Obligare emitere act administrativ. Încheierea nr. 17/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Încheierea nr. 17/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 01-07-2013 în dosarul nr. 5958/2/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
ÎNCHEIERE
Ședința publică din 17.06.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: U. D.
GREFIER: I. C. D.
****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de restituire cauțiune formulată de reclamanta . IFN SA în contradictoriu pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, G. R. și intervenientul accesoriu M. FINANȚELOR PUBLICE.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns reclamanta . IFN SA, prin avocat E. B., în baza împuternicirii avocațiale de la dosar – fila 81, și pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, prin consilier juridic, lipsind pârâtul G. R. și intervenientul accesoriu.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat, sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe fond.
Având cuvântul, reclamanta . IFN SA, prin avocat, solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea actelor administrative contestate. Astfel, menționează că prevederile legislației naționale în baza cărora s-a făcut impunerea sunt contrare legislației europene, fiind astfel inaplicabile începând cu data de 1.01.2007. De asemenea, potrivit scrisorii de somare din data de 30.04.2012 a Comisiei Europene către G. R. rezultă că bunurile lipsă în gestiune și cele lipsă drept prestare de servicii cu plată nu pot fi subiect pentru perceperea TVA-ului. De asemenea, Comisia Europeană a mai reținut că legislația națională nu are transpunere completă și corectă a art. 16 din Directiva TVA, și drept urmare constituie o încălcare a art. 16 și 185 din directiva menționată. Concluzionează în sensul că bunurile nu au fost în gestiunea sa ca urmare a rezilierii contractului. Solicită amânarea pronunțării pentru a depune concluzii scrise.
La rândul său, pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, prin consilier juridic, solicită respingerea acțiunii și menținerea actelor administrative fiscale contestate ca fiind legale și temeinice, motivat de faptul că în mod corect s-a reținut lipsa bunurilor din gestiune.
CURTEA,
Având nevoie de timp pentru a delibera precum și pentru a le da posibilitatea părților de a depune concluzii scrise, în temeiul art. 260 Cod procedură civilă,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 25.06.2013, la solicitarea apărătorului reclamantei.
Pronunțată în ședință publică azi, 17.06.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
U. D. I. C. D.
Încheiere
Ședința din 25.06.2013
Curtea, în aceeași constituire, având nevoie de timp pentru a delibera,
DISPUNE:
Amână pronunțarea la data de 1.07.2013.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.06.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
U. D. I. C. D.
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Sentința civilă nr. 2203
Ședința publică din 1.07.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: U. D.
GREFIER: I. C. D.
****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de restituire cauțiune formulată de reclamanta . IFN SA în contradictoriu pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, G. R. și intervenientul accesoriu M. FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 17.06.2013, fiind consemnate prin încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 25.06.2013 și apoi la 1.07.2013, când a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de contencios administrativ de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acest instanțe sub nr._, astfel cum a fost precizată ulterior, reclamanta . IFN SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtele AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună:
•Anularea Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscala nr. F-MC 148/26.04.2012 (în continuare „Decizia de impunere"), și a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 104/26.04.2012;
•Anularea Deciziei nr. 348/03.08.2012 de soluționare a contestației formulată împotriva Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală;
• Obligarea ANAF, în temeiul art. 18 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, la plata de penalități către reclamantă în cuantum de 2.000 lei pentru fiecare zi de întârziere în situația neîndeplinirii în termen a obligațiilor stabilite de instanță privind soluționarea Contestației fiscale;
•Exonerarea reclamantei de la plata sumei de 50.498.492 lei, reprezentând 31.276.354 lei taxa pe valoarea adăugată, 11.522.931 lei majorări/dobânzi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată și 7.699.207 lei penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, astfel cum aceasta a fost reliefată în Decizia de impunere;
•Obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei cauze.
În motivarea în fapt a acțiunii, reclamanta arată în esență faptul că, I. C. Leasing este o societate pe acțiuni al cărei obiect principal de activitate în România este „Leasingul financiar", conform codului CAEN 6491.
Desfășurarea activității de finanțare are loc în conformitate cu prevederile Ordonanței 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing prin care reclamanta încheie contracte de leasing financiar pentru mijloace de transport sau echipamente, atât cu persoane fizice cât și cu persoane juridice române.
În data de 23.01.2012 s-au prezentat la sediul societății reclamantei inspectorii fiscale în vedere efectuării unei inspecții fiscale parțiale cu privire la modul de evidențiere, înregistrare și declarare a TVA pentru perioada 01.12._11.
La finele inspecției fiscale, în data de 26.04.2012, organele de inspecție fiscală din cadrul DGAMC au emis Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscală prin care se impun obligații suplimentare societății reclamante în sumă totală de 31.276.354 lei cu titlu de TVA, precum și sume accesorii aferente în valoare totală de 19.222.138 lei.
În cadrul activității sale economice, Societatea reclamantă încheie contracte de leasing financiar cu diverși utilizatori pentru care aceștia au obligația plății ratelor de leasing pe o perioadă determinată de timp ce este cuprinsa intre 4 și 6 ani.
Totuși, ca urmare a contextului economic nefavorabil, există situații în care diverși utilizatori întârzie cu plata ratelor de leasing, caz în care Societatea reclamantă are dreptul de a rezilia contractul de leasing și solicita returnarea bunului ce a făcut obiectul acelui contract de leasing (în medie, într-o perioadă de 8 zile).
Odată reziliat contractul de leasing, Societatea nu mai emite facturi Utilizatorilor și deci nu mai colectează TVA întrucât încetează premisele pentru prestarea unui serviciu.
Conform Deciziei de impunere organele de inspecție fiscală au considerat că „întrucât utilizatorii, urmare a încetării relațiilor contractuale dintre părți prin rezilierea unilaterală, nu și-au îndeplinit obligația contractuală de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul respectivelor contracte, precum și faptul că, în uima demersurilor întreprinse pentru recuperarea bunurilor, . SA nu a intrat în posesia acestora [...] devin aplicabile prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare".
