Anulare act de control taxe şi impozite. Decizia nr. 2571/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2571/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 12-11-2014 în dosarul nr. 6782/62/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția C. administrativ și fiscal
DECIZIA NR. 2571/R DOSAR NR._
Ședința publică din 12 noiembrie 2014
Completul constituit din:
Președinte - M. F. - judecător
- M. C. - judecător
- M. I. M. - judecător
- M. C. - grefier
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr. 1633/CA din 04 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul B.- Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._, având ca obiect „anulare act de control taxe și impozite”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, s-a constatat lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în ședința publică din 7 noiembrie 2014, potrivit încheierii de ședință din acea zi, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Instanța, în vederea deliberării, a amânat pronunțarea pentru data de 12 noiembrie 2014.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată:
Prin sentința civilă nr. 1633/CA/04.06.2014 pronunțată de Tribunalul B.-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admisă acțiunea formulată și completată de reclamantul Rudău C. G. în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE B. și, în consecință, a fost anulată decizia nr. 49/19.03.2012, decizia de impunere nr. 264/26.10.2012 și raportul de inspecție fiscală nr. 9098/25.10.2012 emise de pârâtă, pârâta fiind obligată, totodată, să plătească reclamantului suma de 8,30 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că, în perioada 26.06.2011 – 25.10.2011, organele de control au procedat la efectuarea unei inspecții fiscale parțiale pentru determinarea TVA aferent tranzacțiilor imobiliare efectuate de reclamant în perioada 2006 – 2010, reținându-se că, potrivit „listei nominale beneficiar de venit conform declarației 208” emisă de MFP – ANAF, reclamantul figura cu un număr total de 13 tranzacții imobiliare efectuate în perioada 2006 – 2010, în valoare totală de 613.862 lei.
Tribunalul a mai reținut că, din verificările ulterioare efectuate de inspectorii fiscali la biroul notarial, s-a constatat că reclamantul a realizat un număr de 32 tranzacții imobiliare în valoare totală de 2.607,667 lei, rezultând o diferență de 19 contracte în valoare totală de 965.496 lei, sumă la care se mai adaugă diferența dintre valoarea tranzacțiilor și valoarea de impunere aferentă contractelor încheiate în anul 2006 în sumă de 1.028.309 lei, suma totală a tranzacțiilor fiind de 2.607.667 lei.
În baza Raportului de inspecție fiscală nr. 9098/25.10.2011, întocmit ca urmare a verificării documentelor privind tranzacțiile imobiliare efectuate de către reclamant în perioada 2006 - 2010, pârâta Direcția G. a Finanțelor Publice a emis Decizia de impunere nr. 264 din 25.10.2011, prin care a stabilit în sarcina reclamantului obligația de plată a sumei de 284.943 lei, reprezentând TVA calculate pentru perioada 01.01.2006 – 18.06.2008 și a sumei de 418.834 lei reprezentând dobânzi/majorări de întârziere aferente TVA și penalități calculate pentru perioada 25.10.2006 – 25.10.2011 (fila 52 și urm).
Împotriva actelor administrative anterior menționate, reclamantul a formulat contestație în condițiile art. 205 și următoarele din OG 92/2003, aceasta fiind respinsă ca neîntemeiată, de pârâtă, prin Decizia nr. 49/19.03.2012 (fila 31).
Tribunalul a mai reținut că prin contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 2822/19.10.2005, reclamantul a cumpărat suprafața de 40.247,8 mp teren situat în intravilanul mun. B., înscris în CF_ B., nr. top_,_/1 (fila 85), că suprafața de teren achiziționată a făcut apoi obiectul dezlipirilor, acordându-se nr. top noi_/12/1 până la_/12/6,_/10/1 până la_/10/23,_/1/12/1 până la_/1/12/6 și respectiv,_/1/10/1 până la_/1/10/23 și ulterior, a vânzării loturilor dezlipite conform contractelor de vânzare - cumpărare încheiate în perioada 2006 – 2008 (filele 93 – 143 dosar inițial) și că, din extrasul de CF (f. 90 dosar inițial), certificatul de urbanism nr. 1930/03.05.2006 (f. 89 dosar inițial), dar și din adresele nr. 430/26.02.2014 emise de ANIF – Filiala de Îmbunătățiri Funciare B. (f. 23) și respectiv, nr. 2619/24.03.2014 emisă de OCPI B. (f. 31), rezultă că terenurile ce au făcut obiectul contractelor de vânzare – cumpărare încheiate de reclamant în perioada 2006 – 2008, au avut la momentul vânzări lor destinația de „grădină”, aspect necontestat de altfel nici de pârâtă.
Tribunalul a constatat că, potrivit art. 141 alin. 2 lit. f din Codul fiscal în vigoare în perioada 2006 – 2008, sunt scutite de taxă, ”livrarea de către orice persoană a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplică pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil, dacă este efectuată de o persoană impozabilă care și-a exercitat ori a avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial a taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil.”
În sensul prezentului articol,tribunalul a reținut că „terenul construibil” este definit ca fiind orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare, iar pct. 37 alin. 6 din HG nr. 44/2004, astfel cum a fost introdus prin HG nr. 1618/2008, prevede în sensul „categoria construibil sau nu a unui teren s-ar putea determina numai prin certificat de urbanism”.
Ori, așa cum rezultă din contractele de vânzare cumpărare încheiate de reclamant, categoria de folosință a terenului este grădină, iar în cauză, pârâta nu a făcut dovada că la momentul vânzării, conform certificatului de urbanism, acest teren ar fi fost construibil.
Prin urmare, dovedindu-se că obiectul tranzacțiilor efectuate de reclamant în perioada 2006 – 2008 este scutit de plata taxei pe valoarea adăugată, tribunalul a constatat că nu sunt aplicabile dispozițiile art. 127 și respectiv, ale art. 152 din Codul Fiscal, actele administrative contestate în cauză fiind emise de pârâtă cu încălcarea dispozițiilor legale.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B., succesoare în drepturi și obligații a Direcției Generale a Finanțelor Publice B. a declarat recurs, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii.
În motivare, a arătat că, în mod greșit a reținut prima instanță că terenurile înstrăinate de către reclamant nu au caracter construibil, această concluzie fiind formulată fără a se avea în vedere toate înscrisurile depuse la dosar.
Astfel, recurenta – pârâtă a arătat că în certificatul de urbanism nr. 1930/03.05.2006 emis pentru terenul situat în B., .., înregistrat în CF_/N B., nr. top_/10,_/1/10 se menționează că terenul se află în intravilan, având destinația de zonă construcții propusă, zonă drumuri și trotuare amenajate și zonă verde amenajată, conform PUD. De asemenea, în certificatul de urbanism nr. 1076/06.04.2006 emis pentru terenul situat în B., .., înregistrat în CF_/N B., nr. top_/12,_/1/12 se menționează că terenul se află în intravilan, având destinația zonă locuințe cu interdicție temporară de construire până la întocmirea PUD.
În opinia recurentei, din aceste acte rezultă expres că terenurile care au făcut obiectul tranzacțiilor sunt terenuri construibile, iar operațiunile efectuate cu acestea sunt taxabile din punct de vedere al TVA.
Recurenta a arătat că reclamantul a efectuat în perioada 2006-2008 un număr de 13 tranzacții, în valoare totală de 613.862 lei, activitatea având caracter de continuitate și fără ca acesta să solicite înregistrarea ca persoană impozabilă în scop de TVA.
Recurenta a mai arătat că în perioada 06.02.2006 – 18.06.2008 intimatul reclamant a realizat 32 de tranzacții în valoare de 2.607.667 lei, activitatea având caracter de continuitate, fără să solicite înregistrarea în scop de TVA și nici ca persoană fizică ce desfășoară activități independente sau exercită profesii libere, tranzacțiile având ca obiect suprafețe de teren rezultate în urma parcelării terenului în suprafață de 40.247,8 mp, achiziționat la data de 19.10.2005.
Recurenta a mai arătat că, la data de 30.04.2006 intimatul reclamant a depășit cifra de afaceri de 200.000 lei, reprezentând plafonul de scutire prevăzut de art. 152 din Legea nr. 571/2003, iar până la data de 10.05.2006, intimatul avea obligația să se înregistreze în scop de TVA, în baza prevederilor art. 70 alin. 5 lit. c) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
Recurenta a mai arătat că intimații reclamanți nu s-au înregistrat în scop de TVA și nu au colectat TVA aferent veniturilor realizate din vânzarea terenurilor și nu au declarat și achitat bugetului de stat TVA aferent acestor venituri, astfel că organele de inspecție fiscală au colectat TVA în valoare de 284.943 lei aferentă veniturilor realizate prin vânzarea terenurilor prin 13 contracte de vânzare – cumpărare, sumă pentru care au fost calculate accesorii fiscale în sumă de 418.834 lei.
