Despăgubire. Decizia nr. 5713/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 5713/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-12-2013 în dosarul nr. 4736/2/2012*

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

DOSAR NR._

DECIZIA CIVILĂ NR. 5713

ȘEDINȚA PUBLICĂ DE LA 12.12.2013

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: P. O. D.

JUDECĂTOR: C. C. M.

JUDECĂTOR: G. G.

GREFIER: B. C.

Pe rol soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR (fosta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), împotriva sentinței civile nr. 223/21.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și intimatul reclamant S. T..

La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, a răspuns intimatul reclamant, reprezentat de avocat N. Adriean, cu împuternicire avocațială de reprezentare la fila 31 dosar, lipsind celelalte părți.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței faptul că procedura de citare este legal îndeplinită și că recurenta pârâtă C. Națională pentru Compensarea Imobilelor (fostă C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor) și intimata pârâtă A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu au formulat și depus la dosar un punct de vedere referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 4, 17 alin. 1 lit. a), b) și art. 32-35 din Legea nr. 165/2013, invocată de către intimatul reclamant, mențiuni cu care legal au fost citate conform dispozițiilor instanței de la termenul anterior, după care:

Curtea acordă cuvântul pe cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate de către intimatul reclamant.

Reprezentantul intimatului reclamant, având cuvântul, solicită instanței admiterea cererii de sesizare, așa cum a fost formulată și pentru motivele invocate pe larg în cuprinsul acesteia, precizând că apariția Legii nr. 165/2013 este neconstituțională raportat la articolele menționate în motivarea excepției, încălcând principii constituționale fundamentale.

Curtea acordă cuvântul pe excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată de recurenta pârâtă și pe fondul cererii de recurs.

Reprezentantul intimatului reclamant solicită instanței respingerea excepției prematurității cererii ca neîntemeiată, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul întâmpinării, în combaterea acesteia depunând și note concluzii la dosar.

Cu privire la fondul recursului, se solicită de către reprezentantul intimatului reclamant să se respingă recursul așa cum a fost formulat, să se mențină hotărârea instanței de fond ca fiind legală și temeinică și, în subsidiar, să se mențină hotărârea instanței de fond, în parte, în sensul de a o modifica numai cu privire la actualizarea termenului de soluționare a cererii, raportat la data rămânerii definitive și irevocabile a prezentei hotărâri, pentru motivele detaliate pe larg în cuprinsul întâmpinării și în notele de ședință depuse la dosar la acest termen de judecată.

Curtea, în temeiul art. 150 Cod procedură civilă, declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 223/21.01.2013, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâta A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și a respins acțiunea în contradictoriu cu această autoritate publică pârâtă.

A admis în parte acțiunea formulată de reclamantul S. T. în contradictoriu cu pârâta C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR și a obligat pârâta C. CENTRALĂ PENTRU STABILIREA DESPĂGUBIRILOR să finalizeze procedura administrativă cu emiterea titlului de despăgubire privind Decizia nr. 52/01.03.2011 emisă de Directorul SRI, în termen de 30 de zile de la data expirării termenului de suspendare prevăzut de OUG nr.4/2012 astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 117/2012, respingând în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților este întemeiată, având în vedere următoarele considerente:

Potrivit procedurii administrative reglementată la Titlul VII, capitolul 5 din Legea nr. 247/2005, după analizarea dosarului înaintat de organul competent și efectuarea raportului de evaluare, C. Centrală de Stabilire a Despăgubirilor este structura administrativă care are competența legală să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire – art. 16 alineat 7.

Rezultă că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților este o autoritate administrativă cu competențe distincte în cadrul procedurii administrative reglementată în Titlul VII capitolul 5 din Legea nr. 247/2005 și nu are atribuții în ceea ce privește emiterea actului administrativ pretins de reclamantă.

În concluzie, Curtea a reținut că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este subiect al raportului juridic dedus judecății – obligarea la emiterea deciziei – titlu de despăgubire – prevăzut la art. 16 alineat 7 din Titlul VII, capitolul 5 din Legea nr. 247/2005, astfel că nu poate avea nici calitate procesuală pasivă în această privință.

Pe fondul cauzei, Curtea a reținut din actele dosarului că, in calitate de moștenitor al părinților săi, S. Bernard si S. Ernestina, reclamantul a formulat in baza Legii nr.10/2001 Notificările nr.516/24.07.2001 catre Consiliul Județean Ilfov si nr.517/12.09.2001 catre Serviciul R. de Informații, solicitând restituirea în natura a imobilului compus din teren in suprafața de 10.000 m.p. si construcție, situat in Comuna Voluntari, . nr. 33-35, Jud. Ilfov, imobil care a aparținut autorilor săi si care a fost preluat in mod abuziv de Statul roman, fiind deținut ulterior de către Serviciul R. de Informații (S.R.I.).

Deși inițial, prin Decizia nr. 26/13.10.2003, notificarea adresata S.R.I. a fost soluționata in sensul respingerii solicitării de restituire a imobilului, prin contestarea în instanță a deciziei s-a dispus, prin Sentința civilă nr. 1210/04.07.2008 pronunțata de Tribunalul București Secția a-IV-a Civila, in dosarul nr._/3/2007, admiterea, in parte, a cererii si obligarea paratei S.R.I. la emiterea unei dispoziții de restituire in echivalent pentru imobilul solicitat.

Hotărârea a rămas definitiva prin Decizia nr. 476 A/01.07.2010 pronunțata de Curtea de Apel București - Secția a-IV-a Civila si irevocabila prin Decizia nr. 798/03.02.2011 a Înaltei Curți de Casație si Justiție - Secția Civila si de Proprietate Intelectuala.

Ca urmare a soluționării in mod irevocabil a litigiului. S.R.I. a emis Decizia nr.52/01.03.2011 prin care au fost acordate despăgubiri in echivalent pentru imobilul revendicat, compus din teren în suprafață de 9.500 mp și din construcția inițială edificată pe acest teren, având o suprafață totală la parter de 180,61 mp și mansardă de 46,75 mp, care nu poate fi restituit în natură.

Decizia nr.52/01.03.2011 emisa de S.R.I. prin care au fost acordate despăgubiri in echivalent a fost înaintata Secretariatului Comisiei Centrale, constituindu-se dosarul nr._/CC/2011, înregistrat în data de 10.05.2011 ( fila 32 dosar ).

Apărarea autorității publice pârâte potrivit căreia dosarul reclamantului nu ar fi complet, impunându-se adresarea unui acțiuni instanței de judecată pentru lămurirea dispozitivului sentinței civile nr. 1210/2008, cu referire la valoarea ipotetică a construcției, nu poate fi primită, fiind formulată pro causa, din moment ce evaluarea imobilelor, imposibil de restituit în natură, ce au făcut obiectul notificării, și apoi al Deciziei SRI, urmează a fi făcută de pârâtă cu ocazia parcurgerii etapei evaluării, instanța de judecată menționând în mod expres că este vorba de o evaluare ipotetică în considerarea procedurii prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 și aceasta cu atât mai mult cu cât, adresa pârâtei de completare a dosarului administrativ a fost emisă în data de 30.07.2012, la o lună de la înregistrarea pe rolul instanței a prezentului litigiu ( filele 29-31 dosar ).

În consecință, Curtea a reținut că procedura administrativă a fost declanșată de mai bine de 10 ani ( având în vedere că notificările au fost formulate încă din anul 2001), dosarul privind Decizia nr.52/01.03.2011 a rămas în nelucrare la autoritatea pârâtă ( chiar dacă nu pe tot parcursul acestui interval de timp, la această pârâtă), iar nesoluționarea într-o asemenea durată de timp a cererii de emitere a deciziei titlu de despăgubire reprezintă o încălcare a principiului respectării unui termen rezonabil în acțiunile administrației.

Cu privire la dispozițiile O.U.G. nr. 4/2012, modificată și completată prin Legea nr. 117/2012, instanța a reținut că au caracterul unor norme procedurale în raport cu procedura administrativă reglementă la Titlul VII din Legea nr.247/2005, astfel încât, potrivit dispozițiilor art.725 din Codul de procedură civilă, ele devin pe deplin aplicabile și proceselor în curs de judecată, din momentul intrării lor în vigoare.

În ceea ce privește conformitatea acestor dispoziții legale cu normele constituționale și convenționale, Curtea Constituțională a reținut, prin mai multe decizii (nr.723/2012, nr.760/2012 și nr.802/2012) între altele, următoarele argumente pe care C. și le însușește:

- Guvernul, prin adoptarea ordonanței de urgență criticate, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor constatate, iar măsura luată este mai degrabă una de garantare a dreptului de proprietate asupra bunului dobândit în sensul Convenției, fiind, deci, o aplicare a art.44 alin.(2) din Constituție, în contextul economic actual, caracterizat de restrângeri de natură bugetară și de dificultăți în menținerea echilibrului bugetar;

- De altfel, faptul că până la data de 15 mai 2013 se suspendă emiterea titlurilor de despăgubire/ conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, iar personalul din cadrul A.N.R.P. întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite, relevă atenția pe care legiuitorul delegat o acordă executării întru totul a hotărârilor judecătorești ce cad sub incidența O.U.G. nr.4/2012;

- Soluția legislativă adoptată de legiuitor reprezintă o normă temporară (aplicabilă până la data de 15 mai 2013) care nu aduce atingere înseși substanței dreptului la valorificarea titlurilor de despăgubire, obligația statului urmând a se executa după acest termen, prin aceasta titularul dreptului la despăgubire nefiind nevoit să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, astfel cum susține autorul excepției;

- Măsurile stabilite prin actul normativ criticat sunt în acord cu dispozițiile constituționale referitoare la ocrotirea proprietății, de vreme ce urmăresc un scop legitim – echilibrul bugetar al unui stat aflat în criză economică – și sunt proporționale, având în vedere marja mare de apreciere a statului în domeniul politicilor economice și sociale, precum și echilibrul realizat de către stat prin măsurile respective;

- Faptul că, potrivit ordonanței de urgență criticată, se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, nu reprezintă o durată excesivă a executării unei hotărâri judecătorești, având în vedere atât caracterul sistemic al problemelor apărute în legătură cu executarea titlurilor executorii având ca obiect despăgubiri rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, cât și valoarea titlurilor executorii în această materie, care este foarte mare;

- De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, soluționând cererea nr._/00 și pronunțând decizia de admisibilitate din 17 septembrie 2002 în cauza Vasyl Petrovych Krapyvnytskiy împotriva Ucrainei, a apreciat că un termen de 2 ani și 7 luni de executare a unei hotărâri judecătorești nu este excesiv în condițiile concrete ale cauzei, respectiv lipsa vădită de fonduri a unității militare debitoare;

- O.U.G. nr.4/2012 a fost adoptată în contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza M. A. și alții împotriva României, fiind o măsură temporară care va reglementa, pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor de natură a oferi un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparație.

Într-adevăr, instanța europeană a reținut în motivarea hotărârii-pilot pronunțate în cauza M. A. și alții împotriva României că statului trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din țară și pentru punerea lor în aplicare.

În concluzie, acțiunea formulată a fost apreciată ca întemeiată, însă finalizarea procedurii administrative reglementate la Titlul VII din Legea nr.247/2005 și emiterea titlului de despăgubire este condiționată de termenul stabilit de legiuitor prin norme legale cu privire la care Curtea Constituțională s-a pronunțat că sunt constituționale, așa cum s-a arătat mai sus.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâta C.C.S.D. invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.p.c.

În motivarea cererii de recurs a arătat că în mod greșit a reținut instanța de fond că nu a fost justificată pasivitatea în soluționarea dosarului administrativ al reclamantului.

A invocat etapele procedurii administrative reglementate de Titlul VII al Legii 247/2005 susținând că în speță au fost parcurse primele două etape ale procedurii, constatându-se că dosarul trebuie completat cu înscrisuri a căror lipsă face imposibilă parcurgerea celorlalte etape.

În raport de sentința civilă nr. 1210/04.07.2008 a Tribunalului București – Secția a IV-a Civilă și de Decizia CCSD nr. 1651/13.03.2008, prin adresa nr._/CC/30.07.2012, s-a precizat atât entității notificate, cât și beneficiarului Deciziei 52/2011 emisă de S.R.I., în baza art. 281 ind. 1 Cod procedură Civilă să promoveze o acțiune având ca obiect o cerere de lămurire a dispozitivului sentinței mai sus menționate, în sensul de a se preciza dacă prin această sentință s-a constatat și întinderea dreptului reclamantului la măsuri reparatorii în sumă de 580.000 lei pentru construcție, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză efectuată de Tedor Zoran și totodată, să se precizeze dacă această sumă se va actualiza, precum și modalitatea de actualizare a acesteia.

