materia contravențiilor prevăzute și sancționate de legislația rutieră, recent Curtea a respins ca inadmisibile cererile formulate de o serie de reclamanți cu privire la proceduri interne de contestare a unor procese-verbale de contravenție, constatând că instanțele naționale au respectat toate garanțiile prevăzute de art. 6 din Convenție în materie penală-decizia din 13 martie 2012 pronunțată în cauza Haiducu și alții c. României. În aceste cauze reunite, Curtea a reamintit că, în materia circulației rutiere, prevederile art. 6 par. 2 din Convenție nu se opun aplicării unui mecanism care ar instaura o prezumție relativă de conformitate a procesului- verbal cu realitatea, prezumție fără de care ar fi practic imposibil să sancționezi încălcările legislației în materie de circulație rutieră, intrând în competența poliției. Ceea ce este important este ca sistemele de drept care aplică aceste prezumții, de fapt sau de drept, să conțină garanții care să constituie limite ale aplicării acestor prezumții, Curții revenindu-i doar rolul de a verifica respectarea acestor limite, în fiecare caz în parte.
Revenind la analiza hotărârii din cauza N. G., aceasta nu aduce noutăți în ceea ce privește criteriile utilizate de Curte pentru a aprecia cu privire la aplicabilitatea art. 6 din Convenție în domeniul contravențiilor.
Plecând de la raționamentul Curții europene, odată stabilită aplicabilitatea art. 6 în cauza concretă, este de o importanță crucială ca instanțele de judecată care sunt sesizate cu soluționarea unor plângeri împotriva unor procese-verbale de contravenție, să acorde petenților în mod efectiv posibilitatea de a propune probe prin care să aducă dovada contrară celor reținute de agentul constatator și de a-și prezenta argumentele în apărare, în cadrul unei proceduri contradictorii. Nu mai puțin important este faptul că, pentru a nu se aduce atingere art. 6 din Convenție, orice decizie a instanței naționale de a respinge anumite cereri în apărare sau de a acorda relevanță unei anumite probe în defavoarea alteia, trebuie să fie temeinic motivată, în caz contrar intervenind arbitrarul.
Față de cele ce preced, în baza art. 34 din OG nr. 2/2001, instanța a respins ca neîntemeiată plângerea dedusă judecății, cu consecința menținerii în totalitate a procesului-verbal contestat.
Având in vedere dispozițiile art.274 C.pr.civ. si principiul disponibilității ce guvernează procesul civil, instanța a luat act că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, petenta S.C. "A. "; S.R.L., solicitând modificarea sentinței atacate în sensul admiterii plângerii contravenționale și anulării procesului-verbal de contravenție contestat sau, în subsidiar, diminuării considerabile a sancțiuni contravenționale aplicate, în motivare fiind reiterate practic considerentele care au stat la baza plângerii contravenționale adresate instanței de fond, precum și cele din concluziile scrise aflate la filele 59-60 din dosarul de fond.
Analizând recursul declarat, prin prisma actelor de la dosar și a dispozițiilor legale în materie, tribunalul constată că recursul este nefondat, prima instanță pronunțând o hotărâre temeinică și legală, respectiv reținând în mod corect, pe de o parte, că procesul-verbal contestat conține toate elementele prevăzute, sub sancțiunea nulității, de dispozițiile art.16 și 17 din O.G. nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și că petenta S.C. "A. "; S.R.L. nu a administrat probe de natură să
combată prezumția de temeinicie de care se bucură procesul-verbal de constatare a contravenției nr.804/_, aflat la fila 5 din dosarul de fond, iar pe de altă parte că sancțiunea contravențională aplicată este just individualizată, cu respectarea dispozițiilor 21 alin.3 din O.G. nr.2/2001.
Argumentele aduse de către instanța de fond în sprijinul soluției pronunțate sunt pe deplin întemeiate și convingătoare, tribunalul însușindu-și-le în totalitate, cu atât mai mult cu cât acestea nu au fost combătute prin motivele de recurs formulate de recurentă (care s-a rezumat la a reitera apărările prezentate instanței de fond). În acest sens este de precizat că, potrivit jurisprudenței CEDO, instanțele de control judiciar nu sunt obligate să reia în motivarea hotărârii argumentele învederate de prima instanță și să dezvolte din nou în considerentele deciziei întregul material probator, dacă aceste argumente sunt pertinente și complete și dacă, cazul de față, motivele de recurs prezentate de recurentă nu diferă de susținerile acesteia în fața primei instanțe.
În consecință, în temeiul art.312 alin.1 C.pr.civ., tribunalul va respinge recursul declarat de recurenta S.C. "A. "; S.R.L., împotriva sentinței civile nr.17209/2012 pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o va menține în totul.
PENTRU ACESTE M. IVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E :
Respinge recursul declarat de recurenta S.C. "A. "; S.R.L., cu sediul procesual ales la cab. av. P. A. L. în C. -N., P-ța M. Viteazu nr.44, ap.1, jud.
C., împotriva sentinței civile nr.17209/_ pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei C. -N., pe care o menține în totul.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de_ .
Președinte, M. T. | Judecător, I. -M. L. | Judecător, L. -A. C. |
Grefier, R. B. M. |
Red. M.L./C.B./2 ex. Jud. fond: S. Iuga
