Anulare act administrativ. Decizia nr. 4871/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4871/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 08-11-2013 în dosarul nr. 75641/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 4871
Ședința publică de la 08.11.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE P. S.
JUDECĂTOR V. R. M.
JUDECĂTOR F. I.
GREFIER M. LUCREȚIA
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurentul – reclamant L. M. împotriva sentinței civile nr. 2859 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 21.05.2013 în dosarul nr._ /CA/2011, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul – reclamant – personal, lipsind intimata – pârâtă.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că s-a depus la dosarul cauzei, prin Serviciul Registratură, întâmpinare formulată de intimata – pârâtă la recursul ce face obiectul pricinii dedusă judecății; comunicată recurentului – reclamant în data de 04.11.2013, conform citativului anexat la fila 18 dosar.
Recurentul – reclamant – personal depune la dosar chitanță de plată a taxei de timbru în cuantum de 2 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, pe cererea de recurs, astfel cum i s-a pus în vedere prin citația emisă. Precizează că, deși nu a intrat în posesia întâmpinării ce a plecat de la instanță la data de 04.11.2013, nu solicită un termen pentru a lua la cunoștință de conținutul acesteia, fiind familiarizat cu apărările intimatei – pârâte.
Nemaifiind alte cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea acordă cuvântul pe fond.
Recurentul-reclamant solicită, pe fondul recursului, admiterea acestuia, modificarea în parte a sentinței civile recurate și, rejudecând contestația, solicită admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată și precizată, în sensul anulării în tot a deciziei de impunere.
Apreciază că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele de nulitate absolută a actului administrativ, invocate și greșit a admis doar în parte contestația, în sensul anulării accesoriilor privind debitul principal.
Consideră că decizia de impunere este lovită de nulitate absolută; instanța de judecată neanalizând lipsurile acesteia; astfel cum a dezvoltat pe larg în cuprinsul motivelor de recurs. Invocă dispozițiile art. 46 din OUG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală; actul administrativ contestat – Decizia de Impunere - fiind nul absolut.
Curtea, în conformitate cu dispozițiile art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare pe fondul recursului.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele;
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 7 decembrie 2011, astfel cum a fost precizata, reclamantul L. M. a solicitat în contradictoriu cu C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București anularea deciziei de impunere contestate, anularea răspunsului nr._ din 20 octombrie 2011 al pârâtei, ca netemeinic și nelegal.
În motivarea cererii sale precizate, reclamantul a arătat că la data de 13 septembrie 2011 i-a fost comunicată decizia contestată, formulând contestație administrativă împotriva acesteia, conform art. 7 din Legea 554/2004.
Reclamantul a mai arătat că nu a încheiat niciodată vreun contract de asigurare cu pârâta, apreciind ca decizia de impunere este nelegală și din cauza absenței unui raport juridic între părți. Principiul obligativității contribuției la fondul național de asigurări de sănătate devine operat numai după ce s-a încheiat un contract cu casa de asigurări în condițiile art. 208 alineat 3 din Legea 95/2006. Nicio dispoziție legală nu instituie obligația la plata contribuțiilor asigurărilor de sănătate, pentru persoanele care nu au încheiat un contract de asigurare. Principiul consensualismului împiedică o eventuală obligare a reclamantului la perfectarea unui asemenea contract.
Arată că potrivit art.43 alin.1 pct.2 lit.g și j C.proc. fiscală, actul administrativ fiscal trebuie să cuprindă numele și semnătura persoanelor împuternicite de organul fiscal, precum și mențiuni privitoare la audierea contribuabilului. Însă, decizia de impunere emisă pe numele său nu cuprinde numele persoanelor împuternicite, nici la rubrica Direcția Economică, rubrica director, nici la rubrica Serviciul asigurări, cu toate că la subsolul acestei decizii se face trimitere că trebuie să cuprindă și numele celor care au emis dispoziția. La rubrica director, aceasta nu este semnată de directorul acestei instituții, respectiv domnul B. Ș., care a semnat răspunsul la contestația formulată împotriva acestei decizii, ci persoana care a semnat decizia este directorul economic C. C., ceea ce este în contradicție cu dispozițiile Codului de procedură fiscală care stipulează în acest caz nulitatea absolută a actului administrativ.
Indica faptul că decizia de impunere este nelegală pentru că a fost emisă de o persoană fără competențe legale, respectiv de directorul direcției economice și nu de președinte-directorul general al CASMB.
Pentru aceste considerente, solicită instanței să aibă în vedere că nu sunt respectate dispozițiile art.43 C.pr.civ, iar potrivit art.46 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală, aceste lipsuri lovesc actul administrativ de nulitate.
Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că CASMB nu este competentă să emită această decizie de impunere raportat la art.17 alin.5 din OG nr.92/2003 din care rezultă care sunt organele competente să emită astfel de acte, iar în speță CASMB nu este prevăzută ca organ competent să emită aceste acte. Așadar, CASMB nu are calitate de a emite acest act, motiv pentru care înțelege să invoce lipsa calității acestei instituții de a emite acest act.
Solicită instanței să aibă în vedere că în decizia de impunere au fost calculate și penalități de întârziere. Or, art.119 C.pr.fiscală prevede dreptul organului fiscal de a percepe dobânzi și penalități de întârziere, însă cu condiția depășirii termenului de plată a obligației principale. În speță, pârâta a emis o dispoziție pentru mai mulți ani prin care este obligat să achite sumele respective, neacordându-i-se posibilitatea ca această dispoziție să-i fie comunicată și contestată în fiecare an, astfel cum se prevede în art.45 C.pr.fiscală. Nefiind îndeplinite aceste condiții de comunicare, nu se pot calcula și penalități de întârziere, ceea ce duce la nulitatea deciziei de impunere.
Astfel, apreciaza reclamantul că în absența comunicării titlului de creanță anual, conform art. 44 din OG 92/2003, obligația de plată stabilită nu este opozabilă și nici scadentă, neputând fi calculate accesorii.
Menționează că în raport de dispozițiile art.43 alin.1 lit.j C.proc. fiscală, în decizia de impunere nu sunt prevăzute mențiuni referitoare la audierea contribuabilului ceea ce duce la nulitatea deciziei de impunere.
Reclamantul a apreciat că decizia contestată nu este legală nici prin prisma venitului stabilit ca bază de calcul, invocand in acest sens art. 6 din anexa nr. 2 a Legii 571/2003, potrivit caruia baza lunara de calcul pentru CASS datorata pentru veniturile realizate din profesia de avocat este limitata la echivalentul a cinci salarii medii brute pe economie.
În drept au fost invocate dispozițiile OG 92/2003, Legea 95/2006, HG 791/2010, HG 44/2004, Legea 554/2004.
În dovedirea cererii sale, reclamantul a anexat următoarele înscrisuri: decizie de impunere, dovada comunicării, contestație, răspuns la contestație.
Cererea a fost legal timbrată.
