Litigiu cu Curtea de Conturi. Legea Nr.94/1992. Decizia nr. 3978/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3978/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-10-2013 în dosarul nr. 9411/2/2011*
Dosar nr._
ROMÂNIA
C. DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3978
Ședința publică din data de 07 octombrie 2013
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea recursurilor formulate de recurentul-reclamant C. J. TELEORMAN-PRIN PRESEDINTELE L. N. D. împotriva sentinței civile nr. 1214/12.12.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurentele-pârâte C. DE C. A ROMANIEI-DEPARTAMENTUL DE COORDONARE A VERIFICARII BUGETELOR UNITATII ADMINISTRATIV TERITORIALE și C. DE C. TELEORMAN, având ca obiect litigii C. de C..
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 30 septembrie 2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când C., având nevoie de timp pentru a delibera, față de dispozițiile art. 260 alin. 1 C.pr.civ., a amânat pronunțarea pentru data de astăzi 07 octombrie 2013, când în aceeași compunere a pronunțat următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1214/12.12.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman - SCMASCAF în dosarul nr._ a fost respinsă excepția lipsei de obiect a contestației ca nefondată, a fost admisă în parte contestația formulată de reclamantul C. Județean Teleorman în contradictoriu pârâții C. de C. a României și C. de C. Teleorman, s-a constatat că măsurile din decizia nr. 39/2011 a Camerei de C. Teleorman privind creanțele bugetului consiliului județean și măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora vizând perioada 2008-2010 își încetează de drept efectele urmare intrării în vigoare a Legii nr. 84/2012, contestația împotriva deciziei nr. 39/2011 a Camerei de C. Teleorman și încheierii nr. VI.370/12.10.2010 pronunțată de C. de C. a României privind măsurile susmenționate vizând perioada ianuarie 2011 - iunie 2011 și măsurile de la pct. 1 din decizia nr. 39/2011 fiind respinsă ca nefondată.
În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii, că Legea nr. 84/2012 vizează exonerarea de la plată pentru sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite până la . Legii nr. 284/2010 - 01 ianuarie 2011, perioada auditată excedând acestei perioade, iar încheierea nr.131/20.07.2012 a Curții de C. a României privește o altă decizie a Camerei de C. Teleorman, respectiv decizia nr. 26/18.05.2012 și nu decizia contestată în prezenta cauza.
Pe fond, s-a reținut că susținerile privind neîndeplinirea unor condiții de formă ale deciziei nr. 39/9.08.2011 sunt neîntemeiate întrucât din partea dispozitivă a acesteia rezultă în mod neîndoielnic că prejudiciul privește perioada iunie 2008 (nu iulie) – iunie 2011, iar data înregistrării de audit este 18.07.2011, nu 13.07.2011.
Pe de altă parte, decizia în discuție are două dispozitive distincte, însă nu există nicio prevedere legală care să sancționeze cu nulitatea un asemenea act astfel că aceste deficiențe se subsumează rigorii, nu legalității structurării deciziei.
În condițiile în care pentru drepturile de natură salarială acordate de reclamant în perioada iunie 2008- decembrie 2010 devin aplicabile prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 84/2012, instanța nu a mai analizat critica privind extinderea auditului financiar la anul 2009.
Tribunalul a reținut că potrivit prevederilor art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare, însă prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale. Așadar, părțile semnatare ale contractului colectiv de muncă nu pot negocia drepturi suplimentare, peste cele reglementate de lege.
Dispozițiile cu caracter imperativ nu pot fi înfrânte prin acordul angajatorului, cu atât mai mult cu cât, respectarea disciplinei bugetare reprezintă un interes general subsumat noțiunii de ordine publică, iar pe de altă parte, posibilitatea adăugării la lege este exclusă.
Raportat la prevederile art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996 s-a reținut că doar contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților.
Cu privire la sumele plătite personalului angajat în cursul anului 2009, având o natură socială, destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă, sănătății și securității în muncă s-a arătat că potrivit art. 41 alin. 2 din Constituție salariații au dreptul la măsuri de protecție socială care privesc securitatea și sănătatea acestora, sens în care dispun și prevederile art.7 alin.1 lit.a din Legea nr.319/2006 a securității și sănătății în muncă, însă nu la acordarea unor sume de bani.
Celelalte drepturi speciale acordate, ajutoare de pensionare nu sunt cuprinse în legile speciale ce reglementează salarizarea, drepturile și obligațiile personalului din administrația publică locală, respectiv OG 6/2007, în vigoare la data achitării acestora.
Cheltuielile pentru ținută decentă sunt reglementate de art.32 din Legea nr.188/1999 republicată, însă de acest drept pot beneficia numai angajații obligați să poarte uniformă în timpul serviciului, nefiind cazul membrilor de sindicat în cauză, iar cheltuielile pentru hrană se acordă potrivit art.1 din Legea nr.142/1998 numai sub forma tichetelor de masă, și nu, a unor sume de bani.
În raport de cele expuse, s-a constatat că reclamanților li s-a acordat o . drepturi salariale ce exced reglementării legale în materie, în baza acordului și contractului colectiv de muncă, care au recunoscut aceste drepturi în pofida interdicției legale enunțate de art.12 al.1 din Legea nr. 130/1996.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta C. de C. a României prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței recurate în sensul respingerii în totalitate a cererii de anulare a Încheierii nr. VI/370/12.10.2010 și a deciziei nr. 39/09.08.2011.
În motivare, s-a arătat că sentința recurată este netemeinică și nelegală, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., întrucât raționamentul instanței de fond, în sensul că măsurile din Decizia nr.39/2012 a Camerei de C. Teleorman vizând perioada 2008-2010 își încetează de drept efectele urmare intrării în vigoare a Legii nr. 84/2012, este eronat în condițiile în care legalitatea actului administrativ se apreciază prin prisma prevederilor legale în vigoare la momentul emiterii sale.
Mai mult, s-a arătat că trebuie respectat principiul neretroactivității legii civile în timp, astfel încât apariția Legii nr.84/2012 nu poate avea ca efect anularea actelor administrative emise de C. de C. anterior apariției acesteia, ci acest act normativ poate fi avut în vedere cel mult în faza de executare a măsurilor dispuse de C. de C..
De asemenea, recurenta-pârâtă a menționat că nu intră sub incidența Legii nr. 84/2012 veniturile de natură salariată acordate personalului bugetar până la data de 01.01.2011 prin alte categorii de acte juridice decât cele expres prevăzute de lege, nici cele stabilite prin aceleași categorii de acte juridice enumerate de acest act normativ după data de 01.01.2011, care eludează cadrul legal aplicabil salarizării personalului bugetar.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 299, art. 304, art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Legea nr. 84/2012.
De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și reclamantul C. Județean Teleorman, solicitând admiterea recursul, modificarea în parte a sentinței civile atacate, iar pe fond admiterea celui de-al doilea capăt de cerere.
În motivare, s-a arătat că, prin sentința recurată s-a dispus în mod nelegal respingerea contestației pentru perioada ianuarie 2011-iunie 2011, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.pr.civ. întrucât au fost aplicate greșit prevederile art. 1 din Legea nr. 84/2012.
Astfel, s-a arătat că exonerarea de la plată se aplică pentru veniturile de natură salarială stabilite până la . Legii nr. 284/2010, iar nu pentru cele plătite până la . Legii nr. 284/2010, cum în mod eronat a reținut instanța de fond.
De asemenea, s-a arătat că drepturile de natură salarială au fost plătite în baza unui contract/acord colectiv de muncă încheiat în anul 2009, de unde reiese că drepturile respective au fost stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010.
În consecință, fiind vorba despre drepturi stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, este evident că ar fi trebuit constată încetarea de drept a efectelor Deciziei nr. 39/2011 a Camerei de C. Teleorman și cu privire la perioada ianuarie-iunie 2011.
Recurentul-reclamant a arătat că încheierea nr. VI/370/12.10.2010 pronunțată de C. de C. a României - Departamentul de coordonare a verificării bugetelor unităților administrativ-teritoriale este netemeinică și nelegală întrucât soluția este insuficient motivată, nu răspunde tuturor capetelor din contestație și ignoră aspecte care ar putea conduce la nulitatea deciziei contestate.
Echipa de audit a extins misiunea pentru perioada iulie 2008-iunie 2011, în mod abuziv și fără respectarea prevederilor pct. 107-109 din Regulament, în sensul că așa-zisele deficiențe, care proveneau din exercițiile financiare anterioare perioadei verificate, au fost constatate și consemnate în raportul de audit întocmit de o altă echipă de auditori externi din cadrul Camerei de C. Teleorman în baza căruia a fost emisă decizia nr. 37/06.08.2010.
Mai mult, chiar Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, face vorbire, în Anexa 1 cap. I pct. B, și de „alte drepturi care nu sunt de natură salarială. stabilite în condițiile legii”.
Așadar, se prevede în mod expres că nu se pot negocia doar clauzele referitoare la drepturi a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin acte normative, textele vizate neinterzicând acordarea unor altor drepturi.
În drept, au fost invocate prevederile Codului de procedură civilă; Legii nr. 554/2004; Legii nr. 188/1999 și Legii nr. 62/2011.
Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. de C. a României, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
În recurs a fost încuviințată și administrată pentru recurentul-reclamant proba cu înscrisuri noi.
Analizând probele administrate în cauză, motivele de recurs și dispozițiile legale aplicabile în materie, C. constată că recursul declarat de recurentul-reclamant C. Județean Teleorman este nefondat, iar recursul formulat de recurenta-pârâtă C. de C. a României este întemeiat, urmând a fi admis, sentința recurată modificată în parte în sensul că se va respinge în tot acțiunile reunite, pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește recursul declarat de recurentul-reclamant C. Județean Teleorman, C. reține în primul rând că acesta vizează doar perioada ianuarie – iunie 2011, astfel cum rezultă expres din mențiunile formulate de acesta în cuprinsul cererii de recurs.
Astfel, C. constată că recurentul-reclamant a invocat interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor Legii nr. 84/2012, susținându-se în acest sens că acest act normativ ar fi aplicabil și pentru drepturile de natură salarială stabilite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010 și plătite ulterior acestui moment, iar pe cale de consecință și pentru cele plătite în perioada ianuarie – iunie 2011.
C. reține că potrivit art. 1 din Legea nr. 84/2012 „ Prezenta lege se aplică personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului ale cărui venituri de natură salarială au fost stabilite până la . Legii-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare, în baza: a) contractelor sau acordurilor colective de muncă încheiate, înregistrate la Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale sau, după caz, la inspectoratele teritoriale de muncă și necontestate la instanțele judecătorești competente; b) hotărârilor consiliilor locale și județene; c) contractelor de muncă/convențiilor civile încheiate în cadrul proiectelor finanțate din fonduri europene, conform Ghidului de finanțare, în care Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului sau unitățile și instituțiile aflate în subordine/coordonare au calitatea de beneficiar/partener.”
C. constată că, din cuprinsul acestor prevederi, rezultă că sunt exonerate de la plată sumele reprezentând venituri de natură salarială stabilite și plătite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 284/2010, respectiv ianuarie 2011, în condițiile în care ulterior acestui moment drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului nu puteau cuprinde, în mod exclusiv, decât pe cele prevăzute în Legea nr. 284/2010, astfel cum rezultă fără putință de tăgadă din cuprinsul art. 1 alin. 2 din această lege (art. 1 din Legea nr. 284/2010: „(1) Prezenta lege are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului. (2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt și rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege.).
Este adevărat că drepturile de natură salariale evidențiate în actele administrative contestate, cu privire la care s-a dispus recuperarea, au fost stabilite anterior apariției Legii nr. 284/2010, însă această împrejurare nu este de natură a determina concluzia că inclusiv sumele plătite cu acest titlu ulterior lunii ianuarie 2011 ar fi exonerate de la plată, în condițiile în care după acest moment drepturile de natură salarială ale personalului bugetar al recurentului-reclamant nu puteau cuprinde decât pe cele stabilite de Legea nr. 284/2010, între care nu se regăsesc și sume acordate pentru ținută, hrană și ajutoare de pensionare.
Prin urmare, C. constată că interpretarea dată de recurentul-reclamant prevederilor Legii nr. 84/2012 este eronată întrucât ar determina concluzia că, ulterior intrării în vigoare a legii privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, s-ar putea acordat, pentru anumite categorii de personal plătit din fonduri publice, din anumite instituții sau autorități publice, să fie stabilite și alte drepturi de natură salarială, ceea ce ar excede în mod evident și nelegal prevederilor Legii nr. 284/2010.
În plus, C. constată că problema aplicabilității sau neaplicabilității prevederilor Legii nr. 84/2012 cu privire la drepturi achitate de recurentul-reclamant personalului plătit din fonduri publice în perioada ianuarie – iunie 2011 vizează o fază ulterioară emiterii actelor contestate, respectiv etapa executării, nefiind de natură să influențeze legalitatea și/sau temeinicia acestor acte administrative.
Și critica vizând lipsa unui criteriu în baza căruia instanța de fond a decis împărțirea perioadelor supuse aplicării sau neaplicării Legii nr. 284/2010 în iunie 2008 – decembrie 2010, respectiv ianuarie – iunie 2011 este nefondat. Logica instanței de fond în stabilirea acestor perioade este evidentă și transpare din chiar prevederile Legii nr. 84/2012, astfel încât s-a apreciat în mod corect că nu este necesară vreo explicație suplimentară. Astfel, în condițiile în care Legea nr. 284/2010 a intrat în vigoare în ianuarie 2011, iar Legea nr. 84/2012 face referire la veniturile de natură salarială stabilite până la . Legii-cadru nr. 284/2010, rezultă că distincția pe care instanța de fond a făcut-o cu privire la perioadele iunie 2008 – decembrie 2010, respectiv ianuarie – iunie 2011 excede oricărei suspiciuni de hazard, fiind fundamentată pe relaționarea logică a celor două acte normative indicate.
În egală măsură, C. constată că este nefondată și critica formulată de recurentul-reclamant în sensul că prin încheierea nr. VI/370/12.10.2011 nu s-ar fi răspuns tuturor capetelor din contestație, împrejurare ce ar atrage nelegalitatea și netemeinicia acestea, observând în acest sens că în cuprinsul încheierii au fost expuse argumentele pentru care motivele invocate în cuprinsul contestației au fost apreciate ca neîntemeiate.
În ceea ce privește extinderea misiunii de verificare pentru perioada iulie 2008 – iunie 2011, C. reține că potrivit art. 109 din Regulamentul privind organizarea și desfășurarea activităților specifice Curții de C., precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități „Prin excepție de la prevederile pct. 108, în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, fără a mai fi necesară obținerea avizului șefului departamentului coordonator al acțiunii, dacă pe parcursul acțiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la: a) nestabilirea, neevidențierea și neîncasarea la termen a drepturilor de creanță cuvenite entităților și bugetelor publice (clienți, dividende, impozite, taxe, contribuții, etc,); încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.”
În condițiile în care acordarea drepturilor de natură salarială cu privire la care s-a stabilit obligația de recuperare a avut caracter de continuitate, rezultă că sunt îndeplinite condițiile situațiile premisă pentru aplicarea art. 109 din Regulament, astfel încât C. apreciază că în mod corect auditorii publici externi au extins verificările și la perioada anterioară acțiunii de audit financiar.
Referitor la acordarea sumelor stabilite prin contracte sau acorduri colective de muncă, C. reține că potrivit art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996 „(1) Contracte colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor bugetare. Prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.”, iar art. art. 7 alin. 2 Legea nr. 130/1996 prevede că „Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților.” Pe de altă parte, art. 157 alin. 2 C. muncii dispune că sistemul de salarizare pentru angajații bugetari se stabilește prin lege.
C. observă astfel că prin contractele colective de muncă încheiate la nivelul autorităților și instituțiilor publice nu se pot negocia drepturile salariale ale personalului acestora, această interpretare fiind dată și prin Deciziei nr. 838/2009 a Curții Constituționale, care statuează asupra competenței exclusive a legiuitorului de a stabili drepturile salariale cuvenite personalului bugetar, inclusiv sporurile și adaosurile, prin lege sau prin acte normative cu forță juridică similară legii, respectiv ordonanțe ale Guvernului, simple sau de urgență.
În acest context, C. subliniază că drepturile salariale ale personalului bugetar pot să fie stabilite prin lege, iar nu prin contractul colectiv de muncă, ca urmare a negocierilor, având în vedere statutul profesional al acestora și, în special, sursa de finanțare a acestor venituri, respectiv bugetul public național.
De asemenea, C. reține că, în ceea ce privește funcționarii publici, art. 72 din Legea nr. 188/1999 dispune că „(1) Autoritățile și instituțiile publice pot încheia anual, în condițiile legii, acorduri cu sindicatele reprezentative ale funcționarilor publici sau cu reprezentanții funcționarilor publici, care să cuprindă numai măsuri referitoare la: a) constituirea și folosirea fondurilor destinate îmbunătățirii condițiilor la locul de muncă; b) sănătatea și securitatea în muncă; c) programul zilnic de lucru; d) perfecționarea profesională; e) alte măsuri decât cele prevăzute de lege, referitoare la protecția celor aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale. (2) În cazul în care sindicatul nu este reprezentativ sau funcționarii publici nu sunt organizați în sindicat, acordul se încheie cu reprezentanții funcționarilor publici din respectiva autoritate sau instituție publică, desemnați în condițiile legii. (3) Autoritatea sau instituția publică va furniza sindicatelor reprezentative sau reprezentanților funcționarilor publici informațiile necesare pentru încheierea acordurilor privind raporturile de serviciu, în condițiile legii.”
În aceste condiții, rezultă fără echivoc faptul că prin contractul colectiv de muncă părțile contractante și-au arogat competente care țin de sfera puterii legiuitoare, reglementând printr-o clauză contractuală un drept salarial acordat angajaților bugetari, fiind încălcat atât principiul supremației legii, cât și principiul separației puterilor în stat, ceea ce împiedică îndeplinirea normală a atribuțiilor constituționale ale autorităților publice.
În acest context, C. subliniază faptul că negocierile nu puteau viza decât drepturi de care părțile, potrivit legii, puteau dispune, în această categorie neintrând și drepturile salariale. Așadar, dreptul de a negocia putea fi exercitat și în cadrul acestei instituții publice, însă numai în limitele și cu respectarea dispozițiilor legale. Or, prin negocierea unor drepturi salariale neprevăzute de lege, părțile contractante au încheiat un act cu privire la care sunt incidente prevederile art. 966 C.civil, conform cu care obligația fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect și prevederile art.968 din Codul civil, potrivit căruia cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.
Așadar, art. 966-968 C.civil sancționează cu invaliditatea obligațiile contractuale ce nu au bază legală sau contravin legii, ținând seama că voința juridică ce stă la baza contractului trebuie să se circumscrie necesității de ordin juridic pe care o configurează textele legale menționate anterior.
Așa fiind, clauza din contractul colectiv de muncă prin care s-a reglementat de către părțile contractante acordarea unor drepturi care nu au fundament în lege sau în alte acte normative cu forță juridică similară legii este lipsită de eficacitate juridică.
În ceea ce privește recursul promovat de recurenta-pârâtă C. de C. a României, C. observă că acesta este întemeiat pentru următoarele motive.
Așa cum s-a antamat și în cadrul analizei motivelor de recurs invocate de recurentul-reclamant, prevederile Legii nr. 84/2012 nu pot fi avute în vedere în cadrul controlului de legalitate și temeinicie a actelor administrative contestate întrucât, așa cum în mod corect a susținut și recurenta-pârâtă, această operațiune poate fi efectuată numai în raport de prevederile legale în vigoare la momentul emiterii actelor verificate. Or, Legea nr. 84/2012 a intrat în vigoare la data de 19 iunie 2012, în vreme ce actele contestate au fost emise la datele de 09.08.2011 (decizia nr. 39 a Camerei de C. Teleorman), respectiv 12.10.2011 (încheierea nr. VI/370), așadar acest act normativ nu poate influența legalitatea și/sau temeinicia acestor acte.
Mai mult, C. observă că această lege nu prevede condiții de fond sau de formă privitoare la activitățile desfășurate de C. de C. sau de camerele de conturi județene, ci vizează o fază ulterioară emiterii deciziilor, respectiv faza de executare.
În plus, C. constată că instanța de fond a acordat ceea ce nu s-a cerut, respectiv a constatat că măsurile din decizia nr. 39/2011 a Camerei de C. Teleorman privind creanțele bugetului consiliului județean și măsurile pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora vizând perioada 2008-2010 își încetează de drept efectele ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 84/2012, în condițiile în care recurentul-reclamant a formulat o cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea încheierii nr. VI/370/12.10.2011 emisă de C. de C. a României și a deciziei nr. 39/09.08.2011 emisă de C. de C. Teleorman, fiind așadar incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C.pr.civ.
Având în vedere aceste considerente, văzând dispozițiile art. 312 Codul de procedură civilă, C. va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant C. Județean Teleorman ca nefondat și va admite recursul formulat de recurenta-pârâtă Curții de C. a României, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va respinge în tot acțiunile reunite formulate de reclamantul C. Județean Teleorman în contradictoriu cu pârâții C. de C. a României și C. de C. Teleorman, urmând a fi menținute celelalte dispozițiile ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant C. J. TELEORMAN-PRIN PRESEDINTELE L. N. D., cu sediul în A., ., județ Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 1214/12.12.2012 pronunțată de Tribunalul Teleorman – Secția C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu recurentele-pârâteC. DE C. A ROMANIEI-DEPARTAMENTUL DE COORDONARE A VERIFICARII BUGETELOR UNITATII ADMINISTRATIV TERITORIALE, cu sediul în București, .. 22-24, sector 1, și C. DE C. TELEORMAN, cu sediul în A., .. 53, județ Teleorman, ca nefondat.
Admite recursul formulat de recurenta-pârâtă C. de C. a României.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Respinge în tot acțiunile reunite formulate de reclamantul C. Județean Teleorman în contradictoriu cu pârâții C. de C. a României și C. de C. Teleorman.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 octombrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. V. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Red./ Tehnored. MD - 2 ex./09.10.2013
Tribunalul Teleorman- Jud. fond V. V.
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 263/2013.... | Pretentii. Decizia nr. 5498/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
