Anulare act administrativ. Decizia nr. 2099/2015. Curtea de Apel ALBA IULIA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2099/2015 pronunțată de Curtea de Apel ALBA IULIA la data de 12-06-2015 în dosarul nr. 7439/85/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ALBA IULIA
SECTIA DE C. ADMINISTRATIV SI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIE Nr. 2099/2015
Ședința publică de la 12 Iunie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. E. Hancaș
Judecător F. I. P.
Judecător G. M.
Grefier A. H.
Completul de judecată a fost legal constituit în conformitate cu prevederile art.98 alin.6 din Regulamentul de Ordine Interioară al Instanțelor Judecătorești și planificării de permanență.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și I. T. de Muncă Sibiu împotriva sentinței administrative nr.2780/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ .
La primul apel nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților și a mandatarului ales al intimatului reclamant.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează instanței faptul că anterior stabilirii primului termen de judecată, în cauză a fost parcursă procedura prealabilă; s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Se constată că intimatul reclamant, prin reprezentant ales, a comunicat la dosar, inițial prin fax și ulterior prin poștă, o cerere de judecare a cauzei și în lipsă, cu solicitarea ca în situația în care se vor depune înscrisuri noi, acestea să-i fie comunicate. Au fost anexate factura și chitanța justificative pentru cheltuielile de judecată solicitate în recurs.
Față de lipsa părților și a reprezentantului convențional al intimatului reclamant, instanța dispune lăsarea cauzei la a doua strigare.
Reluând cauza și apelul nominal la a doua strigare, se constată lipsa părților și a mandatarului ales al intimatului reclamant.
Având în vedere împrejurarea că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu părțile, văzând că prin întâmpinarea formulată, intimatul reclamant G. R. I. a invocat excepția tardivității depunerii recursului declarat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. cât și excepția tardivității recursului declarat de I. T. de Muncă Sibiu, în temeiul prevederilor art. 248 NCPC, instanța procedează la respingerea excepției invocate cu privire la ambele recursuri, întrucât acestea au fost declarate în termenul legal de 15 zile, prevăzut de Legea nr. 554/2004, termen calculat de la data comunicării sentinței pronunțate de instanța de fond, respectiv 20.03.2015 către I. T. de Muncă Sibiu și 20.03.2015 către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice B. .
Întrucât nu s-au formulat alte cereri, față de actele și lucrările dosarului și având în vedere că se solicită judecarea și în lipsă, instanța reține ambele recursuri în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Asupra recursurilor de față
Constată că prin sentința administrativă nr.2780/CA/2014, pronunțată de Tribunalul Sibiu – Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal, au fost admise excepțiile tardivității și a prescrierii dreptului de a emite Decizia de imputare nr. 135/18.10.2013 emisă de pârâtul ITM Sibiu, pe cale de consecință constatându-se nulitatea absolută a acesteia.
Prin aceeași sentință a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive invocate de pârâta AJFP Sibiu, precum și excepția prescripției dreptului de a emite Decizia nr.121/18.10.2013 de către pârâtul ITM Sibiu.
În consecință, instanța a procedat la admiterea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul G. R. I., în contradictoriu cu pârâții I. T. de Muncă și Administrația Județeană a Finanțelor Publice, sens în care a constatat nulitatea absolută a Deciziei de imputare nr.135/18.10.2013 emisă de ITM Sibiu, în timp ce pârâta AJFP Sibiu a fost obligată la restituirea către reclamant a sumei de 6000 lei achitată conform chitanței . nr._/4.11.2013, iar pârâtul ITM Sibiu a fost obligat la plata către reclamant a sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut, în esență, că prin Decizia nr.135/18.10.2013 pârâtul ITM Sibiu i-a imputat reclamantului G. R. I. suma de 6000 lei motivat de faptul că acesta nu a transmis spre punere în executare procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor . nr._/4.09.2009 societății . SRL, încălcând astfel prev.art.39 din OG 2/2001.