Astfel, conform Deciziei de impunere și a Raportului de Inspecție Fiscală organele de inspecție fiscală consideră că nerecuperarea bunurilor aferente contractelor de leasing reziliate în perioada 2008 - 2011 de la Utilizatori reprezintă o „lipsă din gestiune din alte motive decât cele prevăzute la art. 128 alin. (8) Ut. a) - c) din Codul fiscal, ce constituie o livrare de bunuri în sensul taxei pe valoarea adăugată și trebuie colectată TVA, iar operațiunea este definită drept o livrare către sine, în conformitate cu art. 1251 alin. (1) pct. 16 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează «livrarea către sine are înțelesul prevăzut la art. 128 alin. (4)".
În consecință, organele de inspecție fiscală au considerat că societatea reclamantă avea obligația aplicării prevederilor art. 128 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal, stabilind astfel un TVA suplimentar în sumă de 28.218.157 lei.
Ca urmare a imposibilității plății ratelor de leasing de către Utilizatori, Societatea este pusă în situația de a găsi soluții pentru finalizarea contractelor de leasing, întrucât rezilierea unui contract de leasing poate aduce prejudicii Societății. Astfel, Societatea a încheiat cu diverși Utilizatori acte adiționale la contractele de leasing pentru re-scadențarea ratelor de leasing.
În baza acestor acte adiționale la contractele de leasing, Societatea a stornat o parte din aceste facturi, urmând ca acestea să fie re-facturate la o dată ulterioară.
Totuși, conform Deciziei de impunere „prin stornarea acestor facturi, . SA a diminuat TVA colectat pentru perioada decembrie 2008 - decembrie 2011, fiind încălcate prevederile art. 1341 și art. 134 din Codul fiscal".
Astfel, organele de inspecție fiscală au considerat că „întrucât în contractele de leasing precum și în graficele de rambursare anexă la aceste contracte, data scadentă este data la care sunt emise facturile, . SA datora [...] pentru facturile pe care le-a stornat, taxa pe valoarea adăugată".
În consecință, echipa de inspecție fiscală a stabilit un TVA suplimentar în sumă de 3.058.197 lei ce se refera la ratele de leasing și dobânda aferenta acestora, stomate și ne-refacturate pana la data controlului.
Pentru sumele stabilite suplimentar, organele de inspecție fiscală au calculat majorări de întârziere, astfel:
„1. Pentru debitul suplimentar, aferent contractelor ce au fost reziliate, iar bunurile ne-reposedate, au fost calculate majorări în suma de 7.283.077 lei.
2.Pentru cazurile în care societatea a intrat în posesia obiectului leasingului ulterior datei limită prevăzută în contractele de leasing ce au fost reziliate [...] majorările calculate sunt în sumă de 340.911 lei.
3.Pentru debitul [...] aferent ratelor de leasing, stornate și ne-refacturate până la data controlului, s-au calculat majorări de întârziere în sumă de 3.898.943 lei."
În ceea ce privește valoarea penalităților de întârziere, acestea au fost stabilite după cum urmează:
„1. Pentru debitul suplimentar, aferent contractelor ce au fost reziliate, iar bunurile ne-reposedate, au fost calculate penalități în sumă de 4.232.724 lei.
2.Pentru cazurile în care societatea a intrat în posesia obiectului leasingului ulterior datei limită prevăzută în contractele de leasing ce au fost reziliate [...] penalitățile calculate sunt în sumă de 495-499 lei.
3.Pentru debitul [...] aferent ratelor de leasing, stornate și ne-refacturate până la data controlului, s-au calculat penalități de întârziere în sumă de 2.970.984 lei."
Decizia de impunere și Decizia de soluționare a Contestației fiscale sunt vădit netemeinice și nelegale întrucât tratează fiscal bunurile nerecuperate de Societate de la utilizatori drept bunuri lipsă din gestiune, în ciuda faptului că, pe de o parte, nu există niciun fel de probe care să ateste o asemenea situație de fapt, iar pe altă parte, nu există niciun temei legal pentru a asimila bunurile în procedura executării silite în vederea reposedării ca fiind lipsă din gestiune.
Societatea reclamantă nu are obligația și nu înregistrează în contabilitate bunul finanțat în baza contractului de leasing ci numai valoarea capitalului contractului de leasing în contul 471 „Creanțe imobilizate", întrucât din punct de vedere economic si fiscal Societatea realizează o operațiune de finanțare - în acest sens dispozițiile pct. 259 din Ordinul nr. 13/2008 prevăd că „[...] sunt asimilate operațiunilor de creditare operațiunile de leasing financiar". Neînregistrând bunurile date în leasing în contabilitatea sa din motivele legale detaliate mai sus, acestea nu constituie în sensul legii contabile active corporale fixe ale societății.
La data de 17.05.2012 Societatea reclamantă a formulat contestația fiscală prin care a solicitat organului competent să o soluționeze în sensul admiterii acesteia, urmând ca pe cale de consecință acesta „(i) să anuleze Decizia de impunere și Raportul de Inspecție Fiscala și (ii) să exonereze Societatea de la plata sumei de 31.276.354 lei cu titlu de taxă pe valoarea adăugată impusă suplimentar Societății urmare a controlului parțial efectuat de către organele fiscale precum și a sumelor accesorii aferente în sumă totală de 19.222.138 lei".
Este vădit lipsită de suport probator afirmația atât a organelor de inspecție fiscală cât și a celor de soluționare a Contestației fiscale că nu ar mai exista fizic/că și-au încetat existența bunurile finanțate în baza contractelor de leasing ce nu au putut fi recuperate din cauza simplului fapt că nu au fost predate de către utilizatorii de rea-credință în termenul prevăzut de aceste contracte.
