Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 1063/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1063/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-03-2013 în dosarul nr. 8448/2/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1063
Ședința publică de la 20.03.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: - C. P.
GREFIER: M. - C. I.
Pe rol se află soluționarea acțiunii de contencios administrativ formulată de reclamantaT. S., cu domiciliul în Râmnicu V., .. 10, .. d, ., județul V., în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în sector 1, București, .. 1-3, având ca obiect - „obligare emitere act administrativ”.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică de la termenul din 13.03.2013 care au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când instanța având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 20.03.2013, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._, reclamanta T. S. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, obligarea pârâtului la emiterea hotărârii cu privire la sesizarea pe care a formulat-o, recunoașterea drepturilor pretinse, repararea pagubelor produse prin plata daunelor morale și materiale rezultate ca urmare a nesoluționării cererii în termenul legal, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, la data de 27.01.2012, s-a adresat pârâtului cu o cerere prin care sesiza un cumul de acte de discriminare săvârșite impotriva sa de mai multe instituții, la data respectivă, solicitând pronunțarea printr-o hotărâre conform. O. G. nr. 137/2000, cu modificările și completările ulterioare, pe baza căreia să-și poată recupera prejudiciile aduse.
A arătat că la data de 13.03.2012 a primit o citație de la pârât cu nr. de ref. 37/2012 și nr. de petiție 512/01.03.2012 pentru data de 20.03.2012 și, pentru că a fost singura care s-a prezentat, cauza a primit un alt termen 03.04.3012, unde tot singura s-a prezentat. De fiecare dată părțile nu au fost iar întâmpinare nu au depus.
S-a stabilit că se va lua hotărârea în Colegiul Director și i se va comunica conform OG nr. 137/2000, actualizată, aceasta nefiindu-i comunicată nici până în prezent.
A precizat că, la data de 30.05.2012, ca urmare a nerespectării procedurii de soluționare a cererii, s-a adresat pârâtului prin e-mail, a îndeplinit procedura prealabilă (recursul grațios) dar nu a primit până astăzi niciun răspuns, pârâtul ignorând toate normele legale în vigoare legat de termenele de răspuns.
În asemenea condiții, reclamanta apreciază că deși s-a adresat unei autorități a statului însărcinată cu îndepărtarea oricăror forme de discriminare, aceasta a discriminat-o ea însăși, afectându-i mai mult starea de sănătate, disconfortul moral și profesional, lezat de alții, drept pentru care solicită daune morale în sarcina de 100.000 lei (o sută mii lei).
În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe prevederile art. l, alin. l din Legea nr. 554/2004 actualizată, art.2, alin. 1, lit. f, h, i, o, p; art. 2, alin. 2.; art. 8, alin. 1; art. 10, alin. 3; Constituția României, art. 16, alin. l și 2; O.G. 137/2000 actualizată, Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind discriminarea; Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. l, 2,23, alin. 2, Protocolul nr. 12 din 04.11.2000, art. l.
La data de 27.12.2012, înainte de primul termen de judecată, reclamanta a formulat cerere precizatoare – filele 33-34 – prin care a contestat Hotărârea nr. 404/22.10.2012, comunicată de pârâtul C. Național pentru Combaterea Discriminării, după formularea acțiunii.
Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă sunt următoarele:
1.Această hotărâre a fost elaborată și comunicată tardiv; elaborată la cinci luni după termenul impus de O.G.137/2000 și comunicată, în copie, la încă o lună și o săptămână de la adoptare;
2.Nu reflectă adevărul impus de normele legale în vigoare, ci a fost denaturat;
3.Nu s-a comunicat corect, trimițând-o fără pagina 4;
4.Deși a trimis, în ziua primirii, e-mail de semnalare a erorii, abia la data de 06.12.2012 a primit-o integral, în copie, ceea ce demonstrează din nou reaua credință și premeditarea pârâtului pentru a elimina dreptul de contestație acordat de lege;
5.Din practica pârâtului rezultă cert că faptele de întârziere și premeditare sunt de natură a mări disconfortul fizic și moral pricinuit timp de aproape un an de zile, demonstrând permanent ignoranță și lipsă de respect.
