Anulare act administrativ. Decizia nr. 2831/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2831/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 7068/2/2011*
DOSAR NR._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2831
ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 17.06.2013
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE – C. – N. L.
JUDECĂTOR – P. M. M.
JUDECĂTOR – P. H.
GREFIER – N. ANIȘOARA
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de către recurenții-pârâți M. A. Interne și I. G. al Poliției Române, împotriva sentinței civile nr. 5125/20.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. S. și P. S. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor “Pro Lex” și intimatul-intervenient C. Național al Polițiștilor, în cauza având ca obiect anulare act administrativ și suspendare act administrativ.
Dezbaterile asupra recursului de față au avut loc în ședința publică din data de 06.06.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, și când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 13.06.2013 și data de 17.06.2013, cu respectarea termenului prevăzut de art. 260 alin. 1 din Codul de procedură civilă, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe Curții de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 04.08.2011, reclamantul P. S., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „PRO LEX”, a solicitat în contradictoriu cu pârâții M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR și I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE, solicitând instanței ca prin hotărârea ce va lua să constate nulitatea Dispoziției Inspectorului G. al Politiei Române nr. 2583/01.07.2011 prin care a fost sancționat cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut"; anularea Ordinul ministrului administrației si internelor nr. II/3348/27.07.2011 prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Dispoziției nr. 2583/01.07.2011; obligarea pârâților la repunerea în situația anterioară, la acordarea drepturilor salariale neacordate ca urmare a aplicării sancțiunii, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că motivele de nelegalitate a actelor administrative atacate sunt următoarele: dispoziția de sancționare este lovită de nulitate absolută întrucât încalcă prevederile art. 61 din Ordinului 400/2004, în condițiile în care nu cuprinde descrierea faptei pentru care se aplică sancțiunea; actul sancționator nu a fost semnat de persoana abilitată de lege pentru a aplica semnătura, dispoziția nefiind semnată de inspectorul general al Inspectoratului G. al Poliției Române, precum și faptul că sub antetul Inspectoratului G. al Poliției Române, actul administrativ este semnat de „inspectorul general al Poliției Române"; sancțiunea aplicată de persoana semnatară a dispoziției de sancționare a fost mai mare decât sancțiunea propusă de Consiliul Superior de Disciplină, fără a motiva aplicarea unei sancțiuni mai grave; încălcarea art. 61 din Ordinul 400/2004, sancțiunea fiind aplicată după 78 de zile de la finalizarea cercetării - prezentarea raportului de cercetare prealabilă; funcția de adjunct al inspectorului șef este o funcție unică de conducere, iar sancțiunea trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut nu se poate aplica funcționarilor publici cu funcții de conducere.
Reclamantul a menționat că activitatea sa a fost supusă mai multor controale, iar pe timpul efectuării ultimului control nu au fost respectate procedura și obiectivele conform Ordinului nr. 318/2007, iar obiecțiunile formulate nu au fost luate în considerare. De asemenea, reclamantul a menționat aspecte privind modalitatea de desfășurare a ședinței Consiliului Superior de Disciplină.
În ceea ce privește temeinicia abaterilor reținute în sarcina sa, reclamantul a arătat că nu a dispus niciun control prin Serviciului Control Intern în cursul anului 2010, întrucât la nivelul IPJ Dâmbovița nu exista un astfel de serviciul, ci doar Birou Control Intern care se afla în coordonarea directă a Inspectorului șef, acesta fiind singurul în măsură a dispune controale la nivelul IPJ Dâmbovița, iar activitatea de control la nivelul C.R.A.P. este acesta împreună cu șeful C.R.A.P., respectivele activități fiind consemnate în registrul unic de control aflat la nivelul C.R.A.P. In cursul anului 2010, ca urmare a constatărilor direct făcute cu ocazia controalelor, reclamantul a modificat de 2 ori dispoziția și regulamentul de funcționare a C.R.A.P.
De asemenea, a menționat că în cursul anului 2010, urmare a constatării a unor scurgeri de informații de la nivelul conducerii S.I.P.I., împreună cu șefii serviciilor coordinate, reclamantul a stabilit ca analizele lunare, trimestriale și semestriale pentru prevenirea scurgerilor de informații să nu cuprindă informații concrete sau activități concrete de coordonare, activitatea de coordonare materializându-se în cadrul grupurilor de lucru constituite pe fiecare caz în parte, coordonarea fiind făcută direct acesta și consemnată în registrele sale de lucru, conținând sarcini concrete, termene și responsabilități pe fiecare polițist. De altfel, atât Comisia de Control, cât și Comisia de Cercetare Prealabilă nu au constatat lipsa unor analize, ci cu toate că au găsit aceste materiale au consemnat ca fiind aspecte negative asa-zisa lipsă a unor măsuri de eficientizare, cu toate că statistic vorbind IPJ Dâmbovița se află pe primele locuri în țară pe linie de investigare a fraudelor și pe locuri pozitive pe linie judiciară.
Reclamantul a învederat că în cadrul controalelor de fond de la Fieni și P. activitățile au fost desfășurate conform dispozițiilor în vigoare, reținându-se în sarcina sa faptul că secretarul comisei de control a denumit materialul de control ca fiind raport și nu notă de constatare, iar deficiențele nu au fost evidențiate separat. Cu toate acestea, greșeala de formă nu modifică situația operativă prin schimbarea denumirii materialului de control.
Pe de altă parte, la aplicarea sancțiunii nu s-a avut în vedere avizul negativ emis de organizația profesională C. Național al Polițiștilor motivat prin adresa nr._.
În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 554/2004 și Ordinului M.A.I. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I.
În dovedire, reclamantul a depus la dosar un set de înscrisuri, în copie.
Pârâtul I. G. al Poliției Române a formulat întâmpinare la data de 10.10.2011 prin care a respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat dispoziția contestată conține descrierea faptelor reținute în sarcina reclamantului, precum și prevederile legale încălcate prin comiterea acestora, precizându-se că actul administrativ de sancționare nu poate relua în totalitate raportul de cercetare prealabilă, cu o descriere amănunțită a faptelor reținute, acesta fiind motivul pentru care în dispoziția de sancționare se face trimitere la acest raport. Deși nu au fost menționate în concret datele la care au fost săvârșite faptele, acestea săvârșite în perioada supusă controlului efectuat.
S-a menționat că, în conformitate cu Dispoziția I.G.P.R. nr._/27.06.2011, în perioada 28.06.2011 – 04.07.2011 la conducerea I.P.R. s-a aflat domnul chestor de poliție R. F., adjunct al inspectorului general, care a semnat dispoziția de sancționare a reclamantului. De asemenea, s-a învederat că, așa cum rezultă din dispozițiile art. 5 din Legea nr. 218/2002 corob. cu art. 7 și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 218/2002, șeful Inspectoratului G. al Poliției Române este și șeful Poliției Române.
Pârâtul a menționat că potrivit prevederilor art. 38 din O.M.A.L nr. 400/2004, Consiliul de disciplină este un organism colectiv de analiză juridică și profesională a abaterilor comise de polițiști și a modului în care acestea au fost cercetate, constituit pentru a fi consultat de șeful abilitat să aplice sancțiunea în legătură cu care a dispus cercetarea prealabilă, având caracter consultativ.
În ceea ce privește termenul prevăzut de 60 de zile prevăzut de O.M.A.I. nr. 400/2004, s-a arătat că data finalizării cercetării prealabile este data raportului de cercetare prealabilă, respectiv data de 02.05.2011, astfel încât rezultă că sancțiunea disciplinară a fost aplicată în termenul legal.
Pârâtul a menționat că art. 58 din Legea nr. 360/2002 prevede sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate polițistului, fără a face distincție între polițiștii care ocupă funcții de conducere și polițiștii care ocupă funcții de execuție.
În ceea ce privește pretinsa nerespectare a procedurii și a obiectivelor stabilite de O.M.A.I. nr. 318/2007, pârâtul a arătat că susținerile reclamantului sunt neîntemeiate întrucât concluziile controlului se referă la angajarea răspunderii disciplinare a ofițerului, răspundere ce are caracter personal, indiferent de tipul controlului prin care au fost constatate faptele reținute în sarcina acestuia și indiferent de o eventuală răspundere disciplinară a altor persoane; volumul mare de activități la care a participat în mod direct nu poate constitui un motiv pentru neîndeplinirea unor atribuții legale, cum ar fi neconsemnarea controalelor în registrul special constituit în acest scop; presupusele neclarități privind lucrările Consiliului Superior de Disciplină nu sunt susținute prin nici un mijloc de probă, iar la finalizarea lucrărilor Consiliului polițistul a semnat procesul-verbal al ședinței Consiliului și încheierea fără a formula obiecțiuni cu privire la modul de desfășurare a ședinței.
În ceea ce privește avizul negativ al Corpului Național al Polițiștilor, s-a menționat că potrivit art. 4 din O.M.A.I. nr. 533/_ acesta este consultativ, precum și faptul că reclamantul are calitatea de președinte al Corpului Național al Polițiștilor - C. Teritorial Dâmbovița, astfel că avizul negativ exprimat de structura centrală a C.N.P. are caracter subiectiv.
Nu în ultimul rând, s-a arătat că la individualizarea sancțiunii disciplinare au fost luate în considerare prevederile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, fiind avut în vedere calitatea deținută de polițist, caracterul și gravitatea faptelor, gradul de vinovăție stabilit de cercetarea disciplinară, activitatea desfășurată anterior, cauzele cât și împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârșită.
În dovedire, pârâtul a depus un set de înscrisuri, în copie.
Pârâtul M. Administrației și Internelor a depus întâmpinare la data de 28.10.2011 prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește cererea de anulare a dispoziției inspectorului șef al Poliției Române nr. 2583/01.07.2011, arătând că nu este emitentul actului menționat, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate, în motivare reiterând, în esență, argumentele expuse de pârâtul IGPR.
În susținere, a fost depus un set de înscrisuri, în copie.
La data de 26.10.2011 reclamantul a depus cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită și obligarea pârâților la plata de daune morale în cuantum de 20.000 lei, conform art. 16 din Legea nr. 554/2004.
În completarea motivelor, reclamantul a arătat că OMAI nr. 400/2004, act ce a stat la baza sancționării sale, nu a fost publicat în Monitorul Oficial, astfel încât nu produce efecte juridice, neintrând în vigoare, împrejurare ce atrage nulitatea actului de sancționare.
De asemenea, a menționat că Ordinul ministrului administrației și internelor nr. II/3348/27.07.2011 nu a fost semnat de ministru, astfel încât nu produce efecte juridice, precum și faptul că dispoziția de sancționare nu a fost emisă în numele și pe seama Ministerului Administrației și Internelor, în calitate de unic angajator al polițiștilor.
Totodată, reclamantul a invocat excepția lipsei calității de consilieri juridici și reprezentați ai celor care susțin că reprezintă pârâtele.
Pârâtul MAI a depus completare la întâmpinare, la data de 05.12.2011, prin care a solicitat respingerea cererii de obligare la plata daunelor morale întrucât aceasta nu este motivată în fapt și în drept, în condițiile în care art. 16 din Legea nr. 554/2004 se referă la angajarea răspunderii persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea sau încheierea actului sau se face vinovată de refuzul de a soluționa cererea referitoare la un drept sau la un interes legitim, iar reclamantul nu a precizat în ce constă prejudiciul moral și care sunt criteriile de evaluare a acestuia.
