Pretentii. Hotărâre din 21-01-2013, Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-01-2013 în dosarul nr. 23415/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 203
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 21.01.2013
CURTEA COMPUSĂ DIN:
PREȘEDINTE: E. I.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: C. I. G.
GREFIER: R. B.
Pe rol soluționarea recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 630 din data 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, de recurenta – reclamantă S. Română de Radiodifuziune, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S.C. I. O. S.R.L..
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea, verificând conținutul cererii de recurs, constată că recurenta – reclamantă a solicitat judecarea cauzei în lipsă și, nemaifiind alte cereri de formulat, probe de administrat sau excepții de invocat, constată cererea în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra recursului de față.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București sub nr._/4/2009, reclamanta S. Română de Radiodifuziune a chemat în judecata pe pârâta S.C. I. O. S.R.L., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea acesteia la plata sumei de 526,80 lei, reprezentând taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în cuantum de 410 lei și penalități de întârziere în cuantum de 116,80 lei, pentru perioada iunie 2006 - octombrie 2009, precum și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin Sentința civilă nr. 3533/04.05.2010 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București s-a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Prin Decizia comercială nr. 121 din 28.01.2011 pronunțată de Tribunalul București – Secția a VI-a Comercială s-a admis recursul declarat de reclamantă, a fost casată Sentința civilă nr. 3533/04.05.2010 și a fost trimisă cauza spre competență soluționare la Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a Tribunalului București.
La această instanță, cauza a fost înregistrată sub nr._ /CA/2011.
Pe baza probei cu înscrisuri administrată în cauză, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a pronunțat Sentința civilă nr. 630/15.02.2012, prin care a dispus: respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele:
Pârâta S.C. I. OptimS.R.L. este o persoană juridică română de drept privat, având sediul în București, ..99, .. ..
Conform dispozițiilor art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, „Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agențiile și reprezentanțele acestora, precum și reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune și o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.”
De asemenea, art. 3 alin. (l) și (2) din HG nr. 977/2003, în forma în vigoare la data de 24.10.2007, prevede că:
„(1) Persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria microîntreprinderilor, potrivit prevederilor art. 103 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, au obligația să plătească pentru sediul social o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune, cu excepția celor care și-au suspendat activitatea, potrivit prevederilor legale.
(2) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum și sucursalele și celelalte subunități ale lor fără personalitate juridică și sucursalele sau reprezentanțele din România ale persoanelor juridice străine, au obligația să plătească o taxă lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.”
Prin Deciziile nr. 159/30.03.2004, nr. 297/06.07.2004 și nr. 331/18.04.2006, Curtea Constituțională a respins excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, însă, prin Decizia nr. 2102/9.04.2009, Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal a anulat art. 3 alin. (l) din HG nr. 977/2003.
Potrivit motivării date de instanța de contencios administrativ, „taxa" constituie suma plătită pentru un serviciu public prestat unei persoane juridice sau fizice de către un agent economic sau de către o instituție publică. Având în vedere că art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 folosește noțiunea de „beneficiar", se impune concluzia că persoanele juridice vizate de text trebuie să beneficieze de serviciul public de radiodifuziune.
S-a reținut că prin art. 3 alin. (l) din HG nr. 977/2003, care instituie în sarcina persoanelor juridice sarcina de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, indiferent dacă beneficiază sau nu de aceste servicii, se derogă de la art. 40 alin.3 din Legea nr. 41/1994, ceea ce nu este însă posibil, întrucât derogarea se poate face printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, după cum rezultă și din art. 4 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.
Așa fiind, art. 3 alin. (1) din HG nr. 977/2003 contravine legii în temeiul căreia a fost adoptată hotărârea de Guvern, motiv pentru care ÎCCJ a dispus anularea acestui articol.
Conform art. 23 din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, „Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Aceste hotărâri sunt supuse publicării în Monitorul Oficial, dacă privesc acte normative emise de instituțiile centrale.”
Decizia nr. 2102/9.04.2009 pronunțată de ÎCCJ a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 681/14.10.2009 și este general obligatorie pentru viitor, inclusiv pentru Guvern, în calitate de autoritate administrativă însărcinată de Constituție să asigure organizarea executării legilor, prin emiterea unor hotărâri (art. 108 din Constituție).
În situația de față nu mai sunt, deci, în vigoare dispozițiile art. 3 alin. (l) din HG nr. 977/2003 și există doar, aplicabile raportului juridic dedus judecății în cauza de față, prevederile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Române de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune, declarate ca fiind constituționale, însă aceste prevederi circumstanțiază plata taxei de calitatea de beneficiar a persoanelor juridice cu sediul în România.
Formularea legii nu este în sensul simplu că persoanele juridice datorează taxa, instituind, deci, o prezumție legală privitoare la plata acestei taxe, numai prin simpla existență ca persoană juridică având sediul în România, ci se referă la existența acestei obligații în legătură cu calitatea de beneficiare a serviciilor„în calitate de beneficiari ai acestor servicii.”, astfel că nu se poate pretinde plata contravalorii serviciilor fără a se face dovada că persoana juridică este beneficiar în sensul legii, ori, din probele administrate în cauză nu rezultă că pârâta ar beneficia efectiv de serviciile prestate de S. Română de Radiodifuziune, prin deținerea unui receptor radio.
Împotriva Sentinței civile nr. 630/15.02.2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta S. Română de Radiodifuziune, susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
A criticat această soluție prin prisma faptului că pârâta, în calitate de persoană juridică, datorează reclamantei taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, obligația fiind una legală, iar nu convențională, fiind expres prevăzută de art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, legiuitorul instituind o prezumție absolută cu privire la calitatea de beneficiar, a tuturor persoanelor juridice, indiferent dacă acestea dețin sau nu receptoare radio.
Obligația de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune izvorăște din lege, fiind stabilită de dispozițiile Legii nr. 533/ 2003 de aprobare a O.U.G. nr. 71/2003, așadar, raportul juridic dintre prestatorul de servicii publice, în speță reclamanta, și beneficiarii acestuia, cum este și pârâta, s-a născut din lege.
Prin urmare, a fost dedusă judecății nu o cerere prin care un comerciant solicită obligarea altui comerciant la plata contravalorii serviciilor prestate în baza unui contract comercial, ci o cerere prin care S. Română de Radiodifuziune, serviciu public autonom de interes național, a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii unei taxe ca temei legal a dispoziției legale a cărei neîndeplinire se sancționează cu amendă contravențională.
Plata taxei radio nu este o obligație comercială, ci este o obligație care izvorăște din lege și, drept urmare, nu sunt incidente prevederile legii comerciale.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca această taxă sa fie achitată doar de cei cu privire la care se poate stabili calitatea de beneficiar al serviciului respectiv, cum eronat se interpretează, textul de lege ar fi avut un conținut mult mai clar.
Prin urmare, toate persoanele juridice, inclusiv microîntreprinderile, au prezumată calitatea de beneficiar în accepțiunea Legii nr. 41/1994, art. 40 alin. (3), iar instanța nu poate da o altă interpretare termenului de beneficiar, față de cea pe care a avut-o în vedere legiuitorul la momentul adoptării legii, precum și Curtea Constituțională la momentul când a stabilit prin Decizia nr. 297/2004 că textul de lege este constituțional. Legiuitorul nu a înțeles sa facă deosebire între societățile care dețin și care nu dețin receptoare radio, instituindu-se, așa cum rezultă în mod clar din norma legală amintită, doar obligativitatea plății acestor două taxe.
Urmare a Deciziei nr. 2102/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune s-a modificat prin HG nr. 1012/2009, argumentele I.C.C.J regăsindu-se în notele de fundamentare ale actului modificator. S-a urmărit astfel corelarea prevederilor normative cu constatările instanțelor judecătorești, astfel că microîntreprinderile aflate în dificultate, care au ales sa își suspende activitatea nu mai au obligația de plăti pentru serviciul public de radiodifuziune cât timp au activitatea suspendată conform legii.
Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completări le ulterioare este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/tv.
Astfel, înțelesul noțiunii de „beneficiar” se regăsește chiar în prevederile art. 40 alin. (3) din Legea 41/1994. Astfel, dacă pentru persoanele fizice au fost prevăzute cazuri de exceptare de la obligația de plată a taxei, instituindu-se și o procedură în acest sens, în cazul persoanelor juridice legea nu prevede derogări (exceptând microîntreprinderile cu activitate suspendată), instituind astfel o prezumție legala că toate persoanele juridice sunt beneficiare ale acestui serviciu.
Referitor la obligația persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune trebuie avut în vedere și raportul Comisiei pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Senatului asupra proiectului de Lege privind aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr.41/1994 privind organizarea și funcționarea Societății Romane de Radiodifuziune și Societății Române de Televiziune.
Conform raportului, au fost respinse toate propunerile legislative de modificare a art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind persoanele juridice, legiuitorul nedorind exceptările de la plată propuse, ceea ce întărește încă o dată ideea obligativității persoanelor juridice de a plăti taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.