O astfel de afirmație, pentru a putea produce consecințele juridice afirmate de către organul fiscal, ar fi trebuit deci să fie sprijinită de probe, în condițiile prevăzute de Codul de procedură fiscală, respectiv prin formularea unor răspunsuri din partea utilizatorilor, astfel încât aceștia să ateste dispariția fizică a bunurilor (art. 52 Cod procedură fiscală) sau chiar printr-o cercetare la fața locului (art.57 Cod procedură fiscală). Mai mult decât atât, ANAF putea apela la alte organe ale Statului - în speță Garda Financiară ca și organ operativ care să verifice existența fizică a bunurilor în cauză.
Este absolut lipsită de orice fundament legal poziția organelor fiscale de a considera că bunurile nerecuperate de către Societatea reclamantă în termenul prevăzut de contractele de leasing ar reprezenta bunuri lipsă din gestiunea acesteia întrucât pe de o parte, organele fiscale preferă să folosească un raționament circular prin care susțin că bunurile respective ar cădea sub incidența art.128 alin.1 lit. d) Cod fiscal întrucât nu ar fi fost recuperate în termenul prevăzut de contractele de leasing, concluzionând că pentru acest motiv ar fi lipsă din gestiune, fără a indica însă exact care este temeiul legal care le permite să stabilească faptul că nerecuperarea unor asemenea bunuri în termenul prevăzut de contractul de leasing ar face ca aceste bunuri să fie considerate lipsă din gestiune.
Or, în lipsa intrării în gestiune a bunului urmare a încheierii procesului-verbal de predare primire, nu se poate reține lipsa acestuia din gestiune, și pe cale de consecință dispozițiile fiscale relevante pe care organul fiscal li-a bazat impunerea nu pot fi aplicate în cauză.
În realitate, prevederile art. 128 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal vizează strict o ipoteză în care bunurile înregistrează o pierdere fizică ireversibilă - fie nu se mai pot identifica, fie au fost pierdute/distruse, etc. Or, nu numai că bunurile nu au fost niciodată înregistrate în gestiunea Societății, dar în aceeași măsura nu se poate vorbi de pierderea lor ireversibilă atât timp cât ele există în gestiunea utilizatorilor care nu le-au returnat.
De altfel, faptul că acești utilizatori încalcă legea civilă prin refuzul lor de a restitui bunurile finanțate în baza contractelor de leasing nu poate avea semnificația că aceștia nu mai au bunurile respective în gestiune, atât timp cât, pe de o parte, nu există niciun fel de act care să ateste descărcarea acestora în mod legal din gestiunea lor (un proces-verbal de predare-primire încheiat cu Societatea, un proces-verbal de executare silită, etc.), iar, pe de altă parte, nu există niciun text legal care să asimileze un astfel de element al situației de fapt (nepredarea ilicită a bunului) cu încetarea apartenenței acestuia în gestiunea sa.
În consecință, față de exigențele constituționale ce impun respectarea principiului neretroactivității normelor juridice și ale principiului aplicării imediate a legii, ultimele modificări intervenite ca urmare a adoptării actelor normative modificatoare - HG 150/2011, intrate în vigoare la data de 1 martie 2011, pot produce efecte juridice exclusiv pentru viitor, fiind aplicabile numai situațiilor de fapt născute după data de 1 martie 2011. În concluzie, în baza tuturor acestor argumente, consideră că în mod nelegal organele de inspecție fiscală au procedat la calificarea bunurilor nerecuperate de Societatea reclamantă ca urmare a rezilierii contractelor de leasing ca reprezentând bunuri lipsă din gestiune în temeiul dispozițiilor art. 128 alin, a. litera d) din Codul fiscal.
Organele de inspecție fiscală ar fi fost cel mult îndreptățite să impună sume suplimentare de TVA cu privire la bunurile nerecuperate aferente contractelor de leasing reziliate doar începând cu data de 1 martie 2011 și numai cu condiția ca respectiva modificare legislativă să fi fost făcută în chiar corpul Codului Fiscal ceea ce nu este cazul de față și această prevedere din legislația națională să nu contravină legislației europene.
Consideră că nu poate fi primit argumentul expus de organul de soluționare referitor la faptul că prin dispozițiile HG 150/2011 s-au completat Normele și nu însuși Codul fiscal, întrucât în realitate HG 150/2011 conține dispoziții de drept substanțial care completează prevederile codului fiscal în loc să le interpreteze — așa cum în mod neîntemeiat susține organul de soluționare.
Potrivit textelor legale relevante, stabilirea bazei de impozitare nu putea fi realizată decât conform prevederilor art. 137 alin. 1 litera c) Cod Fiscal - pentru întreaga perioadă inspectată anterior 01.03.2011 - ceea ce în speță nu poate fi susținut în nici un moment întrucât elementele avute în vedere de textul legal în discuție diferă esențial de cele invocate de ANAF ca reprezentând temeiul legal de care s-a prevalat. În realitate, ANAF a procedat la stabilirea bazei de impunere ca reprezentând valoarea capitalului rămas nefacturat în conformitate cu dispoziții legale ce și-au făcut apariția în legislație abia la 01.03.2011, deși numai o mică parte din perioada fiscală controlată se regăsește ulterior acestei date.
Mai arată că Directiva de TVA cuprinde dispoziții clare cu privire la bunurile lipsă din gestiune - anume că acestea nu reprezintă o livrare către sine, ci se impune efectuarea unei ajustări a TVA dedusă la achiziția bunului respectiv, însă numai în situația în care nu exista suficiente dovezi că aceste pierderi se datorează unor cauze obiective.
