Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr. 1294/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1294/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-03-2013 în dosarul nr. 62220/3/2011*
Dosar nr._
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.1294
Ședința publică de la 25 martie 2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – D. M. D.
JUDECĂTOR - C. P.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - S. Ș.
* * * * * * * * * *
Pe rol soluționarea recursului formulat de recurentul – reclamant B. V. împotriva sentinței civile nr.3393 din 20.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR ILFOV.
P. are ca obiect – „litigiu privind funcționarii publici”.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă recurentul – reclamant, reprezentat de avocat S. O. – V., în baza împuternicirii avocațiale nr._/21.03.2013, emisă de Baroul București, aflată la fila 17 în dosar și intimata – pârâtă, reprezentată de consilier juridic N. D., în baza delegației, aflată la fila 18 în dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință după care:
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs.
Recurentul – reclamant, prin apărător, învederează faptul că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.84 lit. a din Legea nr.188/199, privind statutul funcționarilor publici. Totodată, arată că, din analiza acestor dispoziții legale, rezultă că cerința pentru a putea fi angajată răspunderea civilă în condițiile Legii nr.188/1999 este ca, la momentul emiterii ordinului sau dispoziției de imputare, făptuitorul să aibă calitatea de funcționar public și să funcționeze, în cadrul autorității sau instituției publice emitente.
Recurentul – reclamant, prin apărător, învederează faptul că, decizia atacată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art.84 lit. a din Legea nr.188/199, în consecința faptului că recurentul numai funcționează în calitate de funcționar public în cadrul autorității publice emitente din data de 17.11.2010 și deci, la momentul emiterii deciziei atacate, numai deținea calitatea care ar fi putut să atragă răspunderea civilă în condițiile acestei legi speciale. De asemenea, arată că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art.85 alin.1 din Legea nr.188/1999.
Recurentul – reclamant, prin apărător, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost completată. Totodată, depune la dosar practică judiciară. Cu cheltuieli de judecată pe cale separată.
Intimata – pârâtă, prin consilier juridic, solicită respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal la data de 21.09.2011 sub nr. c_, reclamantul B. V. a chemat in judecata pe parata A. N. Sanitar- Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor- Directia Ilfov, solicitind instantei anularea Deciziei nr.113/02.09.2011 si suspendarea acesteia pina la solutionarea irevocabila a cauzei.
Reclamantul a depus cererea completatoare prin care a mentionat ca decizia contestata este nelegala fiind emisa cu incalcarea termenului de 30 de zile prevazut de art.85 al.1 din Legea nr.188/1999 si nelegala fata de lipsa indeplinirii conditiilor raspunderii civile a functionarului public.
Prin Sentinta civila nr.3669/03.11.2011 Tribunalul Bucuresti- Sectia a-IX-a C. Administrativ si Fiscal a admis exceptia inadmisibilitatii si a respins ca inadmisibile cererea in anulare si cererea de suspendare.
Prin Decizia civila nr.2009/14.05.2012 Curtea de Apel Bucuresti- Sectia a-VIII-a C. Administrativ si Fiscal a casat sentinta si a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta, unde a fost înregistrată sub nr._
Prin Sentința civilă nr. 3393 din data de 20.09.2012, Tribunalul București a respins ca neîntemeiate cererea de anulare și cererea de suspendare a Deciziei nr. 113/02.09.2011 emisă de pârâtă.
Pentru a pronunța acestă soluție, instanța de fond a reținut că prin Decizia nr.113/02.09.2011 emisa de parata A. N. Sanitar- Veterinara si pentru Siguranta Alimentelor- Directia Ilfov s-a dispus imputarea sumei de 15.713 lei in sarcina reclamantului, fost auditor public intern pina la data de 16.11.2010.
In ceea ce priveste cererea de suspendare, Tribunalul a apreciat că nu sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 14 și 15 din Legea nr.554/2004, întrucât nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat și a unei pagube iminente.