Totodată, s-a solicitat completarea dosarului de despăgubire nr._/CC cu următoarele documente: acte din care să reiasă valoarea despăgubirilor stabilite pentru imobilul mai sus menționat, preluat de stat în baza Decretului nr. 186/1957; sentința civilă nr. 1210/04.07.2008, precum și decizia civilă nr. 476 A/01.07.2010, în copii conform cu originalul (obținută de la grefa instanței); copia actului de identitate ce aparține domnului S. T..

Recurenta a invocat dispozițiile pct. 17.1 din H.G. 1095/2005, Decizia C.C.S.D. nr. 2815/16.09.2008, menționând că etapa evaluării este suspendată în condițiile O.U.G. nr. 4/2012, suspendare prin care s-a urmărit nu doar amânarea momentului la care se vor emite titlurile de despăgubire, ci și blocarea acestor operațiuni pentru intervalul de timp necesar pentru reformarea legislației în domeniu și pentru găsirea resurselor financiare necesare plății despăgubirilor.

Pentru plata despăgubirilor în numerar, ca urmare a suspendării plății timp de 2 ani prin O.U.G. nr. 62/2010, practica judiciară a statuat cu caracter de principiu că emiterea titlurilor de plată apare ca prematură, până la expirarea acestui termen, astfel că, pentru identitate de rațiune, această soluție poate fi aplicată și în speța de genul celei deduse judecății în prezenta cauză, pentru emiterea titlului de despăgubire ca urmare a adoptării O.U.G. nr. 4/2012.

Pe de altă parte, prin hotărârea pronunțată în cauza pilot M. A. împotriva României s-a recomandat o reformare a legislației în domeniu, atât în privința despăgubirilor acordate efectiv, cât și a mecanismului de acordare a acestora, pentru a ajunge la situația în care legislația internă să reglementeze o despăgubire certă, sigură și posibil a fi plătită. Așa cum rezultă și din nota de fundamentare a O.U.G. nr. 4/2012, în intervalul de timp de 6 luni, interval prelungit prin Legea nr. 117/2012, până la data de 15.05.2013, urmează a fi adoptat un act normativ, ceea ce justifică, încă o dată, oprirea procedurilor de acordare a despăgubirilor, respectiv pentru a avea o imagine de ansamblu a numărului de persoane cărora trebuie să le fie plătite despăgubiri, persoane aflate în aceeași situație, asupra posibilelor resurse existente și a cuantumului acestor despăgubiri posibil a fi achitate în mod real, așa cum recomandă hotărârea C.E.D.O. amintită.

În aceste condiții, recurenta apreciază că nu este posibilă stabilirea îndeplinirii obligației privind emiterea deciziei conținând titlul de despăgubire pentru 6 luni, întrucât, intenția legiuitorului a fost de a opri aceste proceduri până la reformarea legislației în domeniu, astfel că sentința recurată este în discordanță cu această intenție exprimată în O.U.G. nr. 4/2012.

Recurenta susține că în mod greșit instanța de fond a reținut că nu a fost respectat termenul rezonabil de soluționare a dosarului de despăgubire al reclamantului, sens în care a invocat dispozițiile art. 13 alin. 1 din Titlul VII al Legii 247/2005, precizând că fundamentul legal al verificării de către Secretariatul C.C.S.D. a dosarelor ce îi sunt transmise spre soluționare – din punct de vedere al îndeplinirii de către entitățile transmițătoare a cerințelor impuse de legislația restituirii proprietăților preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 – are la bază prevederile art. 16 alin. 2 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin Ordonanța de Urgență nr. 81/2007 potrivit cărora: „Notificările formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (…) se predau pe bază de proces-verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoțite de deciziile/dispozițiile emise de entitățile învestite cu soluționarea notificărilor, a cererilor de retrocedare sau, după caz, ordinelor conducătorilor administrației publice centrale conținând propunerile motivate de acordare a despăgubirilor, după caz, de situația juridică actuală a imobilului obiect al restituirii și de întreaga documentație aferentă acestora, inclusiv orice acte juridice care descriu imobilele construcții demolate depuse de persoana îndreptățită și/sau regăsite în arhivele proprii.

În măsura în care prevederile legale anterior menționate nu sunt respectate, în sensul că entitatea ce a soluționat notificarea persoanei îndreptățite printr-o decizie/dispoziție de propunere privind acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale, nu a depus la dosarul astfel întocmit întreaga documentație, aferentă deciziei/dispoziției emise, documentație care să contribuie la derularea și finalizarea soluționării dosarului prin transmiterea la evaluare și emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, atunci, Secretariatul C.C.S.D. procedează la solicitarea completării acestuia întru respectarea dispozițiilor legale anterior menționate, precum și pentru asigurarea legalității respingerii cererii de restituire în natură cu privire la respectivul dosar.

S-a mai făcut referire la adresa nr._/CC/2012, prin care Primăria Municipiului Bârlad a fost notificată în legătură cu aspectele ce se impun a fi clarificate în calitate de entitate emitentă a Dispoziției nr. 1644/18.05.2009, precum și documentele necesare a fi comunicate de către aceasta Secretariatului C.C.S.D. în vederea completării dosarului cu numărul mai sus menționat. În măsura în care Primăria Municipiului Bârlad va da curs solicitării ce face obiectul adresei anexate întâmpinării, procedând la clarificarea și, pe cale de consecință, la completarea dosarului de despăgubiri, atunci, Secretariatul C.C.S.D. va proceda la parcurgerea în continuare a celorlalte etape aferente procedurii administrative a acordării de despăgubiri în temeiul Titlului VII din Legea nr. 247/2005. Recurenta arată că a depus la dosar adresa prin care au fost întreprinse demersuri în vederea completării dosarului și către Biroul de Executori Judecătorești S. I. M..

Recurenta apreciază că în cauza dedusă judecății nu poate fi vorba de refuzul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor de a emite decizia reprezentând titlul de despăgubire, întrucât dosarul reclamantei nu este complet, urmând ca, ulterior transmiterii actelor solicitate, să se procedeze la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire.