Cu privire la Ordinul nr. 400/2004 s-a arătat că reclamantul nu a contestat acest act pe calea excepției, iar pe de altă parte nu se poate considera că acest act administrativ a stat la baza sancționării sale.
Pârâtul IGPR a depus completare la întâmpinare, la data de 10.01.2012 prin care au fost aduse argumente similare cu cele ale pârâtului MAI în ceea ce privește respingerea cererii completatoare. Cu privire la excepția lipsei calității de consilieri juridici, s-a arătat că, în calitatea lor de funcționari publici cu statut special, raporturile de serviciu ale ofițerilor care reprezintă drepturile și interesele MAI și a unităților subordonate se nasc prin numirea în funcția de consilier juridic prevăzută în statul de organizare al acestor instituții.
C. Național al Polițiștilor a depus la data de 15.03.2012 cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantului, prin care a solicitat admiterea acțiunii, în motivarea căreia s-a arătat că fapta pârâților de a constata prin exces de putere, în mod ilegal și abuziv vinovăția care nu există, prin încălcarea normelor și principiilor dreptului polițienesc și de a propune aplicarea unei sancțiuni drastice constituie abuzuri grave comise asupra unui polițist. S-a învederat că în cazul reclamantului sancțiunea a fost aplicată fără a fi respectat termenul legal de 60 de zile și fără a se ține cont de avizul negativ al organizației profesionale.
Pârâtul IGPR a formulat întâmpinare la cererea de intervenție prin care a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.
Prin încheierea de ședință din data de 16.05.2012, având în vedere precizările făcute de pârâtul IGPR cu privire la caracterul secret al înscrisurilor care au stat la baza emiterii actelor administrative contestate, precum și faptul că președintele completului inițial investit conform repartizării aleatorii – completul 30 Fond nu deține autorizația necesară pentru a studia actele secrete privind cauza, s-a dispus înaintarea dosarului completului 31 Fond conform Hotărârii nr. 19/14.07.2010 a Colegiului de Conducere al Curții de Apel București.
Prin adresa nr._/C-DD/05.06.2010 a IGPR – Oficiul Juridic, înregistrată sub nr. 0133/07.06.2012 la C. Informații Clasificate al Curții de Apel București, au fost depuse la dosar acte cu caracter „secret”.
Prin încheierea de ședință din data de 21.06.2012, instanța a încuviințat în principiu cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de C. Național al Polițiștilor în favoarea reclamantului, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului MAI doar cu privire la Dispoziția nr. 2583/01.07.2011 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române și a respins ca nefondată excepția lipsei dovezii calității de reprezentat a consilierului juridic pentru cei doi pârâți.
Instanța a încuviințat și administrat pentru părți proba cu înscrisuri, apreciind-o ca fiind concludentă, pertinentă și utilă soluționării cauzei.
Prin sentința civilă nr. 5125/20.09.2013, Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de către reclamantul P. S., prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex”, în contradictoriu cu pârâții M. Administrației și Internelor și I. G. al Poliției Române; a admis cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de C. Național al Polițiștilor; a dispus anularea Dispoziției nr. 2583/01.07.2011 emisă de I. G. al Poliției Române și a Ordinului nr. II/3348/27.07.2011 emisă de M. Administrației și Internelor; a obligat pârâții la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Dâmbovița; a obligat pârâții la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Dâmbovița; a obligat pârâții la plata către reclamant a diferenței între drepturile salariale aferente funcției de adjunct cu data punerii în aplicare a Dispoziției nr. 2583/01.07.2011 emisă de I. G. al Poliției Române și până la data reintegrării efective, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație; a respins capătul de cerere privind acordarea daunelor morale, ca neîntemeiat; a respins cererea de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță, analizând actele și lucrările dosarului, a reținut următoarele:
În fapt, Prin dispoziția nr. 2583/01.07.2011 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române s-a dispus sancționarea disciplinară a reclamantului, având funcția de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Dâmbovița, cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv în funcția de ofițer specialist I.” În sarcina reclamantului s-a reținut că a săvârșit abatere disciplinară prin comiterea următoarelor fapte în perioada 01.07.2010 – 01.03.2011, pentru care nu a intervenit prescripția aplicării unei sancțiuni: neefectuarea sau dispunerea niciunui control la nivelul C. personal sau prin structura de Control Intern, întrucât această activitate este inclusă în competența de coordonare și asigurare a bunei desfășurări a acestor activități specifice; superficialitatea în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu prin modul formal în care a desfășurat activitatea de analiză a formațiunilor și subunităților coordonate, lipsa de control și îndrumare a șefilor unităților coordonate și neurmărirea măsurilor dispuse, în sensul că nu a dispus măsuri de eficientizare a activității informative cu ocazia analizelor semestriale la nivelul SIC și SIF, constatându-se neajunsuri în ceea ce privește activitatea desfășurată în cadrul unor dosare de urmărire informativă și a unor mape ale suspectului și nu a urmărit realizarea evaluării activităților planificate la nivelul Poliției Orașului Fieni, structură aflată în coordonarea sa; în calitate de șef al comisiei de control, nu a respectat condițiile de formă și fond prevăzute de art. 11 alin. 7, 8 și 12 din OMAI nr. 318/2007 întrucât nu a fost întocmit raportul, nota de constatare a fost întocmită defectuos și nu au fost constatate neajunsurile identificate de comisia de control la Poliția Orașului P. și la Poliția Orașului Fieni, în sensul că nu a denumit materialul ca fiind raport și deficiențele constatate nu au fost evidențiate separat.
În cuprinsul dispoziției s-a arătat că în cursul cercetării disciplinare, polițistul și-a menținut apărările formulate prin rapoartele depuse, fără a prezenta probe pertinente în susținerea acestora, iar cu ocazia ședinței Consiliului Superior de Disciplină nu a făcut obiecțiuni cu privire la procedura cercetării prealabile și nu a propus administrarea unor noi probe. În aceste condiții, membrii consiliului au respins apărările polițistului întrucât nu a prezentat probe pertinente, care să răstoarne concluziile cercetării prealabile cu referire la faptele reținute în dispoziție.
Reclamantul a formulat contestație împotriva acestei dispoziții, ce a fost respinsă ca neîntemeiată prin Ordinul nr. II/3348/27.07.2011 emis de Ministrul Administrației și Internelor.
În drept, analizând motivele de nelegalitate invocate de reclamant atât cu privire la dispoziția nr. 2583/01.07.2011 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române, cât și la ordinul nr. II/3348/27.07.2011 emis de Ministrul administrației și internelor, instanța reține că acestea sunt parțial întemeiate.
Astfel, critica privind nedescrierea faptelor pentru care reclamantul a fost sancționat este apreciată de către instanță ca fiind neîntemeiată, observându-se că în cuprinsul dispoziției nr. 2583/01.07.2011 s-au arătat în mod clar faptele săvârșite de către contestator și reținute în sarcina sa ca reprezentând abatere disciplinară, fiind indicate prevederile legale care au fost apreciate ca fiind încălcate de acesta, motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate în timpul cercetării disciplinare prealabile și temeiul de drept în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică.
Mai mult, având în vedere complexitatea cercetărilor și a constatărilor făcute de organele de cercetare disciplinară, cuprinse în raportul de cercetare prealabilă nr._/02.05.2011, în care se detaliază faptele pentru care reclamantul a fost cercetat, act ce a stat la baza emiterii dispoziției de sancționare și la care s-a făcut trimitere directă, instanța apreciază că pârâtul a respectat prevederile art. 61 din Ordinul MAI nr. 400/2004 privind descrierea faptelor pentru care s-a aplicat sancțiunea.
De asemenea, instanța constată că în cuprinsul actului de sancționare este menționată expres perioada în care au fost săvârșite faptele ce constituie abatere disciplinară, respectiv 01.07.2010 – 01.03.2011, pentru care nu a intervenit prescripția aplicării unei sancțiuni.
În ceea ce privește motivul de nelegalitate referitor la nesemnarea actului sancționator de către persoana abilitată, instanța reține în primul rând că nu există două funcții distincte de inspector general al Inspectoratului G. al Poliției Române și inspector general al Poliției Române, așa cum susține reclamantul, din prevederile art. 5 din Legea nr. 218/2002 rezultând că I. G. al Poliției Române este o structură organizatorică a Poliției Române, reieșind că inspectorul general al I. G. al Poliției Române deține în același timp și funcția de inspector general al Poliției Române, aspect ce rezultă și din prevederile art. 7 și art. 8 alin. 1 din același act normativ.
Pe de altă parte, conform dispoziției Inspectorului G. al Poliției Române nr._/27.06.2011, în perioada 28.06.2011 – 04.07.2011 la conducerea IGPR s-a aflat domnul chestor de poliție R. F., adjunct al inspectorului general (f. 73), act în baza căruia acestuia a desemnat la conducerea IGPR, funcție ce-i conferea atribuții de semnare a dispoziției nr. 2583/01.07.2011 (f. 73).
Al treilea motiv de nelegalitate invocat de reclamant, respectiv aplicarea de către inspectorul general al Poliției Române a unei sancțiuni mai grave decât cea propusă de Consiliul Superior de Disciplină, este apreciat de instanță ca fiind întemeiat.
În acest sens, se reține că potrivit art. 60 alin. 1 din Legea nr. 360/2002 „Aplicarea sancțiunilor disciplinare se face potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor, după expirarea termenului de contestare, prevăzut la art. 61 alin. (1).”, iar art. 62 din același act normativ stabilește că „(1) La nivelul Inspectoratului G. al Poliției se constituie Consiliul superior de disciplină, iar la Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, inspectoratele județene de poliție, unitățile teritoriale și instituțiile de învățământ ale poliției se constituie consilii de disciplină. (2) Consiliile de disciplină se constituie și funcționează pe lângă șefii unităților de poliție și au caracter consultativ. (3) Consiliile de disciplină își desfășoară activitatea în baza regulamentului aprobat prin ordin al ministrului administrației și internelor.”
Pe de altă parte, potrivit art. 50 alin. 2 din HG nr. 1344/2007 „În cazul în care persoana care are competența legală de a aplica sancțiunea disciplinară aplică o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină, are obligația de a motiva această decizie.”, alin. 3 lit. c) din același articol stabilind că sub sancțiunea nulității absolute, actul administrativ de sancționare va cuprinde în mod obligatoriu motivul pentru care a fost aplicată o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină. Posibilitatea șefului unității de a aplica o altă sancțiune decât cea propusă, în situația în care nu este de acord cu aceasta, este prevăzută și de art. 54 alin. 2 din Ordinul MAI nr. 400/2004.
Așadar, fără a nega dreptul persoanei competente de a aplica o altă sancțiune decât cea propusă de comisia de disciplină, având în vedere prevederile legale exprese în acest sens, precum și caracterul consultativ al propunerii comisiei, instanța observă că în situația în care aceasta decide că se impune aplicarea altei sancțiuni are obligația de a motiva decizia, evitându-se în acest mod exercitarea discreționară a dreptului și făcând posibil un eventual control judecătoresc ulterior.
În cauza de față, instanța observă că dispoziția nr. 2583/01.07.2011 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române nu cuprinde motivele care justifică aplicarea unei sancțiuni mai grave decât cea propusă de Comisia Superioară de Disciplină, nefiind prezentate argumentele obiective care au determinat aprecierea că, în raport de faptele reținute, de gravitatea acestora, de conduita profesională anterioară a reclamantului în funcția deținută, se impune aplicarea unei sancțiuni mai grave.
