Sentința civilă nr. 300/2013. Contestație act administrativ fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL B. -N.
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 300/2013
Ședința publică din data de 14 martie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: B. L. T.
GREFIER: M. D.
Pe rol fiind judecarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamantul
F. D. -V., împotriva pârâtei C. DE A. DE S. B. -N., având ca obiect contestație act administrativ fiscal.
Cauza s-a judecat la fond la data de 7 martie 2013, concluziile părții prezente au fost consmenate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere care face parte integranză din prezenta hotărâre.
T R I B U N A L U L
Deliberând, constată:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul F. D. V. a chemat în judecată pârâta C. de A. de S. B. -N., solicitând anularea în totalitate a deciziilor emise de pârâtă nr. 19/_, nr. 12720/_ și nr. 12720/_ .
În motivare s-a arătat că între reclamant și C. de A. de S. a Județului B. -N. nu exista încheiat un contract de asigurare semnat și acceptat de ambele părți.
Potrivit legii, părțile dintr-un contract au drepturi și obligații, primul drept fiind dreptul de a- și alege casa la care vrea să fie asigurat, prin urmare, o altă casă de asigurări de sănătate cu care nu a încheiat un contract, nu poate pretinde valorificarea unei presupuse creanțe.
Obiectul unui contract de asigurări sociale de sănătate îl constituie asigurarea serviciilor medicale. Cu certitudine reclamantul nu a beneficiat de aceste servicii medicale în această perioadă, toate serviciile medicale de care a avut nevoie (consultații, investigații, analize sau medicamente) fiind plătite de reclamant. Prin urmare, ar trebui să plătească acum contravaloarea unor servicii de care nu a beneficiat. Legea 59/2006, privind reforma în domeniul sănătății, nu prevede că urmărirea silită poate fi executată dacă nu există un titlu de creanță, cu alte cuvinte, dacă nu există contract de asigurare, nu există nici creanță și pe cale de consecință casa de asigurări nu are cum să pretindă executarea unei creanțe pentru o așa-zisă datorie. Prin protocolul încheiat cu ANAF în anul 2007, trebuia să se condiționeze și stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate de către ANAF datorat de persoanele fizice și comunicarea trimestrial a contribuției stabilite.
Potrivit art. 85 C. proc. fisc, impozitele, taxele, contribuțiile și alte sume datorate bugetului general consolidat se stabilesc astfel: prin declarație fiscală, în condițiile art. 82 alin. (2) și art. 86 alin. (4); prin decizie emisă de organul fiscal, în celelalte cazuri.
Cu alte cuvinte, regula în materie fiscală o constituie stabilirea obligațiilor fiscale (principale sau accesorii) printr-o decizie de impunere, iar excepția o constituie stabilirea obligațiilor fiscale prin declarația fiscală, atunci când legea stabilește obligația contribuabilului de a calcula cuantumul obligației fiscale.
Deciziile de impunere astfel emise trebuie să respecte exigențele prevăzute de art. 43 C. proc. fisc. pentru orice act administrativ fiscal.
Comunicarea deciziilor de impunere către contribuabil, indiferent dacă acestea privesc obligațiile fiscale principale sau accesorii, trebuie să se facă în conformitate cu dispozițiile art. 44 C. proc. fisc, astfel încât să existe certitudinea că acesta a luat cunoștință de sumele de plată stabilite în sarcina sa. In lipsa comunicării deciziilor de impunere, așa cum rezultă din art. 45 C. proc. fisc, deciziile de impunere nu sunt opozabile contribuabilului. Această concluzie este întărită de
prevederile pct. 44.1 din HG nr. 1050/2004 (Normele metodologice de aplicare a Codului de procedură fiscală): "Organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite în sarcina contribuabilului prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii".
