Decizia civilă nr. 6865/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6865/2013
Ședința publică de la 13 Iunie 2013
Completul compus din: PREȘEDINTE M. D.
Judecător R. -R. D. Judecător L. U. Grefier M. T.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâta A. F. P. A
M. C. -N., împotriva sentinței civile nr. 13216/_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., în contradictoriu cu reclamantul J. D. și pârâta D. G. A F. P. A J. C., având ca obiect contestație act administrativ fiscal constatarea calității de pers.scutită de impozit.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantul intimat personal.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591alin. 4 C. Pr. Civ., constată că, raportat la art. art. 3, alin. 3, art. 299 C. Pr. Civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004 este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează faptul că prezentul recurs este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru.
Reclamantul intimat apreciază că pretentul recurs nu este motivat, iar criticile aduse de către recurentă sunt străine de prezenta cauză. Susține excepția nulității recursului, raportat la faptul că acesta nu este motivat.
Curtea, după deliberare, urmează a respinge excepția, având în vedere faptul că din cuprinsul acestuia rezultă faptul că critică soluția primei instanțe cu provore la discriminare, putând fi încadrat în dispozițiile art. 304, pct. 9 C. pr. Civ. de la 1865.
Nemaifiind alte cereri de solicitat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvîntul pe fondul cauzei.
Reclamantul intimat solicită respingerea recursului, apreciind că nu există o justificare cu privire la discriminare.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 13216 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., a fost admisă acțiunea formulata și precizata de reclamantul
D. în contradictoriu cu parata A. F. P. A M. C. -N. și s-a dispus anularea actului administrativ emis de parata sub nr. 17758/2012. Constata ca reclamantul are calitatea de persoana scutita de la plata impozitului pe venit în perioada_ -_ .
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 8,30 lei.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Starea de sănătate a reclamantului a făcut obiectul unei evaluări din partea comisiei speciale constituite în baza Legii nr. 448/2006, evaluare finalizata prin încadrarea reclamantului în categoria persoanelor cu grad de handicap accentuat.
Urmare a emiterii certificatului de încadrare în grad de handicap nr 1230/_ de către Comisia de E. luare a Persoanelor Adulte cu Handicap, certificatul fiind valabil în perioada cuprinsa intre 0_ și_, reclamantul a solicitat paratei sa procedeze la scutirea sa de la plata impozitului pe venituri din profesii liberale pentru perioada_ -_ .
Parata a respins cererea cu motivarea ca reclamantul se încadrează în categoria persoanelor impuse în sistem real pentru anul 2012.
În cauza de fata instanța este ținuta a stabili existenta unui tratament diferențiat intre reclamant și persoane aflate în situații similare, determinat de aplicarea prevederilor art. 55 alin 4 lit. k indice 1 din Codul fiscal conform cărora:
"Următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit :veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat";.
Interpretând per a contrario textul legal mai sus rezulta ca acesta permite scutirea de la plata impozitului pe venituri realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat cu contract individual de muncă, însă persoanele cu handicap grav sau accentuat care realizează venituri din munca prin desfășurarea unei activități independente nu beneficiază de aceste scutiri.
În demersul sau instanța a pornit de la definiția discriminării, reținând ca termenul desemnează totalitatea atitudinilor și comportamentelor prin care anumitor indivizi și grupuri li se refuză drepturile și oportunitățile existente pentru alți indivizi și grupuri, în cadrul unei și aceleiași societăți .