De asemenea, potrivit art. 21-(1) din Codul Fiscal, taxa radio reprezintă o cheltuială deductibilă; art. 141 alin. (1) lit. o) din același Cod prevede faptul că „activitățile specifice posturilor publice de radio și televiziune, altele decât activitățile de natura comercială” sunt scutite de TVA, acesta coroborat cu art. 155-(1), „pentru operațiunile scutite de TVA nu exista obligativitatea emiterii de facturi”,
Având in vedere cele mai sus menționate, recurenta a considerat că Legea nr. 41/1994 republicată, cu modificările și completările ulterioare, este și a fost constatată ca fiind constituțională de către Curtea Constituțională, precum și conformă cu legislația europeană aplicabilă în domeniu, rezultând astfel legalitatea plății taxei radio/tv.
În concluzie, recurenta a solicitat, în temeiul art. 3041 și art. 312 Cod procedură civilă, admiterea recursului, modificarea sentinței recurate, în sensul obligării pârâtei la plata taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, a penalităților aferente și a cheltuielilor de judecată.
Intimata, deși a fost legal citată, nu a formulat întâmpinare cu privire la recursul declarat în cauză.
Curtea, examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefondat, în considerarea următoarelor argumente:
Soluția pronunțată de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, se bazează pe interpretarea corectă a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 41/1994 de organizare și funcționare a Societății Române de Radiodifuziune și a Societății Române de Televiziune.
Astfel, dispozițiile art. 40 alin. 3 din acest act normativ condiționează obligația de plată a unei taxe pentru serviciul public de radiodifuziune de calitatea de beneficiar al acestor servicii. Se face astfel distincție în ceea ce privește plata taxelor pentru serviciul public de radiodifuziune între persoanele juridice care au calitatea de beneficiari ai acestor servicii și cele care nu au această calitate.
A interpreta în sens contrar, fără a se face această distincție, însemnă a impune plata acestor taxe, spre exemplu, și persoanelor juridice cărora legiuitorul le recunoaște dreptul de a-și suspenda temporar activitatea sau de a declara că nu desfășoară activitate la sediul social, or, acest lucru nu poate fi admis, întrucât s-ar aduce prejudicii acestor persoane juridice, prin vătămarea drepturilor și intereselor lor legitime.
Dispozițiile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003, invocate de recurentă, impun obligativitatea persoanelor juridice de a plăti o taxă lunară pentru aceste servicii, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale acestora. Sunt instituite astfel derogări de la dispozițiile art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fapt ce nu este posibil, întrucât aceste derogări se pot face numai printr-un act normativ de nivel cel puțin egal cu cel al reglementării de bază, această interdicție fiind instituită de art. 4 din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Faptul că prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 977/2003 impun obligativitatea plății taxelor pentru serviciul public de radio difuziune, fără niciun fel de distincție, contrar dispozițiilor art. 40 alin. (3) din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, a determinat constatarea nelegalității și anularea acestora prin Decizia nr. 2102/2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, cu ocazia examinării recursului declarat de S.C. Kart Construct S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 712/2008 a Curții de Apel Cluj – Secția comercială, de contencios administrativ.
Această decizie a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 691 din 14 octombrie 2009.
Fiind o hotărâre definitivă și irevocabilă, prin care s-a anulat în parte un act administrativ cu caracter normativ, este general obligatorie și are putere pentru viitor, potrivit art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Prin urmare, nu poate fi primită interpretarea recurentei în sensul existenței unei prezumții legale conform căreia toate persoanele fizice și juridice au calitatea de beneficiari ai serviciilor publice de radio și televiziune.
În aceste condiții, conform art. 1169 Cod Civil, revine reclamantei obligația de a dovedi că pârâta a beneficiat de serviciile publice de radiodifuziune în perioada iunie 2006 – octombrie 2009, pentru a pretinde instituirea în sarcina acesteia a obligației de plată a taxei pentru acest serviciu și a penalităților de întârziere aferente. Cum această dovadă nu a fost efectuată, în mod corect instanța de fond a dispus respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În concluzie, pentru considerentele evidențiate, Curtea constată că sunt neîntemeiate criticile formulate de recurentă și urmează să dispună, în temeiul art. 312 alin. (1) Cod Procedură Civilă, respingerea recursului ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 630 din data 15 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, de recurenta – reclamantă S. Română de Radiodifuziune, în contradictoriu cu intimata – pârâtă S.C. I. O. S.R.L., ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21.01.2013.
Președinte Judecător Judecător Grefier
E. I. C. P. C. I. G. R. B.
Red. E.I.
Tehnored. R.B. /2 ex./01.03.2013
T.B. – S.9 – jud. fond M. D.
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 3064/2013. Curtea de... | Obligaţia de a face. Sentința nr. 453/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