Având în vedere faptul că în perioada supusă controlului reclamantul deținea funcția publică de inspector de muncă în cadrul ITM Sibiu și cum decizia de impunere a avut în vedere recuperarea unui prejudiciu produs instituției, respectiv angajatorului de către subordonatul său, tribunalul a reținut că în cauză sunt incidente prev.art.84 și 85 din Lg.188/1999 și nu art.141 alin 7 Cod procedură fiscală, cadrul normativ aplicabil recuperării creanțelor fiscale de la contribuabil și nu recuperării unui prejudiciu produs ca neîndeplinirii a obligațiilor de muncă.
Așa cum rezultă din însăși decizia de imputare emisă de pârât, aceasta a fost dispusă prin Planul de măsuri nr.439/CCCI/25.06.2013 care a fost înregistrat la ITM Sibiu sub nr.2608/11.07.2013.
În aceste condiții, a menționat prima instanță, chiar dacă angajatorul nu a avut cunoștință de emiterea procesului verbal de contravenție întrucât acesta nu a fost comunicat de către reclamant la compartimentul juridic, trebuia ca potrivit art.85 alin1 din Lg.188/1999 să emită decizia de impunere în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv de la 11.07.2013 când planul de măsuri a fost înregistrat la ITM Sibiu.
Față de aceste considerente instanța a constata că excepția privind tardivitatea emiterii deciziei de impunere este întemeiată și a procedat la admiterea acesteia.
Raportat la excepția invocată de reclamant cu referire la prescrierea dreptului de a emite decizia de imputare, instanța de fond a apreciat că, raportat la termenul de decădere de trei ani, instanța a constatat că, potrivit art.85 alin3 din lg.188/1999, „dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de trei ani de la data producerii pagubei”. Ori, data producerii pagubei trebuie raportată la data încheierii procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/04.09.2009 care, potrivit art.39 alin2 din OG 2/2001 trebuia comunicat în termen de 30 de zile și întrucât acesta nu a fost atacat în termenul legal de 15 zile de la data comunicării, termenul de prescripție a dreptului de emitere a deciziei de imputare potrivit art.85 alin 3 din Lg.188/1999 a expirat la data de 20.09.2009.
Față de aceste considerente, instanța a admis și excepția prescrierii dreptului privind emiterea deciziei de imputare.
În ceea ce privește invocarea excepției prescripției dreptului de emitere a Deciziei nr.121/18.10.2013, prin care pârâtul a anulat procesul verbal de constatare și sancționare a contravențiilor nr._/04.09.2009 întocmit de reclamant împotriva . SRL, societate căreia i-a aplicat amenda contravenționale în valoare de 6000 lei instanța a respins excepția invocând lipsa de interes a reclamantului. Aceasta, a arătat instanța, deoarece, potrivit art.1 alin1 din Lg.554/2004 a contenciosului administrativ, poate constitui subiect de sesizare a instanței de contencios orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim de către o autoritate publică. Prin anularea procesului verbal de constatare a contravenției, potrivit Deciziei nr.121/18.10.2013, emis de către conducătorul instituției în baza art.39 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor reclamantul nu a făcut dovada încălcării vreunui drept al său ori un interes legitim în condițiile în care sancțiunea contravențională în cuantum de 6000 lei privea pe . SRL.
Prin acțiunea formulată,a reținut instanța, reclamantul a invocat și nulitatea absolută a Deciziei de imputare nr.135/18.10.2013 emisă de ITM Sibiu. Având în vedere că prin Ordinul nr.436/29.10.2009 emis de Președintele Agenției Naționale pentru Prestații Sociale (fila 9 dosar) s-a dispus numirea reclamantului în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu, începând cu data de 29.10.2009, rezultă, fără putință de tăgadă, în opinia tribunalului, că în momentul emiterii Deciziei de imputare nr.135/18.10.2013 între reclamant și ITM Sibiu numai exista raport de serviciu în baza căruia să poată fi angajată răspunderea disciplinară prev.de art.77 din Lg.188/1999, drept pentru care se va constata că actul administrativ atacat este lovit de nulitate absolută.