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor O.G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Apoi, potrivit prevederilor articolului 13 alineatul (1) CE, introdus prin Tratatul de la Amsterdam, care prevede că: "Fără a aduce atingere celorlalte dispoziții din prezentul tratat și în limitele competentelor pe care acesta le conferă Comunitatii, Consiliul, hotărând în unanimitate, la propunerea Comisiei și după consultarea Parlamentului European, poate lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate pe sex, rasă sau origine etnică, pe religie sau convingeri, pe handicap, vârstă sau orientare sexuală";. Primul aspect care trebuie observat în ceea ce privește articolul 13 CE este că acesta scoate în evidenta anumite motive de discriminare, pe care le tratează ca motive suspecte care devin astfel ținta legislației unei reglementări comunitare de combatere a discriminării. În temeiul acestei dispoziții, redactate în termeni cuprinzători, pot fi adoptate norme în scopul combaterii discriminării întemeiate pe motivele enumerate. Deși Consiliul dispune de o putere de apreciere considerabilă pentru luarea de măsuri adaptate la anumite împrejurări și contexte sociale, articolul 13 CE nu poate fi interpretat astfel încât să permită adoptarea de norme neconforme
cu spiritul și cu obiectivele sale și să limiteze protecția pe care au intenționat să o ofere redactorii tratatului. În consecința, normele comunitare adoptate în temeiul articolului 13 trebuie interpretate chiar în lumina obiectivelor urmărite de acest articol.
Articolul 13 CE reprezintă expresia adeziunii ordinii juridice comunitare la principiile egalității de tratament și nediscriminării. Prin urmare, acest articol, precum și orice directivă adoptată în temeiul acestuia trebuie interpretate în lumina jurisprudenței Curții referitoare la aceste principii. Chiar în directivă se prevede, la articolul 1, că obiectivul acesteia constă în "stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării [...] în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament";. Jurisprudența Curții este clară în ceea ce privește rolul egalității de tratament și al nediscriminării în ordinea juridică comunitară. Egalitatea este nu numai un ideal și o aspirație de ordin politic, ci și unul dintre principiile fundamentale ale dreptului comunitar. Astfel cum a arătat Curtea în Hotărârea M. ld, directiva stabilește anumite modalități practice de aplicare a principiului egalității. Pentru a stabili ce impune egalitatea într-un caz determinat, este util să se amintească valorile pe care se întemeiază această egalitate. Acestea sunt demnitatea umana și autonomia personală. O indicație referitoare la modul în care acest obiectiv urmează să fie realizat există chiar în articolul 1 din directivă, care prevede: "Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenența religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în munca și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament"; .
Directiva 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă a fost adoptată în 27 noiembrie 2000 și interzice discriminarea directă, definită la articolul 2 alineatul (1) litera (a) ca situația în care "o persoană este tratată într-un mod mai puțin favorabil decât este, a fost sau va fi tratată într-o situație asemănătoare o altă persoană, pe baza unuia dintre motivele menționate la articolul 1";.
Dreptul la munca și interdicția oricărei discriminări pe motive de vârsta si/sau de handicap sunt drepturi fundamentale consacrate de Cartă. Întrucât justificarea prevăzută la articolul 2 alineatul (2) litera (b) punctul (i) și la articolul 6 alineatul (1) din directivă este o derogare de la principiul general al interzicerii discriminărilor, ambele dispoziții trebuie interpretate în mod restrictiv. În plus, statele membre, fără a aduce atingere marjei de apreciere de care acestea dispun în materie de politică socială, au obligația să stabilească legitimitatea obiectivului (sau obiectivelor) urmărit(e) în limita unui standard ridicat aplicabil în materie de probațiune.
În lipsa unei precizări a reglementării naționale în cauză în ceea ce priveste obiectivul urmărit, alte elemente, deduse din contextul general al măsurii respective, pot fi utilizate pentru identificarea obiectivului pe care se întemeiază aceasta din urmă în scopul exercitării unui control jurisdisctional cu privire la legitimitatea sa, precum și cu privire la caracterul său proporțional.
Potrivit deciziilor Curții Constituționale nr._ "instanțele judecătorești nu au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative";.Strict relativ la recunoașterea dreptului la acordarea drepturilor salariale rezultă că decizia Curții relevă două teze, anume aceea în care există o reglementare și aceasta este discriminatorie, respectiv, când un anumit drept nu este recunoscut, prin tăcerea normei, unei categorii aflate într-o situație similară cu alta căreia i se recunoaște respectivul drept.
