Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5462/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Curtea de Apel BUCUREŞTI - Sentințe și decizii de contencios administrativ și fiscal / 2013

Decizia nr. 5462/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 02-12-2013 în dosarul nr. 12979/3/2012

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL

Dosar nr._

DECIZIA NR. 5462

Ședința publică de la 02 decembrie 2013

Completul constituit din:

PREȘEDINTE: S. O.

JUDECĂTOR: N. V.

JUDECĂTOR: I. M. C.

GREFIER: F. V. M.

Pe rol soluționarea cererii de recurs formulată de recurentul reclamant I. I. G. împotriva sentinței civile nr. 2684/15.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI și intimatul chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE

La apelul nominal făcut în ședință publică, a răspuns recurentul reclamant, personal și asistat de avocat, cu împuternicire avocațială la dosar și intimata pârâtă USH, prin avocat care depune împuternicire avocațială la dosar.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:

Recurentul reclamant, prin avocat, depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 2 lei și timbru judiciar în valoare de 0,15 lei, de care instanța ia act, anulându-le.

Intimata pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI, prin avocat, depune la dosarul cauzei înscrisuri.

Curtea încuviințează pentru părți proba cu înscrisurile depuse la dosar ca fiind pertinente, concludente și utile soluționării cauzei și constată proba administrată.

Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe recurs.

Recurentul reclamant, prin avocat, solicită instanței admiterea recursului astfel cum a fost formulat, pentru motivele expuse pe larg în cuprinsul cererii de recurs, în sensul modificării în tot a sentinței recurate și admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. Solicită obligarea pârâtei la emiterea diplomei de licență și obligarea chematei în garanție să elibereze tipizatele necesare.

Intimata pârâtă USH, prin avocat, solicită instanței admiterea recursului formulat. Arată că M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE a eliberat anterior anului 2009 și pentru ID, iar facultatea de DAP a Universității S. Haret din București a fost acreditată din anul 2002. Depune la dosar concluzii scrise și practică judiciară.

Curtea, declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare.

CURTEA,

Deliberând, reține următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal la data de 22.02.2011 reclamantul I. I. G. în contradic-toriu cu pârâta U. S. Haret București a solicitat obligarea pârâtei la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței.

Reclamantul a chemat în garanție M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru recunoașterea diplomelor de licență.

În motivarea acțiunii reclamantul a arătat că a urmat cursurile Facultății de D. și Administrație Publică București, în perioada 2006-2009 și a susținut examenul de licență în iulie 2009, astfel cum rezultă din adeverința eliberată de pârâtă cu numărul 3533/09.07.2009.

Reclamantul susține că, după expirarea valabilității adeverinței emisă pe o perioadă de 12 luni, a solicitat Universității eliberarea diplomei de licență, dar pârâta a refuzat să soluționeze cererea sa cu încălcarea Metodologiei organizării și desfășurării examenelor de finalizare a studiilor nr. 1405/2009 și a Regulamentului aprobat de OMECT nr.2284/2004 (art. 20 alin. 1).

În drept acțiunea a fost întemeiată pe Legea nr. 1/2011, Constituția României.

În dovedirea acțiunii reclamantul a depus la dosar înscrisuri.

Chematul în garanție M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a depus întâmpinare și înscrisuri (filele 21-44) prin care a invocat excepția lipsei plângerii prealabile și în subsidiar pe fond a solicitat respingerea acțiunii și cererii de chemare în garanție ca neîntemeiate. (filele 14-20)

Pârâta U. S. Haret a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată și a depus cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului pentru a fi obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate sub sancțiunea prevăzută de articolul 24 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 de lei pe zi de întârziere începând cu a 10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii .

La termenul de judecată din 22.02.2012, Curtea de Apel București a pus în discuție excepția de necompetență materială a instanței.

Prin sentința civilă nr. 1243/22.02.2012, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal a admis excepția de necompetență materială a instanței și a dispus declinarea soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București - Secția C. Administrativ și Fiscal.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția C. Administrativ și Fiscal la data de 13.04.2012 sub nr._ .

In baza art.137, alin.1 C.pr.civila, instanța a analizat cu prioritate excepțiile de procedura si pe cele de fond, a căror eventuala admitere, ar face inutila, in tot sau in parte, cercetarea fondului cauzei.

Prin sentința civilă 15.05.2013 tribunalul a respins excepția lipsei procedurii prealabile, a respins acțiunea și a respins cererea pârâtei USH de chemare în garanție a MECTS.

Pentru a dispune astfel, tribunalul a reținut următoarele:

Față de excepția lipsei plângerii prealabile formulate de parata MECT, instanța o va respinge având in vedere ca obiectul acțiunii de față este refuz nejustificat de eliberare a unui act si/sau operațiune administrativa iar art.7 din legea 554/2004 prev. obligativitatea plângerii prealabile pentru cererile care au ca obiect anularea unui act administrativ. Ori, in speța reclamantul nu a solicitat de la nicio parata anularea vreunui act ci eliberarea unor acte.

Din analiza actelor si lucrărilor dosarului, tribunalul a reținut:

„Conform adeverinței nr. 3533/09.07.2009 - fila 6 dosar, reclamantul a absolvit în iulie 2009 cursurile Facultății de D. și Administrație Publică București, specializarea drept, din cadrul Universității S. Haret. Reclamantul a urmat forma de învățământ ID asa cum rezulta din adeverința nr._/8. 09. 2011 emisa de parata U. S. Haret București- fila 71.

Ulterior promovării examenului de licență, reclamantului i s-a emis de către Universitate, adeverința anterior menționată. Acest înscris este însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite, reproducându-se totodată, în cuprinsul său, dispozițiile art. 60 alin 1 din Legea 84/1995 republicată.

Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamantul s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.

Pârâta a reclamantului, afirmând, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.

Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate reiese faptul că, în temeiul art. 7 din Ordinul 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.

În analiza refuzului justificat sau nejustificat al îndreptățirii reclamantului la emiterea diplomei sale de licență, tribunalul constata că prevederile art. 5 alin. 1 din Ordinul 2284/2007 dispun în sensul că „Instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".

Astfel, U. S. Haret nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.

În acest sens, Tribunalul reține că această universitate a fost înființată prin Legea 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: c) facultatea de drept, specializarea drept, cu predare în limba română.”

Pentru forma de învățământ ID, la data înmatriculării reclamantului, această unitate nu avea o acreditare specială, acesta fiind și motivul pentru care în adeverința eliberată, unitatea a simțit nevoia de a cita prevederile art. 60 din Legea 84/1995. În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de drept, în forma ID, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma la zi de învățământ.

Tribunalul nu poate îmbrățișa acest punct de vedere, el fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată ordonanța care reglementează asigurarea calității educației.

Astfel, legislația în vigoare la momentul la care reclamanta a început studiile la această unitate de învățământ, in art. 60 din Legea 84/1995 prev.: „Activitatea didactica se poate organiza in următoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de învățământ seral, cu frecventa redusa si la distanta pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi.

Prin HG 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze invatamant la distanta si invatamant cu frecventa redusa instituțiile de invatamant superior acreditate, in specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea institutiilor de invatamant superior si recunoașterea diplomelor, republicata.”

Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern, reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform legii 88/1993 republicată.

Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanta a început studiile, nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că o dată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.

Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.

În opinia tribunalului, articolul 60 alin 1 din Legea 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.

Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din HG. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de OUG 75/2005.

În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul mai are în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din OUG nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „În învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă.”

Coroborând disp. art. 3, art. 17 din HG nr. 1011/2011, prev. art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și disp. art. 3, art. 4 din OUG nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.

Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității S. Haret București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.

La data înscrierii reclamantului în anul I de studiu era în vigoare HG nr. 410/2002, hotă-râre modificată în anexele 1 – 3 prin HG nr. 1609/2004 și HG nr. 916/2005, potrivit cărora Facultatea de D. și Administrație Publică București, specializare urmată de reclamant în cadrul Universității S. Haret, a fost autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ „zi”, nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de acesta – ID (a se vedea anexa II, din HG 410/2002 și HG 1609/2004).

Nici analiza dispozițiilor pertinente din HG nr. 693/2003, nr. 1082/2003, nr. 940/2004, nr. 1175/2006, nr. 676/2007, nr. 635/2008 nu duc la o altă concluzie.

Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și a dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu dă dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.

Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din OUG nr. 75/2005.

La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).

Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (vezi art. 29 din OUG 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din HG nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.

U. S. Haret nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform OUG 75/2005 și HG 1011/2001, în specializarea D., forma ID.

În consecință, reclamantul nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.

Prin urmare, acesta nu este îndreptățit a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin 2 din OUG 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte.

Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.

Fără îndoială că aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.

Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.

Simplul fapt că U. a emis reclamantului o adeverință provizorie care atestă parcurgerea de către acesta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.

Conform art. 2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.

Adeverința care se află în posesia reclamantului nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverința a fost eliberată pe baza raporturilor contractuale între reclamanți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.

Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învăță-mânt absolvite, reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația de emitere a unui act de studii.

Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei, nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.

Nici necontestarea pe cale principală a acestei adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamantul ar fi îndreptățit la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.

Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării for-melor de învățământ derulate de U. S. Haret, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamantului la eliberarea unei diplome universitare presupune verificarea formei de învățământ parcurse de acesta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.

Față de toate argumentele anterior menționate, tribunalul constată că acțiunea formulată de reclamantă nu este fondată.

MECTS are obligația aprobării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. S. Haret are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.

Cu alte cuvinte, în măsura în care U. S. Haret nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamant, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamantul aceasta nu îi putea elibera acestuia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de MECTS, această posibilitate legală nu există nici în prezent.

MECTS nu poate fi obligat la recunoașterea implicită a unei astfel de diplome emisă de o facultate neacreditată/neautorizată ori la aprobarea tipăririi tipizatelor pentru diplome sau la desemnarea unității de specialitate în acest sens și înaintarea tipizatelor către pârâta U. S. Haret.”

Pentru toate considerente, în temeiul disp. art. 1 Legea nr. 554/2004 instanța a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, reținând că U. S. Haret nu era autorizată să organizeze pentru specializarea urmată de reclamant cursuri de învățământ la distanță, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat.

În ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtului MECTS la aprobarea tipăririi tipizatului, pentru aceleași motive, tribunalul a apreciat-o ca nefondată.

Având în vedere soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, instanța a respins cererea de chemare în garanție a MECTS ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul I. I. G., solicitând admiterea recursului, și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii, obligarea pârâtei USH să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul de diplomă și obligarea MECTS să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și supliment de diplomă necesare.

I. Instanța de fond a reținut în considerentele sentinței recurate că “reclamantul nu a parcurs o forma de învățămant superior . sa fi fost acreditata ori autorizata provizoriu conform legii”.

Apreciază că instanța de fond nu a acordat suficientă atenție (în singurul termen alocat cercetării judecătorești pe fondul cauzei – 15.05.2013) actelor dosarului și actelor normative invocate de toate părțile, aceasta fiind singura explicație pentru care instanța nu a putut reține că specializarea este organizată în cadrul unității funcționale facultate și nu în cadrul universității.

De asemenea, este cel puțin surprinzătoare raportarea pretențiilor subsemnatului, al cărei ciclu de școlarizare s-a desfășurat în perioada 2006-2009 la “prezent”, reținându-se în considerentele sentinței că nici în prezent pârâta nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru forma de învățământ ID. Instanța a decis, fără a fi investită în acest sens, să se pronunțe asupra situației prezente a pârâtei U. S. Haret, depășind astfel cadrul procesual stabilit de subsemnat. Mai mult, instanța nu a făcut verificări elementare în susținerea considerentelor reținute, respectiv a cadrului legislativ aplicabil. Dacă ar fi făcut acest lucru, instanța de fond ar fi observat că, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 10/2009 “Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe - s.n. - 20.08.2009 - U. S. Haret din București, înființată prin Legea nr. 443/2002, încetează școlarizarea pentru toate specializările/programele de studii/autorizate provizoriu/acreditate la forma de învățământ la distanță”.

Din textul legal mai sus arătat rezultă că U. S. Haret a încetat școlarizarea la forma de învățământ la distanță prin efectul actului normativ arătat, astfel încât referirea la situația actuală este nevenită, cel puțin în raport de situația subsemnatului.

Instanța de fond persistă în a depăși cadrul procesual fixat de subsemnat și enumeră, în motivarea respingerii cererii, acte normative care nu sunt incidente în situația dedusă judecății. Chiar dacă, prin absurd ar putea fi acceptată o asemenea depășire a cadrului procesual, justificată doar prin stabilirea ca fiind adevărată a unei alte situații de fapt decât cea arătată de subsemnat, instanța de fond putea și trebuia să constate următoarele:

1.Reclamantul a urmat cursurile Facultății de D. și Administrație Publică București, specializarea D. în ciclul de licență 2006-2009, forma de învățământ ID, susținând și promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009.

2.Facultatea de D. și Administrație Publică din cadrul Universității S. Haret a funcționat, în perioada ciclului de studii parcurs de subsemnat, în baza H.G. 916 din 11.08.2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență.

3.Actul normativ mai sus arătat nu face distincție între specializări, programe de studii sau forma de învățământ, menționând în art. 1 doar că „Se aprobă structura instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pe facultăți și departamente, prevăzută în anexa nr. 1”.

4.U. S. Haret este inclusă în H.G. nr. 916/2005, în anexa 1 (s.n. – la care se referă art. 1), secțiunea B - Instituții de învățământ superior particular, nr. crt. 6, cu un număr de 25 de facultăți, inclusiv Facultatea de D. și Administrație Publică.

5.Prin H.G. nr. 1175 din 06.09.2006 privind organizarea studiilor universitare de licență și aprobarea listei domeniilor și specializărilor din cadrul acestora s-a aprobat nomenclatorul domeniilor de studii universitare de licență și a specializărilor din cadrul acestora, inclusiv pentru domeniul drept, în care subsemnatul sunt licențiat (pct. 6 din Anexa la H.G. nr. 1176/2006).

6.În art. 8 al H.G. nr. 1175/2006 se prevede în mod expres că, pe data intrării în vigoare a acestui act normativ, se abrogă: H.G. nr. 88/2005 privind organizarea studiilor universitare de licență și anexa 3 la H.G. nr. 916/2005 privind structurile instituțiilor de învățământ superior acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu și a specializărilor din domeniile studiilor universitare de licență. Norma de reglementare prevăzută la art. 8 din H.G. nr. 1175/2005 este clară și nu suportă niciun fel de interpretare, în sensul că H.G. nr. 916/2005 se abrogă parțial (s.n.-doar în ceea ce privește anexa 3), celelalte dispoziții ale sale rămânând în vigoare și producătoare de efecte juridice, inclusiv anexa nr. 1 secțiunea B, în care este inclusă U. S. Haret, cu cele 25 de facultăți acreditate sau autorizate provizoriu.

7.Dispozițiile legale aplicabile subsemnatului sunt cele menționate în H.G. nr. 1175/2006, care în art. 7 prevede că “Prevederile prezentei hotărâri se aplică învățământului superior public și privat, acreditat și/sau autorizat provizoriu, care funcționează în condițiile legii, începând cu anul universitar 2006-2007, pentru studenții admiși în anul I”.

8.Un act normativ relevant în cazul dedus judecății îl reprezintă Ordonanța Guvernului nr. 10 din 12 august 2009, publicat în Monitorul Oficial nr. 581 din 20 august 2009, singurul act normativ care obligă U. S. Haret să înceteze școlarizarea pentru toate specializările/programele de studii/autorizate provizoriu/acreditate la forma de învățământ la distanță. Numai că, în raport cu data intrării în vigoare a actului normativ, respectiv data publicării în Monitorul Oficial al României - 20 august 2009 și cu principiul prevăzut de art. 15 alin. 2 din Constituția României, unde se stipulează în mod expres că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”, aceste dispoziții nu sunt aplicabile subsemnatului, întrucât la acea dată susținusem și promovasem deja examenul de licență. De altfel, în cuprinsul O.G. nr. 10/2009 nu se face referire la situația absolvenților învățământului la distanță care și-au finalizat studiile prin examene de licență, situație în care se află și reclamantul, stipulându-se doar că “Studenții ciclului universitar de licență înmatriculați în anul I în perioada 2005-2008 la specializări/programe de studii organizate la forma de învățământ la distanță au dreptul de a-și continua studiile la specializări/programe de studii autorizate să funcționeze provizoriu sau acreditate potrivit unei metodologii aprobate prin ordin al ministrului educației, cercetării și inovării, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Consideră că instanța de fond, în sentința recurată, a apreciat în mod greșit ca neîntemeiate susținerile reclamantului, întrucât se întemeiază pe interpretarea necorespunzătoare a dispozițiilor legale invocate în solicitarea adresată pârâților de a mi se elibera diploma de licență, respectiv a se elibera formularul tipizat pentru a fi completat.

În motivarea celor reținute, instanța de fond face trimitere, în mod greșit, la nerespectarea de către pârâta U. S. Haret a dispozițiilor legale privind procedura de “acreditare provizorie”, prevăzută de art. 60 din Legea nr. 84/1995, a formelor de învățământ ID sau FR, precizând că modalitatea de acreditare și autorizare a instituțiilor de învățământ superior a fost reglementată prin Legea nr. 88/1993, O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1011/2001.

În afară de faptul că nu există reglementat conceptul de acreditare provizorie, ci doar acela de acreditare sau de autorizare provizorie, nici Legea nr. 88/1993 și nici H.G. nr. 1011/2001 (în ceea ce privește modalitatea de evaluare se face trimitere la Legea nr. 88/1993) nu sunt incidente situației subsemnatului.

Raportat la anul admiterii reclamantului, actul normativ aplicabil a fost O.U.G. nr. 75/2005, în care, dacă instanța de fond nu s-ar fi limitat doar să-l invoce și ar fi lecturat atribuțiile A.R.A.C.I.S. enumerate limitativ în art. 17, ar fi observat că această structură are competențe de evaluare în scopul autorizării sau acreditării furnizorilor de învățământ superior și a programelor lor de studii.

În opinia sa este evident că legiuitorul nu a avut în intenția sa de reglementare evaluarea formelor de învățământ.

De altfel, susținerea sa este confirmată și de art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005, în care se stipulează, pe de-o parte că “Orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii, înainte de a începe să funcționeze”, iar pe de altă parte că “În învățământul superior acreditarea se face la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă”.

În ceea ce privește motivarea instanței cu privire la necesitatea de evaluare a formei de învățământ, aceasta este contrazisă chiar de dispozițiile art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005 (act normativ invocat de instanța de fond în susținerea motivării), care la alin. 3 prevede, în mod neechivoc, că acreditarea se face la nivelul programului de studii care duce la o calificare distinctă. Parcurgerea unor forme de învățământ diferite (cu frecvență, cu frecvență redusă sau la distanță) nu duce la o calificare distinctă. Ceea ce dă calificarea absolventului este specializarea - programul de studii.

Consideră că instanța de fond, a omis să se pronunțe asupra efectelor pe care le-a produs deja adeverința de licență eliberată reclamantului, care se bucură de prezumția de legalitate, autenticitate și de veridicitate.

Această adeverință de licență, care are regimul unui act de studii și care confirmă dobândirea titlului de licențiat, nu a fost anulată de către nicio instanță de judecată. Pe cale de consecință, atâta timp cât adeverința de licență depusă la dosar nu a fost anulată de nicio instanță de judecată, se prezumă că aceasta:

oa fost emisă cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de lege,

oemană în mod real de la emitent,

oreflectă în mod real că reclamantul a dobândit în sesiunea iulie 2009, prin mijloace legale, titlul de licențiat, fără să mai fie nevoie în speță, să fie făcute alte cercetări cu privire la dreptul de a i se elibera diploma de licență și suplimentul la aceasta.

Răsturnarea triplei prezumții de care se bucura Adeverința de licență, poate fi făcută în prezent, doar prin procedura înscrierii în fals și nu printr-o simplă apreciere a instanței de fond făcută în cauză, care de asemenea excede obiectului cercetării judecătorești și contrazisă chiar de actele normative incidente și invocate de instanță în motivarea hotărârii.

Având în vedere faptul că în statul de drept, însăși existența contenciosului administrativ este guvernată de principiul respectării drepturilor legal dobândite, solicită Curții să rețină faptul ca soluția instanței de fond încalcă dreptul legal al reclamantului de a obține înscrisul material numit Diploma de Licență care trebuia să înlocuiască Adeverința de licență în termen de 12 luni de la eliberarea acesteia și nu să îi confere un drept dobândit în urma promovării examenului de licență susținut în sesiunea iulie 2009.

Cu toate că instanța de fond reține, în mod corect, că potrivit adeverinței de studii, reclamantul a absolvit Facultatea de D. si Administrație Publică București din cadrul Universitatii S. Haret, promoția 2009, a susținut și promovat examenul de licență, dobândind astfel titlul de Licențiat în D., totuși, aceasta refuză nejustificat să dea eficiența cuvenită actului juridic în discuție și trece nelegal peste efectele juridice produse de acesta, apreciind, lipsit de orice temei de drept, faptul că indiferent de conținutul adeverinței de licență, cererea subsemnatului este neîntemeiată. Motivarea instanței de fond potrivit căreia “adeverințele invocate de reclamant au termen redus de valabilitate și, prin atingerea termenului, își încetează oricum efectele, astfel că nu mai era necesară anularea adeverințelor” este cel puțin surprinzătoare.

În opinia instanței de fond, valabilitatea limitată la 12 luni de la data susținerii și promovării examenului de licență este echivalentă cu pierderea titlului de licențiat dacă nu este eliberată imediat la expirarea acestei adeverințe diploma de licență.Mutatis mutandis, dacă un absolvent al oricărei facultăți, la orice formă de învățământ “recunoscută”, nu se prezintă, din motive personale sau medicale, în ultima zi a celei de-a 12-a luni, să i se elibereze diploma de licență va pierde titlul de licențiat.

În acest caz instanța de fond apreciază că dreptul câștigat, în urma promovării examenului de licență și invocat în cauză de reclamant, poate fi negociat între pârâtă și chematul în garanție, în dauna și prejudiciul acesteia.

Nimeni și nimic nu a împiedicat M. E. Nationale fost M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, în măsura în care aprecia că U. S. Haret ar fi încălcat normele legale privind organizarea programelor de studii, să ia măsuri care să corecteze sau sa sancționeze conduita pârâtei U. S. Haret, lucru care nu s-a întâmplat.

Pasivitatea Ministerului E. Nationale fost M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, coroborată cu eliberarea formularelor tipizate de Diplomă de licență pentru promoțiile anterioare (2007 și 2008), respectiv pentru absolvenții aceluiași program de studii care au urmat cursurile învățământului la distanță, valorează recunoașterea de către minister a legalității activităților desfășurate de către furnizorul de educație. În acest caz, prevalarea M.E.N fost M.E.C.T.S. de propria culpă, în scopul de a opri emiterea diplomelor de licență în litigiu, este cel puțin hilară.

În baza art. 304 1 C.proc.civ., față de împrejurarea că hotărârea recurată este defectivă de apel, solicită instanței de recurs să examineze cauza sub toate aspectele.

În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ și art. 3041 C.proc.civ.

Analizând recursul declarat în cauză prin prisma motivelor de recurs invocate și ținând cont de incidența în cauză a prevederilor art 304 indice1 din C. curtea reține că recursul este fondat, urmând a fi admis ca atare cu consecința modificării sentinței civile recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată și în sensul admiterii cererii de chemare în garanție.

Expirând perioada de valabilitate a respectivei adeverințe, reclamantul s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.

Potrivit Ordinului MECT nr. 2284/2007, adeverința de absolvire a studiilor are un termen de valabilitate de 12 luni, termen în care universitatea are obligația de a completa diploma de licență și suplimentul la diplomă, care se eliberează absolventului, la cererea acestuia.

Diplomele de licență se completează pe formulare tipizate care sunt realizate de o unitate specializată desemnată de MECTS, în fapt . necesar ca cererea universității de eliberare a formularelor tipizate ale diplomelor de licență să fie aprobată de MECTS.

În cazul de față, intimata-pârâtă U. S. Haret a solicitat intimatului-pârât M. Educației Cercetării Tineretului și Sportului, printr-o . adrese, să aprobe tipărirea formularelor de diplome de licență necesare promoției din anul 2009. Intimatul-pârât MECTS a încuviințat aceste cereri doar în parte și a refuzat să aprobe tipărirea formularelor pentru forma de învățământ la distanță și frecvență redusă, invocând faptul că U. S. Haret a organizat nelegal aceste forme de învățământ, fără a parcurge procedura de evaluare academică la care face referire art. 17 din HG nr. 1011/2001.

În aceste condiții, intimata-pârâtă U. S. Haret nu a putut da curs cererii recurentei-reclamante de eliberare a diplomei de licență și a suplimentului acestuia, lipsindu-i formularele tipizate necesare.

Din cuprinsul corespondenței dintre cele două intimate-pârâte, ca și al întâmpinărilor formulate în cauză, Curtea reține că între aceste două instituții, există divergențe în ceea ce privește interpretarea normelor referitoare la organizarea învățământului la distanță și cu frecvență redusă, M. Educației Cercetării Tineretului și Sportului considerând că aceste forme trebuie supuse procedurii de acreditare, potrivit art. 17 din HG nr. 1011/2001, în timp ce U. S. Haret consideră că nu este necesară o astfel de acreditare pentru specializările acreditate pentru cursuri la zi, invocând în acest sens art. 8 din Ordinul MECTS nr. 3404/2006 privind criteriile generale de organizare și desfășurare a admiterii în ciclul de studii universitare de licență pentru anul 2006-2007.

Curtea va analiza cu prioritate motivul de recurs legat de invocarea discriminării.

În acest sens, se reține ca argument hotărâtor jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal, prin numeroase decizii, în care se arată că finalizarea cursurilor universitare organizate de către U. S. Haret, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea, în urma acestuia, a unei diplome presupune în fapt recunoașterea formei de învățământ urmată, de către M. Educației, Cercetării și Inovării).

Pe de altă parte, se reține că în mod constant s-a statuat, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal, în litigii de aceeași natură, că ministerul recurent –chemat în garanție - de universitatea intimată, are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă ( a se vedea decizia nr. 5656 din 24.11.2011 pronunțată de ICCJ-Secția C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ ; decizia nr. 2533 din 22.05.2012 pronunțată de pronunțată de ICCJ-Secția C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ ; decizia nr. 1560 din 22.03.2012 pronunțată de ICCJ-Secția C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ ; decizia nr. 5407 / 14.12.2012 pronunțată de ICCJ-Secția C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ ; decizia nr. 2521/ 1.03.2013 pronunțată de ICCJ-Secția C. Administrativ și Fiscal în dosar nr._ ).

De aceea, soluția din prezenta decizie se impune și în considerarea respectării principiului coerenței și unității jurisprudenței consacrat ca atare în practica Curții Europene a Drepturilor Omului ( a se vedea cauza B. c. României ).

Curtea mai are în vedere și faptul că se impune analizarea prezentei cereri prin prisma verificării încălcării sau nu a dispozițiilor art. 6 din CEDO prin practica neunitară a instanțelor de recurs în această materie. Curtea se va opri asupra analizei principiilor statuate de CEDO prin Hotărârea A. și alții împotriva României, din 10 mai 2012, deși aceasta din urmă nu a constatat o încălcare; cu toate acestea, instanța apreciază că principiile statuate în cuprinsul acesteia trebuie însușite și aplicate de instanțele române.

Astfel, în hotărârea sa, instanța europeană a reținut că unificarea practicii instanțelor necesită o anumită perioadă de timp, astfel încât un interval scurt în care coexistă mai multe soluții jurisprudențiale asupra unor situații similare, nu determină automat o încălcare a Convenției. Încrederea cetățeanului în eficiența sistemului judiciar, depinde, din punctul de vedere al Curții, de existența și buna funcționare a unui sistem intern de unificare a practicii judiciare divergente. Or, în cazul de față, Curtea Europeană a reținut rolul decisiv jucat în acest sens de Înalta Curte de Casație și Justiție prin pronunțarea, într-un interval scurt de la ivirea problemei, a recursului în interesul legii menit să unifice practica judiciară în materia sporurilor solicitate. Mai mult, într-un plan general, Curtea a notat efortul consistent al instanței supreme, având în vedere faptul că în perioada 2008-2011 aceasta a soluționat mai mult de 100 de recursuri de unificare a practicii.

În cauza P. împotriva României Curtea a statuat deja că divergențele de jurisprudență constituie, prin natura lor, consecința inerentă oricărui sistem judiciar ce se sprijină pe un ansamblu de instanțe de fond cu autoritate asupra circumscripției lor teritoriale și că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (Zielinski și Pradal & Gonzalez și alții împotriva Franței, nr. 24.846/94, § 59, CEDO 1999-VII). Totuși, în speță, trebuie menționat că nici măcar Curtea Supremă de Justiție nu avea o jurisprudență unitară asupra chestiunilor de drept aflate în discuție. 6/06; Scoppola c. Italiei (nr. 2), nr._/03.

În ceea ce privește asigurarea unei jurisprudențe unitare la nivelul întregii țări prin interpretarea și aplicarea unitară a legii, competența exclusivă ce revine Înaltei Curți de Casație și Justiție derivă și din imperativul exercițiului efectiv al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art.6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și reflectat expres în jurisprudența CEDO, care rezultă din Hotărârile pronunțate de CEDO în cauzele P. împotriva României și B. împotriva României .Or, ținând cont de soluțiile date de instanța supremă în dosarele ce aveau ca obiect aceeași problemă de drept, Curtea apreciază că, în spiritul deciziei CEDO mai sus amintite, se impune admiterea acțiunii reclamantului.

Ca urmare însă a considerării ca fondat a motivului de recurs legat de discriminare și de încălcarea art. 6 din CEDO cu privire la dreptul la un proces echitabil, Curtea nu va mai analiza celelalte motive de recurs.

Odată ce instanța de fond a apreciat că cererea reclamanților intimați a fost întemeiată sub aspectul obligării intimatei pârâte U. S. Haret la eliberarea în favoarea acestora a diplomelor de licență și a certificatelor de studii pentru fiecare specializare pe care au absolvit-o, în mod logic se va considera justificată, în temeiul art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ aprobat prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 2284 /2007, și cererea Universității S. Haret de obligare a chematului în garanție să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantul recurent. În mod evident, numai prin admiterea cererii de chemare în garanție poate fi asigurată efectiv punerea în executare a hotărârii recurate în condițiile în care eliberarea de către U. intimată a diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate a acestor acte de către ministerul recurent, în calitate de autoritate administrativă competentă.

Din cuprinsul corespondenței dintre cele două intimate-pârâte, ca și al întâmpinărilor formulate în cauză, Curtea reține că între aceste două instituții, există divergențe în ceea ce privește interpretarea normelor referitoare la organizarea învățământului la distanță și cu frecvență redusă, M. Educației Cercetării Tineretului și Sportului considerând că aceste forme trebuie supuse procedurii de acreditare, potrivit art. 17 din HG nr. 1011/2001, în timp ce U. S. Haret consideră că nu este necesară o astfel de acreditare pentru specializările deja acreditate pentru cursuri la zi, invocând în acest sens art. 8 din Ordinul MECTS nr. 3404/2006 privind criteriile generale de organizare și desfășurare a admiterii în ciclul de studii universitare de licență pentru anul 2006-2007.

Prin urmare, se recunoaște de către MECTS că U. S. Haret este o instituție de învățământ superior care era acreditată să organizeze cursuri și examen de licență pentru specialitatea absolvită de reclamant, însă consideră că respectiva acreditare era acordată numai pentru forma de învățământ la zi, nu și pentru învățământ la distanță și frecvență redusă.

Curtea mai reține că, deși intimatul-pârât MECTS consideră că organizarea cursurilor la formele învățământ la distanță și frecvență redusă de către U. S. Haret s-a făcut în mod nelegal, atât în perioada în care reclamanta a urmat aceste cursuri, cât și anterior, nu a demarat vreo procedură administrativă de verificare care să conducă la concluzia că instituția de învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, nu s-a contestat dreptul Universității de a organiza examen de licență pentru formele de învățământ pe care ministerul le consideră neacreditate și nu s-a solicitat anularea examenelor în urma cărora li s-au eliberat absolvenților adeverințele care atestă faptul că au obținut titlul de licențiat la o anumită specializare sau a adeverințelor în sine.

Având în vedere lipsa vreunei măsuri luate de către MECTS în vederea sancționării pretinsei organizări nelegale de către U. S. Haret a cursurilor universitare la formele de învățământ la distanță și frecvență redusă, precum și dispozițiile neclare ale art. 8 din ordinul MECTS nr. 3404 din 07.03.2006 potrivit căruia „formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în domeniile respective și dispun de departamente specializate”, care au permis interpretarea dată de U. S. Haret, Curtea apreciază că nu se poate reține ca dovedită organizarea cursurilor absolvite de reclamanți în afara cadrului legal, astfel cum susține intimatul-pârât MECTS și cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

De asemenea, Curtea mai reține că există o jurisprudență constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care în cauze similare cu cea de față a considerat că absolvenții Universității S. Haret la formele de învățământ la distanță și frecvență redusă cărora li s-au eliberat adeverințe provizorii de absolvire sunt îndreptățiți la obținerea diplomei de licență iar MECTS are obligația de a aproba tipărirea formularelor necesare (a se vedea în acest sens deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție depuse de intimata-pârâtă USH la dosarul de fond cât și tabelul cu situația absolvenților care au obținut hotărâri irevocabile depus de aceeași intimată-pârâtă în recurs).

Odată ce instanța de fond a apreciat că cererea reclamanților a fost întemeiată sub aspectul obligării pârâtei U.S.H. București la eliberarea în favoarea acestora a diplomelor de licență și a certificatelor de studii, pentru fiecare specializare pe care au absolvit-o, în mod corect s-a considerat justificată, pe temeiul prevederilor art. 7 din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ aprobat prin Ordinul ministrului educației, cercetării și tineretului nr. 2284/2007, și cererea U.S.H. București de obligare a M.E.C.T.S. să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență și supliment de diplomă pentru reclamant.

În mod evident, numai prin admiterea cererii de chemare în garanție poate fi asigurată efectiv punerea în executare a hotărârii recurate, în condițiile în care eliberarea de către pârâta U.S.H. București a diplomelor de licență este condiționată de aprobarea tipăririi formularelor tipizate a acestor acte de către M.E.C.T.S., în calitate de autoritate administrativă competentă.

Pe de altă parte, se reține că în mod constant s-a statuat, în jurisprudența instanței supreme, în litigii de aceeași natură, că M.E.C.T.S. are obligația legală de a aproba tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele la diplomă (a se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5386 din 15 noiembrie 2011, nr. 5656 din 24 noiembrie 2011, nr. 5722 din 29 noiembrie 2011, nr. 628 din 8 februarie 2012, nr. 690 din 9 februarie 2012, nr. 708 din 10 februarie 2012, și nr. 709 din 10 februarie 2012).

De aceea, soluția de admitere a recursului rclamanților se impune și în considerarea respectării principiului coerenței și unității jurisprudenței consacrat ca atare în practica C.E.D.O. (a se vedea cauza B. c. României).

De altfel, în același sens, ÎCCJ-SCAF, în exercitarea prerogativelor sale legale, a adoptat la data de 28.10.2013 o soluție pentru unificarea practicii instanțelor judecătorești ierarhic inferioare.

Pentru aceste considerente, Curtea va admite recursul, va modifica sentința recurată, în sensul că va admite cererea principală și cererea de chemare în garanție, va obliga pârâta USH la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de licență; va obliga pârâtul-chemat în garanție MEN să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul recurentul reclamant I. I. G. împotriva sentinței civile nr. 2684/15.05.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI și intimatul chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE.

Modifică în tot sentința, în sensul că:

Admite acțiunea.

Obligă pârâta USH să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul de diplomă. Admite cererea de chemare în garanție a MECTS.

Obligă MECTS să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență și supliment de diplomă necesare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică azi 02.12.2013.

PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,

S. O. N. I. M.

V. C.

GREFIER,

F. V. M.

Red, dact, Judecător O. S.

← Despăgubire. Decizia nr. 3275/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI		Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 891/2013.... →

Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5462/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 5462/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI