Despăgubire. Decizia nr. 2828/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2828/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 17-06-2013 în dosarul nr. 1685/2/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 2828
Ședința publică din data de 17 iunie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă A. Națională Pentru Restituirea Proprietăților împotriva sentinței civile nr. 4176 /20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. D., B. V., B. A. și G. F. D. având ca obiect despăgubire.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă intimații-reclamanți prin avocat D. O. cu împuternicire avocațială pe care o depune la dosar, lipsind recurenta-pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că intimații-reclamanți au depus prin serviciul registratură, la data de 11.06.2013, întâmpinare în 2 exemplare, după care:
Curtea pune în discuție incidența dispozițiilor OUG nr.10/2013 privind plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998.
Având cuvântul, apărătorul intimaților-reclamanți precizează faptul că dispozițiilor OUG nr. 10/2013 nu sunt incidente în prezenta cauză.
Nefiind cereri prealabile de formulat, probe noi de administrat în faza procesuală a recursului, instanța apreciază cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în cadrul dezbaterilor.
Având cuvântul, apărătorul intimaților-reclamanți solicită respingerea recursului ca neîntemeiat învederând faptul că în cererea de recurs formulată de ANRP nu se regăsesc critici referitoare la sentința de fond, mai mult recurenta își invocă propria culpă recunoscând faptul că fiind confruntată cu un volum mare de muncă a tratat dosarele aleatoriu.. Precizează că nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea, în temeiul art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de contencios administrativ de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. unic_, la data de 1.03.2012, pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal, reclamanții B. D., B. V., B. A. și G. F. D. au chemat în judecată pe pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRETĂȚILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei la plata către reclamanți a sumei de 43.601,81 lei reprezentând cota de 40 % din despăgubirea acordată în temeiul Legii nr. 9/1998 prin Decizia nr. 624 /3.03.2009, decizie prin care vicepreședintele ANRP a dispus plata sumei de 109.004, 54 lei stabilită prin Hotărârea nr. 3406/23.11.2006 a Comisiei Municipiului București;obligarea pârâtei la plata contravalorii despăgubirilor generate de neîndeplinirea obligațiilor legale ale ANRP și întârzierea plăților cu 24 luni, efectuarea de operațiuni bancare la cererea ANRP (deschidere cont, administrare cont etc.) și valoare actualizată cu dobânda legală conform inflației; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată și a onorariului de avocat; învestirea cu formulă executorie.
În motivarea cererii s-au invocat dispozițiile art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998, cu modificările și completările ulterioare, art. 35 alin. 4 lit. b și art. 6 alin. 7 din OUG nr. 25/2007.
Au arătat reclamanții că, la data de 3.03.2009, s-a născut un drept de creanță al lor asupra Statului și pe care ANRP trebuia, potrivit obligațiilor sale legale, să îl satisfacă. Ca titulari ai unui drept de creanță, reclamanții sunt titularii unui drept de proprietate asupra unui bun, în accepțiunea Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Au mai precizat reclamanții că au o creanță bine stabilită, beneficiind în acest sens de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 (conform unor spețe ca Rafinăriile Grecești Stran și Stratis Adreadis vs. G., Jasiuniene vs. Lituania, Ș. și V. I. vs. România), iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea pârâtei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al reclamanților, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Textul Convenției Europene a Drepturilor Omului și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului fac parte din dreptul intern al României, iar în cazul existenței unor neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, în conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constituția României.
Din momentul în care legiuitorul a recunoscut în patrimoniul reclamanților un drept de creanță, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând proporțiile de rezonabilitate (între ingerință și scopul propus).
Statul Român, prin legiuitorul său, după ce a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, în general, și în patrimoniul reclamanților, în special, prin Decizia Vicepreședintelui ANRP, a prevăzut concomitent o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe.
În cazul reclamanților, având în vedere valoarea compensațiilor, singura ingerință permisă constă în impunerea unei plăți eșalonate a creanței. Aceasta este singura condiționare conformă cu dreptul de proprietate al reclamanților.
Cealaltă condiționare a efectuării plății, „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație”, este constatată de judecătorul național ca neconformă cu dreptul de proprietate al reclamanților și, prin urmare, neconvențională, motiv pentru care instanța înlătură ca neîntemeiată această apărare.