În primul caz, conform deciziei Curții instanțele nu pot înlătura textul, deoarece s-ar transforma în for legiuitor și s-ar încălca principiul separației puterilor în stat. Într-o interpretare literală, curtea nu se referă la al doilea caz, astfel că ar rezulta că instanțele pot face analogia legis pornind tocmai de la analogia juris, deoarece principiul prevede că orice formă de discriminare este
interzisă, iar diferența de tratament nu este justificată. Este însă cert, într-o interpretare logică, ținând seama și de contextul în care s-a pronunțat decizia, că este avută în vedere și cea de-a doua situație, deși aceasta nu este menționată în dispozitiv. Față de această dezlegare dată de către Curtea Constituțională, rezultă că instanțele de judecată nu mai pot constata discriminarea în ceea ce privește drepturile salariale ale celor care le sesizează și nici nu au posibilitatea de a institui o normă juridică nediscriminatorie sau de a aplica dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept. Totodată, potrivit art. 19 alin. 3 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare16 nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu mai are competențe de a constata existența discriminării și nici de a dispune înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii sau restabilirea situației anterioare discriminării, în sfera drepturilor bănești ale personalului din sistem bugetar. Asemenea soluție, care neagă posibilitatea instanței de judecată de a interveni în sectoare considerate de către stat ca ținând de marja sa de apreciere și de politica sa bugetară, riscă să intre în contradicție cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, de vreme ce exclude controlul instanței de judecată asupra unor aspecte care țin de drepturi subiective ,care se impun a fi analizate de către instanțele judecătorești.
A considera că aspectul reprezintă o materie în care se recunosc prin lege fine de neprimire la instanțele judecătorești, deoarece statul este cel care apreciază cum își desfășoară politica în domeniul salarizării bugetarilor, echivalează cu a nega accesul la justiție al acestor categorii de salariați, presupunându-se de plano că legea de salarizare a acestora nu poate crea discriminări, dimpotrivă ea fiind elaborată în acord cu principiul prevăzut de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului precum și cu art. 7 lit. a pct. i) din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212/1974.
Instanțele și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu pot proceda la asemenea analize, legea fiind prezumată juris et de jure ca îndeplinind cerința de a nu fi discriminatorie pentru anumite categorii de persoane. În consecință, atributul instanței de judecată este numai de a aplica prevederile legale, fără posibilitate de a constata că o anumită prevedere este discriminatorie în raport cu anumite categorii de persoane. Cu atât mai mult, față de faptul că forul anume constituit prin lege pentru constatarea discriminării și înlăturarea consecințelor acesteia, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu mai are atribuții în domeniul salarizării bugetarilor. Nici instanța de contencios administrativ, învestită potrivit art. 20 alin. 9 din O.G. nr. 137/2000 împotriva hotărârii Colegiului director al Consiliului nu mai are posibilitatea de a cenzura atare domeniu în ce privește aplicarea art. 14 din CEDO. Or, potrivit jurisprudenței CEDO în domeniul art. 6 din Convenție și art. 1 din Primul protocol, este cert că instanței interne trebuie să i se recunoască posibilitatea de a analiza în condițiile art. 14 din Convenție, orice situație de discriminare invocată
De asemenea, potrivit jurisprudenței Curții Europene de Justiție, dacă o normă internă este contrară dreptului comunitar, în litigiile în care acesta este aplicabil, instanța internă va lăsa neaplicată norma internă în favoarea dispoziției comunitare. Considerentele care au determinat Curtea Constituțională să
excludă de la controlul instanței cazurile de discriminare în acest sector, respectiv încălcarea principiului separației puterilor în stat, nu țin seama de alt principiu constituțional, respectiv al echilibrului puterilor19 și de rolul puterii judecătorești. Rezultă din aprecierile curții că statul prin organele sale legiuitoare, Parlament și, frecvent în ultimul timp, Guvern, nu poate greși în ce privește drepturile bănești ale bugetarilor (precum și în sectoare considerate de către stat ca ținând de marja sa de apreciere și de politica sa bugetară și fiscala)și că indiferent de soluția aleasă instanța nu are căderea de a cenzura atare acte.