In mod evident, față de exigențele principiului securității juridice, redactarea art. 261 din Legea nr. 95/2006 nu este în măsură să conducă la concluzia că legiuitorul ar fi conferit Casei Naționale de A. de S. și organelor subordonate dreptul de a stabili contribuția de asigurări sociale de sănătate. Astfel, pe de-o parte, în lumina art. 261 alin. 2 și 4, C. Națională de A. de
S. este împuternicită să elaboreze doar norme pentru executarea silită a creanțelor reprezentând contribuții de asigurări de sănătate și obligații fiscale accesorii și să procedeze la executarea silită, conform Codului de procedură fiscală. Pe de altă parte, trimiterea din cuprinsul alin. 5 cu privire la obligația de a pune la dispoziția ANAF sau a caselor de asigurări documentele justificative "in vederea stabilirii obligațiilor la fond"" este extrem de generală și insuficientă din punct de vedere juridic pentru a conferi Casei Naționale de A. de S. dreptul de a stabili obligațiile de plată principale și accesorii la Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate. Prin urmare, raportat la aceste elemente, concluzia nu poate fi decât una singură: C. Națională de A. de S. și casele teritoriale nu au competența stabilirii contribuției de asigurări sociale de sănătate și a majorărilor de întârziere (mai recent dobânzi si penalități de întârziere) aferente. Această competență revine - fie în temeiul art. 42 alin. 1 din Normele metodologice, fie în temeiul competenței lor generale de a stabili impozite, taxe și contribuții - organelor fiscale expres indicate de art. 17 alin. 5 C. proc. fisc.
Intr-un cadru mai larg însă, problema juridică este una mult mai complexă. Astfel, în lipsa competenței Casei Naționale de A. de S. și a caselor teritoriale de a stabili obligațiile fiscale principale și accesorii către Fondul național unic de asigurări sociale de sănătate, se ridică problema de a ști dacă în prezent există vreo obligație fiscală legal stabilită în sarcina contribuabililor, având în vedere următoarele:
C. Națională de A. de S. și casele teritoriale nu aveau competența emiterii vreunei decizii de impunere, ceea ce face ca orice acte de acest tip emise să fie nule absolut.
Organele fiscale, care aveau competența emiterii deciziilor de impunere pentru obligațiile fiscale principale și accesorii, nu au emis asemenea decizii de impunere.
Declarațiile fiscale depuse de contribuabili nu pot fi asimilate unor decizii de impunere și nu produc efecte juridice, în lipsa emiterii unor decizii de impunere, întrucât legea nu a prevăzut expres faptul că aceștia au obligația de calcul a contribuției de asigurări sociale de sănătate datorate.
Sub acest ultim aspect, trebuie menționat faptul că potrivit art. 34 alin. 1 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul nr. 617/2007, doar persoanele juridice și persoanele fizice care au calitatea de angajator au obligația de calcul a contribuției de asigurări sociale de sănătate datorate. In schimb, potrivit art. 32 alin. 4 din aceleași norme, persoanele fizice au doar obligația de a declara veniturile realizate prin depunerea unei declarații de asigurare. Având in vedere faptul ca nu s-a depus declarația prevăzuta la art. 215 alin. 2 din Legea 95/2006 astfel încât C. de A. de
S. B. -N. a stabilit debitul ca urmare a consultării evidentelor Administrației Finanțelor Publice a municipiului B., fără a fi încheiat un contract de asigurări sociale de sănătate .
În drept s-au invocat dispozițiile Legii 554/2004 modificată prin Legea 262/2007, Legea 95/2006, OUG 92/2003, Ordinul Nr. 617 din 13 august 2007, Codul de procedură fiscală.
Pârâta C. de A. de S. B. -N. a depus la dosar întâmpinare,
prin care a solicitat respingerea acțiunii, pentru următoarele motive:
Contribuțiile in sistemul asigurărilor sociale de sănătate reprezintă venituri publice, se cuvin bugetului general consolidat, fiind prevăzute ca anexa la legile bugetare anuale. Reglementarea legală a organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de sănătate prevede obligația generală a persoanelor asigurate și a angajatorilor (persoane juridice și persoane fizice) de a plăti contribuția, în raport cu veniturile realizate, la fondul de asigurări de sănătate, având calitatea de asigurat toți cetățenii români cu domiciliul în țară, toți aceștia având obligația plății contribuției de asigurare, în raport cu veniturile pe care le realizează.
Legea instituie nu doar dreptul cetățenilor de a beneficia de serviciile sistemului public de sănătate, dar si obligația acestora de a contribui la Fond. Persoanele exceptate de la plata acestei
contribuții sunt prevăzute la art.213, "astfel că în afara acestora, tuturor celorlalți cetățeni le revine obligația mai sus amintite" - se arată în considerentele unor decizii ale Curții Constituționale (nr. 1240/2010, nr. 1304/2009), neachitarea contribuției la asigurările de sănătate fiind justificata doar in aceste situații, din imposibilitatea obiectiva a paturilor defavorizate material de a îndeplini aceasta obligație, nu pe ignorarea lor, cum este cazul in speța.
Obligativitatea asigurării și a contribuției la sistemul asigurărilor de sănătate trebuie analizată în legătură cu principiul solidarității care rezultă din prevederile art.208(3) din L.95/2006 și în concordanță cu principiile constituționale care consacră obligativitatea statului de a asigura ocrotirea sănătății. In același timp, obligația cetățenilor de a contribui prin impozite și taxe la cheltuielile publice, iar aceste cheltuieli, în cazul sistemului public de sănătate, vizează însăși îndeplinirea obligației constituționale a statului de a asigura ocrotirea sănătății, în acest obiectiv fiind implicați atât statul cât și cetățenii după cum se reflecta aceasta obligație in art.2(l) din L.95/2006.
Prin urmare, calitatea de asigurat nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitatea de cetățean român și domiciliul în România pentru că în considerarea principiilor mai sus menționate, toți cetățenii trebuie să contribuie la constituirea Fondului indiferent că doresc sau nu, deci și intimatul, căci dreptul persoanei de a dispune de ea însăși în privința asigurărilor de sănătate trebuie interpretate în concordanță cu principiile constituționale menționate și deci nu are dreptul să dispună de însăși în mod absolut, ci cu condiția de a nu încălca drepturile și libertățile altora, astfel încât să nu afecteze drepturile de care beneficiază alte persoane fizice. Or prin refuzul îndeplinirii obligației legale de a plăti contribuțiile se aduce atingere tocmai dreptului altor cetățeni la ocrotirea sănătății.
Contestatorul deși a realizat venituri impozabile, nu a plătit contribuții la Fond, conduită în raport de care este în culpă, astfel că neîndeplinirea acestei obligații nu poate avea caracter exonerator ci dimpotrivă sancționator.
Obligațiile, în general, pot avea ca izvor un contract, caz în care ne găsim în prezenta unei obligații convenționale, sau decurg dintr-o prevedere legală, caz în care evident este vorba despre o obligație legală. Dar acolo unde legiuitorul o instituie printr-un text de lege, această obligație primează în cazul în care, deși se conferă posibilitatea încheierii unui contract, partea în favoarea căreia se deschide aceasta posibilitate nu optează pentru încheierea contractului, astfel că rămâne ținută de îndeplinirea obligației legale. Nimic nu împiedică contestatorul să opteze pentru una din casele de asigurări de sănătate aflate în subordinea CNAS, însă neexprimarea acestei opțiuni, nu poate să conducă la concluzia pretinsă de către contestator, în sensul că nu are calitate de asigurat.
De altfel, dacă încheierea contractului și plata contribuției ar fi izvorul dobândirii calității de asigurat așa cum arată contestatorul, această logică este înfrântă numai și pe considerentul că însăși legea recunoaște calitatea de asigurat unor persoane care nu plătesc acest tip de contribuție, fiind scutite, după cum rezultă din art.213(4), unde se menționează expres că "persoanele care nu sunt prevăzute la alin. (1) și (2) au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi.
Or, in speța contestatorul-intimat tocmai refuză îndeplinirea unei obligații legale, aceea de a plăti contribuțiile instituite de însăși legea, deși face parte din categoria celor obligați la plata în virtutea art.257(2)lit.b în calitate de persoană care a realizat venituri din activitate independentă, după cum rezultă din informațiile transmise de ANAF.
Neplata voluntară a obligației instituita de lege în sarcina debitorului a condus la emiterea actelor de urmărire întemeiate pe prevederile art.216 din L.95/2006 unde se arată că în cazul neachitării la termen, potrivit legii, a contribuțiilor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, CNAS prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Din acest motiv, afirmațiile contestatorului în sensul că nu ar avea competența legală de a stabili obligațiile fiscale principale și accesorii către FNUASS nu au nicio susținere juridică. Toate reglementările menționate se completează cu reglementările din materie fiscală în ceea ce privește colectarea acestor sume, iar potrivit dispozițiilor din Codul de procedură fiscală (art.l si 2), acest cod constituie procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și
a altor sume datorate bugetului general consolidat și se aplică și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel. Așa fiind în mod legal au fost emise deciziile de impunere contestate.
Astfel, CAS BN prin Compartimentul de specialitate a emis actele de urmărire împotriva debitorului, emițând decizia de impunere 12720.2/_, 12720.1/_ si 12720.3/_ pe baza datelor transmise pe baza de Protocol, conform art.35 din Ordin 617/2007, pentru sumele de plată a căror scadență legală a expirat conform art.257(5)lit.b, fiindcă debitorul nu-si îndeplinise obligația declarativa menționata la art.215 din lege.
In ce privește accesoriile creanței principale se arată ca potrivit art.257(5),(8) si art.259(7)lit.b) din L.95/2006 "Persoanele care au obligația de a se asigura și nu pot dovedi plata contribuției sunt obligate, pentru a obține calitatea de asigurat: să achite pe întreaga perioadă a termenelor de prescripție privind obligațiile fiscale contribuția legală lunară calculată asupra veniturilor impozabile realizate, precum și obligațiile fiscale accesorii de plată prevăzute de Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, dacă au realizat venituri impozabile pe toată această perioadă", iar art.H9(l) din CP.fiscala prevede că pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere.
Reprezintă venituri ale bugetului FNUASS atât contribuțiile, cât și majorările de întârziere, concluzie care se desprinde nu numai din reglementările legale mai sus menționate, dar și din prevederile Codului de procedură fiscală care la art.21(l),(2)lit.b si 22 lit.d unde se definește natura de creanțe fiscale accesorii, ale acestor majorări, ele urmând situația debitului principal, fiind accesorii ale acestuia, conform principiului accesorium sequitur principalae. Prin urmare nu există niciun temei pentru exonerarea de la plata acestora.
Contestatorul a formulat contestație administrativa, înregistrată sub numărul 11314/_ care a fost soluționată de Compartimentul administrare contribuții, creanțe prin decizia 19/_ de respingere a contestației, nefiind găsite întemeiate niciunul din criticile formulate.
În drept s-au invocat disp. art.115 C.P.civila si urm., art.208, 215, 257, 259 din L.95/2006; Ordin 617/2007 al CNAS.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:
Reclamantul se încadrează in categoria de persoana fizica ce a realizat venituri din activități independente, iar in aceasta calitate avea obligația sa plătească contribuții la FNUASS, la termenele prevăzute de lege, pana in data de 15 a ultimei luni din fiecare trimestru conform art.257(5)lit.b, coroborat cu art.8(l) din Ordinul nr. 617/2007 al CNAS ("contribuabilii care realizează venituri din activități independente virează trimestrial contribuția calculata la venitul estimat, pana la data de 15 a ultimei luni din flecare trimestru").
Obligația de declarare si de virare a contribuțiilor nu au fost îndeplinite de reclamant, astfel ca CAS BN a procedat la emiterea deciziilor de impunere nr. 12720.1/_, nr. 12720.2/_ și nr. 12720.3/_, in baza veniturilor transmise de către autoritatea fiscala teritoriala unde acesta a declarat veniturile impozabile .
Prin Decizia nr. 19/2012 s-a respins contestația administrativă formulată de reclamant împotriva deciziilor de impunere din oficiu mai sus menționate.
Potrivit prevederilor art. 208 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 95/2006, cu modificările și completările ulterioare, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, unul din principiile sale fiind participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate. În acest sens, art. 211 din același act normativ prevede că sunt asigurați, prin efectul legii, toți cetățenii români cu domiciliul în țară.
Prin urmare, calitatea de asigurat la sistemul asigurărilor sociale de sănătate nu reprezintă o chestiune ce implică opțiunea persoanei ce are calitate de cetățean român și domiciliul în România. Astfel, în considerarea principiului solidarității, menționat la art. 208 alin. (3) lit. b), toți cetățenii trebuie să contribuie la constituirea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate, indiferent dacă au sau nu nevoie de servicii medicale de la acest sistem într-o anume etapă a vieții. Altfel spus, cei care sunt sănătoși și nu au nevoie de servicii medicale contribuie la acest fond în
funcție de veniturile lor, fiind solidari și ajutând pe cei care au nevoie de servicii medicale ale căror costuri nu le-ar putea acoperi în sistem privat sau în sistem individual.
În acest sens, sunt și prevederile art. 213 alin. (4) din actul normativ menționat, potrivit cărora categoriile de persoane care nu sunt exceptate potrivit alin. (1) și (2) de la același articol au obligația să se asigure în condițiile art. 211 și să plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate în condițiile prezentei legi, aceasta fiind practic o obligație legală ce decurge din calitatea de cetățean român cu domiciliul în țară. Această prevedere dă forță principiului liberei alegeri a casei de asigurări de sănătate, contribuabilul fiind liber să încheie contractul cu orice casă de asigurări de pe cuprinsul țării, dar nu are libertatea de a opta dacă încheie sau nu contract de asigurare.
