Pretentii. Decizia nr. 852/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 852/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-02-2013 în dosarul nr. 8665/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 852
Ședința publică din 25.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - C. P.
JUDECĂTOR - D. M. D.
JUDECĂTOR - M. B.
GREFIER - M. - C. I.
Pe rol este soluționarea recursului în contencios administrativ formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, împotriva sentinței civile nr. 2726/14.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. I., M. D., M. M. și F. G., cauza având ca obiect – „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei de ședință, s-au prezentat intimații – reclamanți, prin avocat D. S., cu împuternicire avocațială depusă la dosar la fila 22, lipsind recurenta - pârâtă.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Nefiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat ori probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra cererii de recurs.
Intimații – reclamanți, prin avocat, solicită respingerea recursului și, pe cale de consecință, menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală. Apreciază că în mod corect a fost obligată recurenta – pârâtă la plata primei tranșe a compensațiilor, având în vedere că reclamanții au fost vătămați în dreptul lor.
Arată că susținerile recurentei – pârâte nu sunt întemeiate, întrucât lipsa fondurilor bănești nu poate fi primită ca justificare a neexecutării obligației de plată din trei motive:
În primul rând, susține că obligația de plată a despăgubirilor este o obligație legală, în conformitate cu dispozițiile art. 38 alin. 5 și 6 din HG nr. 753/1998, iar dacă s-ar lua în considerare susținerile recurentei – pârâte privind condiționarea acesteia de existența disponibilităților bănești ar trebui să se facă abstracție de caracterul reparator al legii. În al doilea rând, recurenta – pârâtă nu a făcut dovada că nu există disponibilități bănești și, nu în ultimul rând, jurisprudența este în sensul că lipsa fondurilor bănești ale ANRP nu exonerează această instituție de plată.
În susținere, depune concluzii scrise, solicită respingerea recursului și obligarea recurentei – pârâte la plata cheltuielilor de judecată, depunând în acest sens copie de pe factura reprezentând onorariu de avocat (fila 27 din dosar).
Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2726/14.06.2012, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M. I., M. D., M. M. și F. G. în contradictoriu cu pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, obligând-o pe aceasta la plata către reclamanți a sumei de 46.666,32 lei, reprezentând prima tranșă a despăgubirilor stabilite prin Hotărârea nr. 6473/08.09.2010 emisă de Comisia județului C. de aplicare a Legii nr. 9/1998. A respins ca nedovedită cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamanții au obținut prin Hotărârea nr. 6473/2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului județului C., validată prin decizia nr. 456/18.03.2011, compensații în cuantum de 116.665,80 lei, în temeiul Legii nr. 9/1998, pentru bunurile abandonate de autorii acestora pe teritoriul statului bulgar,.
Potrivit art. 38 alin. 1 din HG nr. 1277/2007 privind modificarea și completarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 753/1998, „Plata despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9/1998 se face de catre A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, prin Direcția economică”, iar potrivit alin. 5 „Compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: … c) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei”, obligație pe care pârâta nu a îndeplinit-o, ceea ce reprezintă un refuz nejustificat de a rezolva o cerere privitoare la un drept conferit de Legea nr. 9/1998, fiind îndeplinite, astfel, condițiile art. 2 alin. 2 din Legea nr. 554/2004 și, în consecință, și cerințele art. 1 alin. 1 și 8 alin. 1 din aceeași lege.
Prin refuzul pârâtei de a dispune plata primei tranșe a compensațiilor acordate reclamanților prin Hotărârea nr. 6473/2010 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului județului C. în primul an, 2011, reclamanții au fost vătămați în dreptul lor, conferit de Legea nr. 9/1998, astfel că, pentru considerentele de fapt și de drept mai sus expuse, văzând și disp. art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, Tribunalul a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta la plata acestei prime tranșe, în sumă de 46.666,32 lei.
Cât privește cererea reclamanților de actualizarea a sumei solicitate cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună în termen de 20 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și de plată a dobânzii legale calculate în condițiile OG nr. 9/2000 de la data scadenței și până la plata efectivă, Tribunalul a apreciat că este neîntemeiată, față de dispozițiile art. 38 alin. 6 din HG nr. 753/1998 modificată prin HG nr. 1277/2007, potrivit cărora „Suma achitată beneficiarilor în cea de-a doua tranșă se actualizează, potrivit prevederilor art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcționarea Comisiei centrale și a comisiilor județene și a municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la C. la 7 septembrie 1940, în raport cu indicele de creștere a prețurilor de consum din ultima lună pentru care acest indice a fost publicat de Institutul Național de S., față de luna decembrie a anului anterior.”