Pornind de la argumentația că instanța nu poate schimba, modifica sau lăsa neaplicată o lege internă, pentru că ar intra peste atributul altei puteri în stat se ajunge la a nega principiul accesului la justiție.
Fără a minimiza caracterul pozitivist al sistemului nostru de drept și fără a conferi prioritate regulilor de echitate în detrimentul dreptului scris, se poate ieși din cercul acesta vicios, dacă se aplică regula constituțională a supremației normelor internaționale față de normele dreptului intern. De altfel, prin deciziile sale chiar Curtea Constituțională, analizând compatibilitatea unui text dintr-o lege sau ordonanță cu legea fundamentală, analizează de multe ori și compatibilitatea cu principiile consacrate în Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
În ceea ce privește competența instanței interne de a analiza compatibilitatea dispozițiilor normative interne cu cele convenționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut frecvent în jurisprudența sa această posibilitate a instanței naționale. Mai mult, s-a statuat că aceasta are obligația de a asigura efectul deplin al normelor convenției, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către legiuitor.
În egală măsură, prevederile dreptului comunitar direct aplicabile, respectiv normele tratatelor constitutive sau ale regulamentelor comunitare, au prioritate față de normele interne, marja de apreciere a statului în materia consacrării obligațiilor fiscale urmând să țină seama de aceleași principii, inclusiv nediscriminarea, astfel că instanțele interne vor ține seama de prioritatea dreptului comunitar față de dreptul intern, pe care îl pot lăsa neaplicat dacă se constată că principiul comunitar este încălcat
CEJ a admis că modul în care autoritățile naționale interpretează noțiunile din directive și modul în care administrează probele instanțele naționale pun în pericol dreptul la acțiune al victimelor. În mod progresiv, a propus soluții inspirate de practica statelor care deja aveau experiență în interzicerea discriminării: Marea Britanie sau SUA. Acestea au modalități asemănătoare de desfășurare a proceselor civile și similitudini în ceea ce privește atribuțiile judecătorilor.
Prima etapă a fost reprezentantă de noua abordare privind sarcina probei. Începând cu Jenkins în 1980, CEJ a statuat că acțiunea reclamantului va satisface cerințele sarcinii probei dacă efectul discriminatoriu al măsurii constatate este stabilit. Curtea nu cere reclamantului să dovedească intenția discriminatorie a pârâtului sau baza discriminatorie a măsurii, ci impactul discriminatoriu al deciziei . Reclamantul trebuie să probeze elementele de fapt, care, combinate, conduc la concluzia că există un aparent tratament inegal. Probele se vor baza pe o comparație între situația grupului reclamantului și aceea a altui grup, în fapt sau în teorie. Dar, de cele mai multe ori, elementele comparației sunt în posesia pârâtului și acesta trebuie să facă dovada că nu discriminează.
Până în prezent, Curtea și-a dezvoltat jurisprudența în speranța că vederile sale nu vor intra în conflict cu cele ale statelor membre.
Problema egalității nu face excepție. În terminologia Curții, egalitatea nu este numai un principiu al dr. în cazul în care magistratul suspectează că este un caz de discriminare directă, trebuie verificat dacă situația de fapt se încadrează în definiția prev. de art. 2 par. 2 (a) al Directivei 2000/78. Definiția discriminării directe presupune:
un tratament mai puțin favorabil;
o situație comparabilă.
Trebuie să existe o legătură directă și strânsă între tratamentul mai puțin favorabil și temeiurile de nediscriminare. Dacă sunt întrunite aceste criterii, trebuie analizată posibila existență a unei justificări pentru discriminarea directă. Cu excepția discriminării pe criteriul de vârstă, există un sistem restrâns de justificări prevăzut de directive și numai acesta poate fi invocat în apărare. Conform Directivei 2000/43 acestea sunt: cerințe ocupaționale determinante (art. 4) și acțiunea pozitivă (art. 5). Potrivit Directivei 2000/78 acestea sunt: măsuri prevăzute de legislația națională care sunt necesare pentru siguranța publică, menținerea ordinii publice și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății și protecția drepturilor și libertăților altora (art. 2 par. 5) și cerințele ocupaționale care au legătură cu motivele prevazute de art. 1 al Directivei (art. 4 par. 1).
