Pretentii. Decizia nr. 4674/2013. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4674/2013 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 13-12-2013 în dosarul nr. 3887/103/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._ DECIZIE Nr. 4674/2013
Ședința publică de la data de 13 Decembrie 2013
Completul compus din:
PREȘEDINTE - M. N.
Judecător - C. Ș.
Judecător - L. A.
Grefier - F. B.
&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&&
La ordine a venit spre soluționare recursul civil promovat de recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice Piatra N. împotriva sentinței civile nr.1195/CF din 06 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefier care învederează că la dosarul cauzei intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, în două exemplare, (înregistrată la instanță la data de 08 mai 2012), după care:
Instanța constată că recursul promovat de pârâta Administrația Finanțelor Publice Piatra N. este declarat și motivat în termen legal și scutit de plata taxei de timbru în temeiul art.17 din Legea nr.146/1997 și s-a solicitat judecata în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.242 pct.2 Cod procedură civilă. Totodată, având în vedere dispozițiile art.11 alin.3 din O.U.G.74/2013 precum și dispozițiile H.G.520/2013 și punctul 1 din anexa 2 la această hotărâre, constată că Administrației Finanțelor Publice Piatra N., dobândind calitatea procesuală de pârâtă.
Nemaifiind chestiuni prealabile sau cereri de formulat instanța constată cauza în stare de judecată, păstrând-o în pronunțare.
CURTEA
-deliberând-
Asupra recursului în materia contenciosului administrativ de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1195/CF/06.06.2013, Tribunalul N. a admis acțiunea formulată de reclamanta M. A. M., în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE PIATRA N..
A obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 4.751 lei, reprezentând taxa pentru emisiile poluante precum și a dobânzii fiscale aferente sumei calculată potrivit art. 124 alin.(2) din O.G. nr. 92/2003, cu începere de la 26.01.2012 și până la data plății.
A admis cererea de chemare în garanție, sens în care obligă chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu să asigure fondurile necesare restituirii.
A obligat pârâta și chemata în garanție la plata sumei de 39,3 lei către reclamantă reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că dispozițiile Codului fiscal care au reglementat până la data de 01.07.2008, data la care a intrat în vigoare O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare,sunt contrare dispozițiilor în această materie prevăzute de dreptul comunitar. Astfel, dispozițiile art. 90 paragraful 1 din T.C.E., invocat de reclamant, stabilesc că "niciun stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare".
A.F.P. Piatra N., a criticat sentința sub următoarele aspecte:
Recurenta a invocat excepția lipsei procedurii prealabile, având în vedere faptul că reclamantul nu a formulat contestație împotriva deciziei de calcul.
După . Legii nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule nu mai poate fi vorba de discriminare, față de prev. art 4.
La data intrării în vigoare a Legii nr. 9/2012 a fost abrogată O.U.G. nr. 50/2008, iar potrivit dispozițiilor art. 12 din această ultimă lege, în cazul în care taxa de poluare achitată de către contribuabili începând cu data de 1 iulie 2008 în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 și până la data intrării în vigoare a noii legi, este mai mare decât taxa rezultată din aplicarea actualei legi privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, se pot restitui diferențele, potrivit formulei de calcul prevăzută de respectiva lege și de normele metodologice de aplicare.
În mod netemeinic și nelegal a fost admisă acțiunea, motivat de Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene pronunțată la data de 07.04.2011 în cauza C-402/09, având în vedere că modificările aduse O.U.G. nr. 50/2008 prin ordonanțele ulterioare pun în discuție o altă dimensiune a taxării interne prevăzută de art. 90 din Tratatul Comunității Europene decât cea analizată de instanțe în aplicarea O.U.G. nr. 50/2008 nemodificată.
Este vorba de caracterul protecționist al taxei, interzis de art. 90 par. 2 din Tratatul Comunității Europene.
Or, art. 90 din Tratat nu interzice determinarea taxei pe criterii obiective, cum sunt cele utilizate de Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 50/2008, respectiv clasa de poluare, capacitate cilindrica, etc.
Conform jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Comunităților Europene, dispozițiile art.90 au în sistemul Tratatului instituind Comunitatea Europeană (TCE) un caracter complementar raportat la prevederile privind interzicerea taxelor vamale la import și export și a taxelor cu efect echivalent cuprinse în art. 25 TCE. Finalitatea acestor dispoziții este de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență prin eliminarea oricărei forme de protecție ce ar putea rezulta din aplicarea de impozite interne discriminatorii în privința produselor provenind din alte state membre (hotărârile pronunțate de C.E.J. în cauzele Air Liquide Industries Belgium, C-393/04 și C-41/05, Brzezinski, C-313/05).
De remarcat însă că noțiunea de „impozit intern" are accepțiune diferită de cea din dreptul intern, desemnând în jurisprudența C.EJ. (hotărârea Haar Petroleum, C-90/94, Weigel, C-387/01), un sistem general de taxe interne aplicabil în mod sistematic diferitelor categorii de produse, cu ajutorul unor criterii obiective, indiferent de originea produselor.
S-a reținut de Curtea de Justiție a Comunităților Europene prin hotărârea pronunțată în cauza Brzezinski, C-313/05, că o acciză care se aplică tuturor autoturismelor în temeiul primei lor înmatriculări pe teritoriul unui stat membru, iar nu în temeiul faptului că trec frontiera, nu constituie o taxă vamală la import și nici o taxă cu efect echivalent în înțelesul art. 25 TCE, ci intră în sfera regimului general intern de impozitare a mărfurilor și trebuie, ca urmare, analizată, în raport cu art. 90 TCE.
Față de aceste aspecte, este lipsită de relevanță analizarea încălcărilor invocate ale art. 25 TCE, deoarece dispozițiile cuprinse în aceste articole nu sunt incidente în cauză, urmând a se examina dacă taxa de poluare este incompatibilă cu prevederile art. 90 alin. 1 TCE.
Se recunoaște în mod constant în jurisprudența comunitară libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiată pentru anumite produse, chiar similare în sensul art.90 al. 1 TCE, în funcție de criterii obiective. Asemenea diferențieri sunt compatibile cu dreptul comunitar dacă urmăresc obiective compatibile cu exigențele tratatului și ale dreptului derivat și dacă evită orice formă de discriminare, directă sau indirectă, în privința importurilor provenind din state membre, sau de protecție în favoarea produselor naționale concurente (hot. Outokumpu, C-213/96, hot. Nadasdi și N. C-290/05).
Un sistem de impozite este compatibil cu art.90 TCE dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nici-o situație, efecte discriminatorii (hot.Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995).
Așadar este incidentă încălcarea art.90 al.l TCE atunci când impozitul aplicat produsului importat și cel aplicat produsului național similar sunt calculate în mod diferit, ducând, chiar dacă numai în anumite cazuri, la o impozitare superioară a produsului importat.
De asemenea, un sistem de taxare este compatibil cu dispozițiile art. 90 TCE dacă este suficient de precis, astfel încât se poate efectua în temeiul său un calcul al deprecierii autovehiculului cât mai aproape de realitate, iar cel căruia i se impune taxa are la dispoziție o cale de atac în fața instanțelor naționale, pentru a contesta modalitatea de calculare a valorii deprecierii (cauza C-393/1998, A. Gomez Valențe c. Fazenda Publica).
Este evident astfel că, în cauza de față rezultă din cuprinsul art. 3 alin. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 că taxa de poluare se aplică în cazul tuturor autoturismelor, fiind excluse din sfera de aplicare a acestei taxe autoturismele prevăzute de art. 3 alin. 2 din ordonanță, pe baza unor criterii ce privesc destinația lor și nu proveniența.
Nu se realizează însă o discriminare între autoturismele second- hand importate din statele comunitare și acestea, în condițiile în care valoarea taxei de poluare nu depășește valoarea taxei reziduale încorporate în valoarea vehiculelor similare deja înmatriculate hotărârea Brzezinski, C-313/05).
Sistemul de taxare stabilit prin O.U.G. nr. 50/2008 este suficient de precis în ceea ce privește criteriile legate de calculul deprecierii autoturismului (emisia de C02, capacitatea cilindrică etc), aceste elemente fiind considerate în jurisprudența Curții Europene de Justiție drept criterii obiective ce pot fi folosite într-un sistem de taxare bazat pe o grilă de impozitare (cauza Nadasdi, C-290/2005).Referitor la Decizia Curții Europene pronunțata in cauza C-402/09
Conform principiului "tempus regit actum" legislația aplicabila in litigiul aflat pe rolul Tribunalului Sibiu este O.U.G. nr.50/2008, astfel cum era în vigoare la data de 27 octombrie 2008 și anume în forma publicării sale în Monitorul Oficial al României nr.327/2008. Amendamentele aduse O.U.G. nr.50/2008 au intrat în vigoare ulterior datei de 27 octombrie 2008.
Deosebit de situația raportului juridic născut în 27.10.2008, în care una din părți este domnul T., in ceea ce privește cele doua ordonanțe de urgenta, O.U.G. nr.208/2008 si O.U.G. nr.218/2008, este evident faptul ca O.U.G. nr.208/2008 si O.U.G. nr.218/2008 nu sunt aplicabile, in condițiile in care drepturile și obligațiile părților - conținutul raportului juridic - au fost stabilite la o data la care cele doua acte normative nu erau in vigoare.
Hotărârea preliminară a CJUE (in baza art.267 TFUE) este obligatorie pentru instanța de trimitere, dar numai in privința litigiului in cadrul căruia a fost formulata chestiunea prejudiciala.
În cazul în care CJUE a fost sesizata de către o instanță a cărei decizie este supusă unei căi de atac, hotărârea preliminară a CJUE este obligatorie și pentru instanța care soluționează calea de atac în acest litigiu.
În fapt hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru toate instanțele tuturor statelor membre, fiindcă instanța care intenționează sa interpreteze în alt fel norma europeana deja interpretata de CJUE are obligația ca, anterior deciziei sale, să se adreseze CJUE, motivându-și opinia divergentă și solicitând o noua hotărâre în chestiunea aflată în discuție ("sesizare de divergență").
Soluția instanței este nelegală și sub aspectul acordării dobânzii fiscale de 0,1% pe zi, nefiind respectate disp. art. 70 C.pr.fisc., privind termenul de 45 de zile .
S-a mai criticat greșita obligare a recurentei la plata dobânzilor și a cheltuielilor de judecată, întrucât situația creată nu-i poate fi imputată acesteia instanța de recurs urmând a avea în vedere și disp. art 13 din Lg. nr. 9/2012, privind deducerea cheltuielilor de judecată din cuantumul taxei achitate și virate F. pentru mediu.
Motivarea Curții.
Examinând sentința recurată pentru motivele invocate și din oficiu, reține următoarele:
Referitor excepția lipsei procedurii prealabile, reține, sub un prim aspect că respectiva excepție nu a fost invocată în condiții procedurale, conform disp. art. 109 al. 2 C., astfel cum a fost modif. prin Lg. nr. 202/2010, așa încât nu poate fi invocată și analizată pentru prima dată în recurs, iar sub un alt aspect, reține că art. 148 alin. 1 și 2 din Constituția României dispune că, urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare ale legii interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării și din prevederile alin. 2
În consecință, aplicarea directă și prioritară a normelor de drept comunitar exclude respectarea altor prevederi, respectiv cea de contestare a taxei de poluare, inclusiv obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile.
Susținerea că reclamantul nu a înțeles să conteste decizia de calcul a taxei de poluare este nereală, instanța fiind investită chiar cu soluționarea acestei cereri.
De altfel, respectiva decizie reprezintă materializarea scriptică a unei operațiuni administrative, respectiv un mod de calcul al taxei de poluare, pe care reclamantul a fost obligat să o achite pentru a-și putea înmatricula autoturismul, mod de calcul care ar fi putut îmbrăca orice altă formă și nu neapărat forma unei decizii.
Reține și că obligația de plată a taxei de poluare nu a luat naștere prin emiterea deciziei de calcul, ci ca efect al legii, această decizie având ca scop doar individualizarea obligației de plată, iar contestația împotriva deciziei de calcul nu poate avea ca obiect decât modalitatea de calcul, respectiv întinderea obligației de plată.
Deși decizia de calcul a taxei de poluare nu apare ca un veritabil act administrativ fiscal, nu se încadrează în categoria acestor acte, față de dispozițiile art. 41, art. 43 alin. 2 și art. 44 Cod de procedură fiscală, deoarece nu poate reprezenta un titlu de creanță, neputând fi executat silit.
Textul art. 205 Cod de procedură fiscală conferă dreptul de a formula contestație atât celui care se consideră vătămat printr-un act administrativ fiscal, cât și prin lipsa acestuia. Coroborând respectivul text cu dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d) Cod de procedură fiscală, în care este prevăzută posibilitatea restituirii sumelor plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale și, cum aplicarea taxei reprezintă o aplicare eronată a prevederilor comunitare (art. 110 din Tratatul C.E.) și având în vedere principiul preeminenței dreptului comunitar, rezultă că refuzul restituirii taxei, asimilat lipsei actului administrativ fiscal, poate fi atacat în baza art. 205 alin. 2 ultima ipoteză, în atare situație fiind admisibilă acțiunea formulată în instanță după refuzul restituirii taxei.
Mai mult, ICCJ, admițând recursul în interesul legii, s-a pronunțat prin decizia nr. 24/14.11.2011 în sensul că procedura de contestare prev. de art. 7 din O.u.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de Procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe disp. art. 117 alin. 1 lit. d) din același cod.
Pe fondul cauzei, reține că la 07 aprilie 2011 C.J.U.E., în cauza T., a răspuns întrebărilor adresate de Tribunalul Sibiu, motivele de recurs urmând a fi analizate ținând cont de hotărârea C.J.U.E., având în vedere că interpretarea dreptului comunitar este obligatorie pentru instanțele naționale.
Reclamantul a investit instanța de fond cu o cerere având ca obiect principal restituirea sumei achitate cu titlu de „taxă de poluare", susținând că dispozițiile legale în baza cărora s-a perceput această taxă - O.U.G. 50/2008 încalcă dispozițiile art. 110 din T.C.E., obligatorii pentru Statul Român în virtutea Legii nr. 157/2005 și ale art. 11 și 148 din Constituție.
Instanța de fond a reținut ca întemeiată această susținere, apreciind că taxa reglementată de O.U.G. nr. 50/2008, contravine normelor europene, fiind instituită cu scopul și efectul imediat de a diminua introducerea în România a autoturismelor deja înmatriculate într-un alt stat membru al U.E.
Această interpretare a tribunalului este în prezent confirmată de hotărârea preliminară
a C.J.U.E. la 7.04.2011 în cauza C-402/09 - T., în care Curtea a stabilit că: „articolul 110 T.F.U.E. trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională".
Pe cale de consecință, se reține că motivele de recurs referitoare la legalitatea taxei sunt nefondate. Astfel, instanța trebuie să facă aplicarea normei comunitare ținând cont de interpretarea dată de Curte art. 110 TFUE și să soluționeze acțiunea cu care este sesizată, respectiv căile de atac exercitate, respectând interpretarea Curții.
Prin urmare, Curtea va aplica cu prioritate normele dreptului comunitar, lăsând neaplicată legislația națională contrară, în speță, Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2008 cu modificările ulterioare, având în vedere dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituție.
Pentru aceste considerente, Curtea constată că reglementarea națională a taxei de poluare, în vigoare la data achitării taxei de către reclamantă, încalcă dispozițiile art. 110 TFUE, situație în care Curtea de Justiție a decis că taxa nu este datorată, iar statul membru trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză.
În atare condiții, se constată că este legală soluția instanței de fond, de restituire a taxei de poluare ce a fost percepută prin aplicarea eronată a dispozițiilor legale, în cauză fiind incidente prevederile art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, coroborate cu art. 117 lit. (d) Cod procedură fiscală.
În ceea ce privește prevederile Legii nr. 9/2012, invocate de recurenta-pârâtă, curtea reține că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 10 ianuarie 2012 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare.
Procedura prevăzută de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012, nu poate fi luată în discuție, dispozițiile acesteia producând efecte numai pentru viitor, potrivit principiului neretroactivității legii, consacrat de art. 15 al. 2din Constituție, așa încât aceasta nu poate fi aplicată unui raport fiscal născut anterior, intrării sale în vigoare. Mai mult, observă că prin respectiva procedură se încearcă o reparare parțială a efectelor aplicării unei proceduri, prin care s-a instituit o taxă neconformă dispozițiilor comunitare.
Or, atâta vreme cât CJUE a constatat că taxa de poluare percepută în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 este nedatorată, procedura invocată prevăzută de dispozițiile art. 12 din Legea nr. 9/2012 este privită și ca lipsită de eficiență.
Principiul general este acela că statele membre trebuie să ramburseze taxele percepute în mod nelegal, Curtea de Justiție a Uniunii Europene insistând asupra ideii disponibilității unui remediu specific în cadrul sistemelor juridice naționale, ca remediu de drept european.
În astfel de situații, Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din Tratat, cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( CJCE, cazul nr. 68/79 Hans J. I/S contre Ministère danois des impôts . cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și I. Németh parag. 61-70).
Sub un alt aspect, dispozițiile Legii nr. 9/2012 prevăzute prin art. 12 din acest act normativ nu realizează decât o înlăturare parțială a consecințelor încălcării dispozițiilor art. 110 T.F.U.E., ca diferență dintre taxa încasată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008 și cea care ar fi datorată potrivit noului act normativ. Or, principiul supremației dreptului comunitar, consacrat de Curtea Europeană de Justiție în practica sa (cauza Simmenthal, Larsy c Inasti), impune și cerința ca instanța națională să înlăture încălcarea dreptului comunitar ca mod de realizare a eficienței practice a acestui principiu. Aceasta rezultă și din cauza C-263/10 (N. vs. România), Curtea Europeană de Justiție reținând, cu privire la limitarea în timp a efectelor unei hotărâri preliminare, că norma de interpretare trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea preliminară, Curtea respingând cererea guvernului român de limitare în timp a aplicării hotărârii.
În ce privește obligarea la plata dobânzii se reține că această obligație nu este antrenată în funcție de culpa autorității publice, fiind accesorie obligației principale, se calculează potrivit art. 124 alin. 1 cu art. 70 de la data expirării termenului prevăzut de art. 117 alin. 2.
Cum rambursarea sumei de bani plătite necuvenit și a dobânzilor aferente trebuie să se facă potrivit dreptului național, reține că în materie fiscală sunt incidente prevederile art. 21 al. 4 și art. 124 Cod procedură fiscală, potrivit cărora, în cazul în care se constată că plata sumelor a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective și a dobânzii corespunzătoare majorărilor de întârziere prevăzute de Codul de procedură fiscală.
Interpretând sistematic cele două dispoziții legale rezultă că, în condițiile în care soluționarea cererii depășește termenul prevăzut de lege, dobânda se datorează de la împlinirea acestui termen legal de soluționare. În situația în care cererea a fost soluționată înaintea împlinirii termenului de 45 de zile dobânda curge de la termenul de soluționare a cererii, critica recurentei nefiind fondată și sub acest aspect.
În cauză, instanța a dispus obligarea la plata dobânzii fiscale prev. de art. 124 O.G. nr. 92/2003 calculată cu începere de la data la care organul fiscal i-a comunicat contribuabilului decizia de respingere a cererii de restituire.
Cererea de chemare în garanție are ca scop să asigure celui care a căzut în pretenții posibilitatea de a fi despăgubit de partea de la care a dobândit dreptul. Întrucât prin cererea de chemare în garanție pârâta a solicitat stabilirea obligației de plată în sarcina Administrației F. de Mediu corect a fost stabilită obligația bănească în sarcina pârâtei, aceasta fiind titulara raportului juridic fiscal, și în raport de caracterul subsidiar al cererii de chemare în garanție, instanța a obligat chemata în garanție să asigure fondurile necesare restituirii.
Cât privește modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, reține că la baza obligației de acoperire a acestora se află culpa procesuală, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuind să suporte cheltuielile făcute în mod nejustificat de către cealaltă parte.
Poziția de parte câștigătoare este determinată de raportul existent între conținutul obiectului acțiunii și rezultatul obținut prin hotărâre. Astfel, chiar dacă, în final A.F.M. este cea care a fost obligată să plătească A.F.P. P. N. sumele achitate de către reclamant cu titlu de taxă de poluare, organul fiscal, titular al raportului fiscal, este cel care a încasat taxa și apoi a refuzat restituirea sumei.
Așadar, în cauză nu se poate reține decât culpa procesuală a organului fiscal cu care a fost încheiat raportul juridic fiscal, așa încât în mod corect a îndatorat-o prima instanță numai pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată.
Același principiu al neretroactivității legii se aplică, în egală măsură, și în ceea ce privește incidența disp. art 13 din Lg. nr. 9/2012, privind deducerea cheltuielilor de judecată din cuantumul taxei achitate și virate F. pentru mediu.
Prima instanță a dispus în mod corect obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată - onorariu avocat–, suma solicitată de către intimat fiind apreciată ca proporțională cu elementele cauzei, raportat și la cuantumul taxei ce se solicită a-I fi restituită, cât și față de „munca îndeplinită de avocat” [art. 274 alineat (3) Cod procedură civilă., cheltuielile de judecată trebuind să fie - în viziunea CEDO - proporționale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse de avocat, nesocotirea acestor garanții ale unui proces echitabil fiind sancționată în mod frecvent ca încălcând dispozițiile art. 6 din Convenție.
Față de cele ce preced, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul promovat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași în numele și pentru Administrația Județeană a Finanțelor Publice Piatra N. în contradictoriu cu intimata-reclamantă M. A. M. și cu intimata-chemată în garanție Administrația F. pentru Mediu împotriva sentinței civile nr.1195/CF din 06 iunie 2013, pronunțată de Tribunalul N. în dosarul nr._, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la data de 13 Decembrie 2013
Președinte, M. N. | Judecător, C. Ș. | Judecător, L. A. |
Grefier, F. B. |
Red.sent.N.T.
Red.dec.rec.L.A.
Tehnored.Fl.B./16.01.2014
2 ex.
| ← Conflict de competenţă. Sentința nr. 30/2013. Curtea de Apel... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 4678/2013. Curtea de Apel BACĂU → |
|---|