Legat de aspectul neconformității dispozițiilor interne cu cele europene referitor la încadrarea bunurilor nerecuperate în urma rezilierii contractelor de leasing, Asociația Societăților Financiare din România (în continuare „ALB România") a adresat Comisiei Europene o reclamație oficială în 20.04.2011 prin care a adus la cunoștința acesteia încălcarea gravă de către Statul Român a dispozițiilor Directivei de TVA în transpunerea acestora în dreptul național (toată corespondență desfășurată cu Comisia Europeană este atașată prezentei în Anexa nr. 4).
În consecință, considerând că „imposibilitatea finanțatorului de a recupera bunurile concesionate de la utilizator nu poate fi privită drept o furnizare retribuită de bunuri, și, prin urmare, această nerecuperare nu poate atrage după sine nicio obligație de plată a TVA-ului a finanțatorului" Comisia Europeană a comunicat ALB România că „a adoptat în data de 26 aprilie 2012 o scrisoare de notificare oficială pe baza articolului 258 TFEU în acest caz. Adoptarea acestei scrisori de notificare oficială marchează începutul procedurii de încălcare împotriva R." (pagina 1, paragraful 2 din Adresa Comisiei Europene din 03.05.2012).
Prin urmare, afirmația organului de soluționare potrivit căreia argumentele expuse de Societate cu privire la procedura de infringement nu ar putea fi reținute întrucât „operațiunea reprezintă operațiune internă, între persoane juridice române, și este guvernată de normele interne, respectiv Codul fiscal și Normele de aplicare a acestuia care sunt emise în concordanță cu Directiva 2006/112/CE" este contrazisă prin chiar declanșarea acestei proceduri împotriva R. datorită transpunerii incorecte a dispozițiilor Directivei de TVA.
În consecință, aplicarea unei măsuri prin care s-ar stabili ajustarea TVA sau auto-colectarea TVA pentru bunurile nerecuperate ca urmare a rezilierii contractelor de leasing datorită asimilării acestora cu o livrare de bunuri către sine, este de natură să conducă finalmente la afectarea dreptului de deducere de care societatea de leasing beneficiază.
Consideră că impunerea în sarcina Societății a unor sume suplimentare de plată aferente TVA auto-colectată pentru livrări este de natură să afecteze dreptul său de deducere a TVA, astfel încât în cauză are loc o gravă încălcare a principiului neutralității TVA.
Apreciază că normele din dreptul intern care permit organelor fiscale să asimileze nerecuperarea bunurilor ce fac obiectul unor contracte de leasing reziliate unei livrări de bunuri către sine care atrage obligația auto-facturării și auto-colectării de TVA, contravin flagrant dispozițiilor conținute în Directiva de TVA, motiv pentru care solicită instanței de judecată să facă aplicarea directă a acestor din urmă prevederi, cu consecința anulării actelor contestate pe calea prezentei ca nelegale.
În drept, reclamanta și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 8 alin.1 coroborat cu art. 11 lit.a și art.18 din Legea nr. 554/2004, art. 70 alin. 1 și art. 218 Cod procedură fiscală, art.209 Cod procedură fiscală, celelalte dispoziții de drept național și comunitar invocate în cuprinsul acțiunii.
În probațiune a înțeles să se folosească de înscrisuri și orice alte probe a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.
Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
În motivare, pârâta arată în esență faptul că toate aserțiunile reclamantei cu privire la aplicabilitatea in cauza a HG nr.150/2011 sunt in totalitate eronate.
Prin HG nr. 150/2011 s-a completat pct.6 al Titlului VI din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal și nu Codul fiscal. HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal este emisa pentru explicarea articolelor de lege din Codul fiscal, în cazul în speță, prevederile pct.6 din HG nr.44/2004 sunt emise in explicarea articolului 128 din Codul fiscal. Astfel, prin completarea pct.6 din HG nr.44/2004, cu un nou alineat 6(6) dat în explicitarea art.128 din Codul fiscal, s-au adus modificări unei Hotărâri de Guvern, printr-o Hotărâre de Guvern, ce are forța legislativă egală și nu superioară.
În ceea ce privește data de la care se aplică prevederile HG nr.150/2011, arată că potrivit doctrinei și jurisprudenței, prevederile anterior menționate au un caracter de interpretare a legii și sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ pe care îl clarifică, fiind menite să asigure justiției o administrare de nivel superior față de vechea reglementare prin limpezirea unor aspecte juridice neclare, fiind o excepție de la principiul neretroactivitatii legii civile, in acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr.2791/2010, într-o speță similară.
Menționează că organele de control fiscal au determinat în mod corect baza de impozitare, aplicând întocmai legislația fiscală, având în vedere prevederile legale incidente, respectiv pct.18 alin.4 al titlului VI din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare pe perioada decembrie 2008 – 30.02.2011.
În mod corect organele fiscale au calificat situația nerecuperării bunurilor de către reclamantă, în termenul prevăzut de contractele de leasing sau în 30 de zile de la reziliere, ca fiind o lipsă de gestiune.
Din verificarea efectuată a rezultat că bunurile prezentate au făcut obiectul unor contracte de leasing reziliate și nu au fost reposedate în termenul prevăzut în contract.
Organele de inspecție fiscală au constatat că în situația în care bunurile de capital sunt lipsă în gestiune din alte motive decât cele prevăzute la art.128 alin.8 lit.a-c din Codul fiscal, aceasta constituie o livrare de bunuri în sensul taxei pe valoarea adăugată și trebuie colectată taxa pe valoarea adăugată, iar operațiunea este definită drept o livrare către sine, în conformitate cu dispozițiile art.1251 alin.1 pct.6 din Legea nr. 571/2006 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Având in vedere ca societatea, in calitate de finantator, este proprietarul bunurilor date in leasing, iar intrucat utilizatorii, ca urmare a încetării relațiilor contractuale dintre părți prin reziliere unilaterală nu și-au îndeplinit obligația contractuala de restituire a bunurilor ce au făcut obiectul respectivelor contracte, precum și faptul că in urma demersurilor întreprinse pentru recuperarea bunurilor, societatea nu a intrat in posesia acestora, s-a constat ca sunt aplicabile prevederile art.128 alin.(4) lit.d) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și s-a stabilit taxa pe valoarea adăugată colectata in suma de 28.218.157 lei.