Politica fiscală fiind parte integrată a politicii economice a unui stat cuprinde un ansamblu de idei și strategii care asigură modalitățile cele mai eficiente de stabilire și percepere a veniturilor bugetare, fiind totodată și componenta principală a politicii financiare a statului și care împreună sunt elaborate concomitent de autoritățile publice. Politica fiscală se află la granița dintre politica bugetară și tehnica fiscală, acționând de o manieră directă atât asupra diferitelor ramuri economice cât și asupra consumului.
Transpunerea în practică a politicii fiscale a statului înseamnă atingerea într-o cât mai mare măsură a obiectivelor social economice propuse, iar acest lucru se poate obține printr-o dimensionare și așezare echilibrată a sarcinilor fiscale asupra contribuabililor. Pentru aceasta sunt necesare anumite linii directoare, anumite principii care să impună legiuitorului o conduită unică și neechivocă în demersul consacrat instituirii tuturor formelor de prelevare către buget a sumelor de bani colectate de la diversele categorii de contribuabili.
Egalitatea în materie fiscală prezintă două componente: a) egalitatea în fața legii fiscale și b) justa așezare a sarcinilor fiscale. Cadrul legal privind egalitatea în fața legii fiscale îl constituie art. 16 din Constituția României care prevede:
"Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări";.
Justa așezare a sarcinilor fiscale este reglementată prin art. 56 alin. 2 din Constituția României. Decizia nr. 3 din 1994 a Curții Constituționale preciza că
"fiscalitatea trebuie să nu fie numai legală, ci și proporțională, echitabilă, rezonabilă și să nu diferențieze impozitele pe criteriile grupelor sau categoriilor de cetățeni";.
Principiul impunerii echitabile
presupune egalitate în materie fiscală. Se cunoaște egalitate în fața impozitelor și egalitate prin impozit.
Egalitatea în fața impozitelor
presupune că impunerea să se facă în același mod pentru toate persoanele fizice sau juridice, indiferent de locul unde domiciliază sau își au sediul, deci să ne existe deosebiri de tratament fiscal de la o zona la alta a republicii. Totodată impunerea să se facă în același mod pentru toate activitățile economice, indiferent de forma de proprietate sau forma juridică în care sunt organizate și funcționează. în ultima instanță, egalitatea în fața impozitului presupune neutralitatea lui. Se folosește la impozitarea veniturilor persoanelor juridice, TVA, taxe vamale, accize, ș.a.
Egalitatea prin impozit
presupune diferențierea sarcinii fiscale de la o persoană la alta în funcție de: mărimea absolută a materiei impozabile, natura și proveniența veniturilor și altele. Deci, egalitatea prin impozit presupune un tratament diferit al celor neavuți față de cei avuți, al celor căsătoriți și cu copii față de ceilalți. Se folosește la impozitarea veniturilor persoanelor fizice.
Dupa cum este bine stiut dreptul fiscal este în continuare o zona aparte pentru dreptul UE, statele membre mentinandu-si dreptul la autonomie fiscala în temeiul principiului teritorialitatii și principiului atribuirii de competente în UE asa cum este inscris în articolul 5 alin. 2 din TUE. Cele doua principii din articolul 5 TUE, al subsidiaritatii și cel al atribuirii constituie piloni de baza a oricarei constructii federale care este bazata pe principiul statului de drept.
Trebuie reamintit faptul ca desi statele membre în virtutea autonomiei fiscale mai sus amintite pot decide sa acorde sau nu un anumit avantaj fiscal aflat în domeniul de competenta retinut de acestea, odata ce au decis sa-l acorde, au obligatia de a asigura tratamentul fiscal nediscriminatoriu al veniturilor .
