Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 1796/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1796/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 22-04-2013 în dosarul nr. 5345/3/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1796
Ședința publică de la 22.04.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
JUDECĂTOR - C. P.
GREFIER - M. - C. I.
Pe rol este soluționarea recursului în contencios administrativ formulat de recurenta – pârâtăDIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6, împotriva Sentinței civile nr. 2999/29.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamantH. A. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, având ca obiect - “pretenții – restituire taxă de poluare”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au lipsit părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței faptul că, intimatul – reclamant nu a depus la dosar cererea de restituire a taxei pe poluare adresată organului fiscal, astfel cum i s-a pus în vedere prin încheierea de ședință de la termenul precedent, după care,
Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea constată cauza în stare de judecată și, observând că recurenta - pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 242 alin. (2) Cod de procedură civilă, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal la data de 23.02.2012, sub numărul_, formulată de reclamantul H. A. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București, s-a solicitat pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea deciziei de calcul nr._/07.12.2011, chitanței de plată . nr._/07.12.2011 și obligarea pârâtei la restituirea sumei de 7.201 lei, reprezentând taxă de poluare pentru autovehicule, cu obligarea la plata dobânzii legale de la momentul încasării până la data restituirii efective.
Prin Sentința civilă nr. 2999 din data de 29.06.2012, Tribunalul București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată prin întâmpinare, a admis cererea de chemare în judecată formulată și precizată de reclamant, a anulat decizia de calcul al taxei de poluare pentru autovehicule nr._/07.12.2011, a obligat pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 7.201 lei reprezentând taxa de poluare, la care se adaugă dobânda legală de la data încasării până la plata efectivă și a admis cererea de chemare în garanție a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele.
Cu privire la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București, Tribunalul consideră că este neîntemeiată și o va respinge, având în vedere că pârâta este o autoritate publică, în sensul art. 2 alin. 1 lit. b din legea nr. 554/2004, care a perceput taxa și a emis actele administrativ-fiscale pentru perceperea acesteia, neavând relevanță în privința răspunderii sale modul de utilizare ulterioară a banilor în stabilirea calității procesuale.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității, Tribunalul a apreciat că Decizia de calcul nr._/05.12.2011 este un act administrativ-fiscal, chiar dacă nu reprezintă un titlu de creanță, apt de a fi pus în executare, astfel că instanța este competentă să se pronunțe asupra cererii de față, conform art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.
În măsura în care se urmărește repararea prejudiciului cauzat de acțiuni contrare dreptului Uniunii Europene, condițiile impuse de dreptul comunitar în astfel de situații sunt, conform jurisprudenței Curții Europene de Justiție, respectarea principiului echivalenței (care impune ca aceste modalități de restituire a taxelor să nu fie mai puțin favorabile decât cele care privesc acțiunile similare la nivel intern) și a principiului eficienței, care impune ca aceste reglementări să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite prin ordinea juridică comunitară (cauza C-228/96 Aprile SRL v. Amministrazione delle Finanze dello Stato).
S-a mai reținut că prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 24/14.11.2011 pronunțată în dosarul nr. 9/2011 de Înalta Curte de Casație și Justiție s-a statuat în același sens, reținându-se că procedura de contestare prevăzută de art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008 raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod.
Asupra fondului acțiunii, tribunalul a apreciat că stabilirea taxei de poluare s-a făcut prin încălcarea prevederilor legale comunitare cu incidență în cauză, iar în condițiile în care acestea sunt prioritare, ca forță juridică celor naționale, rezultă că decizia de stabilire a taxei de poluare este nelegală și urmează a fi anulată, urmând să se dispună și restituirea acestei taxe reclamantului, pentru motivele ce vor fi menționate în continuare.
S-a constatat că, stabilind taxa de poluare pentru autoturismele importate din spațiul Uniunii Europene, este evident că prevederile art. 1 din O.U.G. nr. 50/2008 încalcă art. 90 din Tratatul C.E., instanța fiind obligată să dea întâietate prevederilor comunitare, lăsând inaplicabil dreptul intern incompatibil legislației comunitare, principiu statuat de Curtea de Justiție a Comunităților Europene cu prilejul soluționării cauzei Administrazione delle Finanze dello Stato/Simmenthal, nr. C106/77.