Or, dreptul la informație al persoanei a fost stabilit ca principiu constituțional prin art. 31 din Constituția României care prevede expres că autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal. De asemenea, instanța constată că motivarea actului administrativ urmărește o dublă finalitate, respectiv o funcție de transparență în profitul destinatarilor acestuia, care vor putea astfel să cunoască și să evalueze temeiurile și efectele actului, iar pe de altă parte permite instanțelor să îndeplinească controlul jurisdicțional.
Totodată, obligația autorității emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanție contra arbitrariului administrației publice și se impune cu atât mai mult cu cât prin dispoziția contestată a fost aplicată o sancțiune mai gravă decât cea propusă. Simpla trimitere la prevederile legale, fără nicio referire la existența și natura situației justificate care să impună aplicarea unei sancțiuni mai grave, nu acoperă cerința motivării actului administrativ pentru că nu permite verificarea limitei de demarcație între puterea discreționară și arbitrariu și nici nu face posibilă verificarea respectării condiției de proporționalitate dintre măsura luată și împrejurările în care a fost dispusă și cu interesul public pe care este chemată să-l ocrotească.
În consecință, nerespectarea condiției motivării aplicării unei sancțiuni mai grave decât cea propusă prin raportul organului de cercetare disciplinară atrage nulitatea actului de sancționare în întregul său.
Al patrulea motiv de nelegalitate invocat de reclamant este apreciat de instanță ca fiind neîntemeiat în condițiile în care, așa cum inclusiv acesta a susținut, termenul de 60 de zile prevăzut de art. 61 din Ordinul MAI nr. 400/2004, în care sancțiunea disciplinară se aplică, curge de la momentul finalizării cercetării prealabile, materializată prin întocmirea raportului de cercetare, iar nu de la momentul prezentării raportului persoanei cercetate, așa cum în mod eronat se susține în cererea de chemare în judecată. De vreme ce raportul de cercetare prealabilă a fost întocmit la data de 02.05.2011 (f. 57-62), rezultă că dispoziția nr. 2583/01.07.2011 a emisă de Inspectorul G. al Poliției Române în termenul legal.
În ceea ce privește critica reclamantului, vizând imposibilitatea aplicării sancțiunii trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut funcționarilor publici cu funcții de conducere, instanța apreciază că este neîntemeiată întrucât art. 58 din Legea nr. 360/2002 prevede sancțiunile disciplinare ce pot fi aplicate polițiștilor, fără a fi făcută distincție între cei care ocupă funcții de conducere și cei care ocupă funcții de execuție. De asemenea, împrejurarea că reclamantul a ocupat funcția de adjunct al inspectorului șef prin concurs nu este de natură a înlătura posibilitatea aplicării sancțiunii menționate, textul legal care o prevede nefăcând nicio mențiuni cu privire la o astfel de ipoteză, de unde rezultă că aceasta poate fi aplicată indiferent de modalitatea de ocupare a funcției deținute la momentul cercetării disciplinare și stabilirii sancțiunii.
Reclamantul a mai susținut că, deși controlul efectuat trebuia să fie unul tematic, s-a transformat într-unul de fond, însă acest aspect nu este de natură a atrage nulitatea actului de sancționare de vreme posibilitatea efectuării controlului este prevăzută legal.
De asemenea, deși a invocat faptul că în cazul său a fost întocmit inițial un proces-verbal de ședință de către membrii Consiliului Superior de Disciplină, în care erau consemnate aspecte neadevărate, iar la refuzul său de a-l semna a fost rupt, instanța reține pe de o parte că acest aspect nu a fost dovedit, iar pe de altă parte, chiar și în situația în care s-ar fi dovedit existența acestui înscris, nu ar fi fost de natură a atrage nulitatea dispoziției de sancționare, în condițiile în care aspectele invocate vizau temeinicia faptelor reținute în sarcina sa. Nu în ultimul rând, instanța observă că reclamantul a semnat atât procesul-verbal de ședință, cât și încheierea nr._ fără a formula obiecțiuni.
În ceea ce privește avizul negativ dat de organizația profesională C. Național al Polițiștilor, instanța observă că acesta are un caracter consultativ, potrivit art. 4 din Ordinul MAI nr. 400/2004, iar nu obligatoriu. Astfel, de vreme pârâtul și-a îndeplinit obligația legală de a-l solicita, acesta fiind de altfel și emis de organizația profesională, împrejurarea că nu i s-a dat eficiență nu constituie un motiv de nelegalitate a dispoziției de sancționare.
Prin cererea precizatoare, reclamantul a invocat lipsa de efecte juridice a Ordinului Mai nr. 400/2004, act ce a stat la baza sancționării sale disciplinare, ca urmare a nepublicării în Monitorul Oficial, iar pe cale de consecință neintrarea în vigoare, ceea ce atrage nulitatea dispoziției de sancționare. În condițiile în care reclamantul, în baza principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, nu a înțeles să investească instanța de judecată cu un capăt distinct de cerere care să aibă ca obiect nelegalitatea Ordinului MAI nr. 400/2004, conform dispozițiilor art. 129 alin. 6 C.pr.civ. (potrivit cărora „În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”) aceasta nu poate face verificări cu privire la acest act pentru a stabili dacă sunt incidente aspectele invocate. Prin urmare, în condițiile în care Ordinul MAI nr. 400/2004 nu a fost anulat, instanța nu poate face abstracție de dispozițiile acestuia și nici nu se poate concluziona că dispoziția de sancționare ar fi nulă întrucât acest act administrativ normativ nu ar produce efecte juridice.
Reclamantul a invocat și nelegalitatea ordinului ministrului administrației și internelor nr. II/3348/27.07.2011 întrucât acesta nu este semnat de ministru. Cu toate acestea, instanța observă că pârâtul MAI a depus la dosarul cauzei copie a ordinului menționat ce cuprinde atât semnătura ministrului, cât și ștampila instituției (f. 82-85), elemente în raport de care urmează a fi înlăturate ca neîntemeiate aceste susțineri.
De asemenea, s-a invocat nelegalitatea dispoziției de sancționare întrucât nu a fost emisă pe numele și pe seama Ministerului Administrației și Internelor, susținere pe care instanța o apreciază ca neîntemeiată având în vedere, pe de o parte că dispoziția de sancționare cuprinde în antet mențiunea „M. Administrației și Internelor”, iar pe de altă parte că inspectorul general al Poliției Române este persoana competentă să dispună sancționarea adjuncților șefi din inspectoratele județene de poliție.
Nu în ultimul rând, instanța reține că, în cadrul dezbaterilor asupra fondului, reclamantul a invocat, prin apărător, un nou motiv de nulitate a dispoziției de sancționare, respectiv neprevederea în cuprinsul acesteia a termenului în care poate fi atacat în instanță. În raport de momentul procesual în care motivul a fost invocat, instanța reține că nu se mai poate pronunța cu privire la acesta. Chiar și în situația în care s-ar aprecia că a fost formulat în termen, instanță constată că motivul de nulitate menționat este neîntemeiat, în cuprinsul dispoziției nr. 2583/01.07.2011 fiind făcută mențiunea că actul poate fi contestat la Curtea de Apel București – Secția C. administrativ și fiscal cu respectarea prevederilor Legii nr. 554/2004. Prin urmare, reclamantului i s-au indicat dispozițiile legale care reglementează procedura de soluționare a cauzei, inclusiv cu privire la termenul de formulare a contestației, astfel încât nu se poate reține existența unui motiv de nelegalitate sub acest aspect. Mai mult, se constată că reclamantul a fost în deplină cunoștință cu privire la termenul de formulare a contestației, dovadă în acest sens fiind chiar cererea de chemare în judecată supusă prezentei analize.
Cu privire la motivele de netemeinicie invocate de reclamant, instanța constată, cu privire la prima faptă reținută în sarcina reclamantului, respectiv că nu a efectuat sau dispus niciun control la nivelul C. personal sau prin structura de Control Intern, că din raportul de cercetare prealabilă rezultă că reclamantul nu a participat la niciunul dintre cele 53 de controale efectuate la C., precum și faptul că, deși s-a susținut în acțiune că acesta a participat împreună cu șeful C. la activitățile de control, ce au fost consemnate în registrul unic de control aflat la C., nu a depus la dosar nicio dovadă în acest sens.
Cu privire la cea de-a doua faptă, instanța reține că în cadrul controlului efectuat s-a constatat realitatea susținerilor reclamantului, respectiv faptul că, în vederea prevenirii scurgerii de informații, s-a hotărât ca analizele lunare, trimestriale și semestriale să nu cuprindă informații sau activități concrete de coordonare, activitatea de coordonare materializându-se în cadrul grupurilor de lucru constituite în fiecare caz în parte, aspecte ce au fost confirmate inclusiv în cadrul raportului motivat nr._/21.07.2011 referitor la contestația formulată de acesta (f. 91). Așadar, nu se poate reține în sarcina reclamantului că ar fi dat dovadă de superficialitate în desfășurarea activității de analiză a formațiunilor și subunităților coordonate, lipsa de control și îndrumare a șefilor subunităților coordonate și urmărirea măsurilor dispuse.
În ceea ce privește a treia faptă reținută în sarcina reclamantului, instanța observă că existența acesteia este confirmată inclusiv de reclamant, însă se constată că aspectele reținute pot fi calificate ca erori materiale, care nu au influență asupra constatărilor substanțiale pe care actul întocmit în urma inspecției desfășurate la Poliția Orașului P. și Poliția Orașului Fieni le cuprinde. De altfel, se observă că denumirea actului reprezintă o chestiune formală, în condițiile în care efectuarea controlului potrivit dispozițiilor legale nu a fost contestată, iar în actul întocmit în urma efectuării acestuia au fost menționate deficiențele constatate, chiar dacă nu au fost evidențiate separat.
Prin urmare, având în vedere că existența celei de-a doua fapte reținute în sarcina reclamantului nu a fost dovedită, că lipsa efectuării personale a controlului la C. nu a avut consecințe negative, la acest serviciu nefiind înregistrate evenimente, iar controalele efectuate la Poliția Orașului P. și Poliția Orașului Fieni s-au desfășurat cu respectarea prevederilor legale, doar actul final nepurtând denumirea corectă, instanța apreciază că sancțiunea aplicată reclamantului prin dispoziția contestată nu se justifică.
Astfel, reținând și motivul de nelegalitate apreciat ca fiind întemeiat, instanța a dispus anularea Dispoziției nr. 2583/01.07.2011 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române și a Ordinului nr. II/3348/27.07.2011 emis de Ministrul administrației și internelor, a obligat pârâții la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior, respectiv de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Dâmbovița, precum și la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale aferente funcției de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Dâmbovița și cele efectiv încasate începând cu data punerii în aplicare a Dispoziției nr. 2583/01.07.2011 emisă de Inspectorul G. al Poliției Române și până la data reintegrării efective, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflație.
În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâților la plata unor daune morale în cuantum de 20.000 lei, instanța observă că acesta nu a motivat sub niciun aspect aceasta solicitare, nefiind expuse argumente cu privire la existența prejudiciului moral, modalitatea de manifestare a acestuia, simpla invocare a daunelor morale ca urmare a contestării unui act de sancționare nefiind suficientă pentru a determina acordarea de despăgubiri cu acest titlu. De asemenea, instanța observă că reclamantul nu a dovedit existența prejudiciului moral, reținându-se în acest sens că promovarea unei acțiuni în justiție nu poate prin ea însăși să deschidă posibilitatea obținerii unor venituri suplimentare, necuvenite, în situația în care nu se prezintă aspecte relevante, care să conducă la concluzia că partea a suferit în mod real un prejudiciu moral.