Pârâta, legal citată, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondate. Necunoașterea și nerespectarea legii nu pot conduce la anularea efectelor deciziei de impunere. Demararea procedurii a avut loc în temeiul art. 35 alineat 1 din Ordinul CNAS nr. 617/2007, modificat prin Ordinul CNAS nr. 509/2008, conform căruia obligațiile de plată la FNUASS pot fi stabilite și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. Susținerile reclamantului referitoare la nedatorarea contribuțiilor la FNUASS nu sunt întemeiate, contravenind dispozițiilor art. 208 alineat 1 și 3 din Legea 95/2006. Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar conform art. 208 alineat 3 din Legea 95/2006. Reclamantul avea obligația plății contribuției conform art. 257 alineat 1 coroborat cu art. 257 alineat 5 lit b) din Legea 95/2006, încasând venituri din activități liberale. Faptul că reclamantul are încheiat un contract de asigurare de sănătate cu o societate privată, nu îl exonerează de obligația achitării contribuției la FNUASS, el păstrând calitatea de asigurat și în sistemul asigurărilor de sănătate.
Deși reclamantul avea obligația depunerii declarațiilor la FUASS, acesta nu și-a îndeplinit această obligație. Pârâta a fost informată de veniturile realizate de reclamant prin protocolul încheiat cu ANAF.
În favoarea ambelor părți instanța a încuviințat proba cu înscrisurile depuse la dosar.
Prin sentința civilă nr. 2859/21.05.2013 Tribunalul a admis în parte acțiunea, a anulat în parte decizia de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS nr._/30._, pentru perioada 01.01.2006 – 30.08.2011, cu privire la accesoriile fiscale calculate, în cuantum de 3673,57 lei și a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Prin decizia de impunere nr._ din 30 august 2011 (fila 28) C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a stabilit obligațiile de plată care reveneau reclamantului la FNUASS pentru perioada 2006-2011, derivate din veniturile încasate de acesta din activitățile independente desfășurate (avocatură). S-a stabilit astfel că pentru veniturile declarate la ANAF prin declarațiile 200 aferente veniturilor anilor 2006-2010, reclamantul are de achitat o contribuție de 6382 lei la FNUASS la care se adaugă accesorii generate de neplata la timp a obligațiilor, în cuantum de 3673, 57 lei.
Baza de impunere și depistarea reclamantului ca și contribuabil la FNUASS s-a făcut în baza protocolului încheiat între CNAS și ANAF în anul 2007. Obiectul acestui protocol a fost tocmai furnizarea de către ANAF a datelor absolut necesare CNAS pentru depistarea persoanelor care deși realizau venituri care justifică plata contribuției la asigurările de sănătate, totuși nu își îndepliniseră obligația legală de a le declara și către această din urmă instituție, în vederea calculării cotei de contribuție datorată la FNUASS.
In temeiul acestui protocol, ANAF a transmis CASMB baza de impunere aferentă veniturilor declarate de reclamant la prima autoritate, pentru perioada 2005-2010.
Din coroborarea deciziei de impunere cu conținutul acestei anexe, reiese faptul că venitul net pentru anul 2006 a fost de 2660 lei, pentru anul 2007 de_ lei pentru anul 2008 de 6620 lei, pentru anul 2009 de_ lei și pentru 2010 de_ lei.
Se constata astfel ca sumele avute in vedere de parata reprezentand venitul net anual coincid cu cele indicate în declarațiile 200 depuse de reclamant la dosarul cauzei, înregistrate pe parcursul timpului la organul fiscal competent de la domiciliul său.
În susținerea cererii sale având ca obiect anularea acestei decizii de impunere, reclamantul a formulat mai multe argumente care au fost analizate, după cum urmează:
În ceea ce privește existența în sine a obligației reclamantului de achitare a contribuției aferente FNUASS, instanța nu poate primi argumentul primordial al părții conform căruia în absența unui contract de asigurare încheiat între el și CASMB o astfel de obligație de plată nu îi poate fi imputată.
Conform art. 208 alineat 3 din Legea 95/2006: „Asigurarile sociale de sanatate sunt obligatorii si functioneaza ca un sistem unitar.” La baza acestui sistem sunt plasate mai multe principii printre care și cel al solidarității în constituirea și utilizarea fondurilor, precum și cel al participării obligatorii la plata contributiei de asigurari sociale de sanatate pentru formarea Fondului national unic de asigurari sociale de sanatate.
Asigurarea voluntara complementara sau suplimentară de sănătate poate acoperi riscurile individuale în situații speciale și/sau pe lângă serviciile acoperite de asigurarile sociale de sanatate. Textul art. 208 din Legea 95/2006 este clar atunci când afirmă faptul că „asigurarea voluntara de sanatate nu exclude obligatia de a plati contributia pentru asigurarea sociala de sanatate”.
Constituirea FNUASS se face din contributia pentru asigurari sociale de sanatate suportata de asigurati, de persoanele fizice si juridice care angajeaza personal salariat, din subventii de la bugetul de stat, precum si din alte surse.
Reclamantul are calitatea de asigurat în sistemul de asigurări sociale de sănătate prin efectul legii. Astfel, potrivit art. 211 din Legea 95/2006 sunt asigurati, potrivit prezentei legi, toți cetățenii români cu domiciliul în țară și fac dovada plății contribuției la fond, în condițiile prezentei legi. Calitatea de asigurat și drepturile de asigurare încetează odata cu pierderea dreptului de domiciliu sau de ședere în Romania.
Asigurații au dreptul la pachetul de baza de servicii medicale de la data începerii plății contribuției la fond, urmând ca sumele restante să fie recuperate de casele de asigurari de sanatate si Agentia N. de Administrare Fiscala, în conditiile legii, inclusiv accesoriile aplicate pentru creantele bugetare.
Astfel, față de aceste dispoziții legale, instanța a înlăturat argumentele reclamantului conform cărora pentru a dobândi calitatea de asigurat s-ar fi impus cu necesitate preexistența unui contract de asigurare.
Neperfectarea unui contract cu CASMB este consecința încălcării obligațiilor legale ale reclamantului de a-și depune declarația aferentă veniturilor obținute din activități independente, la această autoritate, precum și rezultatul absenței unei evidențe generale și accesibile și acestei Case de asigurări, cu privire la identitatea tuturor persoanelor care dobândesc calitatea de asigurat al sistemului în baza legii. Astfel, conform art. 215 din Legea 95/2006: „Obligatia virarii contributiei pentru asigurarile sociale de sanatate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de angajator, persoanelor juridice ori fizice asimilate angajatorului, precum si persoanelor fizice, dupa caz… Persoanele fizice care realizeaza venituri din activitati independente, ... sunt obligate sa depuna la casele de asigurari de sanatate cu care au incheiat contractul de asigurare declaratii privind obligatiile fata de fond.”
Faptul că reclamantul nu și-a îndeplinit obligația legală anterior amintită, aspect recunoscut de parte chiar în cuprinsul cererii de chemare în judecată, a determinat depistarea sa în calitate de asigurat care nu și-a plătit contribuția obligatorie abia ulterior încheierii protocolului din 2007 între ANAF și CNAS. Or, ignorarea cu bună știință a unei dispoziții legale, nu poate conduce spre o concluzie favorabilă părții, respectiv la exonerarea sa de la plata contribuției aferente FNUASS.
În esență, din interpretarea dispozițiilor Legii 95/2006 se poate concluziona că încheierea contractului între asigurat și Casă nu are decât o valoare de „luare în evidență”, calitatea de asigurat, respectiv drepturile și obligațiile aferente acesteia, dobândindu-se în temeiul legii.