Comparația se face în cazul de față între autoturisme second-hand din străinătate și cele deja înmatriculate în România, pentru cele din cea de-a doua categorie nu se achită această taxă de poluare. Or, după aderarea României la UE, acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale UE, atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor, (hotărârea din 7 mai 1987, cauza 193/85, Cooperativa Co-Frutta SRL c. Administrazione delle finanze dello Stato).
Asupra încălcării art. 90 din Tratat prin crearea unui tip similar de diferență de tratament s-a pronunțat Curtea de la Luxembourg prin hotărârea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F.G. Roders BV s.a., Inspector der Invoerrechten en Accijnzen sau prin hotărârea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Germania.
În hotărârile T. (nr. C 402/09, 7 aprilie 2010) și N. (C 263/10, 7 iulie 2011), Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că O.U.G. nr. 50/2008 are ca efect faptul că autovehiculele de ocazie importate și caracterizate printr-o vechime și o uzură importante sunt supuse, în pofida aplicării unei reduceri mari a cuantumului taxei pentru a ține seama de deprecierea lor, unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. Nu se poate contesta că, în aceste condiții, reglementarea națională menționată are ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.
În dreptul intern, discriminarea este realizată de legiuitor, care a legat plata taxei de poluare de faptul înmatriculării, deși în preambulul O.U.G. nr. 50/2008 rezultă că s-a urmărit realizarea protecției mediului prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de poluare pentru toate autoturismele aflate în trafic, potrivit principiului „poluatorul plătește”.
Conferind o forță juridică superioară dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2008, modificată, prin obligarea reclamantului la plata taxei de poluare, în vederea înmatriculării autoturismului menționat, s-au încălcat prevederile art. 110 TFUE,
În ceea ce privește dobânda legală, instanța de fond a constatat că potrivit art. 994 C.civ., când cel ce a primit plata a fost de rea-credință, este dator a restitui atât capitalul, cât și interesele sau fructele din ziua plății.
S-a apreciat că împrejurarea că reclamantul nu a solicitat Administrației Finanțelor Publice restituirea dobânzii legale nu îl împiedică să formuleze un capăt accesoriu de cerere, alăturat acțiunii îndreptate împotriva actului administrativ, întemeindu-se pe dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora în cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru. Acordarea dobânzii legale reprezintă o reparație integrală a prejudiciului material provocat prin lipsirea reclamantului de suma de bani achitată cu titlu de taxă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generala a Finanțelor Publice a Municipiului București, în reprezentarea Administrației Finanțelor Publice Sector 6
În motivare, a arătat că, în mod nelegal, instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrație Finanțelor Publice sector 6.
A învederat instanței faptul că în conformitate cu dispozițiile art.1 din O.U.G. nr.50/2008, instituția căreia i. revine obligația administrării și gestionarii acestui bugetului în calitate de titular este, Administrația F. pentru Mediu:
Având în vedere faptul ca taxa de poluare achitata de către intimatul-petent, nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 6, conform dispozițiilor art.16 din O.G. nr.92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către acesta, intre instituția noastră și intimatul - reclamant, nu exista nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe de poluare, motiv pentru care va solicită admiterea acestui motiv de recurs și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerea acțiunii ca fiind formulata impotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pe fond a arătat că regimul taxei de poluare pentru autovehicule, care a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008 a înlocuit în fapt regimul accizelor prevăzut în Codul Fiscal pentru autoturismele și automobilele de teren, inclusiv cele rulate din import, regim care s-a aplicat până la data de 31 decembrie 2006. În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de mare de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând sa suporte costurile aferente reciclărilor, în locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Față de prevederile constituționale ale art. 148 precizăm următoarele:
A mai arătat că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Totodată, față de susținerea reclamantei că taxa de primă înmatriculare auto, din România este discriminatorie apreciază că argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule în România.
De asemenea, a susținut legislația noastră prevede plata unei taxe de înmatriculare în România în același cuantum indiferent dacă este vorba de autoturismele/autovehiculele din producția interna sau din cele produse în spațiul comunitar iar întrucât legislația europeana nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia sa nu fie mai mare decât al taxelor care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare.
A menționat ca nici Comisia Europeana nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei. De asemenea, a precizat ca principiul " poluatorul plătește ", pe care se bazează și instituirea taxei speciale pentru autovehicule, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii europene. Precizam de asemenea ca 16 state membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (între care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru ).Prin urmare, existenta unei taxe de prima înmatriculare nu este contrara dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de înmatriculare.
Recurenta a susținut ca nici o lege în vigoare nu acorda competenta unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu constituția și cu tratatele internaționale. Aceasta atribuție revine exclusiv Parlamentului și, eventual Curții Constituționale, singurele instituții în măsura sa aprecieze dacă legislația referitoare la taxa de prima înmatriculare contravine Constituției sau reglementarilor Uniunii Europene și sa adopte hotărâri în consecinta. Având în vedere ca taxa de prima înmatriculare a fost achitata de reclamant în baza unor dispoziții legale în vigoare la data plații, respectiv art.2141 Cod fiscal consideram ca suma nu poate fi restituita.
A învederat instanței de recurs ca potrivit dispozițiilor art.205 Cod procedura fiscala, ,,împotriva actelor administrative-fiscale, reclamantul poate formula contestație la organul administrativ fiscal emitent al actului or, reclamantul nu a urmat nici una dintre cele două căi arătate anterior.
Acesta a solicitat doar restituirea taxei de poluare, fără a ataca însă actul administrativ - fiscal prin care a fost stabilită aceasta taxa, respective Decizia de calcul a taxei de poluare.
Și cu privire la obligarea la plata dobânzii, a arătat ca sentința este netemeinica și nelegala.
În acest sens a susținut ca, potrivit art.124 alin.1 din O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu completările și modificările ulterioare, "Pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobânda din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin.2 sau la art.70, dupa caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Prin urmare, față de textul legal invocat, rezulta ca în cauza nu este îndeplinită condiția prevăzuta pentru acordarea acestora.
Prin urmare, solicitarea de acordare a dobânzii legale pe calea prezentei acțiuni este inadmisibila.
În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 304 pct. 9 și 3041din Codul de procedura civila, O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal, O.M.E.F. nr. 418/2007 pentru aprobarea Procedurii privind calculul taxei speciale pentru autoturisme și autovehicule, Legea nr. 157/2005, Constituția României.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 6, Curtea constată că este neîntemeiată, faptul că taxa se plătește într-un cont special deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu fiind un aspect nerelevant în speța de față, întrucât, din moment ce taxa a fost încasată de Ministerul Finanțelor Publice prin Trezoreria sectorului 6, iar decizia de impunere a fost emisă de Administrației Finanțelor Publice Sector 6, în mod firesc cererea de restituire formulată de intimată a fost adresată recurentei.
Prin urmare, așa cum în mod temeinic și legal a reținut instanța de fond, cu privire la refuzul, pretins nejustificat, de soluționare a cererii privindrestituirea taxei pe poluare, se legitimează pasiv autoritatea publică căreia recurenta-reclamantă i s-a adresat și care și-a exprimat refuzul de soluționare a cererii.
În consecință, recurenta-pârâtă Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 6 București are calitate procesuală pasivă, întrucât competențele privind restituirile de sume îi aparțin, potrivit art.117 din OG nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală.