Această condiționare reprezintă o condiție pur potestativă ce afectează obligația Statului, condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința Statului în condițiile în care Statul nu poate fi cenzurat de reclamanți la alocarea sumelor în procedura adoptării bugetului de stat, și constituie prin aceasta o ingerință disproporționată în dreptul de proprietate al reclamanților, ce impune cenzurarea judecătorului național, pentru împiedicarea constatării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a unei noi încălcări de către Statul Român a art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție.
Au menționat reclamanții că au efectuat cele solicitate de către instituția pârâtă prin „comunicare”, respectiv au făcut dovada deschiderii unui cont bancar și au comunicat cererea scrisă de solicitare a plății arătată în termenul indicat în respectivul înscris emis de către pârâtă.
În drept, au fost invocate prevederile Legii nr. 9/1998, OUG nr. 25/2007, HG nr. 753/1998, HG nr. 286/2004, precum și cele ale art. 82 și 112 Cod procedură civilă, art. 44 din Constituția României și art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților Fundamentale.
Prin întâmpinarea depusă la data de 19.04.2012, pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRETĂȚILOR a solicitat respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.
Prin sentința civilă nr. 4176 /20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. în dosarul nr._, a fost admisă în parte cererea; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de_,81 lei, reprezentând tranșa I din despăgubiri și a fost respinsă în rest acțiunea.
În motivarea sentinței, s-au reținut următoarele:
Reclamanții sunt îndreptățiți la plata despăgubirilor acordate prin Decizia nr. 624 /3.03.2009 emisă de vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților în cuantum total de 109.004, 54 lei stabilită prin Hotărârea nr. 3406 /23.11.2006 a Comisiei Municipiului București emisă în baza Legii nr.9/1998.
Potrivit art.8 din Legea nr. 9/1998 „Compensațiile acordate cetățenilor români îndreptățiți se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, iar plățile către persoanele fizice se asigură de către direcțiile generale ale finanțelor publice în raza cărora își au domiciliul beneficiarii.
(2) În termen de 60 de zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 4 alin. (1), în funcție de volumul compensațiilor ce urmează să se acorde, prin hotărâre a Guvernului se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor. În cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S. înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi”.
Legea prevede posibilitatea eșalonării sumelor ce se plătesc în condițiile în care nu există disponibilități la bugetul de stat însă teza finală a articolului limitează această posibilitate la doi ani consecutivi.
Așadar, despăgubirile pot fi eșalonate prin acte administrative subsecvente însă în limita termenului de doi ani impus de articolul de lege citat mai sus.
În speță, deși despăgubirile au fost stabilite în anul 2009 ele nu au fost achitate nici în cursul anului respectiv și nici în anul următor, în condițiile în care reclamanții au formulat cererea de opțiune la data de 22.04.2009 și au îndeplinit formalitățile necesare (deschidere și comunicare cont bancar).
Din acest punct de vedere se observă că HG nr. 286/2004, conformându-se dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 9/1998, reglementează modalitatea de plată a despăgubirilor eșalonând-o pe doi ani consecutivi după cum urmează: „Compensațiile stabilite prin hotărârea de validare a Comisiei centrale pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998 se achită beneficiarilor eșalonat, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat. C. de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998”.
Interpretarea acestui articol nu poate fi în sensul propus de pârâtă, respectiv în sensul că plata despăgubirilor se face doar dacă există sume aprobate în buget, întrucât o astfel de interpretare ar fi contrară dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 9/1998 care limitează posibilitatea eșalonării datorată lipsei fondurilor la bugetul de stat la doi ani consecutivi. În plus, trebuie observat că această interpretare ar face ca obligația statului de plată a despăgubirilor să devină una pur potestativă în sensul că statul ar putea să refuze în mod arbitrar plata despăgubirilor la nesfârșit prin nealocarea sumelor necesare pentru plata acestor despăgubiri.
Față de aceste considerente, Curtea constată că reclamanții sunt îndreptățiți să li se plătească prima tranșă din despăgubiri, astfel încât dreptul lor să nu devină unul iluzoriu, motiv pentru care, în baza art.8 și 18 din Legea nr.554/2004, va admite în parte acțiunea și va obliga pârâta la plata către reclamanți a sumei de_,81 lei, reprezentând tranșa I din despăgubiri. Va respinge capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubirilor generate de neîndeplinirea obligațiilor legale ale ANRP timp de 24 luni și efectuarea de operațiuni bancare la cererea ANRP (deschidere cont, administrare cont etc.), despăgubiri al căror cuantum distinct nu a fost precizat și dovedit.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs parata A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii de fond ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele motive:
În temeiul art. 6 alin. 7 din OUG nr. 25 /2007, Vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților a emis Decizia nr. 624 / 03.03.2009, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2405 / 2006 emisă de Comisia Municipiului București, acordându-se compensații bănești în cuantum de 109 004,54 lei.