Cu privire la soluția ce urmează a fi pronunțată referitor la cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de C. Național al Polițiștilor în favoarea reclamantului, instanța reține că aceasta depinde de soluția ce se va pronunța asupra cererii de chemare în judecată, dat fiind scopul limitat al cererii de intervenție, respectiv faptul că terțul intervenient nu invocă pretenții proprii și nu urmărește obținerea unei hotărâri prin care părțile inițiale să fie condamnate față de el, ci tinde, prin apărările făcute, ca instanța să pronunțe o soluție în favoarea părții pentru care a intervenit.
Ținând cont de aceste aspecte, observând soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, instanța a admis cererea de intervenție în interesul reclamantului formulată de intervenientul C. Național al Polițiștilor întrucât reclamantul a avut câștig de cauză.
Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 274 alin. 1 C.pr.civ. „partea care cade în pretenții poate fi obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.” Având în vedere soluția pronunțată în cauză, reținând culpa procesuală a pârâților, precum și faptul că desfășurarea prezentului litigiu a cauzat reclamantului efectuarea de cheltuieli, instanța apreciază că acesta este îndreptățit a primi cheltuieli de judecată. Însă, pentru a obține rambursarea cheltuielilor de judecată reclamantul avea obligația să dovedească efectuarea acestora. Or, la dosarul cauzei nu au fost depuse dovezi din care să rezulte cheltuieli efectuate cu angajarea apărătorilor, fiind avut în vedere și faptul că prezentul litigiu este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar, motiv pentru care instanța va respinge această cererea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs recurenți-pârâții I. G. al Poliției Române și M. A. Interne, precum și recurenții-reclamanți Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex” în calitate de reprezentant pentru P. S. și P. S., înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal, la data de 16.01.2013.
Recurentul P. S. și recurentul Sindicatul Național al Polițiștilor și-au retras recursurile declarate, astfel încât criticile acestora nu vor mai fi examinate.
Prin recursul declarat, recurentul-pârât I. G. al Poliției Române a solicitat admiterea acestuia și modificarea hotărârii recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că prin anularea Dispoziției inspectorului general al Poliției Române nr. 2583 din 01.07.2011, Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.
Astfel, Curtea de Apel a reținut că dispoziția nr. 2583/01.07.2011 emisă de inspectorul general al Poliției Române nu cuprinde motivele care justifică aplicarea linei sancțiuni mai grave decât cea propusă de Comisia Superioară de Disciplină, încălcându-se astfel prevederile art. 50 alin. (2) din H.G. nr. 1344/2007.
De asemenea, instanța fondului a apreciat că sancțiunea aplicată reclamantului prin dispoziția contestată nu se justifică. întrucât existența celei de-a doua fapte reținute în sarcina reclamantului nu a fost dovedită, că lipsa efectuării personale a controlului la C. nu a avut consecințe negative, la aceste serviciu nefiind înregistrate evenimente negative, iar controalele efectuate la Poliția orașului P. și Poliția orașului Fieni s-au desfășurat cu respectarea prevederilor legale, doar actul final nepurtând denumirea corectă.
Raportat la prevederile legale invocate de instanța de fond în sprijinul soluției pronunțate, a solicitat să se constate că prevederile H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, nu sunt aplicabile în cauză.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, cu modificările și completările ulterioare, „polițistul este funcționar public cu statut special...". Prin urmare, raporturile de serviciu ale polițiștilor sunt raporturi de drept administrativ, reglementate distinct, printr-o lege specială, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, derogatorie de la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Regimul disciplinar al polițiștilor este reglementat de art. 55 - 65 din această Lege. Potrivit art. 59 alin. (2) „procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului administrației și internelor" și, în executarea acestor dispoziții legale, a fost emis O.M.A.I. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului M.A.I.
Conform prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, astfel cum erau în vigoare la data sancționării reclamantului, "Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului"", domeniul răspunderii disciplinare a polițiștilor fiind reglementat de cadrul normativ special.
În acest context, solicită a se constata că prevederile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 ce fac trimitere la Legea nr. 188/1999 și implicit la H.G. nr. 1344/2007, nu se aplică în speța de față, în cauză fiind aplicabil principiul exprimat prin adagiul specialia generalibus derogant.
Pe fondul cauzei, în raport de prevederile art. 60 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare și art. 62 alin. (1) din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul Ministerului A. Interne, solicită a se observa faptul că singura persoană competentă să aplice sancțiunea disciplinară și să aprecieze gravitatea abaterilor săvârșite, în speță, este inspectorul general.
De altfel, se poate observa că în conformitate cu prevederile art. 38 alin. (1) din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004, „Consiliul de disciplină, denumit în continuare Consiliu, este un organism colectiv de analiză juridică și profesională a abaterilor comise de polițiști și a modului în care acestea au fost cercetate, constituit pentru a fi consultat de șeful abilitat să aplice sancțiunea în legătură cu care a dispus cercetarea prealabilă". Caracterul consultativ al Consiliului este subliniat și de dispozițiile art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului și de cele ale art. 38 alin. (2) din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004, potrivit cărora „Consiliile se constituie pentru fiecare caz ce urmează a fi analizat cu respectarea normelor de competență privind numirea în funcție și are caracter consultativ".
Raportat la aceste împrejurări, Ordinul m.a.i. nr. 400/2004, a reglementat în mod clar în Secțiunea a Il-a în ce constă procedura privind activitatea de consultare a consiliilor de disciplină. Astfel, art. 44 dispune că „După primirea raportului de cercetare prealabilă, șeful unității care a dispus-o solicită Consiliului să se pronunțe cu privire la legalitatea și temeinicia cercetării, precum și cu privire la pertinența soluțiilor formulate". Totodată, activitatea de consultare a Consiliului de Disciplină se finalizează prin faptul că „încheierea Consiliului împreună cu dosarul de cercetare prealabilă se prezintă șefului unității care a învestit Consiliul de către președintele acestuia, șeful unității urmând să emită, dacă este cazul, dispoziția de sancționare a celui în cauză" așa cum se prevede în art. 54 alin. (1) din același ordin.
De asemenea, conform art. 54 alin. (2) „dacă șeful unității nu este de acord cu sancțiunea propusă poate dispune aplicarea unei alte sancțiuni disciplinare sau formulează propuneri în acest sens, pe care le va înainta ierarhic cu respectarea normelor de competență".
Or în speța de față, inspectorul general al Poliției Române (șeful unității care a învestit Consiliul) a constatat în temeiul art. 54 alin. (2) din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004, că sancțiunea disciplinară propusă de Consiliul de Disciplină este neîndestulătoare și nu este de natură a realiza scopul preventiv al unei sancțiuni, astfel că a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare "trecerea într-o funcție inferioara, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv în funcția de ofițer specialist I".
Totodată, propunerea Consiliului de Disciplină referitoare la aplicarea sancțiunii cu ,, diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 5% pe o perioadă de 2 luni" nu a avut în vedere gravitatea faptelor reținute în sarcina intimatului-reclamant ca abateri disciplinare și nici importanța activității de management specifică funcției deținute de acesta, respectiv adjunct al inspectorului șef al I.P.J. Dâmbovița.
In privința celor susținute de instanța de fond, solicită a se constata că deficiențele manageriale ce se regăsesc în activitatea intimatului - reclamant privesc modul de adoptare a deciziilor și dispozițiilor specifice procesului managerial precum și punerea în aplicare a dispozițiilor șefului ierarhic, aspecte cu o implicație negativă în exercitarea actului managerial prevăzut de cerințele postului.
Abaterile disciplinare au fost comise pe fondul neglijenței manifestate în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a neîndeplinirii dispozițiilor primite de la șefii ierarhici. Totodată, săvârșirea acestora a condus la disfuncții în activitatea desfășurată de structurile din subordine, la neîndeplinirea unor măsuri sau obiective propuse, nefiind atins scopul de identificare și remediere a deficiențelor existente.
La dispunerea sancțiunii, au fost luate în considerare elementele prevăzute de art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare și de art. 14 din Ordinul ministrului administrației și internelor nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M. Administrației și Internelor.
Motivarea deciziei de sancționare cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv de ofițer specialist I" este pe deplin justificată de aspectele prezentate mai sus. De altfel, O.M.A.I. nr. 400/2004 nu prevede obligația șefului competent să aplice sancțiunea să arate în concret care sunt motivele pentru care a apreciat că sancțiunea propusă de Consiliul de Disciplină este neîndestulătoare.
Față de aceste împrejurări, a solicitat să se constate că acest Consiliu de Disciplină nu are competența de a aplica sancțiuni disciplinare, rolul acestuia fiind doar acela de a se pronunța cu privire la legalitatea și temeinicia cercetării prealabile și a pertinenței soluției formulate, iar în ceea ce privește stabilirea sancțiunii disciplinare, consiliul nu are decât atributul de a formula o propunere.
Conform art. 6 din același ordin citat, „Șeful unității răspunde de asigurarea unui nivel ridicat al disciplinei personalului și de ordinea interioară în structura pe care o conduce", și nu Consiliul de Disciplină. Așadar, legiuitorul i-a atribuit în mod firesc persoanei care răspunde de ordinea interioară în structura pe care o conduce, dreptul de a stabili și acorda recompense, dar și dreptul de a stabili și aplica sancțiuni disciplinare.
În concluzie, solicită a se constata, pe de o parte, faptul că H.G. nr. 1344/2007 invocat de instanța de fond NU ESTE APLICABIL ÎN SPEȚĂ și, pe de altă parte, O.M.A.L nr. 400/2004 nu prevede obligația expresă pentru șeful competent să aplice sancțiunea să arate în concret care sunt motivele pentru care a apreciat că sancțiunea propusă de Consiliul de Disciplină este neîndestulătoare.
II. In ceea ce privește situația de fapt care a dus la sancționarea reclamantului, a învederat următoarele:
In baza Raportului nr._ din 01.03.2011 cu constatările și concluziile rezultate în urma controlului tematic efectuat la I.P.J. Dâmbovița, întocmit de către o comisie de control din cadrul I.G.P.R. - Direcția de Control Intern, prin Dispoziția I.G.P.R. nr. 1484 din 25.03.2011 a fost dispusă declanșarea cercetării prealabile împotriva comisarului șef de poliție P. S., privind eventualele abateri disciplinare ce puteau fi reținute în sarcina acestuia.
Prin raportul de cercetare prealabilă_ din 02.05.2011, întocmit de un ofițer din cadrul I.G.P.R. - Direcția de Investigații Criminale, s-a stabilit că, prin acțiunile sale, comisarul-șef de poliție P. S. se face vinovat de comiterea abaterii disciplinare de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege"", prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și art. 12 lit. b) din O.M.A.L nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M. Administrației și Internelor.
După sesizarea și consultarea Consiliului Superior de Disciplină la nivelul Inspectoratului G. al Poliției Române, conducerea I.G.P.R. a dispus conform art. 54 din O.M.A.L nr. 400/2004, aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 58 lit. c1 din Legea nr. 360/2002, respectiv „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut".
Astfel, prin Dispoziția I.G.P.R. nr. 2583/01.07.2011, comisarul șef de poliție P. S. a fost sancționat disciplinar cu sancțiunea trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv funcția de ofițer specialist I.
In fapt, în sarcina ofițerului de poliție au fost reținute ca abateri disciplinare săvârșirea următoarelor fapte:
1) Nu a efectuat sau dispus niciun control la nivelul C.R.A.P. personal sau prin structura de Control Intern, întrucât această activitate este inclusă în competența de coordonare și asigurare a bunei desfășurări a acestor activități specifice, încălcându-se astfel art. 135 din O.M.A.L 988/2005, Dispoziția șefului I.P.J. Dâmbovița nr. 215/1 din 24.11.2009, modificată prin Dispoziția șefului I.P.J. Dâmbovița nr. 242/2 din 14.12.2009 și Dispoziția șefului I.P.J. Dâmbovița nr. 95 din 17.05.2010.
2) Superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, prin modul formal în care a desfășurat activitatea de analiză a formațiunilor și subunităților coordonate, lipsa de control și îndrumare a șefilor subunităților coordonate și neurmărirea măsurilor dispuse, în sensul că:
a) nu a dispus măsuri de eficientizare a activității informative cu ocazia analizelor semestriale la nivelul S.I.C. și S.I.F., ceea ce a condus la constatarea unor neajunsuri identificate de comisia de control în ceea ce privește activitatea desfășurată în cadrul unor dosare de urmărire informativă și a unor mape ale suspectului;
b) nu a urmărit realizarea, conform prevederilor legale, a evaluării activităților planificate la nivelul Poliției Orașului Fieni, structură aflată in coordonarea polițistului cercetat.
Astfel, au fost încălcate următoarele prevederi legale:
-Pentru fapta de la litera a): art. 79 din O.M.A.I. nr. 1410/2006, cu modificările și completările ulterioare;
-Pentru fapta de la litera b): prevederile din Fișa postului nr. S/2186 din 10.03.2010, lit. D, „Munca de fiecare zi", alin. (3).
3) In calitate de șef al comisiei de control, nu a urmărit respectarea condițiilor de formă și fond prevăzute în art. 11 alin. (7), alin. (8) și alin. (12) din Ordinul M.A.I. nr. 318/2007. Astfel, pe lângă neîntocmirea raportului și întocmirea defectuoasă a notei de constatare, nu au fost constatate neajunsurile identificate de comisia de control la Poliția Orașului P. și la Poliția Orașului Fieni, în sensul că, ofițerul cercetat nu a denumit materialul ca fiind raport și deficiențele constatate nu au fost evidențiate separat. Astfel au fost încălcate prevederile art. 11 alin. (7), alin. (8) și alin. (12) din ordinul M.A.I. nr. 318/2007.
In legătură cu susținerile instanței de fond cu privire la temeinicia sancțiunii a făcut următoarele precizări:
-deși a doua faptă reținută în sarcina polițistului cuprinde în concret două activități care nu au fost realizate de reclamant și două acte normative care au fost încălcate, instanța de fond s-a limitat doar să facă o apreciere cu privire la prima activitate, respectiv faptul că „nu se poate reține în sarcina reclamantului că ar fi dat dovadă de superficialitate în desfășurarea activității de analiză a formațiunilor și subunităților subordonate", fără a face nicio apreciere cu privire la lit. b), respectiv faptul că polițistul nu a urmărit realizarea, conform prevederilor legale, a evaluării activităților planificate la nivelul Poliției orașului Fieni, structură aflată în coordonarea polițistului cercetat.
Cu privire la fapta prevăzută la lit. a), a solicitat să se constate faptul că motivarea menționată de instanța de fond, respectiv faptul că „în vederea prevenirii scurgerii de informații s-a hotărât ca analizele lunare, trimestriale și semestriale să nu cuprindă informații sau activități concrete de coordonare, activitatea de coordonare materializându-se în cadrul grupurilor de lucru constituite în fiecare caz în parte", nu acoperă în totalitate aspectele imputate reclamantului la lit. a), respectiv „nu a dispus măsuri de eficientizare a activității informative cu ocazia analizelor semestriale la nivelul S.I.C. și S.I.F., ceea ce a condus la constatarea unor neajunsuri identificate de comisia de control în ceea ce privește activitatea desfășurată în cadrul unor dosare de urmărire informativă și a unor mape ale suspectului."
-în ceea ce privește a treia faptă imputată reclamantului, solicită a se constata că aceasta există., a fost săvârșită de polițist, iar faptul că este rezultatul unei erori materiale sau săvârșirea ei nu a avut nicio consecință negativă, nu este un element de natură a înlătura vinovăția polițistului.
Așa cum a arătat instanței de fond, învederează instanței de recurs faptul că asumarea pe deplin a responsabilităților specifice postului și îndeplinirea obligațiilor de către șeful ierarhic influențează modul de acțiune al subordonaților, șeful constituind un exemplu pentru aceștia.
Respectarea cu rigurozitate a ordinii ierarhice pentru îndeplinirea obligației de executare, impune respectarea dispozițiilor legale primite și o bună executare a misiunilor încredințate, în caz contrar existând premisa creării unui dezechilibru în stabilirea unor raporturi eficiente, cu impact negativ asupra întregului colectiv
Solicită, de asemenea, a se avea în vedere și faptul că instanța de fond a anulat în totalitate dispoziția atacată, deși în analiza temeiniciei acesteia a constatat totuși că prima faptă reținută în sarcina reclamantului a fost în mod temeinic imputată acestuia.
Având în vedere situația de fapt dar și dispozițiile legale incidente în cazul sancționării disciplinare a intimatului - reclamant cu „trecerea în funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv în funcția de ofițer specialist I", a solicitat admiterea recursului declarat, modificarea sentinței atacate și, pe fondul cauzei, respingerea acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.
Prin recursul declarat, recurentul-pârât M. A. Interne a solicitat admiterea recursului și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii dedusă judecății, ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că prin acțiunea promovată în fața Curții de Apel București, intimatul-reclamant a solicitat instanței să dispună, anularea Dispoziției inspectorului general al Poliției Române nr. 2583 din 01.07.2011. prin care a fost sancționat cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului deținut", precum și a Ordinului m.a.i. nr. 11/3348 din 27.07.2011, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva actului administrativ de sancționare.
A apreciat că hotărârea recurată este netemeinica si vădit nelegală, având în vedere următoarele considerente:
Pentru a dovedi nelegalitatea hotărârii pronunțate în această cauză, a prezentat în fața instanței de recurs considerațiile de ordin teoretic expuse în fața instanței de fond. determinate de prevederile legale în vigoare, aplicabile în materia contenciosului administrativ, în ce privește anularea unui act administrativ. în opinia sa, ignorate de către instanța de fond.
Conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările și completările ulterioare, „orice persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim..."1.
In temeiul prevederilor actului normativ anterior menționat, intimatul-reclamant a învestii instanța de judecată pentru anularea dispoziției directorului I.G.P.R. prin care a fost sancționat disciplinar și a ordinului m.a.i. prin care i-a fost respinsă contestația formulată împotriva dispoziției de sancționare.
A arătat că art. 1 alin. I din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. instituie obligația reclamantului, ca o condiție prealabilă, să dovedească vătămarea drepturilor sale recunoscute de lege. Această cerință decurge, în mod prese, din însuși scopul legii, acela de a proteja drepturile subiective ale reclamantului.
Dreptul recunoscut de lege, statuat de prevederile art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004. este un drept subiectiv, și constă în facultatea recunoscuta de lege unei persoane fizice sau juridice de a cere din partea altora adoptarea unei anumite atitudini, aducerea la îndeplinire a unei acțiuni sau. după caz. abținerea de la anumite acțiuni ori atitudini, cu garanția, prevăzută de lege. de a solicita intervenția instanței de judecată pentru a impune respectarea dreptului încălcat.
Pentru a se putea pretinde protecția unui drept subiectiv în fața instanței de contencios administrativ, este necesar să existe în sarcina autorității administrative. în calitate de subiect pasiv, o obligație prevăzută de lege pentru a întreprinde ceva în beneficiul titularului dreptului subiectiv.
În dreptul administrativ, accepțiunea dată noțiunii de drept subiectiv este deci aceea care definește situațiile juridice, personale sau individuale, garantate de lege prin obligația administrației de a le respecta și prin sancțiunea anulării actelor administrative emise cu încălcarea acestei obligații.
Intimatul-reclamant nu a arătat care este dreptul subiectiv prevăzut de lege care i-a fost încălcat și nici nu a menționat și dovedit vătămarea acestuia, prin emiterea dispoziției de sancționare și a ordinului m.a.i. de soluționare a contestației.
Pentru a dovedi că nu se află în situația unui act administrativ nelegal ce trebuia sancționat cu anularea sa, apreciază ca fiind necesar a prezenta situația de fapt și normele legale incidente care au determinai emiterea dispoziției de sancționare și a ordinului m.a.i.
In fapt, în baza „Raportului nr._ din 01.03.2011 cu constatările și concluziile rezultate în urma controlului tematic efectuat la I. de poliție al Județului Dâmbovița", întocmit de o comisie de control din cadrul I.G.P.R. - Direcția de Control Intern, prin Dispoziția I.G.P.R. nr. 1484 din 25.03.2011 a fost dispusă declanșarea cercetării prealabile împotriva comisarului șef de poliție P. S., privind eventualele abateri disciplinare ce puteau fi reținute în sarcina acestuia.
Prin „Raportul de cercetare prealabilă nr._ din 02.05.2011". întocmit de un ofițer din cadrul I.G.P.R. - Direcția de Investigații Criminale, s-a stabilit că. prin acțiunile sale. comisarul șef de poliție P. S. se face vinovat de comiterea abaterii disciplinare de „neglijentă manifestată îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege", prevăzută de art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, și art. 12 lit. b) din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I.
Conform art. 36 lit. c) din aceeași reglementare, conducerea I.G.P.R.. a dispus sesizarea și consultarea Consiliului Superior de Disciplină, la nivelul Inspectoratului G. al Poliției Române.
După analizarea materialului de cercetare disciplinară și audierea polițistului cercetat, membrii Consiliului au propus. în conformitate cu prevederile art. 58 lit. b) din Legea nr. 360/2002. cu modificările și completările ulterioare și art. 17 lit. b) din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004. aplicarea sancțiunii disciplinare de „diminuare a drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 5% pe o perioadă de 2 luni" însă. în baza prevederilor ari. 54 din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004, conducerea I.G.P.R. a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare prevăzute de ari. 58 lit. c1 din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut", sens în care a fost emisă Dispoziția inspectorului general al Poliției Române nr. 2583 din 01.07.201 1.
Contestația formulată de către intimatul-reclamant împotriva dispoziției de sancționare a !-A respinsă ulterior, ca neîntemeiată, prin Ordinul m.a.i. nr. 11/3348 din 27.07.2011. fiind astfel menținută sancțiunea disciplinară dispusă la nivel I.G.P.R.. actul respectând cu strictele condițiile de formă și de fond impuse de Ordinul m.a.i. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului M.A.I., cu modificările și completările ulterioare.
In considerarea aspectelor prezentate, este lesne de observat că sentința civila pronunțata de Curtea de Apel București este criticabilă în ce privește modul în care a fost soluționat fondul cauzei.
- Se constată, astfel, că pentru a dispune anularea actului administrativ sancționator, instanța de fond a apreciat că acesta nu cuprinde motivele pentru care inspectorul general al I.G.P.R. a dispus aplicarea unei sancțiuni mai aspre decât cea propusă de Consiliul Superior de Disciplină, soluția fiind motivată pe dispozițiile cuprinse în H.G. nr. 1344/2007. cu modificările .și completările ulterioare, la art. 50 alin. 2.
Prevederile legale invocate de instanța de fond în considerentele hotărârii atacate nu sunt aplicabile în speța supusă discuției, aspecte ce determină pronunțarea unei soluții nelegale.
Nu pot fi reținute în niciun fel argumentele expuse de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată cu privire la încălcarea dispozițiilor legale aplicabile în materie disciplinară, conform cărora, față de calitatea sa de „funcționar public", cercetarea disciplinară poale fi efectuată numai în condițiile prevăzute de II.Ci. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a consiliilor de disciplină, eu modificările și completările ulterioare.
Astfel, intimatul-reclamant are calitatea de funcționar public dar, cu statut special, fiind polițist, situație in care, în mod evident, îi sunt aplicabile prevederile legii speciale - Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care definește în mod clar această noțiune la art. 1, potrivit căruia „Polițistul este funcționar public civil, cu statut special. ... și exercita atribuții le stabilite pentru Poliția Româna prin lege, ca instituție specializată a statului, statutul special fiind conferit de îndatoririle și riscurile deosebite, de portul de armă și de celelalte diferențieri prevăzute în prezentul statut*.
Prevederile art. 78 din Legea nr. 360/2002. cu modificările și completările ulterioare, statuează că dispozițiile acestui act normativ se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și. completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifica polițistului".
Or, în speță, nu se poate vorbi de un domeniu nereglementat atâta timp cât prevederile art. 59 alin. 2 din actul normativ anterior menționat, stipulează în mod clar că. „procedura cercetării prealabile se reglementează prin Ordin al ministrului administrației și internelor".
In baza și executarea acestor prevederi legale a fost emis Ordinul m.a.i. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M.A.I.. ordin în vigoare la data prezentei care reglementează procedura de cercetare disciplinară și. totodată, stabilește recompensele și sancțiunile care pot ti aplicate polițiștilor și a cărui aplicabilitate, în mod evident, nu poate fi înlăturată prin invocarea prevederilor H.G. nr. 1344/2007. cu modificările și completările ulterioare.
In consecință, în raport cu prevederile legale enunțate, este indubitabil că cercetarea disciplinară a intimatului-reclamant s-a desfășurat în deplină concordanță cu dispozițiile legale aplicabile acestuia în raport cu calitatea pe care o are, polițist - funcționar public cu statut special, susținerile instanței de fond, referitoare la nerespectarea normelor legale cuprinse în H.G. nr. 1344/2007 privind normele organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, cu modificările și completările ulterioare, fiind evident neîntemeiate.
In raport eu prevederile art. 60 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare și art. 62 alin. I din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din cadrul M.A.I., în speța supusă discuției, singura persoană competentă să aplice sancțiunea disciplinară și să aprecieze asupra abaterilor săvârșite, este inspectorul general.
In conformitate cu prevederile art. 38 alin. 1 din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004. „Consiliul de disciplină, denumit în continuare Consiliu, este un organism colectiv de analiză juridică și profesională a abaterilor comise de polițiști și a modului în care acestea au fost cercetate, constituit pentru a fi consultat de șeful abilitat să aplice sancțiunea în legătură cu care s-a dispus cercetarea prealabilă".
Caracterul consultativ al Consiliului este subliniat și de prevederile art. 62 alin. 2 din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu cele ale art. 38 alin. 2 din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004. potrivit cărora „Consiliile se constituie pentru fiecare caz ce urmează a fi analizat cu respectarea normelor de competență și are caracter consultativ".
Procedura privind activitatea consultare a consiliilor de disciplină este. reglementată în Ordinul m.a.i. nr. 400/2004, cu modificările și completările ulterioare care. la art. 44, stipulează că „După primirea raportului de cercetare prealabilă, șeful unității care a dispus-o solicită Consiliului să se pronunțe cu privire la legalitatea și temeinicia cercetării, precum și cu privire la pertinența soluțiilor pronunțate". Totodată, se reține că la finalizarea activității ..încheierea Consiliului împreună cu dosarul de cercetare prealabilă se prezintă șefului unității care a învestii Consiliul ... șeful unității urmând să emită, dacă este cazul, dispoziția de sancționare a celui în cauză", așa cum se prevede Ia art. 54 alin. 1 din același ordin.
De asemenea, potrivit art. 54 alin. 2 din Ordinul m.a.i. nr. 400/2004. cu modificările și completările ulterioare, „dacă șeful unității nu este de acord cu sancțiunea propusă poate dispune aplicarea unei alte sancțiuni disciplinare sau formulează propuneri în acest sens, pe care le va înainta ierarhic ca respectarea normelor de competență", însă acest act normativ nu prevede obligația șefului competent să aplice sancțiunea să arate concret care sunt motivele pentru care a apreciat că sancțiunea propusă de Consiliu este neîndestulătoare.
Uzând de prevederile legale anterior menționate, apreciind astfel că sancțiunea disciplinară propusă de Consiliul de disciplină este neîndestulătoare și nu este ele natură a realiza scopul preventiv unei sancțiuni, șeful I.G.P.R. a dispus aplicarea sancțiunii disciplinare: „trecerea într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bazei al gradului profesional deținut, respectiv funcția de ofițer specialist I”.
In considerarea prevederilor legale enunțate, a solicitat a se constata că soluția instanței de fond, de a anula actul administrativ sancționator pentru că acesta nu cuprinde motivele pentru care inspectorul general al I.G.P.R. a dispus aplicarea unei sancțiuni mai aspre decât cea propusa de Consiliul Superior de Disciplină, considerând că au fost încălcate prevederile art. 50 alin. 2 din H.G. nr. 1344/2004, act normativ neaplicabil în speța supusă discuției, este evident netemeinică și nelegală.
- In legătură cu aprecierile instanței de fond reținute în considerentele hotărârii atacate eu privire Ia temeinicia sancțiunii aplicate polițistului, urmează a se avea în vedere că, deși instanța de fond nu a stabilit că faptele care au condus la sancționarea polițistului nu ar exista, cum de altfel, nici intimatul-reclamant nu a susținut acest lucru, totuși, se apreciază că ..sancțiunea aplicată reclamantului prin dispoziția contestată nu se justifică".
În disprețul total al legii, aceste aprecieri au determinat admiterea în parte a acțiunii dedusei judecății în sensul anulării actului administrativ sancționator emis la nivelul I.G.P.R.
Procedând în acest fel, în opinia sa, instanța de fond nu a făcut altceva decât să încalce principiul separației puterilor în stat.
In susținerea aceste afirmații înțelege să invoce prevederile art. 1 alin. (4) din Constituția României, republicată, care stabilesc expresis verbis principiul clasic al separației și echilibrului puterilor legislativă, executivă și judecătorească în cadrul democrației constituționale.
Așa cum preciza și Curtea Constituțională în cuprinsul Deciziei nr. 637/2006 „separația puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului, dimpotrivă presupune existența unui control reciproc, precum și realizarea unui echilibra de forțe intre acestea. Actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ, iar aceasta presupune, printre altele, și posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului pretins nelegal, chiar cât timp autoritatea publică emitentă a actului atacai are încă facultatea de a dispune revocarea sau anularea acestuia, mai ales că în acest interval de timp actul în cauză își produce efectele. Această măsură reprezintă o garanție pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, precum și a valorilor constituționale ". -
Astfel, așa cum a statuat și Curtea Constituțională în cuprinsul deciziei citate, puterii judecătorești i se conferă dreptul de a cenzura actele administrative emise de autorități pe calea contenciosului administrativ, însă această atribuție conferită instanțelor de judecată nu echivalează cu dreptul de a anula actele administrative contestate - dispozițiile de sancționare. în condițiile în care chiar instanța de judecată constată existența faptelor pentru care s-a dispus măsura sancționatorie, astfel cum s-a întâmplat în cazul de față.
Mai mult decât atât. având în vedere că potrivit ari. 60 alin. (1) din Legea nr. 360/2002. cu modificările și completările ulterioare, „aplicarea sancțiunilor disciplinare se face potrivit competențelor stabilite prin ordin al ministrului administrației și internelor... ", în considerarea aspectelor prezentate, este evident că intervenția instanței de judecată este în acest caz, nejustificată.
De asemenea, procedând în sensul anulării dispoziției de sancționare chiar și în condițiile în care a constatat existența faptelor pentru a căror săvârșire s-a dispus sancțiunea, a înlăturat de la aplicare prevederile art. 59 alin. (8) din același act normativ. întrucât aceasta nu avea cum să cunoască activitatea desfășurată anterior de polițist., împrejurările în care abaterea disciplinară a fost săvârșită, cauzele, gravitatea și consecințele acesteia, gradul de vinovăție a polițistului, precum și preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei comise.
Instanța de fond nu a reușit să vizualizeze nici faptul că. în raport cu calitatea pe care o avea la intimatul-reclamant la momentul sancționării, asumarea pe deplin a responsabilităților specifice postului și îndeplinirea obligațiilor de către șeful ierarhic, influențează modul de acțiune al subordonaților, șeful reprezentând un exemplu pentru aceștia. Respectarea cu rigurozitate a ordinii ierarhice pentru îndeplinirea obligației de executare, impune respectarea dispozițiilor legale primite si o bună executare a misiunilor încredințate. în ca/ contrai existând premisa creării unui de/echilibru în stabilirea unor raporturi eficiente, cu impact negativ asupra întregului colectiv.
4 - Nu în ultimul rând, a criticat hotărârea instanței de fond sub aspectul obligării Ministerului A. Interne, în solidar eu I. G. al Poliției Române ..la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și ..la plata către reclamant a diferenței dintre drepturile salariale aferente funcției de adjunct al șefului Inspectoratului de Poliție Județean Dâmbovița și cele efectiv încasate în condițiile în care prin încheierea din 21.06.2012 instanța de fond excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului A. Interne cu privire la Dispoziția nr. 2583 din 01.07.2011 emisă de șeful I.G.P.R.
In mod evident, admițând excepția invocată de instituția recurentă, instanța de fond a constatat, în mod corect, că la momentul emiterii dispoziției. între intimatul-reclamant și M. A. Interne nu s-a născut vreun raport juridic de drept administrativ, întrucât nu această instituție a emis actul administrativ atacat.
Dispoziția nr. 2583 din 01.07.2011, a cărei anulare a fost solicitată de către intimatul-reclamant și. în realitate, singurul act administrativ dintre cele contestate, a fost emisă de către șeful Inspectoratului G. al Poliției Române.
Potrivit art. 7 din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, cu modificările și completările ulterioare. „I. G. al Poliției Române este unitatea centrala a poliției, cu personalitate juridică și competență teritorială generală care conduce, îndrumă și controlează activitatea unităților de poliție subordonate ... ".
In același timp, admițând excepția invocată de M.A.I.. este evident că instanța de fond a constatat că ordinul m.a.i. prin care a fost respinsă contestația formulată de către intimatul-reclamant. de asemenea contestat, este un act ulterior emiterii dispoziției de sancționare, care nu a modificat efectele juridice produse de aceasta - singurul act administrativ care a dat naștere raporturilor juridice considerate vătămătoare, neputând îl apreciat ca un act administrativ în sensul prevederilor art. I alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004. cu modificările și completările ulterioare.
In această situație, soluția instanței de fond de a dispune în sensul obligării M.A.I. în solidar cu I.G.P.R. la reîncadrarea intimatului-reclamant și la plata diferențelor salariale este, fără îndoială, nelegală.
Prin încheierea de ședință din 19.02.2013, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul, pe cale administrativă, la Curtea de Apel București, Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII – a C. administrativ și fiscal la data de 28.02.2013, sub nr._ .
La data de 26.04.2013 recurentul-pârât I. G. al Poliției Române a formulat întâmpinare la recursul declarat de către Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex” pentru membrul de sindicat P. S., prin care a solicitat respingerea, ca lipsite de interes a motivelor de recurs prevăzute la pct. I și II, și ca nefondate motivele de recurs prevăzute la pct. III și IV.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că în contextul în care instanța de fond a admis în parte acțiunea reclamantului și a anulat în totalitate Dispoziția I.G.P.R. nr. 2583/01.07.201 1 și O.M.A.I. nr. 11/3348/27.07.2011, obligând pârâții să-1 reîncadreze pe reclamant în funcția deținută anterior și să-i plătească diferențele salariale, acesta nu are interes în formularea unui recurs împotriva Sentinței civile nr. 5125/2012 sub aceste aspecte.
Conform prevederilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept „care au format convingerea instanței", precum și a cele „pentru care s-au înlăturat cererile părților". Astfel, instanța trebuie să se refere în motivare la toate capetele de cerere formulate și la considerentele pentru care s-au respins unele cereri.
Cu alte cuvinte, instanța trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut prin acțiune și asupra tuturor mijloacelor ce au stat la temelia pretențiilor ridicate de părți. Aceasta nu înseamnă, astfel cum s-a remarcat și în doctrină și în jurisprudență, că instanța trebuie să răspundă și la toate argumentele folosite de părți pentru susținerea pretențiilor lor.
Astfel, solicită a se constata faptul că în ceea ce privește motivele de recurs prevăzute la pct. I și II din cererea de recurs, nu este îndeplinită una din condițiile ce trebuie îndeplinite pentru ca o persoană să fie parte într-un proces civil, respectiv interesul.
Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă, respectiv oricare din formele procedurale ce intră în conținutul acesteia. Or, în situația în care partea care a câștigat la judecata finalizată cu hotărârea atacată exercită apel sau recurs împotriva hotărârii respective, această formă procedurală este lipsită de interes.
În ceea ce privește motivele de recurs prevăzute la pct. III și IV din cererea de recurs, solicită a fi respinse, ca neîntemeiate.
A apreciat că, în mod corect, Curtea de Apel București a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a unor daune morale în cuantum de 20.000 lei, constatând că reclamantul nu a motivat în nici un fel această solicitare și nu a dovedit existența unui prejudiciu moral.
La data de 15.05.2013 recurentul-pârât M. A. Interne a formulat întâmpinare la recursul declarat de către P. S. – reprezentant de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex”, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
În motivarea întâmpinării, s-a arătat că prin acțiunea promovată în fața Curții de Apel București, P. S., reprezentat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex" a solicitat instanței, în contradictoriu cu „M. Administrației și Internelor" și I. G. al Poliției Române, să dispună anularea Dispoziției inspectorului general al Poliției Române nr. 2583 din 01.07.2011, prin care a fost sancționat cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului deținut", precum și a Ordinului m.a.i. nr. 11/3348 din 27.07.2011, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva actului administrativ de sancționare, cu obligarea pârâtelor „la repunerea în situația anterioară", „la acordarea drepturilor salariale neacordate ca urmare a aplicării sancțiunii, actualizate cu indicele de inflație", precum și „la plata despăgubirilor morale suferite, în cuantum de 20.000 lei".
Prin sentința civilă pronunțată în cauză de Curtea de Apel București, acțiunea a fost admisă în parte, instanța dispunând anularea actelor administrative atacate, cu obligarea pârâților la reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior și la plata diferențelor salariale solicitate prin acțiune.
Totodată, instanța de fond a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind obligarea pârâților la plata daunelor morale și a cheltuielilor de judecată.
Recursul declarat în cauză de către P. S., reprezentat de Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor „Pro Lex" este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
1. P. S. nu justifică interesul de a ataca hotărârea pronunțata de Curtea de Apel București sub aspectul anulării actelor administrative contestate.
Potrivit dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările și completările ulterioare, „Orice persoana care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea, dreptului pretins sau a interesului legitim, și repararea pagubei ce i-a fost cauzata".
Se reține că pentru a fi parte într-un proces este necesar să fie întrunite nu numai condițiile privind capacitatea și calitatea procesuală, ci și aceea a justificării unui interes legitim, născut și actual, personal și direct.
Așadar, pentru a putea învesti instanța de judecată cu soluționarea unei cauze, reclamantul trebuie să justifice un interes legitim, personal și actual în raport cu obiectul
Interesul este calificat unanim în doctrină și în jurisprudență ca fiind o condiție de exercițiu a acțiunii civile și de promovare a oricărei forme procedurale ce intră în conținutul acesteia, nefiind suficientă afirmarea existenței unui drept actual, ci și justificarea folosului practic urmărit prin punerea în mișcarea a procedurii judiciare.
Prin urmare, interesul trebuie să fie în legătură cu pretenția formulată, să existe în momentul în care se exercită dreptul la acțiune, să-1 vizeze pe cel care recurge la forma procedurală, iar nu pe altcineva.
Așa fiind, având în vedere că interesul este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, calitatea de parte în proces nu este suficientă pentru declararea căii de atac, fiind necesar ca cel care recurge la aceasta să justifice interesul de ataca hotărârea pronunțată în cauză.
In consecință, în recurs, legitimare procesuală activă are numai partea care a pierdut procesul, considerându-se, în același timp, că cel care a avut câștig de cauză nu are interes să atace hotărârea, neputând demonstra drepturile ce i-au fost lezate.
Astfel, constatând că prin hotărârea atacată acțiunea actualului recurent-reclamant P. S. a fost admisă în parte, în ce privește solicitarea de anulare a actelor administrative contestate, recursul declarat împotriva sentinței civile pronunțate în cauză ale cărui motive vizează modalitatea în care a fost soluționată cererea de anulare a actelor administrative în discuție si considerentele reținute de instanța de fond, este lipsit de interes.
2. In ce privește daunele morale,învederează instanței următoarele aspecte:
Într-adevăr, potrivit art. 18 alin. 3 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".
Se reține însă că, indiferent de temeiul de drept invocat în susținerea unei cereri de acordare a unor daune morale, este obligația reclamantului de a preciza în ce constă prejudiciul moral și care sunt criteriile de evaluare a acestuia, pentru a se putea stabili în ce măsură o astfel de cerere este întemeiată.
De asemenea, pentru stabilirea cuantumului daunelor morale trebuie să se administreze probe corespunzătoare care să contureze atât dimensiunile suferințelor pricinuite cât și întinderea prejudiciului moral cauzat.
Așadar, acordarea compensației trebuie să justifice un prejudiciu real, deoarece, în caz contrar, răspunderea juridică și-ar pierde funcția reparatorie.
Totodată, conform jurisprudenței în materie, prejudiciul moral constă în lezarea onoarei sau reputației unei persoane sau alte suferințe de ordin psihic. Despăgubirile bănești acordate pentru dauna morală constau într-o sumă necesară pentru a-i procura părții vătămate satisfacții de ordin moral, susceptibile să înlocuiască valoarea de care a fost privată și pentru repunerea ei într-o situație similară celei avute anterior. De asemenea s-a statuat că este greu de acceptat teza ca daunele morale pot fi acordate "în lipsa oricărui element probator" și " fără nici o motivare". Chiar înalta Curte de Casație și Justiție - Secția civilă, prin decizia civilă nr. 3812/2000, a statuat că "stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, dar instanța trebuie să aibă în vedere o . criterii cum ar fi consecințele negative suferite de cel în cauza pe plan fizic și psihic, importanța valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori și intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situația familială, profesională și socială.
Pentru ca instanța să poată aplica aceste criterii apare însă necesar ca cel ce pretinde daunele morale să producă argumente și indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituție, i-au fost afectate și pe cale de consecință să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciu.
Este evident că, existența și întinderea unui eventual prejudiciu moral, nu pot fi constatate prin prisma simplelor afirmații ale recurentului-reclamant potrivit cărora „ .. în afară de dauna morală cauzată de acea destituire, a fost supus și unor traume psihice față de foștii săi subordonați și față de cetățenii ce îl cunoșteau ca un polițist model..."
In consecință, atâta timp cât recurentul-reclamant nu a înțeles nici măcar să indice în ce ar consta daunele morale solicitate, este evident că nu poate fi pusă în discuție nici dovedirea acestora, astfel că, soluția instanței de fond, sub acest aspect, este temeinică si legală.
În recurs, nu au fost administrate probe noi.
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:
Examinând recursurile declarate în cauză de recurenții I. general al Poliției Române și M. afacerilor Interne, sub aspectul motivelor invocate, Curtea apreciază că sunt neîntemeiate.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul inspectoratul G. al Poliției :
Prima critică formulată, potrivit căreia, în mod greșit instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor HG 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, deși întemeiată, nu va conduce la modificarea soluției pronunțate, respectiv, aceea de anulare a deciziei de sancționare, întrucât, soluția pronunțată în cauză, în ansamblul său, aceea de anulare a deciziei de sancționare este corectă, pentru aspecte care privesc netemeinicia acestei decizii.
Dispozițiile Legii 360/2002, privind statutul polițistului, prevăd la art. 78 alin. 1, faptul că, dispozițiile acestei legi se completează cu prevederile Legii 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, numai în măsura în care domeniile respective nu sunt reglementate prin legislația specifică polițistului.
Potrivit art. 59 alin. 2 din Legea 360/2002, procedura cercetării prealabile privindu-i pe polițiști se reglementează prin ordin al ministrului administrației și internelor.
Potrivit art. 38 alin. 1 din Ordinul 400/2004, privind regimul disciplinar al personalului din MAI, consiliul de disciplină este un organism colectiv, de analiză juridică și profesională a abaterilor comise de polițiști și a modului în care acestea au fost cercetate, constituit pentru a fi consultat de șeful abilitat să aplice sancțiunea în legătură cu care a dispus cercetarea prealabilă.
Potrivit art. 54 alin. 1 încheierea consiliului împreună cu dosarul de cercetare prealabilă se prezintă șefului unității care a învestit consiliul, șeful unității urmând să emită, dacă este cazul, dispoziția de sancționare a celui în cauză. Potrivit alin. 2 al acestui articol, dacă șeful unității nu este de acord cu sancțiunea propusă, poate dispune aplicarea unei alte sancțiuni disciplinare sau formulează propuneri în acest sens, pe care le va înainta ierarhic, cu respectarea normelor de competență.
Ca urmare, rolul consiliului de disciplină este numai unul consultativ, persoana competentă să aplice sancțiunea putând să își însușească ori nu propunerea consiliului, fără a fi obligată, conform acestor norme speciale să justifice sancțiunea aplicată și care diferă de propunerea consiliului.
Însă, așa cum s-a mai arătat, instanța de recurs apreciază că soluția corectă în cauză, rămânea tot aceea pronunțată de prima instanță, de anulare a deciziei de sancționare, pentru aspecte care privesc netemeinicia acestei decizii.
În ceea ce privește critica formulată, potrivit căreia,la examinarea celei de-a doua fapte reținute în sarcina reclamantului, anume superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, instanța a făcut aprecieri doar cu privire la fapta de la punctul a ), fără să menționeze nimic cu privire la fapta de la punctual b), instanța de recurs apreciază că este neîntemeiată.
Instanța de fond a reținut în ceea ce privește a doua faptă, reținută în sarcina reclamantului, că nu rezultă superficialitatea reclamantului în desfășurarea activității de analiză a formațiunilor și subunităților coordonate, nici lipsa de control și îndrumare a șefilor subunităților coordonate și urmărirea măsurilor dispuse.
Rezultă astfel, că, în mod evident, instanța de fond a făcut aprecieri asupra celei de-a doua fapte, arătând că nu s-a dovedit superficialitatea reclamantului în coordonarea și urmărirea măsurilor dispuse în ceea ce privește unitățile aflate în subordinea acestuia.
S-a reținut în decizia de sancționare faptul că, reclamantul a dovedit superficialitate în îndeplinirea atribuțiilor de serviciu, pentru că, pe de o parte, nu a dispus măsuri de eficientizare a activității informative cu ocazia analizelor semestriale la nivelul SIC și SIF, ceea ce a condus la neajunsuri în activitatea de urmărire informativă( fapta de la litera a), pe de altă parte, nu a urmărit realizarea evaluării activităților planificate la nivelul poliției orașului Fieni, structură aflată în coordonarea acestuia( fapta de la litera b).
Instanța de judecată, în considerentele hotărârii pronunțate, a arătat că, această faptă nu a fost confirmată de probele administrate în cauză, reținând că nu se poate imputa reclamantului, că ar fi dat dovadă de superficialitate în desfășurarea activității de analiză a formațiunilor și subunităților coordonate și urmărirea măsurilor dispuse, concluzionând astfel și cu privire la fapta de la punctul b ),anume, lipsa de îndrumare a unităților coordonate.
Deși argumentele privesc, îndeosebi, fapta de la punctul a), așa cum s-a arătat, instanța arătând că, se confirmă susținerile reclamantului, potrivit cărora, s-a decis ca analizele lunare, trimestriale și semestriale, să nu cuprindă informații și activități concrete, instanța de recurs constată însă că, instanța de fond s-a pronunțat și asupra celei de-a doua fapte, de la punctul b), reținând că a doua faptă imputată reclamantului, în ansamblul său, superficialitate în desfășurarea activității de analiză, a formațiunilor coordonate, lipsa de control și îndrumare a șefilor subunităților coordonate și urmărirea măsurilor dispuse, nu există.
Pe de altă parte, instanța de recurs constată și faptul că, pârâții nu au arătat în niciuna dintre lucrările și în niciunul dintre actele întocmite în procedura cercetării și sancționării reclamantului, care au fost activitățile planificate la Poliția orașului Fieni și care nu au fost evaluate, conform celor imputate, care sunt consecințele concrete ale neîndeplinirii acestei evaluări precum și legătura de cauzalitate dintre neefectuarea evaluării și eventualele consecințe negative produse. Numai astfel, instanța putea aprecia asupra gravității faptelor reclamantului, în lipsa unui rezultat concret al abaterilor sale, neexistând posibilitatea evaluării existenței și gravității acestora.
Ca urmare această critică este apreciată de instanța de recurs ca fiind neîntemeiată.
Critica referitoare la cea de-a treia faptă imputată reclamantului, este de asemenea neîntemeiată. S-a arătat că, fapta de la punctul 3 există, iar faptul că nu a produs nicio consecință negativă, nu înlătură vinovăția polițistului.
În fapt, s-a imputat reclamantului, că, în calitatea sa de șef al comisiei de control, nu a urmărit respectarea condițiilor de fond și de formă, cu ocazia controalelor efectuate la Poliția Fieni și P., fiind întocmită defectuos nota de constatare și nefiind constatate neajunsurile identificate de comisia de control.
Așa cum a reținut și prima instanță, această abatere reținută în sarcina reclamantului, are caracter exclusiv formal,denumirea greșită dată actului de control, neproducând consecințe efective și negative, asupra unităților controlate sau asupra vreunei activități concrete, esențiale pentru bunul mers al instituției și pentru specificul activității desfășurate de unitățile de poliție.
Astfel, pentru singura faptă reținută în sarcina reclamantului și dovedită ca atare, aceea că,nu a efectuat sau nu a dispus niciun control la nivel C., personal sau prin structura de control intern, instanța de recurs, apreciind că această faptă nu a fost de natură prin ea însăși să justifice aplicarea sancțiunii în cauză, aceea a trecerii într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, reține că, în mod corect, prima instanță a anulat dispoziția de sancționare. Dispozițiile art. 14 din Ordinul 400/2004, privind regimul disciplinar al personalului din MAI prevăd că, sancțiunile disciplinare se aplică, luând în considerare, în principal, următoarele elemente: a) caracterul și gravitatea faptei comise ; b) activitatea desfășurată anterior; c) împrejurările în care a fost săvârșită abaterea disciplinară; d) cauzele și consecințele acesteia; e) gradul de vinovăție; f) preocuparea pentru înlăturarea urmărilor faptei; g) conduita în perioada cercetării disciplinare.
Aceleași dispoziții sunt prevăzute și de art. 115 din Statutul polițistului.
Având în vedere că, față de activitatea desfășurată de reclamant, evaluată cu calificativul “ foarte bine” în perioada anterioară, față de caracterul și gravitatea faptei comise, consecințele acestei fapte, care nu au influențat negativ activitatea instituției din care face parte și nici a celor aflate în coordonarea sa, instanța de recurs apreciază că sancțiunea aplicată este netemeinică, fiind disproporționată față de gravitatea faptelor comise.
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul M. A. Interne, instanța apreciază, de asemenea, că este neîntemeiat.
În ceea ce privește primul motiv de recurs formulat, acela potrivit căruia, instanța de fond a reținut aplicabilitatea în cauză, în mod greșit a dispozițiilor HG 1344/2007, acest motiv a fost formulat și de recurentul IGPR, fiind examinat deja de instanța de recurs, astfel încât, nu vor fi reluate considerentele deja expuse.
În ceea ce privește cea de-a doua critică formulată, aceea conform căreia, în mod greșit prima instanță a apreciat că sancțiunea aplicată nu se justifică, este neîntemeiată.
S-a motivat în esență, în susținerea acestei critici că, instanța de judecată a încălcat principiul separației puterilor în stat, întrucât, potrivit deciziei 637/2006 a Curții Constituționale, instanța de judecată poate cenzura actele administrative emise de autorități, însă această atribuție nu conferă instanței dreptul de a anula actele administrative atacate.
Critica este esențialmente nefondată. Prin decizia menționată de recurent, a fost respinsă excepția de neconstituționalitate a art. 14 din Legea 554/2004 a contenciosului administrativ, cu motivarea că, deja Curtea a mai examinat excepția de neconstituționalitate a art. 14 din lege, prin decizia 44/2004.
Articolul 14 din legea contenciosului administrativ se referă la posibilitatea instanței de judecată de a dispune suspendarea executării actului administrativ, până la pronunțarea instanței în fond, la cererea persoanei care se consideră vătămată, în timpul derulării procedurii prealabile prevăzute de art. 7 din lege.
Curtea Constituțională a reținut prin deciziile amintite că, suspendarea prin hotărâre judecătorească a executării actului administrativ, reprezintă o excepție de la regula executării din oficiu a acestuia și că, pentru ca instanța să suspende executarea actului, se cer întrunite 3 condiții și anume: existența unui caz bine justificat, prevenirea unei pagube iminente, și dovada că partea vătămată a formulat o cerere de anulare a actului la autoritatea emitentă.
Totodată, s-a reținut că, actele puterii executive sunt cenzurate pe calea contenciosului administrativ iar aceasta presupune, între altele și posibilitatea instanței de a suspenda executarea actului, chiar cât timp autoritatea emitentă are facultatea de a dispune revocarea sau anularea actului.
Așadar, deciziile mai sus menționate se referă la posibilitatea instanței de judecată de a suspenda executarea actului administrativ, chiar în timpul derulării procedurii prealabile la autoritatea emitentă și nu se referă sub nici o formă la faptul că instanța de judecată nu ar putea anula un act administrativ emis de autoritățile subordonate puterii executive.
Opinia recurentului nu este altceva decât o cerere indirectă de a înlătura din ordinea juridică dispozițiile art. 1 din Legea contenciosului administrativ care arată că, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, se poate adresa instanței de contencios administrativ pentru anularea actului.
Motivarea recurentului că, instanța de judecată nu putea anula actul administrativ, deoarece nu avea cum să cunoască activitatea desfășurată de polițistul sancționat, împrejurările în care au fost comise abaterile, gravitatea și consecințele faptelor acestuia, nu poate conduce la acceptarea criticilor acestui recurent, pentru că, era de datoria recurentului pârât, ca de altfel și a celuilalt pârât, să facă dovada tuturor celor de mai sus arătate, însă, în cauză, nici din actele depuse la dosarul cauzei și nici din actele cu caracter secret, aflate la compartimentul de informații clasificate, nu rezultă elemente concrete care să circumstanțieze abaterile reclamantului, în special din punct de vedere al gravității acestora dar mai ales al consecințelor produse. Afirmațiile cu caracter general, nesusținute de elemente concrete, chiar și în condițiile în care, unele dintre ele nu au fost combătute de reclamant, nu sunt suficiente pentru a se considera comise abaterile reținute în sarcina reclamantului, aceasta cu atât mai mult cu cât s-a recurs la aplicarea unei sancțiuni extreme.
Critica formulate referitoare la obligarea acestui recurent în solidar cu IGPR la reintegrarea reclamantului, este neîntemeiată.
Instanța de fond a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui recurent, dar, numai în ceea ce privește capătul de cerere privind anularea dispoziției 2583/1.07.2011 emisă de IGPR, față de faptul că, recurentul nu este emitentul acestui act.
Obligarea în solidar a celor doi pârâți, la reintegrarea reclamantului, este legală și temeinică, deoarece, destituirea sa, din funcția de conducere deținută a fost urmarea emiterii atât a dispoziției 2583/1.07.2011 emisă de IGPR dar și a Ordinului II/3348/27.07.2011 emis de MAI.
Ca atare, decizia instanței de reintegrare în funcție a reclamantului trebuie să fie opozabilă ambilor pârâți, așa cum și destituirea acestuia a fost consecința emiterii de acte administrative de către ambii pârâți.
Prin urmare, recursurile declarate în cauză de către pârâți, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.p.c, vor fi respinse, fiind apreciate ca fiind neîntemeiate.
Totodată, se va lua act de retragerea recursurilor declarate de către reclamantul P. S. și Sindicatul național al polițiștilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de cererea de renunțare la recurs formulată de recurentul-intimat personal și prin reprezentant legal.
Respinge recursurile formulate de recurenții-pârâți M. A. Interne și I. G. al Poliției Române, împotriva sentinței civile nr. 5125/20.09.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații-reclamanți P. S. și P. S. prin Sindicatul Național al Polițiștilor și Vameșilor “Pro Lex” și intimatul-intervenient C. Național al Polițiștilor, ca nefondate.
Obligă recurenții-pârâți la plata către recurentul-reclamant a sumei de 2480 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. – N. L. P. M. M. P. H.
GREFIER
N. Anișoara
Red. Jud. C.-N.L./2ex
Jud. Fond:M. D.
C., S8CAF
| ← Contestaţie la executare. Sentința nr. 1970/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 3674/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