De asemenea, solicită ca instanța să aibă în vedere faptul că nesoluționarea într-un termen rezonabil a dosarelor de despăgubire înaintate Secretariatului C.C.S.D. de Birourile județene pentru aplicarea unitară a Legii nr. 10/2001 din întreaga țară este generată de atitudinea entităților învestite cu soluționarea notificărilor formulate în temeiul legii anterior amintite, care tratează cu superficialitate problemele legate de acordarea despăgubirilor în temeiul Legii nr. 247/2005, în sensul că nu își asumă, cu responsabilitate, justificarea soluțiilor privind acordarea despăgubirilor aferente imobilelor notificate, lăsând în sarcina Comisiei Centrale să găsească modalități prin care să emită decizia conținând titlul de despăgubire, chiar în condițiile nerespectării, în mod evident, de către acestea a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

Au fost depuse la dosar de către C.N.C.I. note de ședință prin care a fost invocată excepția prematurității acțiunii, întrucât la data sesizării instanței, procedura de evaluare și emitere a deciziilor reprezentând titlu de despăgubire era suspendată în temeiul O.U.G. nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea 117/2012.

A invocat dispozițiile art. 4, art. 17 alin. 1 lit. a, b, art. 34 alin. 1, art. 35 alin. 2 din Legea 165/2013 precizând că legiuitorul a stabilit, pe de o parte un termen prohibitiv și absolut de 60 de luni, care împiedică formularea cererii înainte de împlinirea lui, iar, pe de altă parte, un termen imperativ (peremptoriu) și absolut de 6 luni a cărui nerespectare atrage sancțiunea decăderii din dreptul de a mai formula cererea de chemare în judecată.

Cu privire la situația dosarului de despăgubire al reclamantului a precizat că acesta trebuie completat cu mai multe înscrisuri, iar potrivit art. 32 al Legii nr. 165/2013, se instituie un termen de decădere în procedura administrativă, de 90 de zile, în care persoanele care se consideră îndreptățite pot completa cu înscrisuri dosarele depuse la entitățile învestite de lege.

Pe cale de consecință, în situația în care nu vor fi depuse documentele solicitate înăuntrul termenului anterior amintit, Secretariatul Comisiei Naționale va proceda la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii doar în baza documentelor existente în dosar, existând posibilitatea invalidării în tot sau în parte a Deciziei nr. 9/2011 a OMV Petrom S.A.

Cererea de prelungire a termenului se va formula în interiorul termenului de 90 de zile prevăzut de lege și va fi însoțită de dovada demersurilor întreprinse.

Totodată, dosarul trebuie completat cu documente necesare evaluării construcției potrivit art. 21 alin. 6, ulterior publicării normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 165/2013.

În speță, soluționarea dosarului înregistrat sub nr._/CC se va face în concordanță cu dispozițiile noului act normativ, la care s-a făcut referire mai sus.

În aceste condiții, pretențiile reclamantului, astfel cum au fost formulate, nu își mai găsesc justificarea legală în condițiile noului cadru legislativ instituit prin Legea nr. 165/2013, dosarul aferent Dispoziției nr. 52/01.03.2011 urmând a se soluționa cu respectarea procedurilor din noua lege.

Cu privire la obligarea pârâtei să emită decizia reprezentând titlu de despăgubire conform dispozițiilor Titlului VII din Legea nr. 247/2005 se arată faptul că această solicitare nu își mai găsește rațiunea prin prisma noilor reglementări aduse de art. 34 alin. 1 din Legea nr. 165/2013, fiind invocate totodată și dispozițiile art. 17 alin. 1 lit. a, art. 21 alin. 6 din Legea 165/2013.

Intimatul reclamant a formulat întâmpinare la notele de ședință depuse de C.N.C.I., prin care a invocat faptul că excepția prematurității cererii de chemare în judecată a fost tardiv formulată la data de 18.09.2013, caza având prim termen la 19.09.2013 în calea de atac a recursului.

A invocat dispozițiile art. 162 C.p.c. apreciind că excepția formulată are în vedere o nouă reglementare legală, iar pentru soluționarea acesteia este nevoie de o verificare a împrejurărilor de fapt în afara dosarului, astfel încât formularea excepției la această dată nu este admisibilă, apariția unei noi reglementări legale neputând modifica soluționarea căii de atac în raport de reglementarea existentă la data formulării acesteia.

Cu privire la această excepție, intimatul reclamant a arătat că instanța de fond a avut în vedere dispozițiile O.U.G. 4/2012, modificată și completată prin Legea 117/2012, și că practica instanțelor a fost constantă în a se admite astfel de acțiuni care nu au urmărit decât obligarea pârâtei la finalizarea procedurii administrative.

De asemenea, instanța de fond a analizat situația completării dosarului de despăgubire și a motivat înlăturarea acestor susțineri ale C.C.S.D., situația dosarului fiind prezentată de recurentă în mod greșit, superficial și tendențios.

Intimatul reclamant susține că Legea 165/2013 nu este aplicabilă în cauză, întrucât dispozițiile sale nu se pot extinde și la acțiunile prin care se solicită punerea în executare a hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile în acest domeniu, prin care s-a dispus restituirea în natură sau în echivalent.

Această interpretare a dispozițiilor legale rezultă expres din dispozițiile art. 35 alin. 3 din lege, în cauză existând o hotărâre irevocabilă prin care instanțele s-au pronunțat asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și asupra modalității concrete de restituire.

Intimatul reclamant a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4, art. 17 alin. 1 lit. a, b, art. 32, art. 33, art. 34 și art. 35 din Legea 165/2013, apreciind că acestea încalcă articolul 15 alin. 2, art. 16, art. 21, art. 53 din Constituția României, art. 6 ind. 1, art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și articolul 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În motivarea excepției de neconstituționalitate se arată că prevederile art. 4 din Legea nr. 165/2013 încalcă dispozițiile art. 15 alin. 2 din Constituția României întrucât cauzele trebuie să se judece potrivit reglementării aplicabile în momentul introducerii acțiunii, nefiind posibil să se schimbe aceste reguli în timpul litigiului pentru că în acest fel s-ar încălca o . drepturi fundamentale prevăzute de Constituție.

Este adevărat că legiuitorul poate adopta legi noi, dar acestea se vor aplica numai pentru viitor și în niciun caz litigiilor deja începute sau soluționate.

Având în vedere titlul Legii nr. 165/2013 și anume "privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România", dispozițiile art. 4 ar trebui să se aplice diferențiat în raport de stadiul formulării și soluționării cererii de restituire.

Potrivit art. 17 din Legea nr. 165/2013, se înființează CNCI care are ca atribuții principale: "a) validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii;b) dispune emiterea deciziilor de compensare a imobilelor;", ceea ce reprezintă o încălcare a principiului neretroactivității legii și permite anularea de către un organ administrativ a unor drepturi câștigate, care au intrat deja în circuitul civil și care, deci, nu pot fi anulate decât în justiție.

Din formularea art. 4 din lege rezultă însă că acesta se aplică atât cererilor formulate și depuse în termen legal și nesoluționate, dar și cauzelor aflate pe rolul instanțelor de judecată sau al Curții Europene a Drepturilor Omului.

Litigiile aflate pe rolul instanțelor de judecată, cum este și prezentul litigiu, au avut în vedere legea aplicabilă în momentul sesizării, iar faptul că pe parcursul judecății a apărut Legea nr. 165/2013 care reglementează alte termene și condiții decât cele de la momentul formulării și înregistrării cererilor de chemare în judecată, cărora ar urma să li se aplice dispozițiile art. 4 din această lege, răstoarnă principiul fundamental al neretroactivității legii.

Termenele și condițiile prevăzute în Legea nr. 10/2001 rămân câștigate cauzelor soluționate sau aflate pe rolul instanțelor de judecată învestite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, ceea ce constituie un argument esențial în susținerea neretroactivității legii.

Principiul neretroactivității legii este expres prevăzut în art. 6 alin. 1 din Codul civil potrivit căruia legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare, ea neavând putere retroactivă, ea reprezentând o garanție fundamentală a drepturilor constituționale cum ar fi: egalitatea în drepturi, accesul liber la justiție, etc.

Aceste dispoziții din Legea nr. 165/2013 (art. 4, art. 32 - 35) sancționează atitudinea persoanelor care au formulat cereri de chemare în judecată, în considerarea termenelor și condițiilor prevăzute de dispozițiile Legii nr. 10/2001, cu modificările și completările ulterioare și de Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vigoare la momentul sesizării instanțelor, obligându-i să se supună noii reglementări care le anulează drepturile câștigate sub reglementarea anterioară.

Principiul neretroactivității legii este obligatoriu nu numai pentru judecători, ci și pentru legiuitor care este ținut deopotrivă să îl respecte în procesul de legiferare.

Curtea Constituțională a statuat prin Decizia nr. 830/2008 în sensul că atunci când "o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior, dacă s-au realizat înainte de . legii noi, nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii reglementări care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare. "

Dispozițiile Legii nr. 165/2013 - art. 4, art. 17 alin. 1 lit. a, b, art. 32 - 35 _ contravin dispozițiilor art. 16 alin. 1 și 2 din Constituție privind egalitatea în drepturi, potrivit cărora toți cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.

Sub acest aspect, în situația de fată, se creează o evidentă discriminare între persoanele care au primit deja despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 și cei care nu au primit încă, deși li s-a recunoscut acest drept prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile și care, deci, trebuie soluționate în aceleași condiții și termene.

Drepturile persoanelor ale căror cereri nu au fost soluționate până la . noii legi sunt recunoscute și protejate de art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind interzicerea discriminării, potrivit căruia "exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație", precum și de art. 1 al Protocolului la Convenție potrivit căruia exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare.

Dispozițiile Legii nr. 165/2013, art. 32 - 35, contravin și art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi, prin stabilirea unor termene și condiții discriminatorii, fără a exista vreo justificare sau necesitate de natura celor prevăzut în Constituție.

Astfel, Legea nr. 165/2013 cuprinde reglementări prin care sunt stabilite termene: în vederea emiterii deciziilor de admitere sau respingere (12 luni, 24 de luni, 36 de luni), în vederea soluționării dosarelor înregistrate (60 de luni), precum și în vederea atacării în justiție a deciziilor de către persoanele îndreptățite, termene care sunt foarte lungi, astfel încât punerea în aplicare a măsurilor dispuse va fi foarte greu de realizat, aducându-se o restrângere excesivă și nejustificată a drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Pe de altă parte, prin noua reglementare se stabilesc măsuri cu privire la evaluarea imobilelor ce fac obiectul deciziilor, făcându-se "aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi" și se exprimă în puncte, ceea ce însemnă că printr-o lege ordinară (cum este Legea nr._) se modifică și se înlătură un drept de proprietate care este un drept real, recunoscut prin Constituție.

Recurenta-pârâtă CNCI a depus la dosar un punct de vedere scris cu privire la excepția de neconstituționalitate apreciind că nu pot fi reținute criticile intimatului reclamant.

Art. 4 din Legea 165/2013 nu încalcă art. 15 alin. 2 din Constituția României, întrucât textul se aplică exclusiv la data intrării sale în vigoare, sens în care recurenta-pârâtă invocă Decizia Curții Constituționale nr. 330/27.11.2001.

Nu sunt încălcate nici dispozițiile art. 16 și art. 21 din Constituție, prin măsurile stabilite de noul act normativ statul român aplicând același principiu tuturor celor aflați în situații identice și încadrându-se în limitele de apreciere ale impactului economic al măsurilor asupra ansamblului statului, fiind invocată și hotărârea CEDO în cauza Broniowski contra Poloniei.

Reglementarea propusă nu are ca efect privarea de dreptul de proprietate, ci doar stabilește o modalitate prin care statul român garantează realizarea dreptului persoanelor fizice.

Statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, nu neagă existența în întinderea despăgubirilor stabilite prin hotărârile judecătorești pronunțate, măsura criticată fiind mai degrabă una prin care se garantează realizarea dreptului de proprietate în sensul Convenției.

De asemenea, se mai susține că Legea 165/2013 nu prevede o limitare a accesului la justiție a persoanelor îndreptățite până la soluționarea tuturor cererilor de restituire, ci stabilesc în sarcina entităților competente să soluționeze cererile formulate în temeiul legilor ce vizează restituirea proprietăților, termene de soluționare a acestora.

Nu poate fi reținută nici încălcarea articolului 53 din Constituție, existând o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit, un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Măsura legislativă este aplicată în mod nediscriminatoriu și nu aduce atingere substanței dreptului, din moment ce condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție sunt respectate.

S-a făcut referire la dreptul la un proces echitabil, care presupune și dreptul la judecarea cauzelor cu celeritate sau într-un termen rezonabil, conform art. 6 paragraf 1 din Convenție și s-a susținut că termenul impus reprezintă o garanție în ceea ce privește finalizarea într-un termen rezonabil a procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist.