Tribunalul reține că titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4) din Ordin 617/2007 sau decizia de impunere emisă de organul competent al CAS. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Potrivit art. 110 alin.3 Cod proc. fiscală, titlul de creanță fiscală este caracterizat ca fiind "actul prin care se constată și se individualizează creanța fiscala" atât a impozitelor și taxelor, cât și a contribuțiilor, amenzilor și altor sume de bani ce reprezintă venituri publice, întocmite de organele de specialitate sau de persoanele împuternicite potrivit legii.
Totodată art.111 (l)Cod pr. fiscală stabilește: ,, Creanțele fiscale sunt scadente la expirarea termenelor prevăzute de Codul fiscal sau de alte legi care le reglementează"", iar art. 119 Cod proc. fiscală prevede ca "(l)Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere."
Potrivit art.141 (2) din Cod procedură fiscală "Titlul de creanță devine titlu executoriu la data la care creanța fiscală este scadentă prin expirarea termenului de plată prevăzut de lege sau stabilit de organul competent ori în alt mod prevăzut de lege".
Majorările de întârziere în materie fiscală se particularizează prin aceea că ele curg din ziua imediat următoare scadenței obligației fiscale, de drept, cu excluderea posibilității de renunțare la ele și nefiind necesară punerea în întârziere a debitorului, excepție de la regimul juridic al evaluării legale a daunelor-interese din dreptul comun și sunt neplafonate, calculându-se și datorându-se până în ziua încasării sumei inclusiv, pentru fiecare zi de întârziere.
Așadar neachitarea acestor contribuții la scadenta determina ope legis obligativitatea suportării majorărilor de întârziere în discuție, determinat de particularitățile titlurilor de creanța fiscală ce reprezintă venituri ale bugetului general consolidat.
Astfel, din moment ce debitorul nu și-a îndeplinit obligația declarativă la C. de asigurări de sănătate, nu se poate retine vreo atitudine culpabilă a Casei de asigurări de sănătate că a inclus majorările de întârziere abia cu ocazia emiterii deciziei de impunere, pe de o parte întrucât C. de asigurări de sănătate a respectat termenul de prescripție din materie fiscală, iar pe de altă parte, scadența obligației de plată a contribuțiilor este trimestrială ( pana la 15 a ultimei luni din fiecare trimestru ) și nu la data emiterii deciziei de impunere, iar neplata la scadență determină curgerea majorărilor pentru neplata la termenul legal de plata din ziua imediat următoare expirării termenului legal de plată. Exonerarea de la plata accesoriilor în discuție prejudiciază Fondul tot ca urmare a unei atitudini culpabile a debitorului care nu a îndeplinit la termen obligația de plată a contribuțiilor cuvenite FNUASS.
Aspectele vizând necomunicarea deciziilor de impunere invocate de reclamant au relevanță numai cu privire la stabilirea termenului de contestare a acestora, neatrăgând sancțiunea nulității lor. În ceea ce privește necompetența pârâtei de a stabili contribuția de asigurări sociale de sănătate, invocată de reclamant, instanța reține că, conform art. V din OG 125/2011, începând doar cu data de 1 iulie 2012, competența de administrare a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din titlul IX^2 al Codului fiscal revine Agenției Naționale de Administrare Fiscală. Competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice
aplicabile fiecărei perioade.
De asemenea, conform art. 256 alin.2 din Legea nr. 95/2006 Colectarea contribuțiilor persoanelor juridice și fizice care au calitatea de angajator se face de către Ministerul Finanțelor Publice, prin ANAF, în contul unic deschis pe seama CNAS în condițiile legii, iar colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări.
Raportat la considerentele de fapt si de drept expuse anterior, tribunalul va respinge ca neîntemeiata acțiunea reclamantului.
Cheltuieli de judecată nu s-au solicitat de intimată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul F. D. -V., domiciliat în
B., cartier V., nr. 33, jud. B. -N., împotriva pârâtei C. de A. de S. B. -N.
, cu sediul în B., str. G., nr.5, jud. B. -N. .
Fără cheltuieli de judecată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică azi,_ .
PREȘEDINTE, GREFIER,
B. L. T. M. D.
Red/dact: BLT/HVA
_ / 4 ex