În consecință, conform art. l, alin. l din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, solicită admiterea cererii și a cererii precizatoare, anularea hotărârii emisă de pârât și recunoașterea dreptului pretins (a existenței faptelor de discriminare), daune materiale și daune morale pentru nenumăratele prejudicii ce i s-au adus de către acest pârât în sumă de 100.000 (una sută mii lei) și plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Legal citat, pârâtul C. Național pentru Combaterea Discriminării a formulat întâmpinare – filele 62-70, solicitând respingerea acțiunii reclamantei.
Pârâtul a arătat că a soluționat plângerea actualei reclamante prin adoptarea Hotărârii nr. 404/22.10.2012, potrivit art. 20 din O.G. nr. 137/2000R, comunicată acesteia (dovadă și faptul că acest act face obiectul cererii precizatoare cu valoare de contestație în anulare).
A menționat că întârzierea soluționării petiției actualei reclamante nu se datorează sub nicio formă relei credințe a CNCD, ci strict unor cauze obiective (complexitatea speței sesizate, necesitatea respectării procedurii administrativ-jurisdicționale de soluționare a petițiilor CNCD, etc.);
În ceea ce privește natura juridică a termenului de 90 de zile, apreciază că acesta este un termen de recomandare și nu unul de ordin imperativ. Caracterul normei rezultă din chiar modul în care este construit sintactic și morfologic textul alin. 7, sintagma folosită în construcția de frază: „se adoptă în termen de 90 de zile", înlăturând natura imperativă a normei (dacă legiuitorul ar fi dorit să dea caracter imperativ textului de lege, ar fi folosit enunțul „se va adopta...").
Această interpretare dată normei legale în cauză este susținută și de faptul că legiuitorul nu a instituit nicio formă de sancțiune (cu atât mai puțin nulitate) în condițiile adoptării unei hotărâri CNCD peste termenul indicat.
În ceea ce privește cererea precizatoare, pârâtul a arătat că petenta a sesizat Consiliului o posibilă faptă de discriminare ce ar fi constat în neacordarea unui post de titularizare în învățământ.
Consideră că hotărârea CNCD este temeinică și legală, atât în privința tardivității unora dintre petitele sesizării; a necompetenței CNCD cu referire la altele (cele prin care se criticau hotărâri judecătorești), cât și cu privire la inexistența caracterului discriminatoriu al faptei, în sensul legii.
În analiza elementelor tehnico-juridice ale speței cu obiect, pârâtul a învederat că diferența de tratament devine discriminare, în sensul legislației interne și comunitare/convenționale, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Se impune reținerea că, pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Pârâtul apreciază că, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2, alin. l din OG nr. 137/2000, republicată, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate de către art. 2, alin. 1, și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.
A menționat că art. 2 alin. l nu conține o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, deoarece criteriile expresis verbis enumerate de lege sunt completate cu sintagma „sau orice alt criteriu" ceea ce, practic, oferă posibilitatea reținerii și a altor criterii nespecificate de lege, în săvârșirea unei fapte de discriminare.
Criteriul circumstanțiat la situația particulară a persoanei care se consideră discriminată trebuie să fi constituit mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit.
Astfel, natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se considera discriminată.
De asemenea, a arătat că tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Pârâtul a precizat că, în speță, reclamanta, nici în procedura administrativ-jurisdicțională, și nici prin acțiunea judecătorească, nu invocă un criteriu subiectiv, de natura conditio sine qua non pentru survenirea discriminării, care ar deține rolul „prezumției de discriminare", astfel încât să se poate afirma, iar ulterior stabili că eventualul tratament diferențiat creat semnifică discriminare, în accepțiune juridică.
De asemenea, referitor la dreptul legal încălcat, pârâtul a arătat că, așa cum au reținut și instanțele de judecată (v. Sentința Civilă nr. 2371/22.11.2011, pronunțată de Tribunalul V., devenită definitivă și irevocabilă prin decizia Curții de Apel Pitești, pronunțată la data de 07.03.2012), reclamanta nu poate pretinde nesocotirea unui drept legal, întrucât aceasta nu îndeplinea condiția titularizării
În acest context, se reține că motivul refuzului reclamat ca fiind faptă de discriminare nu are la bază un "criteriu discriminatoriu", ci acesta se prezintă ca unul obiectiv, bazat pe neîndeplinirea unor exigențe legale.
Pârâtul consideră că, și dacă s-ar valida dreptul reclamantei la titularizarea pe postul didactic solicitat, în circumstanța în care nu se determină cu certitudine un criteriu de discriminare, respectiv legătura de cauzalitate dintre criteriul respectiv și diferențierea la titularizare, nu se poate reține o faptă de discriminare, sub specie juris, ci, în ultimă instanță, o formă distinctă de ilicit (lato sensu un abuz), dar care, per se, nu echivalează cu o formă de discriminare, a cărei substanță se circumscrie strict și limitativ unui criteriu subiectiv, ca mobil generator al tratamentului discriminatoriu.
Referitor la solicitarea privind obligarea pârâtului CNCD la plata unor daune materiale și morale, pârâtul a arătat, în esență, că reclamanta nu s-a conformat exigențelor răspunderii civile delictuale, așa cum este reglementată această instituție juridică prin art. 998 - 1003 Cod Civil, sub aspectul dovedirii prejudiciului suferit; a faptei ilicite; a raportului de cauzalitate între prejudiciu și fapta ilicită; a vinovăției.
Apreciază că reclamanta nu dovedește sub nicio formă prejudiciul material, dar nici pe cel moral în sensul umilirii, discreditării sau lezării morale a acesteia, provocat (eventual intenționat) de către pârâtul CNCD, exclusiv prin adoptarea Hotărârii nr. 404/2012 (sau, în ultimă instanță, prin neadoptarea într-un anumit termen).
În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 115 Cod de procedură civilă.
În cauză s-a administrat proba cu înscrisuri, fiind depusă la dosarul cauzei documentația care stă la baza adoptării Hotărârii CNCD nr. 404/22.10.2012.
Reclamanta a formulat concluzii scrise – filele 252-261 dosar.
Analizând materialul probator administrat, prevederile legale incidente și susținerile părților, Curtea reține următoarele:
În fapt, Curtea reține că reclamanta, cadru didactic, a adresat pârâtului CNCD o sesizare la data de 27.01.2012 – filele 5-21 dosar – prin care a reclamant o . fapte pe care le consideră a fi cu caracter discriminator, acestea constând, în esență, în pretinsa discriminare la care a fost supusă prin refuzul conducerii colegiului de o titulariza pe post, prin și prin hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele judecătorești cărora li s-a adresat în această problemă, solicitând acordarea statutului de titular, repunerea în drepturi, restituirea tuturor restanțelor salariale, obligarea unor instituții publice, precum și a Tribunalului V. și Curții de Apel Pitești la plata de daune morale.
Prin Hotărârea nr. 404 din data de 22.10.2012 – filele 50-53 - Colegiul Director al CNCD a admis excepția de necompetență materială și a dispus clasarea dosarului, reținând, în esență, că faptele reclamate nu se circumscriu noțiunii de discriminare, astfel cum este definită de textul legal și de jurisprudența CEDO, că aspectele referitoare la interpretarea și aplicarea legii constituie atributul legal și exclusiv al instanțelor de judecată. De asemenea, Colegiul Director a invocat excepția tardivității față de faptele semnalate de petentă care au o vechime mai mare de 1 an de la data introducerii petiției.
În drept, se reține că sunt incidente prevederile OG nr. 137/2000, republicată, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
În ceea ce privește primul motiv de nelegalitate invocat de reclamantă, în sensul că hotărârea atacată a fost adoptată și comunicată tardiv, Curtea reține că, potrivit prevederilor art. 20 alin. (7) din OG nr. 137/2000, „Hotărârea Colegiului director de soluționare a unei sesizări se adoptă în termen de 90 de zile de la data sesizării…” iar în conformitate cu alin. (8), „Hotărârea se comunică părților în termen de 15 zile de la adoptare…”
Din analiza textelor legale citate și potrivit practicii constante a instanțelor judecătorești, inclusiv a Înaltei Curți de Casație și Justiție, termenul de 90 de zile de adoptare a hotărârii este un termen de recomandare și nu un termen imperativ, natura juridică a acestui termen fiind conferită, în primul rând de faptul că soluționarea sesizării implică parcurgerea unei proceduri administrativ-jurisdicționale bazată pe contradictorialitate și administrare de probe, a cărei durată nu se poate estima, iar în al doilea rând de împrejurarea că legiuitorul nu a prevăzut nicio sancțiune în ipoteza în care termenul nu este respectat, situație care nu se regăsește în cazul termenelor de decădere a căror nerespectare se sancționează întotdeauna cu decăderea.
Referitor la termenul de comunicare de 15 zile, Curtea constată, în primul rând, faptul că, la fel ca și în cazul precedent, depășirea acestuia nu este sancționată de legiuitor, ceea ce demonstrează că nu este un termen legal imperativ iar în al doilea rând comunicarea hotărârii este o operațiune ulterioară adoptării actului și care nu ține de legalitatea acestuia, ci de opozabilitate, fiind relevantă exclusiv pentru stabilirea momentului de la care actul începe să producă efecte.
Se reține că în cazul actelor juridice, în general, inclusiv al actelor administrative, cauzele de nulitate sau de anulabilitate sunt întotdeauna anterioare sau cel mult concomitente emiterii actului, întrucât sancțiunea nulității privește actul încheiat cu nerespectarea cerințelor legale. Or, comunicarea actului este întotdeauna o operațiune ulterioară emiterii actului iar depășirea termenului de comunicare, așa cum se invocă în prezenta acuză nu este de natură să atragă anulabilitatea hotărârii, singura consecință fiind aceea a întârzierii producerii efectelor.
Din aceste considerente, Curtea constată că este neîntemeiată critica reclamantei privind adoptarea și comunicarea tardivă a hotărârii CNCD.
Nu se poate reține nici critica referitoare la comunicarea inițială a hotărârii fără pagina 4, acest aspect, dincolo de faptul că este o simplă eroare, nefiind de natură să afecteze în vreun fel valabilitatea hotărârii, întrucât este o chestiune ulterioară emiterii actului și care, dealtfel, a fost remediată de pârât prin comunicarea hotărârii în integralitatea sa.
În ceea ce privește susținerea făcută de reclamantă în cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei, la termenul de judecată din data de 13.03.2013, în sensul că dosarul administrativ de la CNCD nu a fost numerotat și că nu s-a respectat ordinea depunerii înscrisurilor, Curtea reține că aspectul nu este de natură să afecteze valabilitatea procedurii derulate în fața pârâtului, întrucât afirmația potrivit căreia această situație ar fi permis sustragerea unor documente reprezintă o simplă suspiciune a reclamantei care nu a depus dovezi în acest sens.
Referitor la soluția pronunțată prin Hotărârea nr. nr. 404 din data de 22.10.2012 – filele 50-53 - Colegiul Director al CNCD, Curtea reține că este legală și temeinică, din considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Așa cum rezultă din petiția de la filele 5-21 dosar, reclamanta a sesizat Consiliului posibile fapte de discriminare ce ar fi constat, în esență, în neacordarea titularizării în învățământ și în conduita unor autorități administrative și a unor instanțe judecătorești care ar fi săvârșit abuzuri prin care i-au aplicat un tratament discriminator.