Recurenta a arătat că, în drept, sunt aplicabile dispozițiile art. 126 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 care stabilesc faptul că intră în sfera de aplicare a TVA livrările de bunuri/prestările de servicii realizate cu plată pe teritoriul României, în condițiile în care sunt realizate de către o persoană impozabilă, astfel cum aceasta este definită de art. 127 alin. 1 c.fiscal, iar livrarea de bunuri rezultă din una din activitățile prevăzute de art. 127 alin. 2 c.fiscal.
Recurenta a mai arătat că, în explicitarea art. 127 alin. 2 c. fiscal, prin pct. 3 la acest articol din HG nr. 44/2004 s-a stabilit că persoanele fizice care obțin venituri din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acea persoană în scopuri personale nu se consideră a fi desfășurat o activitate economică și nu intră în categoria persoanelor impozabile, excepție făcând situațiile în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Recurenta a arătat că organele de inspecție fiscală au reținut că intimatul reclamant a obținut venituri cu caracter de continuitate, desfășurând activitate economică, având în vedere dispozițiile pct. 66 alin. 2 din HG nr. 44/2004 – achiziția și vânzarea terenurilor s-a făcut într-o perioadă scurtă de timp.
Recurenta a mai arătat că terenurile ce au făcut obiectul tranzacțiilor nu intră în categoria prevăzută de art. 141 alin. 2 lit. f) c. fiscal pentru a beneficia de scutirea acordată de această normă, deoarece aceste terenuri sunt construibile și se încadrează în excepția strict prevăzută de această normă, încadrare care s-a făcut prin raportare la dispozițiile art. 2 lit. d din legea nr. 18/1991, republicată coroborat cu art. 1 din Anexa 1 a Ordinului nr._, norme din care rezultă că amplasarea construcțiilor se poate face numai pe terenuri situate în intravilanul localităților, respectiv prin raportare la prevederile art. 4 din HG nr. 525/1996 conform căruia „autorizarea executării construcțiilor pe terenurile agricole din intravilan este permisă pentru toate tipurile de construcții și amenajări specifice localităților (…)”.
Recurenta a mai arătat că cele reținute de către prima instanță cu privire la certificatele de urbanism depuse la dosar nu sunt corecte.
Recurenta a mai arătat că din aceste certificate de urbanism și normele arătate anterior rezultă că actul în baza căruia un teren este considerat construibil este certificatul de urbanism.
Recurenta a mai arătat că exigibilitatea TVA intervine la data transferului titlului de proprietate, respectiv la data autentificării contractelor de vânzare – cumpărare, iar, prin excepție, în cazul avansurilor încasate în baza antecontractelor de vânzare – cumpărare, exigibilitatea intervine la data la care se încasează avansul, iar cota de TVA este cea standard, de 19% asupra bazei impozabile, conform art. 140 alin. 1 din C. fiscal.
Recurenta a mai arătat că accesoriile fiscale calculate au fost determinate prin aplicarea art. 119 și120 din c. fiscal, respectiv OUG nr. 39/2010 și OUG nr. 88/2010.
În drept a fost invocată aplicarea art. 299, 304 ind. 1 și 304 pct. 7 și 9 c.pr.civ.
Cererea de recurs este scutită de obligația de plată a taxei judiciare de timbru conform art. 17 din Legea nr. 146/1997.
Intimatul reclamant Rudău C. G., deși legal citat, nu au formulat întâmpinare conform art. 308 alin. 2 c.pr.civ.
Părțile nu au mai solicitat administrarea altor probe noi în recurs.
Analizând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor art. 304 ind. 1 c.pr.civ., a art. 304 c.pr.civ. și recursul declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B., Curtea constată că acesta este întemeiat.
Motivul de recurs referitor la greșita reținere a caracterul de teren neconstruibil al terenurilor înstrăinate de intimatul reclamant, se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă și este întemeiată.
Astfel, Curtea va reține, contrar celor avute în vedere de către prima instanță, că terenurile aveau caracter construibil, deoarece, chiar dacă erau terenuri din categoria de folosință „grădină”, erau situate în intravilanul localității, într-o zonă cu destinația de locuințe și dotări aferente.