In speta avem doua categorii de persoane aflate în situatii identice:sunt incadrate în grad de handicap accentuat și realizeaza venituri din munca.Cu toate acestea, potrivit prevederilor art 55 alin 4 lit k indice 1 din Codul fiscal beneficiaza de scutire la plata impozitului pe veniturile din munca exclusiv peroanele incadrate în grad de handicap accentuat care realizeza aceste venituri în baza unui contract individual de munca.Suntm, asadar, în prezenta unui tratament mai putin favorabil aplicat unor persoane aflate în situatii identice fără ca instanța sa poată identifica existență a unei justificări rezonabile pentru discriminarea directă.
Pentru toate considerentele mai sus expuse instanța a constata existenta discriminării directe raportat la dispozițiile art. 2 alin. 1 și art. 6 lit. c din O.G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare și în consecința a admis acțiunea formulata și precizata de reclamantul J. D. în contradictoriu cu parata AFP C. -N. și a dispus anularea actului administrativ emis de parata sub nr. 17758/2012. De asemenea, a constatat că reclamantul are calitatea de persoana scutita de la plata impozitului pe venit în perioada_ -_ .
În temeiul art. 274 Cod procedura civila instanța a obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecata în cuantum de 8,30 lei reprezentând taxa de timbru și timbru judiciar mobil.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A. F. P. C. -N.
, solicitând admiterea recursului nostru și modificarea sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii formulata de reclamant.
În motivarea recursului s-a arătat prin sentința civila nr. 13216/2012 pronunțata în data de_ a fost admisa acțiunea formulata de J. D., s-a dispus anularea actului administrativ nr. 17758/2012, instanța statuând ca acesta are calitatea de persoana scutita de plata impozitului pe venit în perioada 0_ -_ .
Instanța fondului în mod greșit a analizat situația dedusa judecații și în consecința a emis o hotărâre din care lipsește în totalitate motivația de fapt și de drept pentru care s-a pronunțat în acest fel, ceea ce este contrar dispozițiilor C.pr.civ.
Așadar, în demersul sau instanța în mod nelegal a pornit de la definiția discriminării.
Potrivit dispozițiilor art. 397 alin.(l) Cod procedura civila, instanța era obligată să se pronunțe strict asupra cererii deduse judecății. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut dacă legea nu prevede altfel.
Or în cererea de chemare în judecata se solicita scutirea de la plata impozitului pe venit datorat pentru anul 2012, motivat de faptul ca în conformitate cu Certificatul de încadrare în grad de handicap nr. 1230/_ ,
reclamantul era încadrat în gradul de handicap accentuat, certificatul având valabilitate de la 0_ pana la_ .
Pentru a motiva în drept aceasta solicitare, reclamantul invoca prevederile art.55 alin.(4) lit.k indice 1 Cod fiscal în cadrul căruia se arata: (4) Următoarele sume nu sunt incluse în veniturile salariate și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit: ....
K1) veniturile din salarii realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat.
Dispozițiile legale redate reglementează una din situațiile în care asupra veniturilor nu se datorează impozitul pe venit și anume aceea a veniturilor din salarii realizate de către persoane fizice cu handicap grav și accentuat.
Pentru aceasta categorie de venituri (salarii) legiuitorul a înțeles sa instituie aceasta facilitate, însă excepțiile sunt de stricta interpretare.
Așa cum arata și reclamantul, acesta a realizat venituri din activități independente, impuse conform propriei opțiuni în sistem real.
Prevederile legale invocate sunt foarte clare, acestea făcând expres referire la veniturile din salarii, or reclamantul nu se încadrează în aceasta categorie.
Așadar în mod nelegal instanța fondului a extins dispozițiile art.55 alin.(4) lit. k1) Cod fiscal incluzând o noua categorie de venituri în aceea a veniturilor neimpozabile și anume veniturile provenite din exercitarea unei activități independente realizate de către persoanele cu handicap grav sau accentuat.