Obligația de plată se naște la momentul realizării veniturilor impozabile conform legii. Principiul solidarității este fundamental în edificiul pe care se bazează legea cadru în această materie iar opțiunea reclamantului de a nu beneficia de drepturile sale aferente obligațiilor, este una conjuncturală și pur subiectivă fără a putea conduce la exonerarea de la plata unui contribuții sociale obligatorii. Prin multiple decizii, Curtea Constituțională a subliniat importanța și funcționalitatea principiului solidarității în acest domeniu al asigurărilor sociale de sănătate (deciziile nr. 705/2007, 658/2009, 1011/2009, 847/2011).
In ceea ce privește argumentul legat de lipsa de competenta a paratei, tribunalul a arătat că dispozițiile art. 216 din Legea 95/2006 coroborate cu dispozițiile art. 35 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007 prevăd clar competența Caselor de Asigurări de Sănătate de a emite decizii de impunere cât și de a urma executarea silită a contribuabililor, conform codului de procedură fiscală. Potrivit acestuia, termenul de prescripție al plății contribuției de asigurări sociale de sănătate se stabilește în același mod cu cel prevăzut pentru obligațiile fiscale. Art. 131 alineat 1 cod proc fiscală instituie un termen de prescripție de 5 ani pentru a cere executarea silită a creanțelor fiscale, termen care începe de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept.
În baza unei dispoziții legale aflate în vigoare la data de 30 august 2011, respectiv a art. 35 din Normele metodologie aprobate prin Ordinul CNAS 617/2007, pârâta a emis în mod corect o decizie de impunere pentru sumele datorate și aferente ultimilor 5 ani anteriori. La momentul aplicării sale, debitele asupra cărora s-a dispus proveneau din nerespectarea anterioară a unor obligații și erau scadente la data emiterii deciziei. Pentru perioada anterioară intrării în vigoare a Legii 95/2006, reclamantul datora contribuția la FNUASS în temeiul art. 8 din OUG 150/2002.
Argumentul reclamantului referitor la nulitatea deciziei de impunere din cauza nerespectării unor condiții de formă, respectiv absența unei semnături aparținând unei persoane competente, pe acest act administrativ fiscal nu poate fi primit. În principiu, nulitatea actului administrativ fiscal poate fi antrenată pentru lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal prevăzute la art. 46 cod proc. fiscală. Mentiunile privind audierea contribuabilului, deși sunt elemente ce intră în conținutul actului administrativ, în opinia tribunalului, lipsa lor nu afectează validitatea acestuia.
În ceea ce privește semnătura care apare la finalul acestei decizii de impunere, contrar afirmațiilor reclamantului, tribunalul a apreciat că directorul direcției economice din cadrul CASMB are calitatea de „persoană împuternicită a organului fiscal” în sensul art. 43 și 46 din codul de procedură fiscală. Împuternicirea sa derivă chiar din modul de stabilire a atribuțiilor la nivelul intern al autorității pârâte, fiind de neconceput ca președintele acesteia să își însușească în mod direct, prin semnătură, absolut toate actele derivate din activitatea tuturor compartimentelor. Conform art. 34 pct 1 din Regulamentul, directorului Direcției Economice i s-au stabilit atribuții în organizarea, planificarea, coordonarea, controlul și evaluarea tuturor activităților din subordine, respectiv și cele derivate din activitatea biroului de evidență contribuții. Conform ar. 41 din același Regulament, acest birou se ocupă de calcularea obligațiilor datorate FNUASS de persoane aflate într-o situație similară cu a reclamantului.
Nicio dispoziție legală sau regulamentară nu statuează asupra unui monopol al președintelui cu privire la semnarea actelor administrativ fiscale emise de CASMB sau asupra necesității unei mandatări scrise a unui director aflat în subordine, în vederea îndeplinirii atribuțiilor legale ce-i revin în baza Regulamentului.
Dreptul de reprezentare al acestei instituții de către președintele său, conform art. 17 pct 5 din Regulament, se referă la relațiile instituției cu terții, de pildă cu o instanță de judecată, și nu trebuie confundat cu activitatea internă a autorității din care derivă și actul contestat.
Reclamantul a mai argumentat și faptul că nu este legală nici prin prisma venitului stabilit ca bază de calcul, invocand in acest sens art. 6 din anexa nr. 2 a Legii 571/2003, potrivit caruia baza lunara de calcul pentru CASS datorata pentru veniturile realizate din profesia de avocat este limitata la echivalentul a cinci salarii medii brute pe economie.
Conform art. II din OUG 82/2010,
17) Baza lunară de calcul la care se datorează contribuțiile individuale de asigurări sociale și de asigurări pentru șomaj este:
a) venitul brut diminuat cu cota de cheltuială prevăzută la art. 50 alin. (1) lit. a) sau, după caz, la art. 50 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru veniturile din drepturi de autor și drepturi conexe;
b) venitul brut, pentru veniturile din activitatea desfășurată în baza contractelor/convențiilor încheiate potrivit Codului civil.
(18) Baza lunară de calcul la care se datorează contribuțiile individuale de asigurări sociale și asigurări pentru șomaj nu poate depăși în cursul unei luni calendaristice echivalentul a de 5 ori salariul mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat și aprobat prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat.
Aceasta limitare este impusa doar in cazul contribuțiile individuale de asigurări sociale și de asigurări pentru șomaj, nu si in cazul cass.
Totodata, conform art. III pct.4) din acelasi act normativ, la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă anexa nr. 2 la Hotărârea Guvernului nr. 791/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, precum și pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. III din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 3 august 2010.
Prevederile invocate de reclamant au fost asadar abrogate prin dispozitiile art III alin. 4 din OUG nr. 82/2010, prin urmare tribunalul a constatat ca si acest argument este nefondat.
Rezulta deci ca reclamantul are o obligatie legala de a plăti contributiile la sistemul public de asigurări de sănătate, care are la bază principiul solidarității, întrucât orice persoană este considerată a fi asigurată prin efectul legii. Astfel, în considerarea exercitării activității independente, aceasta datorează prin lege, cota de contribuție la fondul de sănătate, pe toată perioada în care aceasta a figurat înregistrată ca și contribuabil până la data la care a încetat exercitarea activitătii independente.
Ca urmare, indiferent dacă a beneficiat sau nu de servicii medicale acesta datorează contribuția la fondul de sănătate, întrucât contribuția are la bază principiul solidarității, nereprezentănd o plată a unui serviciu efectiv prestat, plata contravalorii unor servicii de care a beneficiat, ci o contribuție la un fond național ce respectă principiul solidarității și nu principiul contravalorii serviciilor prestate. Obligația de plată a contribuabililor există independent de orice comunicare sau înștiințare de plată deoarece izvorăște din lege. Contestatorul avea obligația de a cunoaste îndatorirea de plată și de a efectua plata la termenul scadent rezultat din lege.
Tribunalul a apreciat ca fiind fondat ultimul argument al reclamantului, cel care se referă la absența informării reclamantului de către pârâtă cu privire la obligațiile de plata principale, de acest argument fiind legat și cel referitor la nedatorarea penalităților de întârziere, dată fiind absența comunicării anuale a debitului principal datorat.