Referitor la excepția tardivității sesizării cu privire la faptele mai vechi de 1 an de la data înregistrării petiției, Curtea constată că sunt incidente prevederile art. 20 alin. (1) din OG nr. 137/2000, potrivit cărora „Persoana care se consideră discriminată poate sesiza C. în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei.”
Din cuprinsul sesizării depuse de reclamantă la CNCD rezultă că, printre faptele pretins discriminatoare prezentate, există și fapte și împrejurări care s-au petrecut cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiției, respectiv în perioada 2008-2011.
Nu poate fi primită apărarea reclamantei, în sensul că faptele discriminatoare semnalate au început cu data de 04.02.2012, astfel încât sesizarea este formulată în termen, întrucât este adevărat că aspectele reclamate se referă și la o perioadă care se încadrează în termenul de 1 an, dar excepția invocată de autoritatea pârâtă nu privește aceste fapte, ci exclusiv faptele care nu se circumscriu acestui termen, dat fiind că sunt relatate situații petrecute în anii 2008-2011.
Prin urmare, întrucât excepția tardivității se referă numai la faptele săvârșite cu mai mult de 1 an de la data înregistrării petiției și nu vizează aspectele care se încadrează în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) din OG nr. 137/2000, Curtea constată că hotărârea atacată este legală în ceea ce privește soluția tardivității.
Referitor la soluția necompetenței materiale pronunțate de CNCD în privința faptelor pretins discriminatoare săvârșite în intervalul de 1 an prevăzut de lege, Curtea constată că este legală și temeinică, întrucât faptele relatate de reclamantă în cuprinsul petiției nu se circumscriu noțiunii de discriminare.
Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, „Potrivit prezentei ordonanțe, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.”
Din analiza textului legal citat, precum și față de jurisprudența CEDO în materia discriminării, rezultă că diferența de tratament devine discriminare, atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Așa cum în mod judicios a învederat pârâtul, pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu-și găsește nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
Prin raportare la textul art. 2, alin. l din OG nr. 137/2000, republicată, Curtea reține că deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.
De asemenea, criteriul în baza căruia se aplică tratamentul diferențiat trebuie să fie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit, în sensul că acest element constituie cauza faptei de discriminare.
Astfel, așa cum în mod corect apreciază pârâtul, în cazul discriminării diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se considera discriminată.
O altă cerință, constă în aceea ca tratamentul diferențiat să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Or, reclamanta a sesizat CNCD cub o pretinsă faptă de discriminare ce ar fi consta în esență, în refuzul de acordare a titularizării, dar din probele administrate, nu se poate reține existența unuia dintre criteriile subiective enumerate de 2, alin. l din OG nr. 137/2000, republicată, pentru survenirea discriminării - rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare ., apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice – astfel încât să se ajungă la concluzia că refuzul titularizării are la bază un astfel de criteriu, constituind discriminare, în sensul legii.
Identificarea criteriului de discriminare reprezintă o condiție obligatorie pentru a fi în prezența discriminării, fiind necesar să se stabilească faptul că respectivul criteriu constituie mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit reclamant.
Or, în cazul de față, nu s-a afirmat și nu s-a dovedit faptul că refuzul de titularizare este determinat de existența unui astfel de criteriu ci, dimpotrivă, așa cum rezultă din hotărârile judecătorești pronunțate de Tribunalul V. și Curtea de Apel Pitești, aceste instanțe au reținut că refuzul de titularizare este justificat de faptul că reclamanta nu îndeplinea condițiile prevăzute de Legea nr. 1/2011.
Curtea reține că, și în ipoteza în care reclamanta are dreptul la titularizare pe post, în condițiile în care refuzul de titularizare nu este determinat de un criteriu subiectiv prevăzut la art. 2 alin. (1) din OG nr. 137/2000, republicată, neexistând o legătură de cauzalitate între acest criteriu și diferențierea la titularizare, nu există o faptă de discriminare, în sensul legii.
Desigur că, în măsura în care sunt dovedite, faptele relatate de reclamantă, ar putea să constituie o eventuală conduită ilicită, abuzivă care ar fi de natură să atragă răspunderea civilă, dar nu constituie fapte de discriminare în sensul legii, în absența criteriului subiectiv care să stea la baza diferenței de tratament.
Nu se susține nici afirmația reclamantei, potrivit căreia fapta de discriminare reclamată ar fi constat în hărțuirea la care a fost supusă, ca urmare a faptului că a acționat în judecată conducerea Colegiului, întrucât, pe de o parte, astfel cum rezultă din petiție, aceasta se plânge în ceea ce privește tratamentul diferențiat aplicat prin raportare la alți colegi cu privire la titularizarea pe post, aceasta fiind fapta pretins discriminatorie care a determinat-o să se adreseze instanțelor judecătorești, rezultând așadar faptul că atitudinea pretins discriminatorie a conducerii a precedat acțiunile formulate la Tribunalul V. și Curtea de Apel Pitești și nu a fost o consecință a demersului judiciar.
Or, în condițiile în care pretinsele fapte de discriminare au precedat demersurile judiciare ale reclamantei, Curtea reține că nu sunt îndeplinite cerințele prevăzute la art. 2 alin. (7) din OG nr. 137/2000, republicată, în sensul că nu se poate reține fapta de „victimizare” reclamată, având în vedere că aceasta presupune în mod obligatoriu ca tratamentul aplicat să fie consecința directă a acționării în judecată.
Soluția pronunțată de pârâtul CNCD este legală și temeinică și în privința aspectelor sesizate de reclamantă în legătură cu hotărârile pronunțate de Tribunalul V. și Curtea de Apel Pitești, în mod temeinic și legal apreciindu-se că excede competenței acestei autorități să analizeze modalitatea în care aceste instanțe au instrumentat și au soluționat litigiile având ca obiect refuzul de titularizare pe post a reclamantei.
Așadar, având în vedere că faptele sesizate nu constituie discriminare, în sensul OG nr. 137/2000, republicată, Curtea constată că în mod legal pârâtul a admis excepția de necompetență materială.
În concluzie, în raport de argumentele prezentate, Curtea constată că Hotărârea nr. nr. 404 din data de 22.10.2012 a Colegiului Director al CNCD este legală și temeinică, fiind adoptată cu respectarea prevederilor OG nr. 137/2000, republicată.
Referitor la cererea privind obligarea pârâtului CNCD la plata unor daune materiale și morale, Curtea constată că aceasta are caracter accesoriu în raport de cererea de anulare a Hotărârii nr. 404 din data de 22.10.2012 a Colegiului Director al CNCD, soluționarea acesteia depinzând de soluția dată asupra cererii de anulare a hotărârii.
Or, în condițiile în care daunele materiale și morale pot fi pretinse în materia contenciosului administrativ numai în măsura în care au fost produse printr-un act administrativ tipic sau asimilat nelegal, rezultă că în cazul în care actul administrativ atacat este legal, acesta nu este în măsură să producă un prejudiciu.
În cazul de față, având în vedere că Hotărârea nr. nr. 404 din data de 22.10.2012 a Colegiului Director al CNCD este legală, cererea de anulare fiind neîntemeiată, nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile, întrucât conduita autorității manifestată prin emiterea unui act, cu respectarea legii, nu este aptă să producă un prejudiciu, chiar dacă persoana este nemulțumită de modul de soluționare a sesizării.
În concluzie, Curtea constată că este neîntemeiată și cererea de obligare a pârâtului la plata de daune materiale și morale.
Din aceste considerente, Curtea va respinge ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge ca neîntemeiată acțiunea precizată formulată de reclamantaT. S., cu domiciliul în Râmnicu V., .. 10, .. d, ., județul V., în contradictoriu cu pârâtul C. NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în sector 1, București, .. 1-3,.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 20.03.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. P. M. - C. I.
Red.jud. P.C.
Tehnored. I.C./4ex.
..2013
| ← Obligaţia de a face. Sentința nr. 453/2013. Curtea de Apel... | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 263/2013.... → |
|---|