Întrucât, prin întâmpinarea depusă de pârâta AJFP Sibiu la fila 20 dosar s-a invocat lipsa calității procesual pasive, instanța a reținut că aceasta este neîntemeiată și a respins-o, în condițiile în care, față de petitul 2 din acțiune privind restituirea sumei de 6000 lei achitată către această pârâtă, conform chitanței nr.TS10 nr._/4.11.2013, între părți a luat naștere un raport de drept fiscal.
În baza art.453 alin.1 C.pr.civ., pârâtul ITM Sibiu a fost obligat și la plata cheltuielilor de judecată avansate de reclamant, în sumă de 500 lei, reprezentând onorariu avocațial.
Pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a declarat recurs împotriva hotărârii pronunțată de tribunal, criticând-o pentru nelegalitate, motiv pentru care, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.pr.civ., a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, urmare a rejudecării cauzei, să se dispună respingerea acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamant în contradictoriu cu această parte, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În motivarea recursului s-a arătat, în esență, că instituția recurentă nu are calitate procesuală pasivă, raportul de drept administrativ născându-se doar între emitentul actului administrativ atacat – ITM Sibiu și reclamantul-intimat. Încasarea sumei de la reclamant de către instituția fiscală nu dă naștere vreunui raport de drept administrativ, recurenta fiind obligată să încaseze sumele de bani potrivit dispozițiilor legale. Astfel, a menționat recurenta, o eventuală restituire a sumelor achitate de reclamant poate fi onorată doar de instituția pârâtă prin ministerul de resort, în sensul prevederii sumelor achitate în bugetul propriu al instituției, ce se va întocmi în conformitate cu prevederile art.12 și 14 din Legea nr.500/2002.
La rândul său, pârâtul I. T. de Muncă Sibiu a declarat recurs împotriva sentinței pronunțată de instanța de fond, criticând-o pentru nelegalitate, motiv pentru care, invocând motivul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct.8 C.pr.civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii și,urmare a rejudecării cauzei în fond, respingerea acțiunii formulată de reclamant.
În motivarea recursului s-a arătat că sentința pronunțată de tribunal a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.
Astfel, în mod eronat instanța de fond a reținut că în cauză sunt incidente prevederile art.84 și 85 din Legea nr.188/1999 și nu prevederile art.141 alin.7 din Codul de procedură fiscală, cadrul normativ aplicabil recuperării creanțelor fiscale de la contribuabil și nu recuperării unui prejudiciu produs ca urmarea neîndeplinirii obligațiilor de muncă.
De asemenea, recurentul a menționat că în mod eronat instanța de fond face trimitere la termenele de prescripție de 30 de zile de la constatarea pagubei, respectiv de la data de 11.07.2013 când planul de măsuri a fost înregistrat la ITM Sibiu și de decădere de 3 ani de la data producerii pagubei care trebuie raportată la data încheierii procesului verbal de contravenție, respectiv 04.09.2009.
Decizia de imputare, a arătat recurentul, nu a fost emisă în baza art.84 și art.85 alin.3 din Legea nr.188/1999, întrucât nu ne aflăm în prezența unei pagube aduse patrimoniului instituției, nefiind incident niciunul din cazurile strict și limitativ enumerate în cuprinsul art.84, ci în temeiul art.141 alin.7 C.pr.fiscală, legea specială aplicabilă speței deduse judecății, din al cărui cuprins reiese cu claritate că contravaloarea contravenției se face venit la bugetul de stat sau la bugetul local, astfel încât nu poate fi reținută incidența prevederilor art.84 și 85 din Legea nr.188/1999.
În consecință, recurentul a menționat că termenul de prescripție pentru emiterea deciziei de imputare este de 5 ani, aplicabil creanțelor fiscale, conform prevederilor art.131 alin.1 C.pr.fiscală.