Recurenta pârâtă a mai arătat că prin Legea 165/2013 nu este negată existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri judecătorești irevocabile, nu se refuză punerea lor în executare, ci se stabilește modalitatea de executare, justificată de necesitatea adoptării unui cadru normativ accesibil și previzibil, a unor reguli de procedură clare, simplificate și eficiente, unificate într-un singur act normativ, în vederea finalizării procesului de restituire.

Curtea va sesiza Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4, 17 alin. 1 lit a-b și art. 32-35 din Legea 165/2013, apreciind că excepția este admisibilă, întrucât privește dispoziții dintr-o lege în vigoare care are legătură cu soluționarea cauzei și care nu au fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții.

Susținerea intimatului reclamant că Legea 165/2013 nu îi este aplicabilă nu poate fi reținută, având în vedere dispozițiile art. 4 din acest act normativ care prevăd că dispozițiile prezentei legi se aplică (…) cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (…) la data intrării în vigoare a prezentei legi.

Acest text de lege nu face nicio distincție cu privire la obiectul cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, care intră sub incidența noii legi, astfel că distincția la care face referire intimatul reclamant este lipsită de suport legal, dispozițiile art. 35 alin. 3 din Legea 165/2013 neputând constitui un argument în sensul inaplicabilității în speță a acestui act normativ.

Prin prezenta acțiune, reclamantul solicită obligarea pârâtelor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dosarului nr._/CC/2011, în condițiile Titlului VII din Legea 247/2005 (în vigoare la data sesizării instanței) care reglementează Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fiind vorba despre o cauză în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, care intră în sfera de reglementare a Legii 165/2013.

Curtea apreciază că este neîntemeiată excepția de neconstituționalitate invocată, față de următoarele considerente:

Art. 4 din Legea 165/2013 conform căruia dispozițiile prezentei legi se aplică (…) și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor (…) la data intrării în vigoare a prezentei legi nu încalcă art. 15 alin. 2 din Constituția României, având în vedere că se aplică exclusiv de la data intrării sale în vigoare.

De altfel, Curtea Constituțională s-a pronunțat anterior în sensul că o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior și nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situații juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să reglementeze modul de acțiune în timpul următor intrării în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare (Decizia nr. 330/27.11.2001).

Nu este încălcat nici art. 16 din Constituție, întrucât prin acest act normativ, statul român aplică același principiu tuturor persoanelor aflate în situații identice, prin luarea în considerare a asigurării posibilității de achitare a despăgubirilor în mod real, CEDO recunoscând dreptul suveran al legiuitorului de a aprecia întinderea și amploarea măsurilor pe care le stabilește prin lege.

Referitor la pretinsa încălcare a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamnetale, Curtea reține, pe de o parte, că statul român nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin hotărâri judecătorești, iar, pe de altă parte, că măsura eșalonării despăgubirilor este acceptabilă, la o asemenea măsură făcându-se referire și în hotărârea CEDO în cauza M. A. și alții împotriva României.

Măsurile reglementate prin prevederile legale criticate de intimatul reclamant nu au drept consecință privarea persoanelor îndreptățite de dreptul de proprietate, ci sunt de natură să asigure obținerea despăgubirilor ce li se cuvin, chiar dacă într-o perioadă mai lungă de timp.

Cât privește susținerea că este încălcat art. 21 din Constituție prin instituirea termenelor prevăzute de art. 33 și art. 35 din Legea 165/2013, aceasta nu poate fi reținută, legiuitorul putând institui reguli speciale de procedură, inclusiv prin stabilirea unor termene de sesizare a instanțelor judecătorești, aceste opțiuni ale legiuitorului fiind exprimate în noul act normativ în conformitate cu dispozițiile art. 125 alin. 3 din Constituție care prevăd că legiuitorul stabilește regulile privind procedura de judecată (în mod similar, legiuitorul poate stabili și termenele menționate de art. 33 din Legea 165/2013 referitoare la soluționarea cererilor formulate potrivit Legii 10/2001).

Nici încălcarea articolului 53 din Constituție nu poate fi reținută, prin raportare la termenele stabilite de art. 32 – 35 din Legea 165/2013, care nu au ca efect restrângerea excesivă și nejustificată a drepturilor câștigate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

Prin stabilirea acestor termene nu este negată existența și întinderea drepturilor constatate prin hotărâri irevocabile, ci doar se reglementează modalitatea de executare.

Instanța va califica excepția prematurității cererii de chemare în judecată invocată de recurenta pârâtă CNCI ca și motiv de recurs de ordine publică, pentru următoarele considerente:

Potrivit disp. art. 109 C.pr.civ. „Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanței competente”.

Așadar, pentru sesizarea instanței, dar și pentru ca partea să beneficieze de protecție judiciară, este necesară formularea unei cereri dar și îndeplinirea anumitor condiții apreciate de literatura de specialitate ca și condiții generale de exercitare a acțiunii civile.

Aceste condiții, care sunt aspecte de verificat inclusiv din oficiu de instanță, iar eventuale neregularități ar putea fi invocate de orice parte interesată inclusiv de instanță, oricând, deci și direct în faza procesuală a recursului, apreciate datorită importanței deosebite a acestora ca și motive de ordine publică, sunt afirmarea unui drept (formularea unei pretenții), interesul, capacitatea procesuală și calitatea procesuală.

Cu privire la prima condiție amintită, instanța arată că dreptul pretins trebuie să îndeplinească anumite cerințe, respectiv să fie recunoscut și ocrotit de lege, să fie exercitat în limitele sale externe și interne, să fie exercitat cu bună credință și să fie actual.

Cu referire la această din urmă cerință, dacă se constată că dreptul subiectiv pretins nu este actual (existând un termen suspensiv încă neîmplinit ori o condiție suspensivă încă nerealizată), se impune invocarea și admiterea excepției de prematuritate a cererii, excepție de fond, absolută și peremptorie.

Chestiunea privind afirmarea unui drept actual (iar în raport de aceasta invocarea excepției prematurității), tocmai întrucât este vorba de o condiție generală pentru formularea unei cereri de chemare în judecată, constituie un aspect de interes public.

Curtea apreciază așadar, că norma juridică în discuție nu ocrotește un interes privat, astfel că problema de drept nu este de ordine privată, astfel că excepția prematurității poate fi invocată și direct în recurs, iar nu numai de pârât, dar și de instanță din oficiu.

De asemenea, că respectivul incident este motiv de recurs, rezultă din faptul că este invocat de către recurentă și nu vizează calea de atac promovată, ci cererea introductivă de instanță, intenția reală a autorului excepției fiind de admitere a recursului și, modificând sau casând sentința recurată, admiterea excepției și respingerea acțiunii ca prematur formulată.

Curtea va califica pentru aceste motive excepția prematurității invocată de recurentă ca și motiv de recurs de ordine publică.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor art. 304 ind. 1 C.p.c., Curtea apreciază că recursul este fondat, exceptând motivul referitor la prematuritatea cererii de chemare în judecată, având în vedere următoarele.

Acest motiv de recurs nu poate fi reținut, întrucât dreptul subiectiv pretins de intimatul reclamant la data sesizării instanței, 12.06.2012, este un drept actual, acesta sesizând instanța prin demersul judiciar cu un refuz nejustificat de soluționare a cererii și invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 247/2005, astfel că dreptul pretins nu este afectat de vreun termen suspensiv sau de vreo condiție suspensivă.

Analizând motivele invocate în susținerea excepției, respectiv incidența dispozițiilor OUG nr. 4/2012 și respectiv ale Legii nr. 165/2013, Curtea constată în primul rând că este de la sine înțeles că cererea de chemare în judecată nu poate fi prematură în raport de intervenția unor evenimente legislative ulterioare.

Totodată, față de obiectul și cauza cererii de chemare în judecată, Curtea apreciază că dreptul pretins este actual, întrucât trebuie să analizeze și să stabilească dacă este vorba sau nu de un refuz nejustificat al unei instituții publice de soluționare a pretențiilor reclamanților. Așadar, eventuala aplicare a menționatelor acte normative și efectele în concret ale acestora, respectiv de suspendare a executării obligației corelative dreptului reclamanților, trebuie avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei.

Pe fondul cauzei se reține că reclamantul a solicitat obligarea pârâtelor să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire aferent dosarului nr._/CC/2011, invocând în drept dispozițiile Legii 554/2004 și dispozițiile Legii 247/2005.

Deși acesta este cadrul legislativ în vigoare la data sesizării instanței, la soluționarea pe fond a cauzei reținându-se incidența acestuia, Curtea apreciază că la acest moment nu mai subzistă temeiurile legale invocate de parte și reținute de instanța de fond.

Potrivit disp. art. 4 din Legea nr. 165/2013:

„Dispozițiile prezentei legi se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la entitățile învestite de lege, nesoluționate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, precum și cauzelor aflate pe rolul Curții Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunțată în Cauza M. A. și alții împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

Prin urmare, acest act normativ este pe deplin aplicabil și în speța de față, iar, prin voința legiuitorului, pârâta nu mai poate pune în executare obligația trasată în sarcina sa întrucât nu mai există cadrul legal și factual pentru a proceda la desemnarea unui evaluator, iar mai apoi la emiterea titlului de despăgubire.

Etapele de parcurs conform Legii nr. 247/2005 nu mai subzistă în noua reglementare, tot astfel nici procedura evaluării imobilului de către un evaluator căruia pârâta îi trimite dosarul și respectiv emiterea unei decizii reprezentând titlu de despăgubire.

Potrivit disp. art. 21 din Legea nr. 165/2013:

„(1) În vederea acordării de măsuri compensatorii pentru imobilele care nu pot fi restituite în natură, entitățile învestite de lege transmit Secretariatului Comisiei Naționale deciziile care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii, întreaga documentație care a stat la baza emiterii acestora și documentele care atestă situația juridică a imobilului obiect al restituirii la momentul emiterii deciziei, inclusiv orice înscrisuri cu privire la construcții demolate.

(2) Deciziile entităților învestite de lege vor fi însoțite de înscrisuri care atestă imposibilitatea atribuirii în compensare totală sau parțială a unor alte imobile/bunuri/servicii disponibile deținute de entitatea învestită de lege.

(3) Dispozițiile autorităților administrației publice locale emise potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se transmit Secretariatului Comisiei Naționale după exercitarea controlului de legalitate de către prefect. Dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, rămân aplicabile.

(4) Comisiile județene de fond funciar și C. de Fond Funciar a Municipiului București pot propune Comisiei Naționale soluționarea cererilor de retrocedare prin acordare de măsuri compensatorii potrivit prezentei legi numai după epuizarea suprafețelor de teren agricol afectate restituirii în natură, identificate la nivel local.

(5) Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante.

(6) Evaluarea imobilului ce face obiectul deciziei se face prin aplicarea grilei notariale valabile la data intrării în vigoare a prezentei legi de către Secretariatul Comisiei Naționale și se exprimă în puncte. Un punct are valoarea de un leu.

(7) Numărul de puncte se stabilește după scăderea valorii actualizate a despăgubirilor încasate pentru imobilul evaluat conform alin. (6).

(8) Ulterior verificării și evaluării, la propunerea Secretariatului Comisiei Naționale, C. Națională validează sau invalidează decizia entității învestite de lege și, după caz, aprobă punctajul stabilit potrivit alin. (7).

(9) În cazul validării deciziei entității învestite de lege, C. Națională emite decizia de compensare prin puncte a imobilului preluat în mod abuziv”.

De asemenea, potrivit disp. art. 17 alin. 1 lit. a din același act normativ:

„În vederea finalizării procesului de restituire în natură sau, după caz, în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, se constituie C. Națională pentru Compensarea Imobilelor, denumită în continuare C. Națională, care funcționează în subordinea Cancelariei Primului - Ministru și are, în principal, următoarele atribuții: validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entitățile învestite de lege care conțin propunerea de acordare de măsuri compensatorii”.

Se observă, deci, un ansamblu de obligații în sarcina recurentei pârâte în vederea punerii în executare a dispozițiilor legale, dar și în vederea soluționării pretențiilor reclamanților, care nu au fost avute în vedere la soluționarea pe fond a cauzei, dar de care nu se poate face abstracție cu ocazia soluționării prezentului recurs.

Totodată, edificator din perspectiva termenului fixat de prima instanță în vederea executării obligațiilor trasate în sarcina pârâtei, în lipsa oricărei specificații, în termen de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a sentinței (art. 24 alin. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004), Curtea constată prevederile art. 34 alin. 1 din Legea nr. 165/2013 prin care se prevede obligația Comisiei Naționale de soluționare a dosarelor de despăgubire înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale într-un termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a noii legi.

Astfel, conform prevederilor legale invocate: „Dosarele înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor vor fi soluționate în termen de 60 de luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, cu excepția dosarelor de fond funciar, care vor fi soluționate în termen de 36 de luni”.

În raport de aceste aspecte, reținând așadar că prin voința legiuitorului nu mai subzistă cadrul legal necesar executării obligațiilor fixate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 247/2005, se impune admiterea recursului și modificarea în tot a sentinței recurate în sensul respingerii acțiunii reclamanților ca fiind neîntemeiată.

Nu ar putea fi pronunțată o soluție de admitere în parte a cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtei la soluționarea dosarului reclamantului, cu respectarea procedurilor prevăzute de Legea nr. 165/2013, pe de o parte, întrucât nu a fost formulată o astfel de cerere de către reclamant, soluția contravenind principiului disponibilității, iar pe de altă parte, procedând astfel, instanța de recurs ar schimba obiectul și cauza cererii deduse judecății.

Curtea reține, de asemenea, că la data sesizării instanței de fond era în vigoare OUG nr. 4/2012 privind unele măsuri temporare în vederea consolidării cadrului normativ necesar aplicării unor dispoziții din titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

Actul normativ menționat a fost publicat în Monitorul Oficial la data de 15.03.2012, iar conform art. 12 alin. 2 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative „Ordonanțele de urgență ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiția depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară”.

Potrivit articolului unic din ordonanța invocată:

„(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, pe o perioadă de 6 luni, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

(2) În perioada prevăzută la alin. (1), personalul din cadrul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților întocmește și ține la zi evidența dosarelor de despăgubire, înregistrate în mod legal la aceasta, înregistrează noi dosare de despăgubiri, analizează documentația existentă în aceste dosare în vederea soluționării legale a cererilor de despăgubire și ia măsurile necesare în scopul inventarierii și arhivării dosarelor de despăgubire depuse de către persoanele îndreptățite”.

Nu mai poate fi obligată recurenta pârâtă la executarea unei astfel de obligații (prevăzută de Legea nr. 247/2005) în raport de rațiunile avute în vedere la emiterea actului de suspendare, respectiv:

„În contextul implementării hotărârii-pilot pronunțate de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza M. A. și alții împotriva României,

având în vedere urgența și necesitatea adoptării unor măsuri care să permită concretizarea dreptului privind acordarea despăgubirilor, rezultate din aplicarea legilor privind restituirea proprietăților, astfel încât persoanele îndreptățite să poată beneficia de acordarea unor despăgubiri certe, previzibile și predictibile, în conformitate cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului,

având în vedere faptul că în acest moment nu mai există un mecanism instituțional și legal prin care să se concretizeze dreptul persoanelor îndreptățite la acordarea despăgubirilor și prin urmare se impune acordarea unui interval de timp în vederea identificării de către statul român a unor soluții financiare privind continuarea procesului de acordare a despăgubirilor,

întrucât Fondul Proprietatea, creat pentru despăgubirea foștilor proprietari, a înregistrat, potrivit ultimelor date statistice, o scădere accelerată a participației statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice, în urma conversiei în acțiuni a titlurilor de despăgubire emise de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor,

întrucât, din cauza obligativității parcurgerii tuturor etapelor procesului de elaborare legislativă, momentul epuizării Fondului Proprietatea nu poate fi corelat cu momentul adoptării actului normativ privind implementarea hotărârii-pilot, care va reglementa, pe lângă măsurile privind reformarea legislației în domeniu, și modul în care va continua procesul de acordare a despăgubirilor,

având în vedere faptul că, ulterior momentului epuizării Fondului Proprietatea, prin emiterea de titluri de despăgubire de către C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în lipsa unei participații a statului la Fondul Proprietatea, nu mai pot fi parcurse toate etapele procesului de acordare a despăgubirilor reglementate de către titlul VII din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, în sensul că persoanele îndreptățite se află în imposibilitatea exercitării după această dată a dreptului de opțiune privind dreptul la despăgubire sub formă de acțiuni la Fondul Proprietatea,

având în vedere dispozițiile art. 138 alin. (5) din Constituția României, republicată, care prevăd faptul că "nicio cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanțare",

ținând seama de faptul că nepromovarea prezentei ordonanțe de urgență ar avea drept consecință imposibilitatea menținerii echilibrului bugetar și în mod implicit nerespectarea angajamentelor interne și internaționale asumate de Guvernul României, inclusiv în ceea ce privește nivelul deficitului bugetar,

în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență și extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată”.

De altfel, în raport de aceste rațiuni au fost legal suspendate obligațiile Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor și adoptată Legea nr. 165/2013, care trebuie implementată.

Dar Curtea are în vedere, deopotrivă, dispozițiile OUG nr. 4/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 117/2012, respectiv:

„ARTICOL UNIC

(1) La data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se suspendă, până la data de 15 mai 2013, emiterea titlurilor de despăgubire, a titlurilor de conversie, precum și procedurile privind evaluarea imobilelor pentru care se acordă despăgubiri, prevăzute de titlul VII "Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv" din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare.

Față de aceste acte normative, Curtea apreciază că în prezent, la data soluționării în mod irevocabil a cauzei, refuzul pârâtei de soluționare a cererii reclamantului este unul justificat, nefiind întrunite așadar condițiile prevăzute de art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004.

Față de aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. 1 și 3 C.p.c., Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va respinge ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu pârâta C.N.C.I., menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a disp. art. 4, art. 17 alin. 1 lit. a) și b), art. 32-35 din Legea nr. 165/2013.

Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă C. NAȚIONALĂ PENTRU COMPENSAREA IMOBILELOR (fosta C. Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor), împotriva sentinței civile nr. 223/21.01.2013, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR și intimatul reclamant S. T..

Modifică în parte sentința în sensul că, respinge ca neîntemeiată acțiunea în contradictoriu cu pârâta CNCI.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12.12.2013.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

P. O. C. C. G. G.

D. M.

GREFIER

B. C.

Red. Jud. CCM

Tehnored. R.O.2 ex./2014

C.A.B. – Secția a VIII-a

Judecător fond: C. R. M.

← Anulare act administrativ. Sentința nr. 3658/2013. Curtea de...		Litigiu privind regimul străinilor. Sentința nr. 2781/2013.... →

Despăgubire. Decizia nr. 5713/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Despăgubire. Decizia nr. 5713/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI