Sentința civilă nr. 16314/2013. Contencios. Anulare act administrativ
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
Cod operator de date cu caracter personal 3184
R O M Â N I A
TRIBUNALUL CLUJ
SECȚIA MIXTĂ DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, DE CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
SENTIN ȚA CIVIL Ă NR. 16314 /2013Ședința publică din data de 6 decembrie 2013 Instanța constituită din:
Președinte: A. G. C. Grefier C. -A. B.
Pe rol se află judecarea cauzei în contencios administrativ și fiscal privind pe reclamanta F. U. A. și pe pârât M. C. -N., pârât P. E. B., P. AL M. C. -N., pârât C. LOCAL AL M. C. -N., având ca obiect anulare act administrativ .
S-a făcut referatul cauzei de către grefier.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate cu ocazia dezbaterii pe fond a cauzei, în încheierea de ședință din data de 25 noiembrie 2013, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea în cauză pentru data de azi.
T R I B U N A L U L
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamanta F. U. A. a solicitat ca în contradictoriu cu pârâtul M. C. -N. să se dispună anularea Dispoziției nr. 1466/_ emisă de pârât, admiterea contestației și anularea Deciziei de impunere înregistrată sub nr. 61543/494/_ prin care s-a stabilit in sarcina sa obligația de plată cu titlu de taxă pe clădiri, aferent perioadei 2008-2013 în valoare de 69.698 lei, din care 42.774 lei debit principal și 26.924 lei majorări de întârziere.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că desfășoară în exclusivitate o activitate umanitară și vine în sprijinul unor persoane nevoiașe cu ajutoare materiale și financiare, veniturile provenind exclusiv din sponsorizări de la persoane particulare și creditarea de către fondator și că nu a desfășurat activități lucrative iar din anul 2001 deține în chirie un spațiu situat C. -N., str. Tipografiei nr. 23, proprietatea pârâtului, pentru care s-a stabilit o chirie modică, achitată la timp, fără restanțe. A mai arătat reclamanta că prin decizia de impunere s-a stabilit in sarcina sa obligația de plată a sumei susmenționate pentru perioada 2008-2013 și că a formulat contestație împotriva deciziei de impunere, iar prin Dispoziția nr.1466/_ contestația a fost respinsă. S-a menționat că începând cu luna martie 2013 fundația beneficiază de scutire la plata taxei pe clădire. Reclamanta consideră că dispoziția atacată este nelegală și neîntemeiată, deoarece potrivit art. 249 alin.3 din Legea nr. 571/2003, taxa pe clădiri se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri, sens în care prevederile privind scutirea de impozit se aplică în mod similar și că aprobarea reducerilor de chirie, în lipsa unei hotărâri date în aplicarea art. 250 alin. 1 pct. 19 C.fiscal, reprezintă și un acord tacit cu privire la scutirea de la plata acestor taxe iar aplicarea scutirilor din martie 2013 justifică susținerea sa că scutirea taxei operează în condiții similare cu scutirea de
impozit. De asemenea, a învederat că, potrivit art.250 alin.1 C. fiscal, clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt clădirile utilizate pentru activități social- umanitare de către asociații, fundații și culte, potrivit hotărârii consiliului local și că asociațiile și fundațiile care desfășoară activități social-umanitare beneficiază de scutire prin efectul legii, fiind un beneficiu dat de lege și nu de consiliul local, acesta neavând facultatea de a acorda scutire sau nu, ci de a nominaliza prin hotărâre, persoanele juridice care beneficiază de scutirile conferite de lege. Reclamanta a apreciat că decizia atacată a fost emisă fără a avea la bază o hotărâre a consiliului local care să oblige reclamanta la plata taxei, a impozitului și a accesoriilor. Totodată, a menționat că luna februarie 2013 s-a emis decizia de impunere, stabilind retroactiv obligația de plată și tot în anul 2013 s-a emis o hotărâre prin care a fost scutită de plata taxei în procent de 85%, precum și faptul că în speță consiliul local avea obligația de reglementa acest aspect, cu atât mai mult cu cât Codul fiscal îl obliga să emită o hotărâre in acest sens. Reclamanta a mai susținut că prin decizia atacată s-a imputat "taxa"; pe clădiri și nu impozitul pe clădiri și că taxa pe clădiri a fost introdusă prin Legea nr. 76/2010 pentru aprobarea OUG 109/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr.571/2003.
Ulterior, reclamanta și-a extins acțiunea și față de pârâții P. M. C. -N. și
C. Local al M. C. -N. iar prin precizarea acțiunii introductive, a solicitat și revocarea deciziei de impunere nr. 61570/402/_ privind taxa pe teren în valoare de 2098 lei (filele 42-43).
Prin întâmpinarea
formulată, pârâții M. C. -N. și P. M. C. -N. au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și au invocat ex cepția inadm i sibil ității
cu privire la anularea deciziei de impunere nr. 61570/_, deoarece nu s-a formulat contestație împotriva acesteia în baza art.205 și urm. din OG 92/2003 (filele 63-70). Pe fondul cauzei, pârâții au arătat că prin Dispoziția nr. 1466/_ emisă de P. M. C. -N. s-a respins contestația nr. 11571/_ formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr.61543/492/_ emisă de Direcția de taxe și impozite locale. Au mai arătat pârâții că în conformitate cu dispozițiile art.249 alin.3 din Legea nr. 571/2003 și pct.17 alin.2 și 3 din HG nr.44/2004 privind Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, persoanele juridice titulare ale unor drepturi de folosință temporară asupra unor clădiri aflate in proprietatea unității administrativ-teritoriale sunt ținute la plata taxei pe clădire stabilită conform reglementărilor incidente, cu excepția persoanelor juridice de drept public iar din actele aflate la dosarul fiscal al reclamantei și din cele depuse în probațiune, nu rezultă că aceasta deține calitatea juridică de persoană de drept public pentru a fi scutită ope legis
de la plata taxei pe clădire. De asemenea, au susținut că reclamanta este titulara unui drept de folosință sintagmă prevăzută în mod expres de Legea nr. 571/2003, drept care generează obligația corelativă de a achita taxa pe clădire și implicit majorările de întârziere aferente, iar Legea nr. 76/2010 nu a introdus obligația fiscală denumită taxă pe clădire, cum în mod eronat a susținut reclamanta, ci doar a specificat expres contribuabilii care sunt scutiți de la plata acestei taxe, respectiv persoanele juridice de drept public. Pârâții au menționat și că reclamanta nu deține în proprietate clădire pentru care solicită scutirea de la plata obligațiilor fiscale, ci are doar un drept de folosință asupra ei, fiind locatar și nu proprietar, iar scutirea prevăzută de art.250 alin.1 pct.18 și 19 din Legea nr. 571/2003 vizează scutirea proprietarului care datorează impozitul pentru clădirea proprietate și nu scutirea chiriașului de la plata taxei pe clădire.
În ședința publică din data de_ instanța a admis excepția inadmisibilității cererii cât privește solicitarea reclamantei de anulare a Deciziei de impunere nr.61570/_ privind taxa pe teren, pentru motivele cuprinse în încheierea de amânare a pronunțării (fila 109).
Analizând înscrisurile depuse la dosar, instanța reține următoarele:
În baza contractului de închiriere nr. 2178/_ și a actelor adiționale ulterioare, reclamanta F. U. A. deține în chirie clădirea situată în C. -N., str. Tipografiei nr. 23 (filele 16-21).
Prin Decizia de impunere nr. 61543/492/_ emisă de pârâtul M. C. -N., Direcția Impozite și Taxe Locale s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de a achita taxa pe clădiri aferentă perioadei 2008-2013 în cuantum total de 69.698 lei, din care suma de 42.774 lei debit principal și suma de 26.924 lei majorări de întârziere (fila 5).
Cu respectarea art. 205 și urm. din Codul de procedură fiscală, reclamanta a formulat contestație împotriva acestui act administrativ fiscal (filele 6-7), respinsă prin Dispoziția P. ui municipiului C. -N. nr. 1466/_ (fila 8), iar acum reclamanta atacă în contenciosul administrativ deciziile menționate.
F. U. A. susține în primul rând că decizia a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 250 alin. 1 pct. 19 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Potrivit acestui text legal, "clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații și culte, potrivit hotărârii consiliului local"; sunt clădiri pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii; art. 249 alin. 3 prevede că taxa pe clădiri se stabilește în condiții similare impozitului pe clădiri.
După cum se poate lesne observa, această scutire este condiționată în mod expres de existența unei ho tărâri de con sil iu local
care să indice clădirile utilizate pentru activități social-umanitare de către asociații, fundații și culte, scutite de plata impozitului. Reclamanta însăși recunoaște că nu există o astfel de hotărâre la nivelul municipiului C. -N., iar consecința firească este aceea de inaplicabilitate a scutirii legale, iar nu de recunoaștere a dreptului la această scutire în favoarea tuturor asociațiilor, fundațiilor și cultelor. Acest beneficiu este între-adevăr dat de lege, după cum subliniază reclamanta, dar este condiționat de nominalizarea prin hotărâre de consiliul local a persoanelor juridice care beneficiază de scutirile conferite de lege.
Conform art. 249 alin. 3, "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabilește taxa pe clădiri,
care repr ezin tă sar cina fiscal ă a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz, în condiții similare impozitului pe clădiri
";.
Scutirea prevăzută de art. 250 alin. 1 pct. 1 vizează doar "clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public";.
Din coroborarea acestor prevederi legale rezultă că doar persoanele juridice de drept public sunt scutite de plata taxei pe clădiri atunci când sunt titularele unui drept de concesiune, locațiune, drept de administrare sau de folosință asupra unei clădiri proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale.
Reclamanta nu se poate prevala de scutirea de la art. 250 pct. 1, care reprezintă situația generică de scutire a statului, unităților administrativ-teritoriale sau oricăror instituții publice de la plata impozitului (în corelație cu faptul că art. 249 alin.3 instituie obligația de plată a taxei pe clădiri în sarcina persoanelor juridice de drept privat care desfășoară activități economice în spațiile proprietate publică sau privată), și aceasta cu atât mai mult cu cât reclamantei i-ar fi incident cazul special de scutire de la pct. 19, deja analizat.
Dacă asociațiile ar fi fost avute în vedere și ar fi fost incluse în cazul de la pct. 1, nu s-ar mai justifica precizările și condiționările de la pct. 19. Tocmai de aceea, unicul caz de scutire aplicabil reclamantei este cel de la pct. 19, dar căruia nu i se poate da eficiență în lipsa hotărârii de consiliu local.
Reclamanta mai arată că decizia contestată a fost emisă fără a avea la bază o hotărâre de consiliu local care să o oblige la plata taxei, a impozitului și a accesoriilor.
După cum am arătat deja, obligația de plată a taxei este prevăzută de art. 249 alin. 3 din Codul fiscal, iar cotele de impozitare au fost stabilite la nivel local prin H.C.L. nr. 344/2007, nr. 414/2008, nr. 509/2009, nr. 400/2010, nr. 413/2011 și nr. 413/2012, acte
administrative normative care sunt afișate pe pagina de internet a autorității locale.
De asemenea, anterior datei de_, art. 249 alin. 3 prevedea expres că "Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităților administrativ-teritoriale, concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosință, după caz, impozitul pe clădiri reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosință, după caz
";, iar începând cu data de_, noțiunea de impozit pe clădiri a fost înlocuită cu cea de taxă pe clădiri, prin Legea nr. 343/2006 de modificare a Legii nr. 571/2003.
Astfel, Legea nr. 76/2010 nu a introdus printre obligațiile fiscale taxa pe clădiri, după cum pretinde reclamanta, această îndatorire fiscală existând încă de la data de_, fiind introdusă prin Legea nr. 494/2004 privind aprobarea O.G. nr. 83/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003; prin Legea nr. 76/2010 s-a specificat doar în mod expres categoria de contribuabili care este scutită de plata taxei pe clădiri.
Prin precizarea și extinderea de acțiune, reclamanta se mai prevalează de faptul că valoarea de inventar a imobilului de 936.714,97 lei nu corespunde valorii reale a acestuia, argument prezentat și prin contestația administrativă formulată.
Pe de o parte, se reține că prin hotărârile de consiliu local mai sus amintite s-au stabilit cotele de impozitare prin raportare la valoarea de inventar a clădirilor, iar art. 249 alin. 3 din Codul fiscal coroborat cu dispozițiile pct. 17 alin. 3 din Normele metodologice și cele ale art. 22din O.G. nr. 81/2003 prevăd că stabilirea valorii de inventar revine în atribuțiile persoanei juridice care a hotărât darea în folosință - în speță, M. C. -N. . Reclamanta însăși arată că valoarea de inventar stabilită de pârât i-a fost comunicată și că nu a contestat-o.
Pe de altă parte, însă, reclamanta nici nu a indicat și nu a făcut dovada valorii reale a imobilului la care ar trebui să se raporteze taxa pe clădire, deși sarcina probei îi incumba conform art. 10 alin. 1 și art. 249 din Codul de procedură civilă.
În fine, cât privește lipsa inserării unei prevederi exprese în contractul de închiriere, se reține că obligațiile fiscale revin contribuabililor în temeiul legii, iar art. 22 din contract stipulează expres că "prevederile prezentului contract se modifică de drept, prin efectul apariției noilor acte normative";.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 218 din Codul de procedură fiscală raportat la art. 18 din Legea nr. 554/2004, se va respinge ca nefondată prezenta cerere.
Ca urmare a admiterii excepției, se va respinge ca inadmisibilă solicitarea reclamantei de anulare a Deciziei de impunere nr. 61570/_ privind taxa pe teren.
În temeiul art. 453 din Codul de procedură civilă, se ia act că pârâții nu au solicitat cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII HOTĂRĂȘTE
Respinge ca nefondată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta F.
U. A.
, cu sediul în C. -N., str. A. G., nr. 8, apt. 25, jud. C., CUI 4168210, în contradictoriu cu pârâții M. C. -N.,
cu sediul în C. -N., P-ța Unirii, nr. 1, jud.
C., CUI 4305857, P. municipiului C. -N. și C. local al municipiului C. -
, ambii cu sediul în C. -N., str. M., nr. 1-3, jud. C., astfel cum a fost extinsă, având ca obiect anularea actelor fiscale privind taxa pe clădiri.
Respinge ca inadmisibilă solicitarea reclamantei de anulare a deciziei de impunere nr.61570/_ privind taxa pe teren
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, calea de atac urmând a fi depusă la Tribunalul Cluj, Secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale.
Pronunțată în ședința publică din data de 6 decembrie 2013.
Președinte,
G. C.
Grefier,
C. -A. B.
Plecată din instanță Semnează grefier-șef M. C.
Red AGC./tehn. MG 6 ex. _