Așa cum este precizat și în Comunicarea care însoțește Decizia Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, suma acordată cu titlu de compensație urmează să fie eșalonată în conformitate cu art. 38 alin. 5 lit. c) din Hotărârea Guvernului nr. 1277/2007. Având în vedere dispozițiile art. 5 din Hotărârea Guvernului nr.286/2004 potrivit cărora "compensațiile se achită-beneficiarilor în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat"(...), rezultă că plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație.
Compensațiile bănești se acordă potrivit disp. art. 38 alin. 5 și 6 din HG nr. 753 / 1998 astfel cum a fost modificată prin HG nr. 1277/ 2007.
Cu privire la actualizarea cuantumului compensațiilor acordate, se arată că despăgubirile devin certe, lichide și exigibile din momentul validării lor de către Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9 /1998. Astfel, se aplică disp. art. 5 din HG nr. 286/2004.
Trebuie avut de asemenea în vedere art. 41 din Charta Europeană a Drepturilor Fundamentale și interpretarea Recomandării/R./C.M./2007/7, unde stabilește că, „având în vedere împrejurările cauzei și volumul de activitate al autorități administrative competente în materia soluționării cererilor de acordare a cetățeniei române”, termenul rezonabil reglementat prin art. 41 trebuie analizat în circumstanțele date.
În interpretarea dată, se consideră că nu poate fi vorba de încălcarea dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană asupra cetățeniei, atunci când există foarte multe cereri depuse, iar mijloacele folosite se dovedesc a fi insuficiente.
Cu referire la termenul rezonabil, în procedurile judiciare, instanța europeană a admis că supraîncărcarea temporară a rolului unui tribunal (această ipoteză, se aplică, prin analogie, situației în care se regăsește recurenta) nu angajează responsabilitatea internațională a statelor contractante dacă acestea adoptă cu promptitudine măsurile de natură să remedieze asemenea situație.
Este cunoscut faptul că aspectele problematice care au fost revelate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea Pilot în cauza M. A. și alții împotriva României, se regăsesc și se explică prin numeroasele solicitări, adresate A.N.R.P., care au condus la un număr mare de litigii în care aceasta este în momentul de față parte.
Sunt de amintit aspectele reținute de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului referitoare la capacitatea administrativa a CCSD (A.N.R.P.) în Hotărârea Pilot A. și alții împotriva României:
„222. Curtea notează că în fața multitudinii procedurilor de restituire, autoritățile interne au reacționat adoptând Legea 247/2005, care a stabilit o procedură administrativă de despăgubire comună tuturor bunurilor imobile revendicate.
223. Aceasta unificare, care merge în sensul bun, deoarece instituie proceduri simplificate, ar fi eficientă, dacă autoritățile competente, și mai exact Comisia Centrală, ar fi prevăzut, cu resurse umane și materiale la înălțimea misiunii sale de îndeplinit.
224. Din acest punct de vedere Curtea ia act de următoarele: confruntată încă de la crearea sa cu un volum mare de munca, Comisia Centrală a tratat dosarele aleatoriu. Deși criteriul de examinare a fost modificat, în mai 2010, dintr-un total,de, 68.355 de dosare înregistrate la aceasta comisie, numai 21.260 dintre acestea au o decizie de acordare a unui titlu de despăgubire, fiind plătite despăgubiri în numerar într-un număr de mai puțin de 4.000 de dosare”.
Această situație, observată în mod obiectiv de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, privește întreg procesul de restituire și de acordare a despăgubirilor, problemele subliniate de către aceasta fiind întâlnite tot mai des în practica instituționala a recurentei.