Pentru motivele arătate, apreciem ca sentința civila 13216/2012 pronunțata de Tribunalul Cluj, este data cu încălcarea prevederilor legale, fiind netemeinica, nejustificata și de natura sa creeze un grav precedent în ceea ce privește aplicarea prevederilor art.55, alin.(4) lit. k 1al Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal.
Având în vedere considerentele mai sus expuse, solicită casarea sentința menționată și în urma rejudecării să pronunțați o noua hotărâre prin care sa respingeți acțiunea formulată.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Prima critică conform căreia instanța de fond a adoptat o hotărâre din care lipsește în totalitate motivarea în fapt și în drept pentru care s-a pronunțat nu este fondată.
Curtea reține că din considerentele sentinței atacate rezultă neîndoios care sunt argumentele de fapt și de drept pe care instanța de fond le-a avut în vedere cu ocazia soluționării acțiunii dedusă judecății.
Împrejurarea că aceste considerente nu converg cu optica recurentei ori cu dispozițiile legale pertinente nu pune problema evaluării și controlului judiciar din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.pr.civ. ci mai degrabă a art. 304 pct.
9 din același cod, respectiv pe terenul încălcării ori aplicării greșite a legii.
Așa fiind, sentința instanței de fond nu este susceptibilă de modificare din perspectiva motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 din codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. 1 din Legea nr. 76/2012, ci într-adevăr este susceptibilă de modificare sub aspectul motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C.pr.civ. aspect față de care se reține că recursul este fondat.
Reclamantul exercită profesia de avocat în Baroul Cluj și conform Certificatului nr. 1230 din_ eliberat de Comisia de E. luare a Persoanelor Adulte cu Handicap din cadrul Consiliului Județean C. a fost încadrat în grad de handicap accentuat termenul de valabilitate al certificatului fiind cuprins în perioada de la 0_ până la_ (f. 5 dos. fond).
Conform art. 41 lit. a) și b) din Legea nr. 571/2004 privind Codul fiscal sunt supuse impozitului pe venit, conform legii, între altele, veniturile din
activitățile independente, definite conform art. 46 din Codul fiscal și veniturile din salarii, definite conform art. 55 din Codul fiscal.
Potrivit dispozițiilor art. 55 alin. 4 lit. k1) din Codul fiscal nu sunt incluse în veniturile salariale supuse impozitului pe venit veniturile salariale realizate de către persoanele fizice cu handicap grav sau accentuat, la funcția de bază.
Din cele ce precedă, Curtea reține că în regulă generală legea fiscală, în aplicarea regulii constituționale prevăzute la art. 56 din Legea fundamentală, se supun impozitului pe venit atât veniturile din activități independente cât și veniturile din salarii.
Excepția privind scutirea de impozit pe venit, ori eliminarea unor venituri de la baza de calcul a impozitului este de strictă interpretare și aplicare.
Trebuie observat astfel că excluderea operată de art. 55 alin. 4 lit. k1) din Codul fiscal de la plata impozitului pe venit vizează exclusiv persoanele fizice cu handicap grav care realizează venituri din salarii la funcția de bază. Așa fiind, nici măcar pentru aceste categorii de persoane scutirea de impozit nu operează de plano ci strict circumscris la dispozițiile legale precitate, respectiv veniturile din salarii la funcția de bază.
Mai trebuie observat că în ceea ce privește veniturile obținute din activitățile independente Codul fiscal le rezervă o tratare separată sub aspectul reglementării impozitului pe venit (art. 41 lit. a ) rap. la art. 46), prin urmare nu au nicio tangență cu tratamentul veniturilor din salarii sub aspectul impozitului pe venit.
Din această perspectivă trebuie notat că însuși legiuitorul a operat o diferențiere de reglementare între tratamentul fiscal al veniturilor obținute din activități independente (Cap. II din Titlul II al Codului fiscal) și tratamentul fiscal al veniturilor obținute din salarii (Cap. III din Titlul II al Codului fiscal).
Și este așa, deoarece definirea veniturilor din activități independente (art.