In ceea ce priveste cererea de anulare a Deciziei nr.113/02.09.2011 emisa de directorul ANSVSA-DSVSA Ilfov, instanța de fond a apreciat că primul motiv de nelegalitate invocat de reclamant, respectiv cel ca decizia este nelegala fata de dispozitiile art.84 lit.a si art.85 al.1 din Legea nr.188/1999 pentru ca la momentul emiterii deciziei nu mai avea calitatea de functionar public in cadrul autoritatii emitente, este neintemeiat.
S-a reținut ca angajarea răspunderii civile a funcționarului public trebuie raportata la data savirsirii faptei producatoare de prejudicii (exercitarea atributiilor functiei publice de auditor intern cu incalcarea dispozitiilor art.20 din Legea nr.672/2002 pentru care a incasat salariul si sporul de 25% ). Imprejurarea ca la data emiterii deciziei de imputare reclamantul nu mai avea calitatea de functionar public in cadrul institutiei parate nu reprezinta o cauza exoneratoare de raspundere. In plus, fata de dispozitiile art.84 lit.a din Legea nr.188/1999, in situatia in care institutia publica constata ca a suferit un prejudiciu patrimonial printr-o fapta a unui functionar public din cadrul sau are doua posibilitati de recuperare a debitului: fie emiterea de către conducătorul autorității sau instituției publice a unui ordin sau a unei dispoziții de imputare, fie asumarea unui angajament de plată, care presupune insa acordul functionarului public.
In consecinta, avind in vedere ca la data savirsirii faptei producatoare de prejudicii reclamantul a avut calitatea de functionar public in cadrul institutiei parate, Tribunalul a apreciat ca nu prezinta relevanta juridica imprejurarea ca la data emiterii deciziei de imputare acesta nu mai avea o astfel de calitate.
De asemenea, tribunalul a apreciat neintemeiat si argumentul reclamantului in sensul ca dispozitia de imputare nu este motivata, faptul ca in cuprinsul deciziei nu sunt detaliate motivele avute in vedere de emitent nu echivaleaza cu nemotivarea, cit vreme se face trimitere expresa la anumite inscrisuri clar individualizate.
In ceea ce priveste sustinerea reclamantului ca decizia este netemeinica intrucit nu sunt indeplinite conditiile raspunderii civile a functionarului public, respectiv existenta unei fapte ilicite producatoare de prejudicii, prejudiciul sa fie produs direct in patrimoniul institutiei in care este incadrat functionarul public, fapta ilicita sa fie comisia de functionarul public in legatura cu indatoririle sale de serviciu si existenta vinovatiei, instanța de fond a apreciat, de asemenea, ca este neintemeiata.
A fost apreciată ca fiind neintemeiata și sustinerea reclamantului din cuprinsul cererii completatoare, in sensul ca decizia contestata este nelegala fiind emisa cu incalcarea termenului de 30 de zile prevazut de art.85 al.1 din Legea nr.188/1999. Instanța de fond a apreciat ca acesta este un termen de recomandare, iar nerespectarea acestuia este implicit sanctionata prin diminuarea patrimoniului propriu al institutiei si prin posibilitatea implinirii termenului de prescriptie care curge in favoarea reclamantului, sens in care sunt si dispozitiile art.85 al.1 din Legea nr.188/1999 - „Dreptul conducătorului autorității sau instituției publice de a emite ordinul sau dispoziția de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii pagubei”.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul B. V., formulând critici de nelegalitate și netemeinicie.