Implementarea recomandărilor puse în vedere de către Curtea Europeană ca urmare a procedurii Hotărârii Pilot pronunțate urmează a se realiza prin noile măsuri legislative propuse, susținute de măsuri urgente privind întărirea capacității instituționale și schimbarea viziunii de ansamblu a procedurii administrative
Noile modificări legislative ce se doresc a fi aplicate, susținute prin măsuri administrative și financiare corelative care să ofere instituțiilor implicate (cazul recurentei) în acest proces resursele umane și financiare corespunzătoare volumului de activitate trebuie să aibă drept rezultat asigurarea finalizării dosarelor într-un „termen rezonabil” așa cum prevede practica Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a se evita apariția de noi cauze pe rolul CEDO, existând riscul unor sancțiuni dispuse de către Comitetul de Miniștri, concomitent cu afectarea, în mod negativ, a imaginii României pe plan european.
În acest sens, prin Decizia nr. 270/03.12.2010 a Primului - Ministru al României a fost constituit Comitetul interministerial privind procesul de reformare a legislației și procedurilor din domeniul restituirii proprietăților, care are ca principală atribuție identificarea soluțiilor optime care să conducă la eficientizarea procesului de restituire a proprietăților și elaborarea unor proiecte de acte normative care să conțină propunerile în domeniu.
În aceste condiții se impune a se constata că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabilii, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3041 din Codul de procedură civilă, precum și pe prevederile Legii nr. 9/1998, H G nr. 286/2004, O G. nr. 94/2004 și H.G. nr. 1277/2007.
Recurenta a solicitat și judecarea cauzei în lipsa sa.
Cauza a fost înregistrată inițial pe rolul ICCJ-SCAF la data de 12.09.2012, iar prin încheierea din 28 februarie 2013, ca urmare a intrării în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă și a Legii nr. 2/ 2013 privind degrevarea instanțelor, cauza a fot scoasă de pe rol și trimisă pe cale administrativă la C.-SCAF, ca instanță devenită competentă pentru soluționarea recursului.
Cauza a fost înregistrată pe rolul C.-Secția a VIII a de C. Administrativ și Fiscal ca recurs sub nr._ la data de 20.03.2013.
În faza procesuală a recursului nu s-au administrat probe noi.
La termenul din 17 iunie 2013, Curtea a pus în discuție incidența dispozițiilor OUG nr.10/2013 privind plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998.
Analizând recursul formulat, prin prisma disp. art. 304 și art. 3041 C.pr.civ. și a motivelor invocate, Curtea retine următoarele:
Obiectul litigiului îl formează pretențiile reclamanților constând în plata compensațiilor bănești stabilite în temeiul Legii nr. 9/1998, actualizate.
Cu privire la primul motiv de recurs, respectiv condiționarea plății despăgubirilor de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, conform prev. art. 5 din HG nr. 286/2004, în drept, Curtea reține prev. art. 1 alin. 1 din Legea nr. 9/1998, republicată, în conformitate cu care cetățenii români, prejudiciați în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, au dreptul la compensațiile stabilite potrivit acestei legi, în măsura în care nu au primit anterior, sau au primit numai parțial, compensații, ori despăgubiri pentru bunurile imobile – construcții și terenuri – pe care le aveau în proprietate în județele Durostor și Caliacra, cedate Bulgariei, precum și pentru recoltele neculese de porumb, bumbac și floarea-soarelui. De aceste prevederi beneficiază, potrivit alineatelor 2 și 3 ale aceluiași articol, și cetățenii români, moștenitori legali ai foștilor proprietari, precum și cetățenii români prejudiciați în urma imigrării facultative sau obligatorii prevăzute la art. III din tratat, din alte județe ale Bulgariei decât județele cedate, mai sus precizate.
De asemenea, sunt avute în vedere disp. art. 2 alin. 1 și art. 4 alin. 1 din Legea nr. 9/1998, republicată, potrivit cărora despăgubirile se acordă celor îndreptățiți, sub forma unor compensații bănești distincte, pentru terenuri, pentru construcții și pentru recoltele de porumb, bumbac și floarea-soarelui, pe baza unor cereri însoțite de acte doveditoare, pe care foștii proprietari, sau moștenitorii acestora le depun la comisia județeană sau a municipiului București pentru aplicarea legii, în termen de 18 luni de la data intrării sale în vigoare, potrivit art. 14, respectiv până la data de 9 noiembrie 1998.
Totodată, potrivit art. 7 alin. 1 - 4 din Legea nr. 9/1998, republicată, Comisiile județene și a municipiului București primesc, verifică și rezolvă cererile de acordare a compensațiilor, pronunțând hotărâri, în termen de cel mult 6 luni de la primirea cererilor, pe care le comunică Comisiei centrale, spre validare, precum și solicitantului, care în situația în care este nemulțumit de hotărârea comisiei, poate face contestație la comisia centrală, în termen de 15 zile de la comunicare, iar aceasta din urmă, în termen de 60 de zile, are obligația să analizeze, să valideze sau să invalideze măsurile stabilite de comisiile teritoriale, admițând sau respingând, după caz, contestațiile ce i-au fost adresate. Hotărârile comisiei centrale sunt supuse controlului judecătoresc, astfel că pot fi atacate, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ a tribunalului.
Ulterior, atribuțiile Comisiei centrale au fost preluate de Departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, constituit în cadrul Cancelariei Primului Ministru, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 361/2005, astfel cum a fost modificată prin Hotărârea de Guvern nr. 240/2006 și Hotărârea de Guvern nr. 1068/2007 s-a înființat, în subordinea Cancelariei Primului Ministru, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, „organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor”, care a preluat atribuțiile Departamentului, în privința soluționării contestațiilor îndreptate împotriva hotărârilor comisiilor teritoriale de aplicare a Legii nr. 9/1998 republicată, analizării și validării/invalidării hotărârilor acelorași comisii, prin care au fost stabilite aspectele patrimoniale și cele civile ale dosarelor de despăgubire.
Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. p din HG nr. 361/2005, astfel cum a fost modificată și completată, printre atribuțiile principale ale pârâtei-intimate A. Națională pentru Restituirea Proprietăților se numără și „p) acordă despăgubirile în numerar beneficiarilor Legii nr. 9/1998, republicată, ai Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și ai Legii nr. 393/2006, din sumele prevăzute în bugetul Ministerului Economiei și Finanțelor în acest scop și repartizate Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților”.
Conform art. 8 alin. 1 din Legea nr. 9/1998, republicată, „Compensațiile acordate cetățenilor români îndreptățiți se suportă din bugetul de stat, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație, iar plățile către persoanele fizice se asigură de către direcțiile generale ale finanțelor publice în raza cărora își au domiciliul beneficiarii”.
A.. 2 al aceluiași articol prevede că „în termen de 60 de zile de la împlinirea a 18 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 9/1998, în funcție de valoarea compensațiilor ce urmează să se acorde, prin hotărâre a Guvernului, se va stabili modalitatea de eșalonare a acordării compensațiilor. În cazul în care compensațiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situația în care se achită în anul următor, direcțiile generale ale finanțelor publice le actualizează în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Institutul Național de S., înaintea plății, față de luna decembrie a anului anterior. Eșalonarea plăților nu poate depăși 2 ani consecutivi”.
În temeiul prevederilor art. 8 alin. 2 teza I din lege, s-a emis HG nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcționarea Comisiei centrale și a comisiilor județene și a municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998, care a statuat, prin art. 5, achitarea eșalonată, către beneficiari, a compensațiilor stabilite prin hotărârea de validare a Comisiei centrale, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Raportat la dispozițiile legale expuse, Curtea apreciază că ceea ce se solicită prin acțiunea de față este, într-adevăr, obligarea paratei la plata compensațiilor ce li se cuvin, respectiv o cotă de 12,5 % pentru fiecare reclamant din totalul compensațiilor stabilite prin decizia nr. 738 /14.05.2008 emisă de ANRP, actualizate în raport de indicele de creștere al prețurilor de consum, începând cu data de 24.04.2001 și până la data plății.
Însă, în condițiile în care legea specială în materie nu-i conferă titlului de creanță emis în temeiul său valoare de titlu executoriu, creditorul său (reclamanții din prezenta cauză) nu are posibilitatea de a apela la executarea silită, ci doar la forța de constrângere a statului pentru a obține un titlu executoriu, prin intermediul instanțelor judecătorești.
În ceea ce privește temeinicia acțiunii reclamanților, Curtea apreciază că în mod corect instanța de fond a statuat că refuzul pârâtei de a efectua plata compensațiilor bănești acordate reclamanților in calitate de beneficiari ai Legii nr. 9 /1998 este unul nejustificat prin raportare la data validării titlului de creanță, data formulării cererii de plată și a prezentei acțiuni, precum și de argumentele invocate de către recurenta pârâtă referitoare la lipsa disponibilităților bănești.
Curtea reține că reclamanții, titulari ai unui drept de creanță, sunt titularii unui bun, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului, de care sunt lipsiți pe o perioadă a cărei durată depinde în mod exclusiv de criteriul referitor la disponibilitățile financiare ale statului.
Având în vedere aceste considerente, se analizează cererea reclamanților din prisma aplicării art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția E.D.O.: „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional (…)”.
În jurisprudența sa, C.E.D.O. a hotărât că deși art. 1 nu prevede în mod expres, din ansamblul reglementării și principiile generale ale dreptului internațional rezultă condiția indemnizării rezonabile a proprietarului în situația privării de bunul său.
În speța de față, reclamanții sunt lipsiți de la momentul stabilirii dreptului și cuantumului despăgubirii ce li se cuvine și până la momentul existenței disponibilităților financiare, în funcție de data depunerii cererii de plată, de bunul lor.
Criteriul referitor la existența disponibilităților financiare este stabilit în considerarea unor rațiuni de interes public, care rezultă din întreg ansamblul reglementării privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor trecute în proprietatea statului B., având în vedere numărul persoanelor care trebuie indemnizate, complexitatea lucrărilor administrative necesare, impactul economic semnificativ.
Însă Curtea constată că termenul stabilit de legiuitor - pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40 % în anul în care se face plata și 60 % în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat – este unul sub condiție ce depinde în întregime de voința celui obligat la plată, echivalând cu o amânare „sine die” (fără termen).
Apreciind că aceste dispoziții încalcă dreptul reclamanților de a fi despăgubiți într-un termen rezonabil pentru lipsirea de bunul lor, Curtea constată că acest motiv de recurs este nefondat.
Nu aceeași este soluția însă în raport de incidența dispozițiilor OUG nr. 10 /2013, aspect invocat din oficiu de instanța de control judiciar la primul termen de judecată.
Astfel, în privința exigibilității creanței, Curtea constată că, în cauză, sunt aplicabile prevederile art. I din O.U.G. nr. 10/2013 pentru plata eșalonată a despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, precum și pentru modificarea și completarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006, act normativ publicat in M. Of. la 28.02.2013, în conformitate cu care:
„Începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, republicată, ale Legii nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul H., ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de P. între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale Legii nr. 393/2006 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea fostului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în urma aplicării Protocolului privitor la câteva insule de pe D. și la un schimb de comune între România și Iugoslavia, încheiat la Belgrad la 24 noiembrie 1923, și a Convenției dintre România și Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, relativă la regimul proprietăților situate în zona de frontieră, semnată la Belgrad la 5 iulie 1924, se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei” (alin. 1).
Relevante sunt de asemenea prev. alin. 2 din același articol potrivit cărora:
„Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014”.
Mai reține de asemenea prezenta instanță că titlurile de plată sunt în sensul legii cele definite la alin. 3, respectiv „Prin titlu de plată se înțelege hotărârea comisiei județene sau a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, și Legii nr. 393/2006, respectiv decizia de plată emisă de către vicepreședintele Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților care coordonează aplicarea Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003 și Legii nr. 393/2006”.
Totodată, în privința modalității de actualizare a creanței, alin. (4) prevede că „Sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe”.
Împrejurarea că parata ar fi emis un refuz nejustificat de plată, anterior introducerii acțiunii, respectiv anterior intrării în vigoare a OUG nr. 10/2013 este lipsită de relevanță sub aspectul incidentei acestui act normativ. Curtea reține că existența unui refuz nejustificat în sensul art. 2 lit. i) al Legii contenciosului administrativ a fost corect determinată de prima instanță, conform considerentelor respectivei hotărâri. Însă, dispozițiile art. I din OUG nr. 10/2013 doar temporizează obligația de plată, prin eșalonarea acesteia, acest aspect ținând de procedura propriu-zisă de plata a despăgubirii.
De altfel, aceasta interpretare a Curții este in concordanță cu practica instanței de contencios european de la Strasbourg care a afirmat expres caracterul ferm și intangibil al drepturilor recunoscute judecătorește (raționamentul fiind aplicabil și celor recunoscute prin actele autorităților administrative), ceea ce implica faptul că este în conformitate cu Convenția europeană o eșalonare a debitului, adică o temporizare a executării titlului, iar nu și neexecutarea, în final, a acestuia.
Instanța constată, așadar, că dispozițiile O.U.G. nr. 10/2013 care stabilesc plata eșalonată a sumelor stabilite prin hotărâri ale comisiilor de aplicare a legilor speciale de reparație începând cu data de 1 ianuarie 2014, sunt aplicabile în cauză, titlul în baza căruia s-a solicitat obligarea la plata fiind Hotărârea nr. 3406 /23.11._ a Comisiei Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9 /1998, astfel cum a fost validată prin Decizia ANRP nr. 624 /03.03.2009, acte care se circumscriu noțiunii de titlu de plată definit la art. I alin. 3 din ordonanță.
Față de prevederile O.U.G. nr. 10/2013, instanța apreciază că, în cauză, obligația de plată a compensațiilor a devenit neexigibilă la data intrării în vigoare a acestui act normativ, respectiv la data de 28.02.2013. Într-adevăr, legea civilă nu retroactivează, însă în cazul O.U.G. nr. 10/2013 aceasta se aplică „și titlurilor de plată emise și neachitate integral” până la data intrării sale în vigoare, cu privire la care amână plata despăgubirilor până la 01.01.2014.
În ceea ce privește incidența art. 6 din CEDO respectiv a art. 1 din Protocolul 1 la aceeași Convenție, instanța are în vedere considerentele Curții Europene a Drepturilor Omului în Decizia de inadmisibilitate din_ cu privire la Cererea nr. 57.265/08 introdusă de D. D. D. și alții împotriva României, în care reclamanții s-au plâns de întârzierile la executarea hotărârilor judecătorești, având ca obiect acordarea de drepturi salariale, ca urmare a eșalonărilor stabilite prin mai multe acte normative. În cauză, Curtea s-a raportat la criza economică și financiară cu care se confrunta România și la faptul că autoritățile naționale se află într-o poziție mai bună pentru a stabili ce înseamnă „utilitate publică” și, în stabilirea proporționalității măsurilor cu scopul urmărit – restabilirea echilibrului bugetar și evitarea înrăutățirii situației sociale – s-a procedat la verificarea faptului dacă tratamentul aplicat reclamanților a făcut posibilă menținerea unui echilibru între interesele aflate în joc. Curtea a reținut că reclamanții aveau drepturi ferme și intangibile în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive și că, deși mecanismul de eșalonare instituit a suferit modificări, autoritățile statului l-au respectat, dând dovadă de diligență în executarea hotărârilor judecătorești menționate. Curtea a concluzionat că plata eșalonată a sumelor datorate reclamanților nu poate fi considerată nerezonabilă.
În cauza D. D. D. și alții împotriva României Curtea europeană reafirmă faptul că măsurile adoptate pentru salvgardarea echilibrului bugetar dintre cheltuielile și veniturile publice pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică.
În cauza de față instanța reține că situația este similară, statului nu i se impută refuzul de executare a creanței, iar prevederile legale adoptate în materie nu elimină efectele titlurilor executorii din care rezultă dreptul la despăgubiri al intimatelor, care se plâng în principal de eșalonarea plății creanței lor. Or, având în vedere considerentele deciziei Curții Europene, instanța apreciază că și în situația de față măsurile luate pentru menținerea echilibrului bugetar pot fi considerate ca urmărind un scop de utilitate publică, astfel că O.U.G. nr. 10 /2013 respectă Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.pr.civ. Curtea urmează să admită recursul, să modifice în parte sentința recurată, în sensul că pârâta va fi obligată la plata în favoarea reclamanților a sumelor stabilite prin Decizia nr. 624 /03.03.2009 în condițiile și în termenele stabilite prin OUG nr. 10 /2013; vor fi menținute prin urmare celelalte dispoziții ale sentinței menționate.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, cu sediul în București, sector 1, Calea Floreasca nr. 202. împotriva sentinței civile nr. 4176 /20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimații-reclamanți B. D., B. V., B. A. și G. F. D., toți cu domiciliul ales în .. 8, ., ., București.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta la plata în favoarea reclamanților a sumelor stabilite prin Decizia nr. 624 /03.03.2009 în condițiile și în termenele stabilite prin OUG nr. 10 /2013.
Păstrează celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 iunie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. V. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Data red. 1.07.2013
2 ex
Red. Jud. AV
Th. ES
sentința civilă nr. 4176 /20.06.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII – a C. în dosarul nr._
judecător fond: N. V.
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 951/2013.... | Cetăţenie. Decizia nr. 4689/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