Referitor la motivele de recurs ce vizează fondul cauzei, Curtea constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa de poluare nu are caracter discriminatoriu deoarece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei de poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu se regăsește sub nicio formă în prețul de piață al unui produs național similar, înmatriculat anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu a fost supus unei taxe echivalente și care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Fiind stabilit, pentru toate considerentele de mai sus, faptul că taxa de poluare de achitarea căreia este condiționată înmatricularea autoturismului intimatului-reclamant contravine art. 110 TFUE, dispoziție direct aplicabilă în ordinea juridică internă, Curtea reține că, în aplicarea principiului supremației dreptului comunitar, astfel cum a fost consacrat în jurisprudența CJUE, nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a normelor comunitare, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale, fără a mai aștepta ca aceasta să fie înlăturată prin abrogare sau declararea sa ca neconstituțională (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa).
Nu în ultimul rând, trebuie precizat că prin Decizia nr. XXIV/2011, pronunțată asupra recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite s-a pronunțat în acest sens.
Recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, iar referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene sunt neconcludente prin prisma jurisprudenței recente a CJUE, invocată în prezenta decizie, CJUE fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa de poluare achitată de intimat contravine dreptului comunitar, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Referitor la critica vizând neîndeplinirea procedurii prealabile, se impune precizarea că, prin Decizia nr. XXIV din data de 14 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 01 din data de 3 ianuarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție – Secțiile Unite a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Curții de Apel Iași și Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și a stabilit că procedura de contestare prevăzută la art. 7 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. d) din același cod.
Instanța supremă a reținut în considerentele deciziei că acțiunea judiciară având ca obiect restituirea taxei de poluare nu poate fi condiționată de parcurgerea procedurii de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare, cele două proceduri fiind distinct reglementate de Codul de procedură fiscală.
S-a menționat că existența art. 117 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală nu ar mai avea nicio justificare logică dacă restituirea sumelor nelegal plătite nu s-ar putea obține decât atacând direct decizia de calcul al taxei de poluare.
S-a arătat că nu trebuie ignorate obiectul și finalitatea celor două proceduri care vizează, pe de o parte, anularea deciziei de calcul al taxei de poluare, cu consecința înlăturării acesteia din realitatea juridică, iar, pe de altă parte, cenzurarea refuzului nejustificat de soluționare a cererii de restituire a taxei de poluare și obligarea la restituirea sumei încasate cu acest titlu.
Înalta Curte a reținut că procedura prealabilă reglementată de dispozițiile legale amintite anterior este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter în baza art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.
În opinia instanței supreme soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită.
În fine, s-a reținut că această soluție se impune și prin prisma Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, respectiv a art. 13, potrivit căruia statele trebuie să asigure un recurs efectiv, prin care o persoană să se poată plânge de încălcarea drepturilor sale.
Or, parcurgerea procedurii administrative de contestare a deciziei de calcul a taxei de poluare, cu consecința previzibilă a respingerii contestației, fie ca tardiv formulată, fie ca nefondată, nu poate constitui un remediu național efectiv în sensul Convenției, ci, dimpotrivă, reprezintă un obstacol în calea recuperării prejudiciului cauzat particularilor prin aplicarea unor norme naționale incompatibile cu dreptul european, obstacol interpus chiar de autoritățile fiscale naționale aflate în culpă.
În condițiile în care parcurgerea procedurii prealabile nu este obligatorie în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare, critica recurentei vizând neparcurgerea acestei proceduri este nefondată.
Referitor la critica recurentei privind obligarea sa la plata dobânzii legale, Curtea reține că este neîntemeiată întrucât în speță recurenta a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimat în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului, interpretarea CJUE impunându-se ca un argument suplimentar al admisibilității solicitării de acordare a dobânzii adresată direct instanței.
Din aceste considerente, constatând că sentința recurată este legală și temeinică, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtăDIRECȚIA G. A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6, cu sediul în sector 2, București, .. 13, împotriva Sentinței civile nr. 2999/29.06.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamantH. A., cu domiciliul ales în sector 5, București, Calea Rahovei, Electromagnetica Business Park, nr. 266-268, .. 2, cam. 08 și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, cu sediul în București, sector 6, Splaiul Independenței nr. 294, corp A, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 22.04.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. M. B. C. P.
GREFIER,
M. C. I.
Red.jud.C.P.
Tehnored.C.I./2ex.
Jud. fond: I. M., Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 304/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 2414/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