Din cuprinsul deciziei de impunere reiese faptul că pârâta a emis-o în temeiul art. 83 alin 4 cod procedură fiscală, respectiv a calculat din oficiu obligațiile fiscale în condițiile în care s-a apreciat că reclamantul nu și-a îndeplinit obligațiile de depunere a declarațiilor fiscale la sediul său.
Tribunalul a reținut că reclamantul invocă, drept motiv de nelegalitate a deciziei de impunere, încălcarea de către CASMB a dispozițiilor art. 83 alin 4 cod procedură fiscală coroborate cu art. 222 din Legea 95/2006, respectiv calcularea din oficiu a datoriei către fondul pentru sănătate, în absența oricărei notificări prealabile cu privire la obligația depunerii declarației fiscale.
În opinia tribunalului, față de particularitățile prezentei cauze, absența notificării scrise din partea CASMB cu privire la obligațiile care revin asiguratului nu sunt de natură a determina nulitatea deciziei de impunere decat in parte. În acest sens, instanța a reținut, pe de o parte, faptul că reclamantul avea el însuși obligația legală de a depune declarația fiscală la CASMB (art. 215 alin 3 din Legea 95/2006 și art. 32 alin 4 din Ordinul 617/2007) și, pe de altă parte, profesia de avocat a reclamantului determină convingerea fermă conform căreia acesta cunoștea obligațiile legale care îi revin.
Astfel, in ceea ce privește calculul accesoriilor, tribunalul a reținut că potrivit codului de procedură fiscală, acestea curg de la data împlinirii termenului de scadență a obligației de plată (art. 119 alin 1 cod procedură fiscală).
Cu toate acestea, tribunalul a apreciat ca in lipsa emiterii in prealabil a titlului de creanta prin care sa fie determinata in cuantumul sau creanta principala si comunicarii actului administrativ fiscal catre contribuabil, organul fiscal nu poate calcula penalitati de intarziere, stabilirea accesoriilor fiind condiționata, in opinia instantei, de emiterea anterioară a vreunei notificări sau a deciziei de impunere asupra sumei principale, pentru a se asigura previzibilitatea si posibilitatea cunoasterii de catre contribuabil a cuantumului exact si exigibilității creanței bugetare imputate.
Potrivit dispozițiilor art. 216 și 261 alin. (1) din Lg. nr. 95/2006, „angajatorii și asigurații care au obligația plătii contributiei in condițiile prezentei legi și care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condițiile Codului de Procedură Fiscală.
Este lesne de inteles ca decizia emisa privind contributii de plata pe anii 2005-2009 are in vedere o verificare anterioara, conform datelor furnizate pe baza acestui Protocol depus la dosar, insa in ipoteza in care anual o astfel de decizie ar fi fost emisa de catre parata, termenul de scadenta era previzibil, conform legii - art. 22 din C.Proc. Fiscala, iar aceste majorari de intarziere puteau fi evitate prin plata in termenul legal. Ca urmare, majorarile de intarziere calculate nu pot fi imputate reclamantei.
Instanța a apreciat ca paratei ii incumba obligatia de a verifica si emite anual, decizia de impunere aferenta anului fiscal anterior, (in ipoteza de fata in care reclamanta nu a depus in termen declaratia privind veniturile realizate ), mai ales ca, potrivit Protocolului depus la dosar, acesta a fost incheiat la data de 30.10.2007 intre ANAF si CNAS. In consecinta informatiile au fost furnizate paratei inca din anul 2007, in considerarea acestui protocol, insa aceasta a emis decizia de impunere cu mare intarziere, iar culpa privind majorarile de intarziere aplicate, in nici un caz nu poate fi imputata reclamantului.
In concluzie, in ce priveste majorarile de intarziere, instanta a apreciat ca acestea sunt nelegale, in conditiile in care parata avea obligatia de a emite anual cate o decizie de impunere pentru anul fiscal anterior, care sa fie comunicata in termenul legal reclamantului si in care sa se prevada si scadenta obligatiei, potrivit art. 119 al. 1 din O.G.92/2003, astfel ca a admis in parte actiunea si a anulat in parte decizia de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS nr._/30.08.2011 pentru perioada 1.01._11, doar cu privire la accesoriile fiscale calculate, in cuantum de 3.673,57 lei.
Față de aceste considerente, constatând că decizia de impunere a fost emisă doar in privinta debitului principal cu respectarea dispozițiilor legale incidente, în baza art. 1 si 18 din Legea nr. 554/2004 precum si art.215, 257 si art.261 din Legea 95/2006, tribunalul a respins in rest acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, reclamantul, solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței civile nr. 2859/21.05.2013 și rejudecând cauza, admiterea contestația astfel cum a fost formulată și precizată.
1. Ca și chestiune prealabilă recurentul a arătat că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la toate motivele care atrag nulitatea absolută a deciziei de impunere indicate în precizare și concluziile scrise.
2. Cu privire la motivele de recurs.
2.1. Cu privire la lipsa unui contract între părți.
Așa cum rezultă din sentința civilă nr. 2859/21.05.2013, se poate observa că instanța de fond nu a făcut decât să preia din apărările formulate de către CASMB, susținând că lipsa unui contract între subsemnatul și pârâtă nu poate să influențeze obligațiile de plată, invocând în mod trunchiat dispozițiile art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, respectiv: "Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar".
Ori, potrivit textului de lege, complet, prevăzut de art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, "Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii:
a)alegerea liberă de către asigurați a casei de asigurări;
b)[...]
c)Alegerea liberă de către asigurați a furnizorilor de servicii medicale, de medicamente și de dispositive medicale, în condițiile prezentei legi și ale contractului-cadru. Astfel, potrivit legii consideră că are dreptul de a-și alege casa de la care dorește să fie asigurat, prin urmare, o altă casă de asigurări de sănătate, cu care nu a încheiat un contract, nu poate pretinde valorificarea unei presupuse creanțe, iar încheierea contractului nu reprezintă doar o luare în evidență, așa cum susține instanța de fond.
În atare condiții, decizia de impunere a CASMB a fost emisă în lipsa unui raport juridic între părți. Ori, principiul obligativității contribuției la fondul național de asigurări de sănătate devine operant numai după ce s-a încheiat un contract cu casa de asigurări în condițiile art. 208 alin. 3 din Lg. nr. 95/2006, text de lege care reglementează principiile pe baza cărora funcționează sistemul de asigurări de sănătate, respectiv: alegerea liberă de către asigurați a casei de asigurări, încheierea contractului de asigurări liber aleasă și alegerea pachetului de servicii sanitare, calitatea de asigurat dobândindu-se de la data la care cetățeanul român începe să vireze contribuțiile de asigurări de sănătate la FNUASS. Obligația de a fi asigurat este o obligație de „a face" a cărei neexecutare se sancționează prin aceea că persoana neasigurată nu poate beneficia decât de serviciile medicale de urgență. Nicio dispoziție legală nu instituie obligația de plată a contribuției în sarcina persoanelor care nu doresc să devină persoane asigurate și, chiar dacă s-ar aprecia că datorează plata asigurărilor de sănătate pe ultimii cinci ani, ipoteză valabilă numai în condițiile art. 259 alin. 7 din Lg. nr. 95/2006, nu CASMB este îndreptățit să pretindă plata întrucât nu are nicio obligație față de această instituție cu care nu înțelege să semneze un contract de asigurări de sănătate.