Recurenta a criticat și constatarea instanței de fond referitoare la nulitatea absolută a deciziei de imputare, motivat de împrejurarea că, la momentul emiterii acesteia, între reclamant și instituție nu mai existau raporturi de serviciu în temeiul cărora să poată fi angajată răspunderea disciplinară prevăzută de art.77din legea nr. 188/1999, deoarece decizia nu a fost emisă ca urmare a comiterii de către reclamant a vreunei abateri disciplinare, iar faptul că la momentul emiterii deciziei între părți nu mai existau raporturi de serviciu nu prezintă nici un fel de relevanță, prin raportare la textul art.141 alin.7 C.pr.fiscală, care nu face trimitere la eventuala încetare a raportului de serviciu, sens în care, apreciază recurenta, acesta se aplică unitar. Atât persoanelor care au calitatea de salariați ai instituției, cât și celor ale căror raporturi de serviciu au încetat.
Prin întâmpinările depuse la dosarul cauzei (filele 31-32 și 37- 41), reclamantul-intimat a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate, cu obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată avansate în această fază procesuală.
Analizând hotărârea pronunțată de instanța de fond, prin raportare la probatoriul administrat în cauză cât și la cadrul legal incident speței deduse judecății, precum și prin prisma criticilor formulate de către recurente, Curtea constată că recursurile declarate de către pârâte sunt nefondate, pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală „Netransmiterea proceselor-verbale de constatare și sancționare a contravențiilor în termen de 90 de zile de la emiterea de către organele competente atrage anularea acestora prin decizie de către conducătorul organului emitent. Conducătorul organului emitent al titlului executoriu are obligația emiterii deciziei de imputare a contravalorii contravenției personalului care se face vinovat de întârziere. Decizia de imputare se comunică de către organul emitent persoanei vinovate, care trebuie să achite contravaloarea contravenției în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. La expirarea acestui termen, decizia devine titlu executoriu. Contravaloarea contravenției înscrise în decizia de imputare se face venit la bugetul de stat sau bugetul local căruia i se datora, potrivit legii,amenda contravențională. Termenul de 90 de zile se prelungește cu perioada scursă în procedura de contestare a proceselor-verbale de constatare a contravenției.”
Din cele ce preced rezultă că în procedura fiscală a fost introdus un nou caz de răspundere materială a funcționarului public vinovat de netransmiterea procesului verbal de contravenție în termenul legal. Reglementarea în acest cadru nu este de natură a atrage toate consecințele de antrenare a răspunderii fiscale reglementate în acest cod, inclusiv termenele de prescripție specială a dreptului de a stabili creanțe fiscale.
Aceasta pentru că, în primul rând răspunderea fiscală este, prin esența sa, o răspundere obiectivă, independentă de ideea de culpă, pe când răspunderea funcționarului public reglementată de norma mai sus expusă este o răspundere subiectivă, instanța fiind ținută a analiza și cerceta vinovăția acestui funcționar în necomunicarea procesului verbal de contravenție reținut în cauză.
A accepta că există răspundere fiscală în cauză, ar duce la concluzia că decizia de imputare este un act administrativ fiscal, ce se impune a fi analizat din perspectiva art. 41 și 43 Cod procedură fiscală și contestat în condițiile art. 205 – 214 din același act normativ, ceea ce nu este cazul.
Dacă decizia de imputare ar fi un act administrativ fiscal, s-ar justifica emiterea acesteia persoanei vinovate, indiferent de calitatea de angajat sau nu al instituției emitente a procesului verbal, ori pentru angajarea acestui tip de răspundere esențială este calitatea de funcționar public sau personal contractual în cadrul acestei instituții, legiuitorul folosind sintagma de „personal care se face vinovat de întârziere” rezultând fără putere de tăgadă că este vorba de răspunderea materială a acestui personal.
Nu este de omis că art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală prevede în procedura reglementată că procesul verbal necomunicat în termenul legal se anulează, astfel că sancțiunea amenzii aplicată prin acesta are aceeași soartă, potrivit principiului de drept „quod nullum est, nullum producit effectum”. Ceea ce se impută nu este amenda contravențională ci contravaloarea ei, privită ca pagubă adusă bugetului destinatar prin nepunerea procesului verbal anulat în executare conform legii.
Împrejurarea că personalului vinovat i se impută aceeași sumă nu translatează regimul juridic al amenzii la suma imputată, pentru că în acest caz ar fi aplicabile termenele de prescripție specială pentru stabilirea sancțiunii reglementate de O.G. nr. 2/2001, mai scurte decât cel prevăzut de codul de procedură fiscală, pentru că dispozițiile Codului de procedură fiscală se aplică și creanțelor provenite din amenzi „în măsura în care prin lege nu se prevede altfel”.
Nu în ultimul rând este de observat că art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală este situat din punct de vedere topografic în Titlul VIII, Capitolul 8 din acest act normativ, care reglementează „Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită”, și în această ordine de idei aplicabilă ar fi prescripția dreptului de cere executarea silită reglementată de art. 131 și 135 din Cod. Or, în cauză, se pune problema prescripției dreptului de stabilire a creanței, pentru că, prin ipoteză, creanța se stabilește în sarcina altei persoane decât contravenientul. De executarea acestei creanțe se poate vorbi la data definitivării acestei decizii de imputare prin necontestare în termen de 15 de zile de la comunicare sau la definitivarea hotărârii prin care s-a respins acțiunea în anulare a acesteia, când devine titlu executoriu conform tezei 2 din norma susmenționată și care are următorul cuprins „Decizia de imputare se comunică de către organul emitent persoanei vinovate, care trebuie să achite contravaloarea contravenției în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. La expirarea acestui termen, decizia devine titlu executoriu.”
Concluzionând, art. 141 alin. 7 Cod de procedură fiscală reglementează un caz special de angajare a răspunderii materiale a personalului din subordine ce se face vinovat de necomunicarea procesului verbal de contravenție, răspundere reglementată în Codul de procedură fiscală cu caracter special în raport de art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999, de la care împrumută prin analogie termenul de prescripție și procedura de contestare, acolo reglementate.
Revenind la speța dedusă judecății, Decizia de imputare atacată de către reclamant a fost emisă în temeiul art.141 alin.7 din OG nr.92/2003, pentru netransmiterea procesului verbal de constatare și sancționare a contravenției . nr._/04.09.2009, prin care acesta, în calitate de inspector de muncă, a aplicat sancțiunea contravențională a amenzii în cuantum de 6.000 de lei unei societăți.
Potrivit prevederilor art.141 alin.7 din OG nr.92/2003, conducătorul organului emitent al titlului executoriu are obligația emiterii deciziei de imputare a contravalorii contravenției personalului care se face vinovat de întârziere în transmiterea proceselor verbale.
Sintagma „personalului care se face vinovat de întârziere” se referă la existența unui raport de muncă sau de serviciu la momentul emiterii deciziei de imputare a contravalorii personalului care se face vinovat de întârziere.
Fiind vorba de o normă cu caracter general, care nu prevede condițiile concrete și termenele în care decizia de imputare poate fi emisă, în mod judicios instanța de fond a reținut că dispozițiile art.141 alin.7 din OG nr.92/2003, sunt aplicabile, în cazul funcționarilor publici, prin raportare la condițiile speciale impuse de Legea nr.188/1999 care reglementează emiterea deciziei de imputare.
Considerentele instanței de fond în acest sens își mențin valabilitatea, tribunalul dând o interpretare a condițiilor specifice emiterii deciziei de imputare în cazul funcționarilor publici, în deplin acord cu cadrul legal în vigoare la momentul emiterii deciziei contestate în prezenta cauză, considerente pe care Curtea le împărtășește fără rezerve.
În mod judicios prima instanță a reținut că la data emiterii deciziei de imputare între reclamant și pârâtul ITM Sibiu nu mai existau raporturi de serviciu, întrucât, începând cu data de 29.10.2009, cu mult anterior momentului emiterii deciziei, prin Ordinul Președintelui Agenției Naționale pentru Prestații Sociale nr.436/2009 (f.9 dosar fond), reclamantul fusese numit în funcția de director coordonator la Direcția de Muncă și Protecție Socială Sibiu.
Prin urmare, chiar constatând vinovăția reclamantului pentru netransmiterea procesului verbal de contravenție anterior menționat, recuperarea contravalorii contravenției nu mai putea avea loc prin intermediul procedurii instituite de art.141 din C.pr.fiscală, ci, eventual, prin intermediul unor alte demersuri legale pe care pârâtul ITM Sibiu le avea la dispoziție.
Ca atare, decizia de imputare emisă reclamantului este nelegală, după cum prima instanță a reușit în mod judicios să surprindă în baza probelor administrate și a situației de fapt rezultată din coroborarea acestora, motiv pentru care, în temeiul art.496 C.pr.civ., Curtea urmează a proceda la respingerea recursului declarat în cauză de pârâtul I. T. de Muncă Sibiu, ca nefondat.
În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, Curtea reține că pârâta se află în eroare susținând lipsa calității sale procesuale pasive.
Prin prisma capătului de cerere accesoriu din acțiunea introductivă, referitor la restituirea sumei de 6.000 de lei achitată de reclamant în baza deciziei de imputare contestată de acesta, legitimarea procesuală pasivă a recurentei menționate este evidentă având în vedere împrejurarea că, potrivit chitanței nr._/04.11.2013 (fila 11 dosar fond), suma a fost încasată de Trezoreria Municipiului Sibiu, unitate aflată în structura și subordinea recurentei-pârâte, cu Titlu de „venit din amenzi”.
Prin urmare, așa cum prima instanță a reținut în mod întemeiat, între părți a luat naștere un raport juridic de drept fiscal generat de plata și solicitarea restituirii sumei imputată reclamantului de către pârâtul ITM Sibiu, astfel că recurenta, în calitate de reprezentant al statului, ca subiect al acestui raport, în temeiul art.17 alin.3 din Codul de procedură fiscală, justifică prezența în proces, în calitate de pârâtă, pentru restituirea sumei achitată nedatorat bugetului de stat.
În consecință, față de considerentele expuse, în temeiul art.496 C.pr.civ., Curtea va proceda și la respingerea acestui recurs.
Aflându-se în culpă procesuală, în temeiul art.452-453, coroborat cu art.455 C.pr.civ., recurentele vor fi obligate la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 de lei, avansate în această etapă procesuală de către reclamant, cu titlu de onorariu avocațial plătit de acesta pentru apărarea și reprezentarea sa în fața Curții de apel, potrivit datelor rezultate din cuprinsul facturii și chitanței fiscale existente la fila 58 dosar, proporțional cu natura raporturilor juridice existente între reclamant și acestea, precum și funcție de culpa fiecărui pârât în declanșarea procesului, evident cea aflată în sarcina ITM Sibiu fiind mai mare, acesta fiind emitentul actului administrativ vătămător pentru reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursurile declarate de pârâții Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu și I. T. de Muncă Sibiu împotriva sentinței administrative nr.2780/CA/2014 pronunțată de Tribunalul Sibiu - Secția a II-a Civilă, de C. Administrativ și Fiscal.
Obligă recurentul I. T. de Muncă Sibiu să plătească reclamantului G. R. I. suma de 300 lei cheltuieli de judecată în recurs și recurenta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu suma de 200 lei cu același titlu.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Iunie 2015.
Președinte, A. E. Hancaș | Judecător, F. I. P. | Judecător, G. M. |
Grefier, A. H. |
Red. Tehnored.H.A.E.
List. HA/6 ex./07.07.2015
Jud. fond G.B.
| ← Anulare act administrativ. Decizia nr. 2153/2015. Curtea de Apel... | Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 1071/2015.... → |
|---|