46) și scutirea (art. 47) sunt tratate distinct de veniturile din salarii și asimilate salariilor (art. 55 alin. 1 și 2) și scutirile de impozit pe venit (art. 55 alin. 4).
Prin urmare, se poate justifica în mod obiectiv că în funcție de natura veniturilor, sursa și modalitatea în care se obțin legiuitorul a prevăzut un tratament fiscal distinct al celor două categorii.
Cu referire la scutirea de impozitul pe venit trebuie reținut că dat fiind faptul că norma de scutire este prevăzută într-o excepție de la regula impozitării aceasta se interpretează restrictiv și exclusiv la ipoteza normei, nefiind permisă extinderea aplicării acesteia altor categorii de persoane ori venituri care nu sunt expres prevăzute în norma de excepție.
Absența de reglementare a unui caz de scutire în cazul obținerii de venituri din activități independente ori profesiile libere, ca în cazul în speță, a unei persoane încadrate în grad de handicap grav ori accentuat nu poate fi suplinită de instanța judecătorească fiind exclusiv opțiunea legiuitorului chiar dacă aparent există o discriminare de tratament fiscal între cele două categorii de persoane sub aspectul neincluderii în venitul impozabil a veniturilor din salarii la funcția de bază și al includerii veniturilor obținute de aceeași categorie de persoane din profesii libere.
Instanța de contencios constituțional a statuat constant în jurisprudența sa, obligatorie pentru instanțele din sistemul judiciar (art. 147 alin. final din Constituție, art. 31 din Legea nr. 47/1992, art. 99 lit. ș) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor), că instanțele judecătorești nu au competența, atunci când constată cazuri de discriminare să opereze un tratament adecvat substituindu-se astfel legiuitorului și creând norme de drept.
Privită din perspectiva dreptului intern un astfel de tratament discriminatoriu nu poate fi rezolvat de instanța de judecată prin pronunțarea unei hotărâri judecătorești deoarece aceasta ar ajunge să se pronunțe
substituindu-se legiuitorului, creând astfel o normă de drept, ceea ce este esențial interzis pentru judecător (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004).
În acest context semnificative apar deciziile nr. 820/_, 1325/2008 pronunțate de Curtea Constituțională.
În esență, jurisdicția constituțională a decis cu valoare de principiul că "… dispozițiile ale ordonanței, lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății. Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 alin.(4) din Constituție, ca și prevederile art.61 alin.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.";
In extenso
în sprijinul acestei soluții s-a arătat că: "Curtea Constituțională constată că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr. 137/2000, și anume prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative inaplicabile în cazurile deduse judecății.
Astfel, după ce în art. 1 al ordonanței se enunță principiile constituționale pe care se întemeiază egalitatea în drepturi între cetățeni și se enumeră principalele drepturi cu privire la care sunt excluse privilegiile și discriminările, în art. 2 alin. (3) se prevăd următoarele:
"Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare."
Prin art. 27 alin. (1) al ordonanței, reprodus mai sus, se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare. Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de Parlament și ordonanțele Guvernului, emise în
virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una dintre cauzele analizate
- că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a
crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
";
Față de cele ce precedă, Curtea urmează să rețină că instanța de fond a aplicat și interpretat greșit dreptul pertinent incident în cauză, motiv de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă de la 1865 aplicabil în cauză prin prisma art. 3 alin. 1 din legea nr. 76/2012, sens în care în temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 554/2004 se va admite recursul și ca o consecință se va modifica sentința atacată în sensul că se va respinge acțiunea formulată de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de A. F. P. C. -N., împotriva sentinței civile nr. 13216 din_, pronunțată în dosarul nr._ al Tribunalului C., pe care o modifică în întregime, în sensul că respinge acțiunea formulată de reclamantul J. D. .
Decizia este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 13 iunie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | ||||
M. | D. | R. -R. | D. | L. | U. |
GREFIER,
M. T.
Red.L.U./Dact.S.M 2 ex./_
Jud.fond. M. -F. B.