Livrarea de bunuri, ca operațiune cuprinsă în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, este reglementată la art.128 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
În conformitate cu aceste prevederi legale, bunurile constatate lipsă în gestiune, cu excepțiile prevăzute în mod expres de legiuitor la alin.(8) lit.a)-c) al art.128 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, respectiv bunuri distruse ca urmare a unor calamități naturale sau a unor cauze de forță majoră, bunuri pierdute sau furate, bunuri de natura stocurilor degradate calitativ care nu mai pot fi valorificate, active corporale fixe casate, perisabilități, sunt asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată.
Prin urmare în situația în care bunurile de capital își încetează existența, nu mai există fizic, fără a fi casate, fiind lipsă în gestiune din alte motive decât cele prevăzute la art.128 alin.(8) lit.a-c) din Codul fiscal, respectiv calamități naturale, cauze de forță majoră, bunuri pierdute sau furate, potrivit art.128 alin.(4) lit.d) din Codul fiscal, aceasta constituie o livrare de bunuri în sensul taxei pe valoarea adăugată și trebuie colectată taxa pe valoarea adăugată, iar operațiunea este definită drept o livrare către sine, în conformitate cu art.125^1 alin.(1) pct.16 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează „livrare către sine are înțelesul prevăzut la art. 128 alin. (4)".
Potrivit celor prezentate, organele de inspecție fiscală au aplicat acest tratament din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată, unitar, fiind respectat principiul neutralității TVA, iar în ceea ce privește principiul proporționalității, mijloacele folosite de autoritatile naționale au fost aceleași, în funcție de obiectivul urmărit pe baza prevederilor legale interne în materie de TVA, respectiv colectarea taxei pe valoarea pentru bunurile nereposedate, lipsă în gestiunea societății de leasing în urma rezilierii contractelor de leasing, sub rezerva ca societatea poate să revină la situația anterioara constatarii lipsei în gestiune, la data reposedării bunurilor ce au făcut obiectul contractelor de leasing reziliate.
În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia prevederile art.16 și art.18 din Directiva a-6-a privind sistemul comun de TVA cuprind cazurile privind livrarea către sine și acestea nu includ și lipsa bunurilor din gestiune cu atât mai puțin livrarea către sine, astfel că, transpunerea incorectă în legislația națională a prevederilor Directivei de TVA poate atrage după sine declanșarea procedurii de "infrigement”, nu se poate reține în soluționarea favorabilă a cauzei nefiind un argument de natură fiscală, având în vedere că operațiunea reprezintă operațiune internă, între persoane juridice române, și este guvernată de normele interne, respectiv Codul fiscal și Normele de aplicare a acestuia care sunt emise în concordantă cu Directiva 2006/112/CE.
Argumentul contestatoarei potrivit căruia acordul încheiat între aceasta și utilizator a avut ca scop rescadențarea ratelor de leasing și anularea cu efect retroactiv a contractului inițial de leasing nu a putut fi retinut în soluționarea favorabilă a contestatiei având în vedere că nu au fost prezentate la dosarul cauzei astfel de acorduri.
Pentru taxa pe valoarea adăugată colectată în sumă de 31.276.354 lei stabilită suplimentar, organele de inspecție fiscală au calculat majorări/dobânzi de întârziere în sumă de 11.522.931 lei și penalități de întârziere în sumă totală de 7.699.207 lei. Majorările de întârziere și penalitățile de întârziere au fost calculate la debitul stabilit suplimentar, iar potrivit principiului de drept conform căruia accesoriul urmează principalul in mod corect a fost respinsa contestația ca neîntemeiată și pentru suma totală de 19.222.138 lei.
In ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecata, pârâta solicită respingerea acestei cereri, ca neîntemeiata, având în vedere că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc. civilă.
In drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 115-118 din Codul de procedura civila, Legea nr. 554/2004, Codul fiscal.
Reclamanta S.C. I. C. LEASING IFN S.A. a formulat în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004 excepția de nelegalitate a pct. 2 și 9 lit. E "Taxa pe valoarea adăugată" din HG nr.150/2011 pentru modificarea Normelor metodologice ale Codului Fiscal.
Pârâta Agenția Naționala de Administrare Fiscala a formulat întâmpinare față de excepția de nelegalitate invocata de reclamanta S.C. I. C. Leasing IFN S.A., prin care invoca, in principal, excepția lipsei calității procesuale pasive a institutiei pârâte si, in subsidiar, excepția inadmisibilitatii cererii raportat la cercetarea, pe cale de excepție, in baza art.4 din Legea nr.554/2004, a legalității punctelor (2) si (9) litera E „Taxa pe valoarea adăugată" din H.G. nr. 150/2011, in considerarea faptului ca, acest act, la care face referire reclamanta, nu reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter individual, ci un act administrativ normativ.
În drept, pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat dispozițiile art. 115 C.proc.civ.
Ministerul Finanțelor Publice a formulat în temeiul art. 49 alin. (3) Cod procedura civila cerere de intervenție in interesul Guvernului R. - emitentul actului normativ (H.G. nr. 150/2011) cu privire la care reclamanta S.C. I. C. Leasing IFN S.A. a invocat excepția de nelegalitate, in ceea ce privește pct. (2) si (9) de la lit. E ,,Taxa pe valoarea adăugată".
În motivare, Ministerul Finanțelor Publice arată în esență faptul că, este inițiator al Hotărârii Guvernului R. nr. 150 din 23 februarie 2011 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, precum și pentru modificarea și completarea Hotărârii Guvernului nr. 870/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2009 privind organizarea și exploatarea jocurilor de noroc, prin aceasta justificându-și calitatea procesuala de intervenient in interesul Guvernului R..
Pârâtul G. R. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea excepției de nelegalitate formulată de reclamanta S.C. I. C. LEASING IFN S.A. având ca obiect prevederile pct.2 și 9 de la litera E „Taxa pe valoarea adăugat" din Hotărârea Guvernului nr. 150/2011.
În motivare, pârâtul G. R. arată în esență faptul că, nu poate fi considerată nelegală lărgirea sau restrângerea sensului normei legale contestate, realizată prin modificarea succesivă a dispozițiilor normelor metodologice, întrucât acest proces este realizat tot în scopul interpretării oficiale a legii fiscale, pentru aplicarea unitară a acesteia. Din acest punct de vedere, nu se poate aprecia că a fost modificată sfera de aplicare a dispozițiilor art. 128 Cod fiscal, prin intermediul normelor metodologice cu caracter interpretativ, s-ar ajunge la o completare a legii fiscale, contravenindu-se dispozițiilor art. 108 alin.3 din Constituție, de vreme ce aceste dispoziții cuprind formulări generale care impun explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită situație se încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective.
În dovedire a depus la dosar documentele de motivare și însușire a proiectului, ca acte ce au stat la baza adoptării HG nr. 150/2011, respectiv Nota de fundamentare, Avizul nr. 192/25.02.2011 al Consiliului Legislativ. Avizul nr.447/17.02.2011 al Consiliul Economic și Social, și Nota Ministerului Finanțelor Publice nr.392/28.02.2011.
Prin încheierea de ședință din data de 11.02.2013 Curtea a respins excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate a pct. 2 și 9 lit. E "Taxa pe valoarea adăugată" din HG nr.150/2011 pentru modificarea Normelor metodologice ale Codului Fiscal și a acordat termen la 18.03.2013 pentru soluționarea pe fond a cauzei.
Reclamanta S.C. I. C. LEASING IFN S.A. a formulat în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 cerere de suspendare a executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. F-MC 148/26.04-2012, respectiv a Raportului de inspecție fiscală nr. F-MC 104/26.04.2012 emise de autoritatea pârâtă, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a acțiunii în anulare a acestor acte administrativ fiscale ce face obiectul dosarului nr._ . De asemenea, a formulat cerere de înaintare a unor întrebări preliminare către CJUE.
Prin încheierea de ședință din 20.05.2013 Curtea a admis cererea de suspendare a executării Deciziei nr. 348/3.08.2012, a Deciziei de impunere nr. 148/26.04.2012 și a RIF nr. 104/24.06.2012. A dispus suspendarea executării actelor administrativ-fiscale până la soluționarea irevocabilă a cauzei și a respins cererea de înaintare a unor întrebări preliminare către CJUE ca nefondată și a acordat termen pentru soluționarea fondului cauzei la 17.06.2013.
Analizând actele și lucrările dosarului în raport de dispozițiile legale incidente, Curtea reține următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 27.04.2012 pe rolul instanței, reclamanta a solicitat în contradictoriu cu ANAF – DGAMC anularea deciziei de impunere nr. F-MC 148/26.04.2012 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite prin Raportul de inspecție fiscală nr. F-MC 104/26.04.2012 și a Deciziei nr. 348/03.08.2012 emisă de Direcția Națională de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF.
Obiectul deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală privește stabilirea în sarcina societății a sumei de 31.276.354 lei TVA, dobânzi și majorări de întârziere aferente în sumă de 11.522.931 lei și accesorii aferente TVA în sumă de 7.699.207 lei.
A solicitat totodată exonerarea societății reclamante de plata acestor sume, susținând în esență că societatea este o societate pe acțiuni, cu obiect de activitate leasing financiar conform codului CAEN 6491 iar desfășurarea activității de finanțare se face conform Ordonanței nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.
În urma controlului efectuat de către organele ANAF – DGAMC referitor la înregistrarea și declararea TVA pentru perioada 1.12.2008 – 31.12.2011 a fost emisă decizia de impunere și Raportul de inspecție fiscală prin care s-au impus societății obligații suplimentare în sumă totală de 31.276.354 lei cu titlu de TVA și accesorii aferente în sumă totală de 19.222.138 lei.
Reclamanta a mai susținut că pentru toată perioada verificată organele de inspecție fiscală au stabilit sume suplimentare în ceea ce privește bunurile nerecuperate aferente contractelor reziliate și mai susține că baza legală invocată de organele fiscale, respectiv HG nr. 150/2011 a intrat în vigoare la data de 1.03.2011 astfel încât apreciază că s-au aplicat retroactiv dispozițiile noului act normativ.
A mai arătat reclamanta că prevederile HG nr.150/2011 nu au fost menționate în actele administrativ fiscale contestate și prin urmare a existat o extindere nejustificată a bazei d impozitare pe o perioadă de timp în care nu existau mențiunile specifice aduse de Hotărârea de Guvern menționată, precum și o încălcare a dispozițiile art. 42 lit.t din Codul de procedură fiscală cu privire la conținutul și motivarea actului administrativ fiscal, acesta fiind un motiv de nelegalitate a actelor administrativ contestate.
De asemenea, reclamanta a apreciat că în mod nelegal i s-au calculat majorări și dobânzi de întârziere pentru bunurile nerecuperate aferente contractelor de leasing, reziliate înainte de data de 1.03.2011 deoarece nu exista o normă juridică cu privire la stabilirea bazei de impunere pentru astfel de situații până la . HG nr. 150/2011.
De asemenea, a arătat că în baza contractului de leasing încheiat și a legislației în vigoare la acea dată, respectiv O.G. nr. 51/1997 utilizatorului i se transmite dreptul de folosință și posesia bunului, societatea păstrând nuda proprietate, iar pe toată perioada derulării contractului, toată riscurile și obligațiile asupra bunului aparțin utilizatorului iar societatea nu înregistrează în contabilitate bunul ce face obiectul contractului de leasing, ci valoarea capitatului contractului întrucât din punct de vedere fiscal ea operează o operațiune de finanțare conform punctului 259 din Ordinului BNR nr.13/2008.
Chiar dacă la data de 1.03.2011 a fost adoptată HG nr. 150/2011 prin care au fost introduse precizări specifice la punctele 2 și 9 de la litera E „taxa pe valoarea adăugată” prin care se asimilează bunurile nerecuperate ca lipsă în gestiune a companiilor de leasing, este nelegală decizia de impunere prin care s-au stabilit sume suplimentare, prevederi ce nu sunt conforme cu Directiva europeană 2006/112/CE cu privire la TVA care la data aderării R. la UE trebuie să fie corect transpuse în legislația națională.
Referitor la stabilirea obligației suplimentare de plată a TVA aferentă ratelor de leasing și dobânzilor acestora nerefacturate până la data inspecției, cu penalitățile aferente, reclamanta a susținut că a procedat la rescadențarea ratelor de leasing întrucât utilizatorii au întâmpinat probleme economice, aflându-se în imposibilitatea de a-și achita datoriile față de aceasta.
Organele de inspecție fiscală au constatat că la data de 31.12.2011 societatea are înregistrate creanțe din operațiuni de leasing financiar.
Referitor la aplicarea retroactivă a HG nr.150/2011 pentru modificarea și completarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal aprobate prin HG nr.44/2004 și pentru modificarea și completarea HG nr.870/2009 se reține că Hotărârea de Guvern menționată mai sus a modificat punctul 6 din Titlul VI din HG nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 astfel:
"(5) în sensul art. 128 alin. (4) Ut. d) din Codul fiscal, casarea activelor corporale fixe de natura bunurilor de capital prevăzute la art. 149 din Codul fiscal nu constituie livrare de bunuri. Se aplică prevederile art. 149 din Codul fiscal pentru activele corporale fixe de natura bunurilor de capital casate, dacă la achiziția sau, după caz, transformarea, modernizarea, fabricarea, construcția acestora taxa a fost dedusă total ori parțial și dacă următoarele operațiuni au intervenit în legătură cu un bun de capital după data aderării: achiziția sau, după caz, fabricarea, construcția, prima utilizare după modernizare ori transformare.
6) în cazul contractelor de leasing financiar având ca obiect bunuri mobile corporale, care se reziliază, se consideră că bunurile sunt lipsă din gestiunea locatorului/finanțatorului, în sensul art. 128 alin. (4) lit.d) din Codul fiscal, la expirarea termenului-limită prevăzut în contract pentru restituirea bunului de către utilizator, dar nu mai mult de 20 de zile calendaristice de la data rezilierii contractului. Baza de impozitare a livrării către sine se determină potrivit prevederilor pct.18 alin. (4). în cazul în care locatorul/finanțatorul reintră în posesia bunurilor, aceasta are dreptul să anuleze livrarea către sine efectuată conform primei teze a prezentului alineat."
Prevederile aceluiași pct.6 alin.(5), anterior datei de 1 martie 2011, precizează:
"(5) în sensul art. 128 alin. (4) lit. d) din Codul fiscal, casarea activelor corporale fixe de natura bunurilor de capital prevăzute la art. 149 din Codul fiscal nu constituie livrare de bunuri. Se aplică prevederile art. 149 din Codul fiscal pentru activele corporale fixe de natura bunurilor de capital casate, dacă la achiziția sau, după caz, transformarea, modernizarea, fabricarea, construcția acestora taxa a fost dedusă total ori parțial și dacă următoarele operațiuni au intervenit în legătură cu un bun de capital după data aderării: achiziția sau, după caz, fabricarea, construcția, prima utilizare după modernizare ori transformare."
S-a reținut că pct.6 din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor H metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal s-a completat cu alineatul 6 ce aduce precizări legate de contractele de leasing financiar care se reziliază și restituirea bunurilor ce au făcut obiectul contractului la expirarea termenului limită prevăzut în aceste contracte.
Ca urmare, prin HG nr.150/2011 s-a completat pct.6 al Titlului VI din HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal și nu Codul fiscal. HG nr.44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal este dată în explicitarea articolelor de lege din Codul fiscal, în cazul în speță, prevederile pct.6 din HG nr.44/2004 sunt date în explicitarea articolului 128 din Codul fiscal. Astfel, prin completarea pct.6 din HG nr.44/2004, cu un nou alineat 6(6) dat în explicitarea art.128 din Codul fiscal, s-au adus modificări unei Hotărâri de Guvern, printr-o Hotărâre de Guvern, ce are forța legislativă egală și nu superioară.
Astfel, punctul 6 al Titlului VI din HG 44/2004 a fost completat prin HG nr. 150/2011 act normativ de același nivel cu actul vizat în sensul dispozițiilor art.69 din Legea nr. 24/2000 privind Normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative republ. cu modificările și completările ulterioare. Hotărârea de Guvern menționată a fost emisă în vederea explicării articolelor din Codul fiscal, în speță prevederile pct.6 din HG nr. 44/2004 emise în explicarea art.128 din Codul fiscal. A fost introdus astfel alineatul 6 pct.6 în explicarea art.128 Cod fiscal, iar în ce privește data de la care se aplică dispozițiile HG nr. 150/2011 fiind un act normativ cu caracter interpretativ este evident că ambele fac cord comun cu actul interpretat.
Din Nota de fundamentare a HG nr. 150/2011 se reține că „promovarea acestui act normativ este determinată de necesitatea elaborării Metodologiei de aplicare unitară a dispozițiilor O.U.G. nr. 117/2010 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal și alte măsuri financiar fiscale și urmărește clarificarea modului de aplicare a acestor prevederi legale, precum și a altor aspecte tehnice generate de situații apărute în aplicarea prevederilor Codului fiscal”.
Baza de impozitare stabilită de organele de inspecție fiscală contestată de reclamantă a avut în vedere dispozițiile pct.18 alin.4 Titlul VI din HG 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal în vigoare în perioada controlată decembrie_11: „În sensul art. 137 alin.1 lit.c Cod fiscal baza de impozitare pentru active corporale fixe care constituie livrare de bunuri conform art. 128 alin.4 lit.d din Codul fiscal altele decât bunurile imobile este constituită din valoarea rămasă la care aceste bunuri sunt înregistrate în contabilitate calculată în funcție de amortizarea contabilă, dar nu mai puțin decât valoarea la care bunurile au fost imputate în cazul bunurilor constatate lipsă. Dacă activele corporale fixe sunt complet amortizate, baza de impozitare este 0 sau după caz, valoarea imputată în cazul lipsurilor imputabile”.
Prin HG nr. 150/2011 s-a modificat pct.18 alin.4 din HG nr. 44/2004 în sensul adăugării următoarelor dispoziții, respectiv „pentru bunurile care fac obiectul contractelor de leasing financiar și care constituie pentru locator/finanțator o livrare de bunuri conform art. 128 alin.4 lit.d din Codul fiscal, baza de impozitare este valoarea capitalului rămas de facturat”.
Astfel, organele de inspecție fiscală în baza dispozițiilor legale menționate au constatat că în situația în care bunurile de capital sunt lipsă de gestiune, aceasta constituie o livrare de bunuri în sensul TVA care trebuia colectată în sensul operațiunii de livrare către sine conform art. 1251 alin.1 pct.16 din Codul fiscal.
Societatea are calitatea de finanțator fiind proprietarul bunurilor date în leasing, iar utilizatorii care au încetat relațiile contractuale prin reziliere unilaterală și nu și-au îndeplinit obligația contractuală de restituire a bunurilor,în urma controlului fiscal s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 128 alin.4 lit.d din Codul fiscal și s-a stabilit astfel TVA în sumă de 28.218.157 lei.
Operațiunile de leasing nu reprezintă livrare de bunuri fiind aplicabile dispozițiile art. 129 alin.3 lit.a Cod fiscal care prevede că „prestările de servicii cuprind operațiuni precum închirierea de bunuri sau transmiterea folosinței bunurilor în cadrul unui contract de leasing”.
Prin urmare, operațiunile de leasing sunt considerare prestări de servicii și nu livrări de bunuri.
Astfel în sensul dispozițiilor art. 149 din Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare alin.1 lit.b bunurile care fac obiectul închirierii, leasingului, concesionării sau oricărei alte metode de punere a acestora la dispoziția unei persoane sunt considerate bunuri de capital, aparținând persoanei care le închiriază, le dă în leasing sau le pune la dispoziția unei persoane.
În speță, în perioada decembrie 2008 – decembrie 2011 inspecția fiscală a constatat că reclamanta, ca urmare a nerespectării de către utilizatori a obligațiilor de plată a reziliat o parte din contractele de leasing financiar, utilizatorii fiind obligați în baza Clauzelor contractuale să restituie bunurile care au făcut obiectul contractelor, deoarece reclamanta nu a intrat în posesia bunurilor au devenit aplicare dispozițiile art. 128 alin.4 lit.d din Codul fiscal, respectiv fiind asimilate livrărilor de bunuri efectuate cu plată, bunurile constatate lipsă din gestiune.
Începând cu 1.03.2011 prin adoptarea HG nr. 150/2011 s-au completat dispozițiile art. 128 alin.4 lit.d cu pct.6 (6) care prevede că „în cazul contractelor de leasing financiar având ca obiect bunuri mobile corporate care se reziliază, se consideră că bunurile sunt lipsă din gestiunea locatorului/finanțatorului în sensul art. 128 alin.4 lit.d Cod fiscal la expirarea termenului limită prevăzut în contract pentru restituirea bunurilor de către utilizator, dar nu mai mult de 30 de zile calendaristice de la data rezilierii contractului”.
Conform dispozițiilor legale mai sus citate, bunurile constatate lipsă în gestiune cu excepțiile prevăzute expres de legiuitor sunt asimilate lucrărilor de bunuri efectuate cu plată.
Nu pot fi reținute susținerile reclamantei referitoare la prevederile art. 16 și art.18 din Directiva a VI-a privind sistemul comun de TVA cu referire la cazurile privind livrarea către sine care nu includ și lipsa bunurilor din gestiune, cu atât mai puțin livrarea către sine, motivat de faptul că operațiunea calculării TVA este de natură internă și sunt aplicabile normele interne, în speță Codul fiscal și Normele de aplicare ale acestora în concordanță cu Directiva 2006/112/CE.
Pentru considerentele expuse, în raport de textele aplicabile citate mai sus, urmează a se respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a se menține atât Decizia de impunere cât și Raportul de Inspecție fiscală privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, cât și Decizia emisă de ANAF prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamantă ca nefondată atât pentru TVA cât și pentru accesoriile aferente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE:
Respinge acțiunea formulată de reclamanta . IFN SA, cu sediul în București, .-15, .>sector 1, în contradictoriu pârâții AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR, cu sediul în București, ., sector 5, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALA-DIRECȚIA GENERALĂ DE ADMINISTRARE A MARILOR CONTRIBUABILI, cu sediul în București, .. 88, sector 5, G. R., cu sediul în București, Piața Victoriei nr.1, sector 1, și intervenientul accesoriu M. FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în București, ., sector 5,ca nefondată.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 1.07.2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
U. D. I. C. D.
Red. U.D./15.10.2013
Tehnodact. I.C.D./7 ex
| ← Pretentii. Decizia nr. 1854/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Refuz acordare drepturi. Sentința nr. 3897/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