Astfel, dacă nu există contract de asigurare, nu există nici obligație de plată și, pe cale de consecință instituția pârâtă nu poate să pretindă o așa-zisă datorie.
Mai mult, instanța de judecată se contrazice atunci când susține că pentru plata obligațiilor către FNUASS nu este necesar a se încheia un contract, această opțiune fiind doar o formalitate, deoarece așa cum rezultă din sentința recurată, instanța de fond reține că, conform art. 215 din Legea 95/2006: „Obligația virării contribuției pentru asigurările sociale de sănătate revine persoanelor juridice sau fizice care au calitatea de angajator, persoanelor juridice sau fizice asimilate angajatorului, precum și persoanelor fizice, după caz ... persoanelor fizice care realizează venituri din activități independente, ... sunt obligate să depună la casele de asigurări de sănătate cu care au încheiat contractul de asigurare declarații privind obligațiile față de fond."
Așadar, se poate observa că încheierea contractului cu CASMB nu este doar o formalitate, iar în lipsa acestuia nu se poate imputa obligația de a depune declarațiile de venit și plata contribuțiilor de sănătate.
Pe de altă parte, de la . avocat și până în prezent nu a beneficiat niciodată de serviciile CASMB, iar CASMB refuză să elibereze adeverință de asigurat invocând faptul că între părți nu există încheiat un contract.
A mai arătat că potrivit art. 1 din anexa nr. 2 la HG nr. 791/2010 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin HG nr. 44/2004, precum și pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a prevederilor art. III din OUG nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar-fiscale, prin venituri de natură profesională, altele decât cele salariale, se înțeleg veniturile realizate de o persoană fizică din orice alte activități decât activitățile definite ca dependente potrivit art. 7 alin. (I) pct. 2 din Lg. nr. 571/2003, activități desfășurate de această persoană în afara unei relații de angajare.
D. consecință a dispozițiilor menționate, veniturile obținute din desfășurarea unei profesii libere, în speță cea de avocat, se încadrează în categoria veniturilor de natură profesională.
In acest context, având în vedere și prevederile art. 6 din anexa nr. 2 la actul normativ menționat, baza lunară de calcul a contribuției pentru asigurările sociale de sănătate datorată pentru veniturile realizate din desfășurarea profesiei de avocat este limitată la echivalentul a 5 (cinci) salarii medii brute pe economie.
2.2. Cu privire la necompetența CASMB de a emite decizii de impunere.
Se poate observa că instanța de fond a apreciat în mod greșit că CASMB este competentă să emită decizii de impunere, indicând în mod superficial niște dispoziții legale, fără să le analizeze.
Astfel, a precizat că pârâta CASMB nu este competentă să emită acte administrative fiscale pentru stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate. In acest sens, obligațiile fiscale principale, cât și obligațiile fiscale accesorii nu puteau fi în mod legal stabilite, decât prin decizii de impunere anuale emise de "organe fiscale", respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală, organele subordonate acesteia și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, expres indicate de art 17 alin. 5 din OG nr. 92/2003 privind Codul Fiscal.
Mai mult, decizia de impunere este emisă în lipsa unui raport juridic între părți. Ori, neexistând un contract de asigurare, nu există nici obligație de plată (creanță) și, pe cale de consecință instituția de asigurare nu are calitatea să pretindă o așa-zisă datorie.
2.3. Cu privire la elementele care conduc la nulitatea absolută a deciziei de impunere.
Decizia de impunere este nulă de drept, întrucât: CASMB nu este competentă să emită acte administrative fiscale pentru stabilirea contribuției de asigurări sociale de sănătate; decizia nu este semnată de directorul Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, domnul Ș. B.; decizia de impunere este emisă fără să cuprindă numele și prenumele persoanei care a semnat-o, numele, prenumele și semnătura reprezentantului Serviciului Evidență Asigurați și fără să prevadă mențiuni cu privire la audierea contribuabilului; decizia de impunere este emisă fără să conțină un termen de plată.
Ori așa cum rezultă din sentința civilă recurată, instanța de fond a analizat doar aspectul referitor la competența CASMB cu privire la emiterea deciziilor de impunere, a semnării acesteia de către președintele CASMB și lipsa mențiunii cu privire la audierea contribuabilului, fără să analizeze și celelalte lipsuri din decizie, respectiv, faptul că decizia de impunere este emisă fără să cuprindă numele și prenumele persoanei care a semnat-o, numele, prenumele și semnătura reprezentantului Serviciului Evidență Asigurați și faptul că decizia de impunere nu cuprinde un termen de plată.
Mai mult, deși există dispoziții legale care prevăd în mod imperativ că elementele invocate mai sus conduc la nulitatea absolută a deciziei de impunere, instanța de fond a apreciat că, citez: lipsa unei semnături aparținând unei persoane competente, pe acest act administrativ nu poate fi primită, iar mențiunile privind audierea contribuabilului, deși sunt elemente ce intră în conținutul actului administrativ, în opinia tribunalului, lipsa acestora nu afectează valabilitatea acestuia.
Totodată, instanța de judecată indică în sentința recurată dispoziții cuprinse într-un regulament, fară a preciza despre ce regulament este vorba.
Pe de altă parte, instanța de fond încearcă să dea o interpretare contrară dispozițiilor legale prevăzute în mod expres, referitoare la atribuțiile Directorului Economic.
Totodată, instanța de fond motivează în mod eronat sentința recurată, susținând că președintele, în conformitate cu dispozițiile art. 17 pct. 5 din „Regulament" are doar atribuții de a reprezenta instituția în relațiile cu terții, de pildă cu o instanță de judecată, și nu are nicio legătură cu activitatea internă a autorității din care derivă și actul contestat.
Se poate observa că motivarea instanței este lipsită de orice fundament, iar mai mult, instanța de fond nu motivează de ce lipsa mențiunii privind audierea contribuabilului nu afectează valabilitatea actului administrativ.
Menționează că și în condițiile în care o altă persoană (în speță directorul economic) a analizat situația subsemnatului, cel care trebuia să semneze decizia de impunere nr._/30.08.2011 privind obligațiile de plată către FNUASS, reprezentând contribuția de asigurări de sănătate pentru perioada 01.01._11, era directorul Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București, domnul Ș. B. care exercită atribuții de control și nu directorul economic.
Mai mult, decizia de impunere este emisa fără să cuprindă numele și prenumele persoanei care a semnat-o, numele, prenumele și semnătura reprezentantului Serviciului Evidență Asigurați.
De asemenea, decizia de impunere nu prevede mențiuni cu privire la audierea contribuabilului, ceea ce a condus la încălcarea dreptului de a fi informat și de a-i acorda posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere în cadrul acestei proceduri.
Ori, conform art. 43 alin. 1, pct. (2), lit. g) și j) din Codul de Procedură fiscală, Actul administrativ fiscal cuprinde următoarele elemente: [...] g) numele și semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii; j) mențiuni privind audierea contribuabilului.
În atare situație, conform art. 46 din OG nr. 92/2003 privind Codul de Procedură Fiscală, actul administrativ căruia îi lipsesc elementele prevăzute de art. 43 este nul absolut.
De asemenea, decizia de impunere este nulă absolut deoarece nu cuprinde un termen de plată pentru obligațiile de plată cuprinse în ea și stabilește obligații aferente mai multor ani printr-un singur act administrativ, aspect care nu a fost analizat de instanța de fond.
În drept, a invocat art. 299 și urm. din vechiul Cod de procedură civilă, art. 304 ind. 1 și art. 304 pct 6 și pct. 9 din vechiul Cod de procedură civilă, art. 17 alin. 5 din OG nr. 92/2003 privind Codul Fiscal, art 43, 45, 46,119 și 205 și urm din Codul de Procedură Fiscală.
Intimata-pârâtă C. de Asigurări de Sănătate A Municipiului București a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului pentru următoarele motive:
Instanța de fond în mod corect a reținut că CASMB are competența de a emite decizii de impunere. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (3) din Lg. 95/2006 „gestionarea fondului se face, în condițiile legii, prin C. Națională de Asigurări de Sănătate, denumită în continuare CNAS, și, respectiv, prin casele de asigurări sociale de sănătate județene și a municipiului București." De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 256 alin (2) „colectarea contribuțiilor persoanelor fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF, se efectuează de către casele de asigurări", iar potrivit dispozițiilor art. 271 lit. a) și e), „atribuțiile caselor de asigurări sunt următoarele:
a)să colecteze contribuțiile la fond pentru persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de către ANAF;
e)să utilizeze toate demersurile legale pentru a optimiza colectarea contribuțiilor și recuperarea creanțelor restante la contribuții pentru fond."
Referitor la competența casei de sănătate de a desfășura activitate de executare silită și de a emite decizii de impunere a menționat prevederile art. 261 alin. 2 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora "CNAS aprobă norme privind desfășurarea activității de executare silită a creanțelor datorate fondului de către persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF."
Ca urmare a acestor prevederi legale, CNAS a emis Ordinul 617/2007, care stabilește că, la nivelul caselor se asigurări de sănătate se constituie compartimente organizate distinct, în cadrul cărora se organizează și funcționează activitatea de executare silită a creanțelor la FNUASS (art. 37 din Ordinul menționat). De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 36 din Ordinul 617/2007, CNAS, prin casele de sănătate procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF.
Având în vedere cele menționate, precum și prevederile art. 35 alin. (1) din Ordinul CNAS nr. 617/2007, casele de sănătate sunt competente să emită decizii de impunere, pe baza informațiilor primite ca urmare a protocolului încheiat cu ANAF.
Astfel că, teoriile emise de recurent referitor la legalitatea emiterii de către CASMB a deciziei de impunere sunt eronate.
Deci, demararea procedurii de executare silită a avut loc ca urmare a prevederilor art. 35 alin.(1) din Ordinul CNAS nr. 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, respectiv asigurat fără plata contribuției, precum și pentru aplicarea măsurilor de executare pentru încasarea sumelor datorate la Fondul Național Unic de Asigurări Sociale de Sănătate, așa cum a fost modificat prin Ordinul CNAS nr. 509/2008, potrivit căruia obligațiile de plată la FNUASS pot fi stabilite si pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF. Abia după încheierea protocolului între CNAS și ANAF casele de sănătate au reușit să intre în posesia informațiilor cu privire la veniturile declarate la ANAF de către persoanele care realizează venituri din profesii libere, drepturi de proprietate intelectuală, dividende, dobânzi, cedarea folosinței bunurilor etc. Pentru identificarea contribuabililor mai puțin diligenți în depunerea declarațiilor și plata contribuțiilor a fost necesară încheierea unui protocol cu ANAF, astfel încât cei care realizează veniturile declarate la organele fiscale să își achite și contribuțiile la FNUASS.
Prin urmare, instanța de fond a reținut corect, că executarea demarată este legală, întrucât a fost inițiată în temeiul unui titlu de creanță emis în conformitate cu legea și comunicat recurentului.
Decizia de impunere prin care este informat recurentul cu privire la cuantumul sumelor datorate, are și calitatea de titlu de creanță conform art. 35 alin. 1 din Ordinul CNAS nr. 617/2007. A menționat că decizia de impunere îndeplinește cerințele prevăzute de OG nr. 92/2003(art.46, 141 din OG nr.92/2003). Baza de impunere reprezintă venitul realizat de acesta. În conformitate cu art. 85 alin.1 din OG nr. 92/2003 "contribuțiile și alte sume datorate bugetului...se stabilesc astfel: a) prin declarația fiscală, în condițiile art.82 alin 2 și art 86 alin 4; b) prin decizie emisă de organul fiscal", iar potrivit art.86 alin 4 din același act normativ declarația întocmită potrivit art. 82 alin.2 este asimilată cu o decizie de impunere și produce efectele juridice ale înștiințării de plată de la data depunerii acesteia. La baza deciziei s-au aflat tocmai declarațiile fiscale date de acesta către ANAF, în condițiile în care acesta și-a încălcat obligația legală față de CASMB, prevăzută de art. 215 din Legea nr. 95/2006, privitoare la obligativitatea depunerii declarațiilor de către persoanele care obțin venituri din activități independente, referitor la obligațiile ce le revin față de fondul de sănătate. Având în vedere că, recurentul nu a avut alt venit, nu a realizat venituri din salarii, pensii etc, ci doar venituri din profesii libere și comerciale, încadrate în dispozițiile an). 257 alin. (2) lit. b) din Lg. nr. 95/2006, datorează contribuția la sănătate. Ca urmare a pasivității acestuia, a fost emisă decizia de impunere, care constituie astfel titlu de creanță, baza de calcul avută în vedere fiind reprezentată de informațiile oferite de organul fiscal competent de la domiciliul recurentului. Titlu de creanță devine titlu executoriu de la data scadenței obligațiilor de plată-respectiv în data de 15 ale ultimei luni din fiecare trimestru(conform art.35 alin.2 din Norme). Deci, calcularea contribuției la fondul de sănătate s-a făcut tocmai în baza declarațiilor fiscale date de acesta, iar nu în baza altor înscrisuri necunoscute acestuia, iar termenul de contestare al deciziei de impunere nu a curs anterior emiterii, ci ulterior, după comunicare.
Astfel, pe baza protocolului încheiat cu ANAF și în lipsa deciziilor anuale de impunere pe care acesta avea obligația să le prezinte instituției (dar nu le-a prezentat) contribuția la sănătate s-a calculat la venitul transmis de către ANAF.
Referitor la nelegalitatea titlului executoriu invocată de recurent, a învederat instanței faptul că, potrivit dispozițiilor art. 46 din Codul de procedură fiscală, nulitatea actului administrativ fiscal este dată doar de lipsa unora dintre elementele actului administrativ, elemente prevăzute la art. 43: - numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal; - numele și prenumele ori denumirea contribuabilului;- obiectul actului administrativ; - semnătura persoanei împuternicite a organului fiscal, aceste elemente regăsindu-se în titlul executoriu emis.
Arată că instanța a reținut în mod corect că sumele indicate în titlul executoriu sunt certe, lichide și exigibile și că titlul de creanță devine executoriu de la data scadentei obligațiilor de plată, conform art .35 alin 2 din Ordinul nr.617/2007.
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 216 și 261 alin. (1) din Lg. nr. 95/2006, „angajatorii și asigurații care au obligația plății contribuției în condițiile prezentei legi și care nu o respectă datorează pentru perioada de întârziere majorări de întârziere în condițiile Codului de Procedură Fiscală. în condițiile în care recurentul nu și-a achitat contribuția obligatorie la FNUASS pe parcursul termenului de prescripție de 5 ani, majorările de întârziere se calculează pe aceeași perioadă de prescripție de 5 ani, din momentul în care plata contribuției la sănătate trebuia efectuată și nu s-a efectuat. Astfel, instanța de fond în mod corect a reținut că termenul de prescripție nu s-a împlinit. Penalitățile de întârziere sunt prevăzute de OG nr.11/1996, OG nr.61/2002, OG.nr.92/2003, Legea nr.210/2005,OUG nr.39/2010. Accesoriile datorate sunt prevăzute și de art.2 alin.4 din Ordinul CNAS nr. 617/2007. Este deci nesusținută afirmația recurentului în sensul că nu datorează accesoriile pentru întârziere, acestea fiind calculate potrivit art 119 Cd proc.fiscală, recurentului fiindu-i imputabil faptul că nu a depus declarațiile legale și nu a achitat la termen contribuția la FNUASS. Având în vedere că obligațiile de plată restante la FNUASS ce-i incumbă recurentului se întind pe perioada termenului de prescripție de 5 ani, CASMB nu avea obligația de a-l înștiința mai întâi.
Nu se poate reține în prezenta cauză reaua-credință a CASMB, care de altfel nu avea obligația înainte de declararea procedurii de executare silită, să-l înștiințeze mai întâi pe recurent cu privire la sumele datorate pentru o perioadă destul de mare (5 ani), ci mai degrabă reaua-credință a acestuia care, deși avea obligația depunerii declarațiilor la FNUAS și obligația plății sumelor datorate cu titlu de contribuție la sănătate, nu și-a îndeplinit aceste obligații.
Referitor la prevederile legislative din Anexa nr. 2 la HG nr. 791/2010 (care făceau referire și la asigurările sociale de sănătate, cu privire la calculul contribuției de sănătate în limita a cinci salarii) - Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. III din OUG nr. 58/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, acestea au fost abrogate prin dispozițiile art. III alin (4) din OUG nr. 82/2010.
Instanța de fond în mod corect a reținut că neperfectarea contractului de asigurat nu are drept consecință scutirea de la o obligație prevăzută expres de lege.
Recurentul susține că nu a încheiat un contract de asigurare cu CASMB, însă acest lucru nu-l exonerează de obligația plății contribuției la sănătate atât timp cât este cetățean român (art.211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006), iar pe de altă parte chiar dacă ar avea încheiată o asigurare voluntară de sănătate nu ar fi scutit de la plata contribuției la FNUASS (art. 208 alin. 6 din Legea nr. 95/2006). Astfel, fiind cetățean român cu domiciliul pe teritoriul României și realizând venituri dintr-o profesie liberală, recurentul are calitatea de asigurat prin efectul legii( fără necesitatea existenței unui contract încheiat cu intimata), având astfel, potrivit art. 208,211,213,215,216 din Legea nr. 95/2006, obligația de a plăti contribuția de asigurare de sănătate.
Încheierea contractului de asigurare este complementară obligației plății la asigurările sociale de sănătate, neperfectarea acestuia neavând drept consecință scutirea de la o obligație prevăzută expres de lege. Prin urmare, obligația plății există și în lipsa unui contract. Scopul contractului este doar de a avea o situație exactă a asiguraților. Prin contract se aduc clarificări asupra relațiilor dintre asigurat și casa de sănătate.
Deci, obligația de a încheia un contract de asigurare cu o casă de asigurări de sănătate este o obligație subsidiară, obligației principale, aceea de a contribui la FNUASS, prin plata cotelor de contribuție.
Prin urmare, faptul că o persoană nu-și alege o casă de asigurări de sănătate nu înseamnă că nu este obligată să contribuie cu o cotă legală la fondul de sănătate, instituit în principal având la bază principiul solidarității, întrucât orice persoană care se regăsește în prevederile legii este considerată a fi asigurată, prin efectul legii, nefiind necesar pentru aceasta încheierea unui contract. Astfel, chiar și în absența unui contract, în considerarea exercitării activității independente, acesta datorează, prin lege, cota de contribuție la fondul de sănătate, pe toată perioada în care aceasta a figurat înregistrat ca și contribuabil până la data la care va înceta exercitarea activității independente. Potrivit art. 211 alin.1 din Legea nr.95/2006 „sunt asigurați toți cetățenii români cu domiciliul în țară..., și în această calitate, persoana în cauză încheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate".
Așadar, obligația de a încheia un contract este subsecventă dobândirii calității de asigurat Astfel, împrejurarea că legiuitorul a aprobat un model de contract de asigurări sociale de sănătate, nu înseamnă că izvorul obligațiilor de contribuție la FNUASS este unul contractual.
În consecință, indiferent dacă a beneficiat sau nu de servicii medicale, acesta datorează contribuția la fondul de sănătate, întrucât contribuția are la bază principiul solidarității, nereprezentând o plată a unui serviciu efectiv prestat - plata contravalorii unor servicii de care a beneficiat, ci o contribuție la un fond național ce respectă principiul solidarității și nu principiul contravalorii serviciilor prestate.
În dispozițiile art. 213 din Legea nr. 95/2006 sunt menționate persoanele care beneficiază de asigurare fără plata contribuției sau sunt asigurate cu plata contribuției din alte surse. în afară de aceste persoane toate celelalte sunt obligate la plata contribuției la FNUASS. Astfel, recurentul are o obligație legală, (despre care nu se poate afirma în mod întemeiat că nu se cunoaște, căci nimeni nu poate invoca necunoașterea legii) de a plăti contribuțiile la sistemul public de asigurări de sănătate. Conform Lg. 95/2006 nu există drept de opțiune pentru asigurările de sănătate, acestea sunt obligatorii pentru toți cetățenii români la fel ca și celelalte obligații fiscale-impozitul pe venit, contribuția de asigurări sociale (pensii) etc. Nu trebuie să dorești să fii asigurat, ești obligat să respecți legea și să achiți contribuția la FNUASS, alături de celelalte obligații fiscale.
In consecință, prin actele de executare se solicită plata unor creanțe care au ajuns la scadență și nu au fost achitate, din moment ce actele normative care reglementează plata acestor contribuții și accesorii, au prevăzut că acestea se datorează.
Având în vedere cele menționate mai sus, solicităm instanței respingerea recursului ca netemeinic.
În drept, a invocat dispozițiile art. 205 Cod de Procedură.
Examinând prezentul recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 și 304¹ din Codul de procedură civilă, Curtea constată că acesta este neîntemeiat, nefiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant, întrucât instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii, prin raportare la situația de fapt.
Astfel, în ceea ce privește dispozițiilor art. 211 alin. 1 din Legea nr. 95/2006, Curtea constată că instanța de fond a reținut în mod corect că reclamantul, fiind cetățean român cu domiciliul în țară și realizând venituri din activități independente (avocatură), are calitatea de asigurat prin efectul legii, neavând relevanță din această perspectivă dacă a încheiat sau nu un contract de asigurare cu CAS.
Coroborând dispozițiile art. 213 alin. 4, art. 208 alin. 3 lit. e, art. 211 și 261 din Legea nr. 95/2006, art. 2, 5, 6, 7 din Normele metodologice, aprobate prin Ordinul nr. 617/2007 al Președintelui CNAS, rezultă că asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și că cetățenii români cu domiciliul în țară sunt asigurați prin efectul legii, cu toate obligațiile ce le implică această calitate, inclusiv cea a plății contribuției la fondul național al asigurărilor de sănătate.
Ca atare, calitatea de asigurat nu se dobândește prin încheierea contractului prevăzut de art. 211 din Legea nr. 95/2006, astfel cum în mod eronat susținute recurentul, ci prin efectul legii. De altfel, în prezența obligativității contribuției privind asigurările sociale de sănătate, nu poate fi primită apărarea recurentului, în sensul că nu a încheiat un contract de asigurare, întrucât aceasta invocă practic propria culpă, ceea ce nu este permis în sistemul nostru de drept (nemo auditur propriam turpitudinem allegans).
Nu există posibilitatea pentru persoanele fizice cu domiciliul în România să opteze între plata asigurărilor de sănătate sau suportarea riscului achitării serviciilor medicale, ci s-a instituit în mod clar obligația plății contribuției la fondul național al asigurărilor de sănătate.
În consecință, Curtea subliniază că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 95/2006, asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii, participarea la plata contribuției de asigurări de sănătate este obligatorie pentru toți cetățenii români cu domiciliul în țară care realizează venituri impozabile, iar drepturilor de care beneficiază asigurații le corespund obligații corelative, printre care se numără și cea privind achitarea contribuției datorate fondului național al asigurărilor de sănătate. Din această perspectivă, nu au relevanță în cauză alegațiile recurentului cu privire la faptul că nu a beneficiat niciodată de serviciile CASMB. Totodată faptul că CASMB ar refuza să îi elibereze adeverința de asigura se explică prin dispozițiile art. 220 din Legea nr. 95/2006, care reglementează ipoteza în care pacientului care nu poate dovedi achitarea la zi a contribuției i se asigură servicii medicale numai în anumite situații de urgență expres prevăzute de legiuitor.
În ceea ce privește stabilirea bazei de calcul, Curtea observă că dispozițiile legale invocate de către recurent, respectiv art. 6 din anexa 2 la HG nr. 791/2010 publicată în M.O. din 24.10.2010 au fost abrogate de dispozițiile art. III alin. 4 din OUG nr. 82/2010 publicată în MO la 10.09.2010; ca atare nu pot fi luate în considerare, prin prisma noului act normativ veniturile limitate la echivalentul a 5 salarii medii brute pe economie, veniturile de natură profesională pentru care se aplică acest plafon fiind raportate numai la contribuțiile individuale de asigurări sociale (sistemul public de pensii) și asigurări pentru șomaj.
Referitor la necompetența CASMB de a emite decizii de impunere, Curtea observă că aceste aspecte au fost pe larg și în mod judicios analizate și înlăturate de instanța de fond. Astfel, pe baza protocolului încheiat cu ANAF și în lipsa deciziilor anuale de impunere pe care recurentul avea obligația să le prezinte pârâtei (dar nu le-a prezentat) contribuția la sănătate s-a calculat la venitul transmis de către ANAF.
Potrivit art. 261 alin. 4 din Legea nr. 95/2006 „În cazul neachitării în termen a contribuțiilor datorate fondului, aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate și a majorărilor de întârziere se realizează potrivit procedurilor instituite de Legea nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și normelor aprobate prin ordin al președintelui CNAS, cu avizul consiliului de administrație”.
Potrivit art. 35 alin. 1 din Ordinul CNAS nr. 617/2007 „În conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.”
De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 36 din Ordinul 617/2007, CNAS, prin casele de sănătate procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere datorate de persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea se realizează de către ANAF.
Ca atare, argumentul recurentului privind lipsa de competență a pârâtei de a emite decizia de impunere este total eronat.
Referitor la lipsa elementelor care ar atrage nulitatea absolută a deciziei de impunere, Curtea reține că potrivit art. 46 din codul de procedură fiscală „Lipsa unuia dintre elementele actului administrativ fiscal, referitoare la numele, prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu excepția prevăzută la art. 43 alin. (3), atrage nulitatea acestuia. Nulitatea se poate constata la cerere sau din oficiu.”
Se observă că lipsa mențiunii privind audierea contribuabilului nu este o cauză de nulitate absolută; de altfel reclamantul a avut posibilitatea de a critica decizia atât în procedura administrativă, cât și în fața instanței, astfel că dreptul său la apărare nu a fost afectat.
De asemenea lipsa semnăturii președintelui – director general pe actul de impunere nu se sancționează cu nulitatea, de vreme ce din însuși textul legal rezultă că acesta își poate delega atribuțiile (se vorbește de „persoană împuternicită”). Numele, prenumele și semnătura directorului Serviciului Evidență Asigurați iarăși nu este o cauză de nulitate, de altfel reclamantul nici nu a indicat vreun temei legal.
Decizia de impunere este semnată de persoana care a întocmit-o și este vizată de directorul economic, fiind respectate atribuțiile prevăzute în Regulamentul de Organizare și Funcționare al Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului București Organigrama aprobată prin Ordinul CNAS 848/29.11.2010 (disponibil la adresa de internet www.casmb.ro/download/ROF_CASMB_2010_noiembrie.pdf), regulament la care de altfel a făcut referire și instanța de fond.
Totodată lipsa unui termen de plată iarăși nu este o cauză de nulitate absolută; de altfel prin decizia de impunere s-au stabilit obligații fiscale scadente, termenele de plată fiind stabilite de lege. Intimata a stabilit debitul principal retroactiv, în limitele termenului de prescripție de 5 ani, întrucât este evident că termenele legale de scadență au fost depășite. Practic recurentul invocă nelegalitatea deciziei prin care nu i se dă un termen de plată pentru obligațiile deja scadente, invocându-și astfel propria culpă.
Față de aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate, astfel cum au fost argumentate, sunt neîntemeiate și că sentința recurată este legală și temeinică, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă, va respinge prezentul recurs ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurentul – reclamant L. M. împotriva sentinței civile nr. 2859 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 21.05.2013 în dosarul nr._ /CA/2011, în contradictoriu cu intimata – pârâtă C. NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 08.11.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
P. S. V. R. M. F. I.
GREFIER
M. LUCREȚIA
Redactat/tehnoredactat – jud. PS /2 ex/decembrie 2013
JUD.FOND. B. R. - Tribunalul București – Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal
| ← Anulare act administrativ. Hotărâre din 18-03-2013, Curtea de... | Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 4034/2013. Curtea... → |
|---|