O primă critică vizează faptul că hotărârea atacata a fost pronunțata cu încălcarea disp. art. 84, lit. a din Legea nr. 188/1999, având în vedere că recurentul-reclamant nu mai funcționează în calitate de funcționar public în cadrul autorității publice emitente din data de 17.11.2010 și, deci, la momentul emiterii deciziei atacate, nu mai deținea calitatea care ar fi putut sa atragă răspunderea sa civila în condițiile acestei legi speciale, considerentele instanței de fond în sensul ca trebuie avuta în vedere calitatea pe care o avea la data săvârșirii faptei producătoare de prejudicii fiind vădit neintemeiate în condițiile în care disp. art. 84, lit. a din Legea nr. 188/1999 fac trimitere expresa la răspunderea civila a funcționarului public pentru pagubele produse cu vinovăție patrimoniului autorității sau instituției publice în care funcționează și nu, în care a funcționat.
Recurentul a mai arătat că hotărârea atacata a fost pronunțata cu încălcarea disp. art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, referitoare la termenul de 30 de zile înăuntrul căruia trebuie emisă decizia de imputare.
În susținere, a arătat că din înscrisurile depuse de către intimata-parata la dosarul cauzei, rezulta ca intimata-parata a constatat existenta pagubei încă de la data de 29.10.2010, conform procesului verbal de constatare încheiat de Camera de Conturi Ilfov și înregistrat sub nr. 11.630/29.10.2010, în care s-a reținut la pct. 2 "efortul financiar al instituției nesusținut legal, în cuantum de 15.713 lei", în acest sens fiind emisa și decizia nr. 43/16.11.2010 de către Directorul Camerei de Conturi Ilfov, unde la pct. 2 s-a constatat "neorganizarea compartimentului de audit intern al DSVSA și implicit plata fără just temei a unui auditor care a prestat activitățile de audit proprii ASVSA și plata sumei de 15.713 lei ca urmare a neaplicării în mod corespunzător a prevederilor Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern. " și s-a dispus reanalizarea compatibilității activității de audit prin prisma prevederilor Legii nr. 672/2002, instituția plătind un auditor cu suma de 15.713 lei, funcție de care se va acționa în consecința. "
D. urmare, apreciază că de la aceasta data a început sa curgă termenul de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. l din Legea 188/1999.
Pe cale de consecința, consideră că decizia atacata a fost emisa cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, respectiv a termenului de 30 de zile în care putea fi emis ordinul sau dispoziția de imputare, emiterea deciziei de imputare la data de 2.09.2011 fiind tardiva și, deci, lovita de nulitate absoluta.
Recurentul a arătat că instanța de fond în mod greșit a reținut ca termenul de 30 de zile ar fi unul de recomandare, desi a depus și practica judiciara, prin care s-a reținut ca art. 85 alin. 3 stabilește un termen de prescripție de 3 ani, ce începe să curgă de la data producerii prejudiciului, în timp ce disp. art. 85 alin. 1 reglementează un termen de decădere de 30 de zile, distinct de cel invocat, ce începe să curgă de la data constatării pagubei, fiind indubitabil ca termenul de 30 de zile este unul de decădere și nicidecum de recomandare, cum greșit a reținut instanța de fond.
O altă critică vizează împrejurarea că instanța de fond a făcut o greșita apreciere a probelor administrate în cauza, reținând ca decizia ar fi motivata.
În acest sens, a arătat că din analiza conținutului deciziei de imputare rezulta ca aceasta nu cuprinde indicarea pretinse fapte ilicite cauzatoare de prejudicii și, cu atât mai puțin, descrierea acestei fapte, în ce consta prejudiciul pretins încercat de către emitent, daca pretinsa fapta ilicita a fost săvârșita în legătura cu îndatoririle de serviciu, daca exista o legătura de cauzalitate și în ce ar consta vinovăția sa.
Or, cerința motivării ordinului sau dispoziției de imputare este obligatorie în consecința efectelor pe care le produce un asemenea act administrativ, scopul motivării ordinului sau dispoziției de imputare constând tocmai în garantarea apărării de arbitrariul autorității publice, în ocrotirea drepturilor funcționarului public și în crearea posibilității exercitării unui control judiciar real, fiind obligatorie, atât motivarea în drept, cat și motivarea în fapt, care lipsește cu desăvârșire, asa cum rezulta dintr-o simpla lecturare a deciziei.
O ultimă critică vizează faptul că instanța de fond a reținut în mod eronat ca decizia atacata este temeinica și ca în speța ar fi întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii civile a funcționarului public, rezumându-se să își însușească opinia Camerei de Conturi Ilfov, fără a efectua o proprie analiza asupra acestor condiții, desi atributul instanței era tocmai acela de a analiza apărările sale în raport de cele reținute de către intimata-parata și nu, sa reproducă opinia Camerei de Conturi Ilfov, pe care și-o însușește fără nicio analiză.
Apreciază ca nemotivarea hotărârii echivalează cu necercetarea fondului, actul jurisdicțional fiind neregulat dacă motivarea este inexistenta sau insuficienta.
De asemenea, susține ca din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă că intimata-pârâtă a efectuat vreo cercetare pentru a stabili existenta unui eventual prejudiciu în patrimoniul propriu în legătura cu funcționarea sa în calitate de auditor intern în anul 2009.
Intimata-parata s-a mulțumit sa emită decizia nr. 113/02.09.2011 numai dupa ce organele Camerei de Conturi Ilfov au revenit în data de 04.08.2011 pentru a verifica modul de aducere la îndeplinire a masurilor din decizia nr. 43/16.11.2010, când au încheiat procesul verbal de constatare nr. 5476/04.08.2011.
A arătat că nici la data de 04.08.2011 intimata-parata nu a efectuat o cercetare administrativa proprie, luând constatarea organelor Camerei de Conturi Ilfov ca pe propria concluzie și emițând cu multa ușurința o decizie de imputare numai pe afirmațiile auditorilor publici externi ai Camerei de Conturi, care și acestea sunt ambigue și fără a indica daca s-a produs paguba, elementele acesteia și persoanele răspunzătoare.
Cu privire la pretinsa situație de incompatibilitate în ocuparea funcției de auditor intern, recurentul a arătat că încadrarea și menținerea sa pe funcția de auditor în cadrul DSVSA Ilfov este legala, aceasta rezultând și din adresa ANSVSA nr. 1256/17.02.2010 și Nota Autorității nr. 228/17.02.2010 prin care se aproba statele de funcții și organigrama transmise de către DSVSA Ilfov sub nr. 685/25.01.2010.
Pe cale de consecința, în raport de cele expuse mai sus, apreciază ca în speța nu este îndeplinita niciuna din condițiile necesare în vederea declanșării răspunderii civile a unui funcționar public, încadrarea și menținerea mea pe funcția de auditor în cadrul intimatei-parate fiind legala, nefăcându-se, deci, dovada vreunei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, a prejudiciului, a cuantumului acestuia și nicidecum a vinovăției.
Recurentul a mai arătat că hotărârea atacata a fost pronunțata cu încălcarea disp. art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, apreciind ca erau îndeplinite condițiile prevăzute de textele legale menționate, atât în ceea ce privește cazul bine justificat, care rezulta din aspectele de nelegalitate ale deciziei atacate, aspecte mai sus menționate, cat și în ceea ce privește paguba iminenta, dat fiind faptul ca suma imputata este . (15.713 lei), de natura să îl pună în dificultate în asigurarea veniturilor necesare traiului zilnic, aspecte ce atrăgeau soluția admiterii cererii de suspendare a executării deciziei de imputare atacate, pana la soluționarea irevocabila a cauzei.
Legal citată, intimata A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR ILFOV a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este fondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În ceea ce privește primul motiv de recurs prin intermediul căruia se critică hotărârea recurată, în sensul că a fost pronunțata cu încălcarea disp. art. 84, lit. a din Legea nr. 188/1999, având în vedere că recurentul-reclamant nu mai funcționează în calitate de funcționar public în cadrul autorității publice emitente din data de 17.11.2010 și că, la momentul emiterii deciziei atacate, nu mai deținea calitatea care ar fi putut sa atragă răspunderea sa civila în condițiile acestei legi speciale, Curtea constată că este întemeiat.
Curtea constată că, problema de drept ce urmează a fi dezlegată de instanța de recurs este aceea de a stabili dacă dispozițiile art. 84 și 85 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, republicată, referitoare la decizia de imputare sunt aplicabile și persoanelor care nu se mai află în raporturi de serviciu cu autoritatea publică respectivă, în sensul că nu mai sunt funcționari publici în cadrul acesteia.
Art. 84 și art. 85 din Legea nr. 188/1999, privind statutul funcționarilor publici, republicată, prevăd următoarele:
„Art. 84. -Raspunderea civila a functionarului public se angajeaza:
a) pentru pagubele produse cu vinovatie patrimoniului autoritatii sau institutiei publice in care functioneaza;
b) pentru nerestituirea in termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele platite de autoritatea sau institutia publica, in calitate de comitent, unor terte persoane, in temeiul unei hotarari judecatoresti definitive si irevocabile.
Art. 85. - (1) Repararea pagubelor aduse autoritatii sau institutiei publice in situatiile prevazute la art. 84 lit. a) si b) se dispune prin emiterea de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice a unui ordin sau a unei dispozitii de imputare, in termen de 30 de zile de la constatarea pagubei, sau, dupa caz, prin asumarea unui angajament de plata, iar in situatia prevazuta la lit. c) a aceluiasi articol, pe baza hotararii judecatoresti definitive si irevocabile.”
Din analiza textelor legale citate, precum și din interpretarea logică și sistematică a tuturor prevederilor referitoare la statutul funcționarului public, Curtea reține că în speța dedusă judecății nu sunt aplicabile dispozițiile art. 85 din actul normativ menționat, având în vedere că, la momentul la care s-a emis decizia de imputare, recurentul-reclamant nu se mai afla în raporturi de serviciu, în calitate de funcționar public, cu intimata-pârâtă.
Curtea reține că emiterea unei decizii de imputare presupune, în mod necesar, existența unor raporturi de serviciu între instituție și funcționarul public respectiv, decizia fiind un act administrativ de autoritate prin care funcționarului public în cauză i se aplică o formă de constrângere, precum și o formă de manifestare a autorității instituției angajatoare, grefată pe existența unui raport juridic de drept administrativ în cadrul căruia părțile nu se află pe poziții de egalitate.
Or, în lipsa unui raport de serviciu între autoritate și funcționarul public, conducătorul autorității respective este în imposibilitate de emite o decizie de imputare, dat fiind că această prerogativă specială îi este conferită de legiuitor, în virtutea faptului că funcționarii publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorității publice respective se află în raporturi de subordonare ierarhică iar această formă de răspundere civilă specială, simplificată este grefată tocmai pe raportul de serviciu care implică o subordonare ierarhică.
Acest aspect rezultă din reglementarea de ansamblu a statutului funcționarului public și mai ales din cuprinsul dispozițiilor capitolului VIII din Legea 188/1999, republicată, în cadrul căruia sunt reglementate toate modurile în care, pentru diverse fapte de natură civilă, disciplinară sau penală răspunde un funcționar public care își exercită atribuțiile de serviciu, are raporturi directe de subordonare cu instituția și primește dispoziții pe care este obligat să le aducă la îndeplinire din partea șefului ierarhic sau direct din partea conducătorului instituției.
Prin urmare, Curtea constată că dreptul pe care îl are conducătorul autorității de a emite o decizie de imputare în situatiile prevazute la art. 84 lit. a) si b) derivă din raporturile de serviciu ale funcționarului public cu autoritatea, raporturi care presupun existența unei subordonări ierarhice specifice acestui statut special.
A accepta interpretarea potrivit căreia emiterea deciziei de imputare ca formă de angajare a răspunderii civile speciale prevăzută de art. 85 din Legea 188/1999, republicată, poate fi făcută și după ce raportul de serviciu al funcționarului public a încetat, echivalează cu acceptarea posibilității aplicării unei sancțiuni disciplinare și după încetarea raportului de serviciu, având în vedere că ambele forme de răspundere, răspunderea civilă specială reglementată de art. 84 din actul normativ menționat și răspunderea disciplinară a funcționarului public sunt specifice acestui statut.
Or, dacă în cazul răspunderii disciplinare, este unanim consacrată soluția potrivit căreia o sancțiune disciplinară nu mai poate fi aplicată după încetarea raportului de serviciu al funcționarului public, chiar dacă abaterea disciplinară a fost săvârșită la un moment anterior, atunci când raportul de serviciu era în ființă, pentru identitate de rațiune, soluția trebuie să fie aceeași și în cazul răspunderii civile speciale reglementate de Legea 188/1999, republicată, în sensul că decizia de imputare nu mai poate fi emisă de conducătorul autorității după încetarea raportului de serviciu al funcționarului, chiar dacă data săvârșirii faptei cauzatoare de prejudiciu este anterioară încetării acestui raport de serviciu.
Un argument în sprijinul acestei soluții este și acela că Legea 188/1999, republicată, care constituie dreptul comun în ceea ce privește statutul funcționarilor publici nu cuprinde nicio prevedere referitoare la posibilitatea angajării răspunderii civile speciale, simplificate, a funcționarului public și după încetarea raporturilor de serviciu cu instituția angajatoare, situație care a determinat existența, în cazul unor funcționari publici cu statut special și anume, militarii, a unor dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun, în materia răspunderii civile.
Astfel, o dispoziție derogatorie de la dreptul comun este cea cuprinsă la art. 3 din OG nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, potrivit căreia militarii raspund material, indiferent daca, dupa producerea pagubei, mai au sau nu calitatea de militar, actul normativ reglementând posibilitatrea emiterii unei decizii de imputare în aceste cazuri speciale (art. 25), ținând cont de particulăritățile statutului de militar.
per a contrario, în lipsa unei prevederi speciale, așa cum este cea menționată anterior, dreptul comun, respectiv Legea 188/1999, republicată, nu permite emiterea unei decizii de imputare după încetarea raporturilor de serviciu ale funcționarului care se face vinovat de producerea prejudiciului.
Un alt argument în sprijinul interpretării potrivit căreia decizia de imputare nu mai poate fi emisă după încetarea raportului de serviciu al funcționarului public cu autoritatea respectivă este și acela ținând de particularitatea punerii în executare a acestuia, constând în faptul că executarea se realizează rapid și simplu, prin rețineri directe de către autoritatea publică din salariul funcționarului public, fiind așadar un titlu executoriu avantajos pentru creditor.
Din această modalitate de executare a deciziei de imputare rezultă că ține de esența acesteia, ca titlu executoriu, existența raporturilor de serviciu, ca o condiție prealabilă emiterii, întrucât acesta este sensul posibilității prevăzute de art. 85 și anume, ca după emitere, să poată fi reținute direct de angajator, din salariul funcționarului public, sumele respective, în rate lunare.
În acealași sens este relevantă și Decizia Curții Constituționale nr. 481/22.09.2005, în cuprinsul căreia, analizând constituționalitatea prevederilor art. 73 din Legea 188/1999, forma în vigoare la acel moment, actualul art. 85 (cu conținut identic), s-a reținut că posibilitatea pentru autoritatea publica, de a emite o dispoziție (ordin) de imputare, „este o modalitate specifica, mult simplificata si operativa, de acoperire a unui prejudiciu, explicabila prin raportul specific de autoritate existent intre conducatorul autoritatii sau institutiei publice si functionarul supus rigorilor unui statut special, care il deosebeste de persoana angajata in baza unui contract de munca.”
În cazul de față, întrucât încetarea raporturilor de serviciu ale recurentului-reclamant cu intimata a avut loc la data de 17.11.2010, procedura simplificată prevăzută de art. 85 alin. (1) Legea 188/1999, republicată nu mai putea fi aplicată, în sensul că intimata-pârâtă nu mai putea emite, în mod legal, o decizie de imputare, nemaifiind aplicabil, în raporturile dintre părți, principiul subordonării ierarhice.
În concluzie, contrar celor reținute de instanța de fond, Curtea constată că având în vedere inexistența unui raport de serviciu între recurentul-reclamant și intimata-pârâtă și inexistența unei prevederi legale care să permită posibilitatea emiterii unei decizii de imputare și după ce au încetat raporturile de serviciu, așa cum se întâmplă în cazul prevăzut de OG nr. 121/1998, la data emiterii Deciziei nr. 113/02.09.2011 nu mai erau aplicabile dispozițiile art. 84 și 85 din Legea 188/1999, republicată.
Curtea apreciază că după încetarea raportului de serviciu dintre recurent și intimată, singura modalitate legală de recuperare a prejudiciului o reprezenta calea dreptului comun, fiind nelegală emiterea unei decizii de imputare care vizează o persoană ce nu mai este funcționar public în cadrul autorității respective.
Prin urmare, se reține că Decizia de imputare nr. 113/02.09.2011 a fost emisă de intimata ANSVSA-DSVSA Ilfov fără temei legal, în condițiile în care dispozițiile art. 84 și 85 din Legea 188/1999, republicată nu erau aplicabile din considerentele arătate, ceea ce constituie un motiv de anulabilitate a actului.
În ceea ce privește critica de nelegalitate constând în emiterea deciziei de imputare cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 85 din Legea nr. 188/1999, Curtea constată că și aceasta este întemeiată.
Astfel, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 85 alin. (1)din Legea nr. 188/1999, republicată, „Repararea pagubelor aduse autoritatii sau institutiei publice in situatiile prevazute la art. 84 lit. a) si b) se dispune prin emiterea de catre conducatorul autoritatii sau institutiei publice a unui ordin sau a unei dispozitii de imputare, in termen de 30 de zile de la constatarea pagubei...” iar în conformitate cu alin. (3) de la același articol „Dreptul conducatorului autoritatii sau institutiei publice de a emite ordinul sau dispozitia de imputare se prescrie in termen de 3 ani de la data producerii pagubei.”
Din interpretarea textelor legale citate, Curtea constată că, în ceea ce privește emiterea ordinului de imputare, legiuitorul a instituit necesitatea respectării a două termene – un termen de 30 de zile și un termen de 3 ani – termene care nu se exclud reciproc.
În ceea ce privește termenul de 30 de zile, Curtea constată că acesta începe să curgă de la data constatării pagubei și are natura juridică a unui termen de decădere, nefiind un termen de recomandare, așa cum în mod eronat a reținut instanța de fond. Natura juridică a termenului de 30 zile – termen imperativ, de decădere rezultă, indiscutabil, atât din interpretarea gramaticală a textului legal care îl instituie, cât și din analiza doctrinei și jurisprudenței în această materie care a statuat în mod constant că este vorba despre un termen de decădere.
Termenul de 3 ani începe să curgă de la un moment diferit, și anume de la data producerii pagubei, fiind, în mod evident, așa cum se prevede expres, un termen de prescripție.
Or, în cazul de față, data constatării pagubei este data emiterii Deciziei Camerei de Conturi Ilfov nr. 43/16.11.2010 prin care, la pct. 2, s-a constatat "neorganizarea compartimentului de audit intern al DSVSA și implicit plata fără just temei a unui auditor care a prestat activitățile de audit proprii ASVSA și plata sumei de 15.713 lei ca urmare a neaplicării în mod corespunzător a prevederilor Legii nr. 672/2002 privind auditul public intern. " acesta constituind momentul de la care a început să curgă termenul de decădere de 30 de zile pentru emiterea deciziei de imputare.
Curtea nu își însușește raționamentul instanței de fond, în sensul că nerespectarea termenului de 30 de zile este implicit sanctionata prin diminuarea patrimoniului propriu al institutiei si prin posibilitatea implinirii termenului de prescriptie de 3 ani care curge in favoarea reclamantului, argumentul nefiind valabil întrucât termenul de 30 de zile este un termen imperativ a cărui nerespectare se sancționează cu decăderea, chiar dacă emiterea ordinului s-a făcut înăuntrul termenului de prescripție de 3 ani, fiind necesar ca ambele termene să fie respectate.
De altminteri, instituirea de către legiuitor a unui termen de decădere este justificată de rațiuni care țin de necesitatea echilibrării poziției părților raportului de serviciu, căci textul de lege citat conferă o prerogativă exorbitantă autorității publice, aflată în situația unui angajator, în raport cu funcționarul public, aflat pe poziția angajatului, astfel că este firesc să impună și condiții stricte de exercitare a dreptului de emitere a dispoziției de imputare.
Argumentul privind aplicarea în cauză a termenului de prescripție de 3 ani de la producerea pagubei este nefondat, căci cele două termene, de decădere și de prescripție, au o existență autonomă iar natura lor juridică și implicit consecințele depășirii lor diferă. De altfel, se observă că cele două termene curg de la momente diferite, data producerii pagubei și data constatării pagubei, astfel că aplicarea termenului de decădere de 30 de zile nu lasă în toate situațiile fără conținut termenul mai lung de prescripție, de 3 ani. Un asemenea efect se produce doar în cazul în care cele două momente coincid.
În cazul de față, Curtea constată că termenul de decădere de 30 de zile, prevăzut de art 85 alin. (3) din Legea nr. 188/1999, republicată, a fost depășit, având în vedere data constatării pagubei – 16.11.2010 și data emiterii deciziei de imputare – 02.09.2011, aceasta constituind o cauză de anulabilitate a actului administrativ atacat, respectiv Decizia de imputare nr. 113/02.09.2011.
În condițiile în care primele două motive de recurs sunt apreciate ca fiind întemeiate, cu consecința reținerii nelegalității Deciziei de imputare nr. 113/02.09.2011, întrucât a fost emisă fără temei legal, dată fiind inaplicabilitatea prevederilor art. 84 și 85 din Legea 188/1999, republicată și cu depășirea termenului de decădere de 30 de zile prevăzut de art. 85 alin. (1) din același act normativ, Curtea constată că este de prisos să mai fie examinate motivele de recurs ce țin de fondul actului atacat și de greșita apreciere a probatoriului de către instanța de fond, cele două vicii de legalitate de formă fiind suficiente pentru a se dispune anularea deciziei de imputare emisă de intimată pe numele recurentului.
Din aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 din Codul de procedură civilă, Curtea va admite recursul și va modifică în tot sentința recurată, în sensul că va admite acțiunea și va anula Decizia nr.113/02.09.2011 emisă de pârâta ANSVSA-DSVSA Ilfov.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurentul – reclamant B. V. împotriva Sentinței civile nr. 3393 din 20.09.2012, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimata – pârâtă A. NAȚIONALĂ SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR, DIRECȚIA SANITARĂ VETERINARĂ ȘI PENTRU SIGURANȚA ALIMENTELOR ILFOV.
Modifică în tot sentința recurată, în sensul că admite acțiunea și anulează Decizia nr.113/02.09.2011 emisă de pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25 martie 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
D. M. D. C. P. M. B.
GREFIER,
S. Ș.
| ← Suspendare executare act administrativ. Decizia nr. 2288/2013.... | Constatare calitate lucrător/colaborator securitate. OUG... → |
|---|
