Anulare act administrativ. Decizia nr. 5098/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 5098/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 18-11-2013 în dosarul nr. 42797/3/2010*
DOSAR NR._
R O M Â ÎN I A
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 5098
Ședința publică de la 18.11.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. G.
Pe rol se află soluționarea recursului de contencios administrativ formulat de recurentul–pârât C. P. împotriva Sentinței civile nr. 38/09.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimata–pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, cauza având ca obiect – „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din OUG nr. 74/2013 are calitatea de intimată-pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ care a preluat atribuțiile și calitatea procesuală ale fostei Autorități Naționale a Vămilor și ale structurilor subordonate.
Curtea constată cauza în stare de judecată și, observând că recurentul - pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. (2) Cod de procedură civilă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată Pe rolul Tribunalului București la data de 4.10.2011, reclamantul C. P., având funcția de inspector I asistent 1 în cadrul Autorității Naționale a Vămilor, Direcția Regională pentru Accize și Operațiuni Vamale C., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ VĂMILOR a solicitat să fie obligată pârâta la revocarea măsurii de diminuare cu 25% a salariului și la plata drepturilor salariale la zi, actualizate cu indicele de inflație, calculate până la data plății efective.
La data de 26.01.2011, reclamantul a formulat cerere completatoare, invocând faptul că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. l din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecția proprietății.
Prin Sentința civilă nr.2863/9.09.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței invocată de autoritatea pârâtă și s-a declinat competența soluționării cauzei la Curtea de Apel București - Secția a VIII-a C..
La această instanță cauza a fost înregistrată la data de 4.10.2011.
Prin Sentința civilă nr. 38/09.01.2012, Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității și a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că prin cererea de chemare în judecată se solicită revocarea măsurii de diminuare a salariului cu 25%, măsură luată pt. punerea în executare a dispozițiilor art.1 alin.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cu modific. ulterioare.
Potrivit disp. legale citate angajații instituțiilor publice au un salariu stabilit potrivit Legii 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, măsura ce se cere a fi revocată prin care s-a dispus diminuarea salariilor cu 25% a personalului ce funcționează în domeniul bugetar, fiind luată ca urmare a aplicării Legii nr.118/2010.
S-a mai reținut că Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar a fost supusă controlului Curții Constituționale care a pronunțat decizia nr.872 din 25.06.2010 publicată în M. Of. nr.433/28.06.2010 prin care s-a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legii prin care s-a luat măsura contestată de reclamant.
Prin decizia emisă, Curtea Constituțională a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului cu 25% în domeniul bugetar constituie o restrângere a exercițiului dreptului constituțional la muncă ce afectează dreptul la salariu, însă cu respectarea prev. art.53 din Constituție.
Scopul urmărit de măsura criticată a fost legitim, respectiv reducerea cheltuielilor bugetare prin reechilibrarea bugetului de stat, măsura criticată fiind aplicată în mod nediscriminatoriu în sensul reducerii de 25% care se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Instanța de fond a apreciat că nu pot fi reținute motivele invocate de reclamant referitoare la încălcarea anumitor dispoziții din Constituția României, cât și a disp. actului adițional la CADOLF la care Uniunea Europeană prin tratatul de la Lisabona a aderat și care este obligatoriu pentru România.
Astfel, măsurile dispune prin Legea nr.118/2010 criticate de reclamant prin cererea formulată sunt în acord cu disp. art.1 din Protocolul adițional invocat de către reclamant din CADOLF întrucât această diminuare a salariului în domeniul bugetar este temporară și a avut loc în temeiul și în condițiile legii, iar nivelul salariilor este stabilit prin lege.
S-a constatat că Ordinul nr.6669/20.07.2010 contestat de reclamant a fost emis în baza și în aplicarea Legii nr.118/2010 care a fost supusă și controlului de constituționalitate.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. P..
În motivarea recursului, a arătat că Sentința civilă nr. 38/09.01.2012 a fost dată cu încălcarea art. 261 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ, întrucât nu cuprinde:
- motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței,
- motivele pentru care au fost admise apărările autorității vamale,
- motivele pentru care a apreciat „acțiunea ca neîntemeiată".
De asemenea, consideră că prima instanță nu și-a exercitat rolul activ pentru a stabili adevărul în cauză.
Recurentul susține că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul art. 1 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea stabilirii echilibrului bugetar, dispusă prin ordinul mai sus indicat, încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecția proprietății.
A arătat că, Ca urmare a ordinului de numire în funcția publică, s-a stabilit raportul juridic de serviciu între cele două părți, respectiv AUTORITATEA NAȚIONALĂ A VĂMILOR, în calitate de instituție publică angajatoare și reclamant - în calitate de funcționar public. Toate celelalte subiecte de drept sunt terți în raportul juridic de serviciu stabilit între cele două părți.
Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului de serviciu au convenit și este cu claritate stabilit ca urmare a Ordinului de numire în funcția publică. Prin urmare, un terț față de acest raport de serviciu nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de serviciu este aceeași atât pentru personalul bugetar (funcționari publici), cât și pentru cel încadrat la angajatorii privați.
Consideră că soluția instanței de fond încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art.1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecția proprietății.
Potrivit dispozițiilor articolului 20 intitulat „Tratatele internaționale privind drepturile omului" din Constituția României: „(1) Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile."
Atunci când instanța de judecată constată că legile interne încalcă pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, conținând dispoziții mai puțin favorabile decât acestea din urmă, sunt obligate să facă aplicarea prevederilor din reglementarea internațională mai favorabilă. Procedând astfel, instanțele de judecată nu fac altceva decât să respecte dispozițiile art. 20 din Constituția României, precum și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Constatarea Curții Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr. 842/25.06.2010 și nr. 874/25.06.2010, că Legea nr. 118/2010 nu încalcă dispozițiile Constituției României, nu împiedica instanța de fond să facă aplicarea dispozițiilor art. 20 din Legea fundamentală să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte.
Recurentul a susținut că, pronunțând sentința civilă nr. 38/09.01.2012, Curtea de Apel București, nu a analizat următoarele condiții în raport de care se putea aprecia că au fost încălcate prevederile art. 1 din Primul protocol și anume:
- dacă membrii semnatari ai prezentei cereri au un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol ; dacă există o ingerință a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ingerință ce a avut ca efect privarea acestora de bunul lor, în sensul celei de a două fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr. 1,
- dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică),
- dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică a fost menținut un „just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
A precizat că Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că dreptul de creanță reprezintă un „bun" în sensul art. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o „speranță legitimă" de a-l vedea concretizat. Mai mult decât atât, în Hotărârea din 15 iunie 2010, în cauza M. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat în mod expres cu privire la faptul că salariul reprezintă un „bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol.
Consideăr că reducerea salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni (iulie 2010 - decembrie 2010) și imposibilitatea de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerință ce a avut ca efect privarea sa de bunul său, în sensul celei de a două fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1.
În al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate intre mijloacele folosite în scopul vizat ; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin plata unei indemnizații rezonabile și proporționale a valorii bunului, acordată titularului dreptului de proprietate asupra bunului. Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plată unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Cu privire la aceste condiții, Legea nr. 118/2010 nu oferă posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză. Astfel, lipsa totală a despăgubirilor reprezintă o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul de proprietate, drept garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea de a mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea, în defavoarea funcționarilor publici, a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general. Procedându-se în acest fel, se aduce atingere chiar substanței dreptului de proprietate al oricărui funcționar public, atingere care, în concepția instanței europene, este incompatibilă cu dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție.
În drept, recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041 C.proc.civ.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține, că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la nemotivarea hotărârii de către instanța de fond nu poate fi reținută, întrucât, din analizarea sentinței recurate, rezultă că aceasta xcuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea judecătorului, reținându-se, în esență că Ordinul nr.6669/20.07.2010 contestat de reclamant este un act administratv legal care a fost emis în baza și în aplicarea Legii nr.118/2010, lege care a fost supusă controlului Curții Constituționale, prin Decizia nr.872 din 25.06.2010 publicată în M. Of. nr.433/28.06.2010 fiind respinsă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor care au fundamentat măsura reducerii salariilor din sistemul bugetar.
Este, de asemenea, neîntemeiat și motivul de recurs referitor la faptul că, în opinia recurentului, statul, nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile, prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică a raportului juridic de serviciu este aceeași atât pentru personalul bugetar (funcționari publici), cât și pentru cel încadrat la angajatorii privați.
Curtea reține că în cazul funcționarilor publici salariul nu este rezultatul negocierii cu anagajatorul, așa cum se întâmplă în cazul raporturilor juridice de muncă încheiate cu angajatorii privați sau în cazul anumitor categorii de personal contractual din unele instituții publice, ci este stabilit în mod unilateral, printr-o lege de salarizare care poate fi oricând modificată sau abrogată și înlocuită cu o altă lege de salarizare.
Prin urmare, afirmația recurentului, în sensul că statul este un terț față de raportul de serviciu al funcționarului public este eronată, în condițiile în care funcția publică este un ansamblu de atribuții ce presupune exercitarea autorității de stat iar salarizarea acestei categorii de oersonal este stabilită de stat prin intermediul puterii legislative care adoptă legi de salarizare.
În ceea ce privește critica referitoarea la faptul că Legea nr. 118/2010 încalcă prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art.1 alin. 1 din Primul protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecția proprietății, Curtea reține că este neîntemeiată din considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M.împotriva României (cererea nr._/11) și A. G. S.împotriva României (cererea nr._/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispozițiilor articolului 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar[1], cu modificările și completările ulterioare.
Prin decizia de inadmisibilitate pronunțată, CEDO a reamintit că dispozițiile Convenției nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum. O creanță poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudență bine stabilită a instanțelor.
S-a reținut că revine statului, să stabilească, de o manieră discreționară, ce beneficii trebuie plătite angajaților săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plății unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr._/00, par. 23).
S-a apreciat că un reclamant poate invoca o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce privește salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza M. c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr._/05, par. 26).
CEDO a constat că în speță, în baza Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaților din sectorul public, situație în care se regăsesc și reclamanții. Totodată, nicio hotărâre judecătorească definitivă nu a recunoscut acestora dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, cu dificultate reclamanții ar putea argumenta existența unui "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție. Chiar în ipoteza în care Curtea ar fi concluzionat că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 și că măsura în cauză a constituit o ingerință în exercitarea acestui drept, cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează.
S-a reținut că ingerința era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, și a urmărit un interes public, și anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile și veniturile statului, ce se confrunta cu o situație de criză economică. CEDO a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoașterea directă a propriei societăți și a nevoilor sale, că autoritățile naționale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internațional pentru a determina ceea ce reprezintă "interesul public". În mecanismul de protecție creat prin Convenție, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunțe cu privire la existența unei probleme de interes general. În consecință, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca și în alte domenii care extind garanțiile Convenției. Mai mult decât atât, noțiunea de "interes public" este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile și veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice și sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfășura o politică economică și socială, CEDO trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele "interesului public" cu excepția cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă.
În cele din urmă, o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un "echilibru just" între cerințele de interes general ale comunității și cele de protecție a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa.
Controlând respectarea acestei cerințe, CEDO recunoaște statului o largă marjă de apreciere în a alege modalitățile de punere în aplicare și pentru a stabili dacă și consecințele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenție legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiție socială (cauza James și alții c.Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public (N. & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society . c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997) respecta "echilibrul" între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudența sa, CEDO a observat că, în această speță, măsurile criticate de reclamanți nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.
Prin urmare, s-a considerat că statul român nu a depășit marja sa de apreciere și nu a rupt justul echilibru între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului, plângerile fiind respinse, în temeiul art. 35 par. 3 și 4 din Convenție.
Față de argumentele prezentate în cuprinsul deciziei de inadmisibilitate pronunțată de CEDO la data de 6 decembrie 2011 în cauzele F. M.împotriva României și A. G. S.împotriva României, criticile recurentului apar ca vădit neîntemeiate.
În concluzie, constatând că sentința recurată este legală și temeinică, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul–pârât C. P. împotriva Sentinței civile nr. 38/09.01.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimata–pârâtă AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER,
M. G.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3957/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Cetăţenie. Sentința nr. 574/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