În mod corect a susținut recurenta pârâtă că, referitor la terenul de 15.030 mp (CF_/N B., nr. top_/10,_/1/10), din CU nr. 1930/03.05.2006, ce a stat la baza încheierii actului de dezmembrare nr. 1108/10.05.2006, rezultă că terenul respectiv este teren grădină, situat în intravilanul localității, cu destinația, conform PUD de „ansamblu de locuințe: zonă construcții propusă, zonă drumuri și trotuare amenajate și zonă verde amenajată” (filele 87-90 dosar tribunal).
Cu privire la terenul de 14.372 mp (CF_/N B., nr. top_/12,_/1/12) recurenta a arătat, în mod corect, că, din CU nr. 1076/06.04.2006, ce a stat la baza încheierii actului de dezmembrare nr. 880/14.04.2006, rezultă că terenul respectiv este teren grădină, situat în intravilanul localității, cu destinația, conform PUZ – Stupini etapa a IV-a aprobat cu HCL nr. 318/2000 de zonă de locuințe cu interdicție temporară de construire până la întocmirea PUD (filele 91-92 dosar tribunal).
Prin urmare, ambele terenuri, dezmembrate la data înstrăinării parcelelor rezultate din dezmembrare, aveau destinația de teren agricol, situat în intravilanul localității, în zonă de locuințe și dotări aferente, astfel că aveau caracter construibil în sensul legii fiscale.
Legea fiscală – art. 141 alin. 2 lit. f) pct. 1 c.fiscal – definește noțiunea de „teren construibil” ca fiind „orice teren amenajat sau neamenajat, pe care se pot executa construcții, conform legislației în vigoare”.
Faptul că terenurile respective aveau categoria de folosință „grădină” nu prezintă relevanță cu privire la posibilitatea construirii sau nu pe acel teren. Este evident că terenurile pot fi scoase din categoria arabil/agricol și sunt apte pentru realizarea de construcții, fiind situate în intravilanul localității și nefiind afectate de interdicții definitive sub acest aspect.
Modificările legislative referitoare la necesitatea scoaterii terenurilor din circuitul agricol pentru obținerea autorizației de construcție – art. 31 și urm. din Legea nr. 350/2001, nu pot avea relevanță în cauză, deoarece această formalitate era necesară numai pentru obținerea autorizației de construcție, neavând incidență cu privire la noțiunea de „teren construibil” în sensul legii fiscale.
De altfel, terenurile respective sunt și evidențiate în certificatele de urbanism arătate anterior ca „zonă de locuințe și funcțiuni complementare și dotări aferente”, fiind terenuri construibile în sensul legii fiscale – pe acestea pot fi edificate construcții, cu respectarea normelor legale în vigoare la data cererii eliberării autorizației de construcție.
De asemenea, faptul că eliberarea unei autorizații de construire este condiționată de efectuarea unui PUD nu echivalează cu o interdicție totală de construire, ce ar atrage caracterul neconstruibil al terenului, ci impune numai condiția prealabilă a efectuării unui PUD pentru eliberarea autorizației respective.
Prin urmare, față de considerentele expuse, Curtea reține că actele administrativ fiscale contestate sunt corect întocmite sub aspectul analizat anterior.
Cu privire la statutul intimatului reclamant de persoană impozabilă, statut contestat de către acesta prin cererea de chemare în judecată, aspect neanalizat de instanța de fond prin prisma argumentului de nelegalitate anterior, înlăturat de instanța de recurs, Curtea va reține că art. 153 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal prevede că „persoana impozabilă care are sediul activității economice în România și realizează sau intenționează să realizeze o activitate economică ce implică operațiuni taxabile, scutite de taxa pe valoarea adăugată cu drept de deducere și/sau operațiuni rezultate din activități economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate, dacă taxa ar fi deductibilă, în cazul în care aceste operațiuni ar fi fost realizate în România conform art. 145 alin. (2) lit. b) și d), trebuie să solicite înregistrarea în scopuri de TVA la organul fiscal competent, după cum urmează:…b) dacă în cursul unui an calendaristic atinge sau depășește plafonul de scutire prevăzut la art. 152 alin. (1), în termen de 10 zile de la sfârșitul lunii în care a atins sau a depășit acest plafon”.
De asemenea, art. 152 alin. 1 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal stipulează că persoana impozabilă stabilită în România conform art. 1251 alin. (2) lit. a), a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 35.000 euro, al cărui echivalent în lei se stabilește la cursul de schimb comunicat de Banca Națională a României la data aderării și se rotunjește la următoarea mie, poate aplica scutirea de taxă, numită în continuare regim special de scutire, pentru operațiunile prevăzute la art. 126 alin. (1), cu excepția livrărilor intracomunitare de mijloace de transport noi, scutite conform art. 143 alin. 2 lit. b).
Critica intimatului reclamant invocată în cererea de chemare în judecată este neîntemeiate, în condițiile în care acesta se încadra în dispozițiile art. 127 din Legea nr. 571/2003 privind codul fiscal, nemodificate, potrivit cu care „este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități. În sensul prezentului titlu, activitățile economice cuprind activitățile producătorilor comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.”
Curtea reține că și Directiva 112/2006 CE califică, prin art. 9 al. 1 par. 2, exploatarea de bunuri ca fiind o activitate economică dacă este făcută în scopul obținerii de bunuri cu caracter de continuitate. Art. 12 din Directiva menționată arată că statele membre pot considera ca persoană impozabilă orice persoană care efectuează, ocazional, o operațiune legată de activitățile prevăzute la art. 9 al. 1 par. 2 și, în special, una dintre următoarele operațiuni: a) livrarea unei clădiri sau a unor părți ale unei clădiri și a terenului pe care se află clădirea, b) livrarea de terenuri construibile.
Caracterul de continuitate al activității rezultă din multitudinea vânzărilor efectuate de intimatul reclamant, într-o perioadă de timp scurtă, instanța având în vedere ansamblul operațiunilor de vânzare întreprinse, respectiv terenuri construibile, fapte ce denotă repetarea aceluiași gen de activitate – vânzarea de imobile – și care coincide cu exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate.
Faptul că vânzările au un caracter civil, nu este de natură să influențeze caracterul economic al activității reclamantului, câtă vreme, intenția de punere în valoare a terenului achiziționat inițial și ulterior parcelat, prin contractele respective, rezultă explicit din faptul că intimatul reclamant și-a asumat obligația de a „realiza infrastructura de alimentare cu utilități publice (gaz și curent electric) pentru toate loturile rezultate în urma dezlipirii terenului în suprafață totală de 40.247,8 mp”. În mod evident, această obligație a fost asumată în scopul unei mai bune valorificări a imobilelor dezmembrate și determină, implicit, ideea că părțile au vizat tranzacționarea unui teren pe care să poată fi edificate construcții, deoarece numai pentru aceste terenuri sunt necesare utilitățile enumerate a fi realizate.
Din modul în care reclamantul a înstrăinat aceste imobile rezultă că nu a existat intenția de păstrare în patrimoniul personal, ci de valorificare a investiției efectuate, prin obținerea unor profituri constante.
Prin urmare, față de considerentele expuse, Curtea reține că actele administrativ fiscale contestate sunt corect întocmite sub aspectul analizat anterior, intimatul reclamant având calitatea de persoană impozabilă în sensul cerut de Codul Fiscal, astfel că se impunea ca acesta să plătească TVA.
Referitor la baza de impunere și TVA-ul determinat, Curtea constată că, aceasta nu a fost contestată de către intimatul reclamant. Deși în prezentul litigiu, este incidentă Hotărârea CJUE din 7 noiembrie 2013, pronunțată în cauzele conexe C-249/12 și C-250/12, Curtea nu o poate aplica, deoarece intimatul reclamant nu a invocat calculul greșit al sumelor stabilite în sarcina sa cu titlu de TVA, ci numai inexistența obligației de plată, astfel că instanța este obligată să respecte limitele învestirii sale și să se pronunțe numai asupra aspectelor invocate.
În privința accesoriilor individualizate prin decizia de impunere contestată, aspect criticat în cererea de chemare în judecată (fila 2 dosar tribunal), instanța de recurs reține că pentru a fi aplicabile dispozițiile legale privind calcularea de dobânzi, majorări de întârziere și penalități de întârziere, este necesar să existe un termen de scadență, termen ce are rolul de a permite contribuabilului să fie încunoștințat, să poată plăti sau, eventual, sa poată contesta impunerea sumei.
Reclamantului nu i-au fost respectate aceste drepturi la informare și la beneficiul termenului de scadență, astfel că este nelegală calcularea acestora înainte de comunicarea deciziei ce conține debitul principal.
În același sens, Curtea reține că potrivit art. 153 alin. 8 Cod fiscal (în vigoare la data respectivă), în cazul în care o persoană este obligată să se înregistreze în scopuri de TVA și nu solicită înregistrarea, organele fiscale competente vor înregistra persoana respectivă din oficiu.
Prin urmare, indiferent de atitudinea contribuabilului, pârâta trebuia să procedeze la înregistrarea din oficiu a acestuia și să îi comunice obligațiile pe care le are. Câtă vreme legiuitorul nu a elaborat o normă legală concisă, clară, pentru ca un contribuabil să cunoască precis și exact care sunt obligațiile sale și câtă vreme este necesară o interpretare a normelor legale, în sensul de a se stabili dacă a existat sau nu, din partea reclamantului, scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, nu i se poate imputa acestuia necunoașterea legii.
Mai mult, potrivit art. 12 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, relațiile dintre contribuabili și organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credință, în scopul realizării cerințelor legii, iar art. 7 din același act normativ prevede că (1) organul fiscal înștiințează contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor ce îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale. (2) organul fiscal este îndreptățit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată organul fiscal va identifica și va avea în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz. (3) organul fiscal are obligația să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente, pentru corectarea declarațiilor sau a documentelor, ori de câte ori este cazul. (4) organul fiscal decide asupra felului și volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și de limitele prevăzute de lege. (5) organul fiscal îndrumă contribuabilul în aplicarea prevederilor legislației fiscale. Îndrumarea se face fie ca urmare a solicitării contribuabililor, fie din inițiativa organului fiscal.
Prin urmare, organul fiscal nu poate imputa reclamantului faptul că nu și-a achitat obligațiile fiscale, deoarece aceștia nu aveau cunoștință de existența și de cuantumul lor. Pârâta avea obligația stabilirii din oficiu a obligațiilor fiscale. Ea a rămas în pasivitate în raport de obligațiile sale până la data la care a emis decizia de impunere, în care a calculat și inclus în mod nelegal majorări de întârziere. Termenul de scadență putea fi calculat doar în raport de această decizie de impunere deoarece suma de plată, la care au fost calculate accesoriile, a fost stabilită doar o dată cu decizia de impunere contestată.
Decizia se comunică contribuabilului pentru ca acesta să poată cunoaște debitul și scadența acestuia, fiind evident că, în lipsa înștiințării sale cu privire la ambele aspecte, este în imposibilitate de a face plata, chiar dacă ar dori.
Față de aceste argumente, Curtea constată că impunerea obligațiilor de plată accesorii este nelegală, actele contestate urmând a fi anulate numai sub acest aspect, în condițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
Pentru toate aceste considerente, constatând incidența art. 312 alin. 3 c.pr.civ., Curtea va admite recursul declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr. 1633/CA/04.06.2014 pronunțată de Tribunalul B.-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o va modifică în parte, conform dispozitivului de mai jos.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Direcția G. Regională a Finanțelor Publice B. împotriva sentinței civile nr. 1633/CA/04.06.2014 pronunțată de Tribunalul B.-secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care o modifică în parte, în sensul că:
Anulează în parte Decizia de soluționare a contestației nr. 49/19.03.2012 și, în consecință, anulează în parte Decizia de impunere nr. 264/25.10.2011 și Raportul de inspecție fiscală nr. 9098/25.10.2011, numai cu privire la suma de 318.536 lei reprezentând majorări aferente TVA, suma de 55.557 lei reprezentând dobânzi aferente TVA și suma de 42.741 lei reprezentând penalități aferente TVA.
Menține Decizia de impunere nr. 125/31.05.2012 și Raportul de inspecție fiscală nr. 9098/25.10.2011 numai pentru suma de 284.943 lei reprezentând TVA stabilită suplimentar de plată.
Respinge restul pretențiilor.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 12.11.2014
Președinte,Judecător, Judecător,
M. F. M. C. M. I. M.
Grefier,
M. C.
Red. M.I.M./08.12.2014
Tehnored.: M. C./8.12.2014 /- 2 ex.
Jud. fond: S. Ș. M.
| ← Pretentii. Decizia nr. 162/2014. Curtea de Apel BRAŞOV | Pretentii. Decizia nr. 730/2014. Curtea de Apel BRAŞOV → |
|---|