Tribunalul a respins ca nedovedită cererea reclamanților de acordare a cheltuielilor de judecată la care erau îndreptățiți față de soluția adoptată cu privire la cererea de chemare în judecată, dat fiind că la dosarul cauzei nu au fost depuse înscrisuri din care să rezulte cheltuielile avansate de aceștia în cauză.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. A invocat prevederile art. 304 pct. 9 și 3041 C.pr.civ.
În motivare, a arătat că, potrivit art. 5 din HG nr. 286/2004, compensațiile bănești stabilite conform Legii nr. 9/1998 se acordă în limitele sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, plata despăgubirilor fiind așadar condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, astfel că, în absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este de natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern, cât și european. A menționat totodată că, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât în condiții de solvabilitate, subliniind că jurisprudența CEDO nu înlătură aceste principii. A invocat și preconizatele modificări legislative, consecutive hotărârii pilot pronunțate de CEDO în cauza M. A. și alții împotriva României, menite a asigura respectarea termenului rezonabil de finalizare a dosarelor.
Intimații-reclamanți au depus la dosar concluzii scrise.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
Dreptul intimașilor-reclamanți la acordarea de compensații bănești în sumă de 116.665,80 lei în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 9/1998 a fost stabilit prin hotărârea nr. 6473/08.09.2010 a Comisiei Județene C. pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, validată prin decizia nr. 456/18.03.2011 a Vicepreședintelui Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților..
În ce privește achitarea efectivă a acestor compensații bănești, sunt incidente dispozițiile art. 5 din HG nr. 286/2004 privind unele măsuri referitoare la funcționarea Comisiei centrale și a comisiilor județene și a municipiului București pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998, potrivit cărora plata se face „în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat”, eșalonat în 2 tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, conform art. 38 alin. 5 lit. c din HG nr. 753/1998 privind Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.
Deși intimații-reclamanți au solicitat efectuarea plății încă din luna februarie 2012 până în prezent nu le-a fost achitată prima tranșă de 40%.
Curtea nu își însușește interpretarea pe care recurenta o dă textului legal citat, în sensul că plata despăgubirilor se face doar în situația în care sunt alocate suficiente fonduri de la bugetul de stat în acest scop, din următoarele motive:
Intimații sunt titulari ai unui drept de creanță, ce constituie un „bun” în accepțiunea Convenției europene pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.
Creanța lor este suficient de bine stabilită pentru a beneficia de protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, iar întârzierea la plată sau refuzul de plată din partea recurentei constituie atingeri aduse dreptului de proprietate al intimaților-reclamanți, astfel cum este garantat și protejat de Convenție.
Or, din momentul în care în patrimoniul intimaților s-a născut un drept de creanță recunoscut ca atare de legiuitor, ingerințele în exercițiul dreptului de proprietate cu privire la acest bun nu pot interveni decât printr-o prevedere a legii, pentru un scop legitim și păstrând raportul de proporționalitate între ingerință și scopul propus.
Din această perspectivă, se constată că Statul Român, prin legiuitorul său, a recunoscut în patrimoniul unei categorii de persoane, din care fac parte și intimații, un drept la acordarea unor compensații, prevăzând în același timp și o ingerință în dreptul de proprietate asupra acestei creanțe, aceasta constând în prevederea referitoare la plata în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat.
Curtea reține că această ingerință în dreptul de proprietate al intimaților este disproporționată, fiind o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința statului, debitor al creanței, de a aloca la buget sumele necesare plății compensațiilor.
Este adevărat că, așa cum a subliniat recurenta, plafonarea sau eșalonarea creanțelor asupra statului sunt ingerințe admise în jurisprudența CEDO, ceea ce nu face însă admisibilă condiționarea realizării dreptului de creanță de alocarea fondurilor de la buget, o asemenea reglementare fiind lipsită de orice previzibilitate.
Prin urmare, pretinsa lipsă a fondurilor disponibile alocate de la bugetul de stat nu poate fi reținută drept justificare a refuzului de punere în executare a actului administrativ prin care s-a recunoscut dreptul de creanță al intimaților, în temeiul Legii nr. 9/1998, cu atât mai mult cu cât recurenta nu a menționat măsurile luate pentru alocarea sumelor necesare plății compensațiilor.
Rezultă așadar că, potrivit interpretării recurentei, perioada de plată ar putea fi prelungită pe durată nedeterminată, până la alocarea sumelor necesare, ceea ce ar conduce la depășirea termenului rezonabil la care se referă art. 6 par. 1 din CEDO, termen care cuprinde și durata procedurilor administrative, întrucât acestea constituie o premisă prevăzută în dreptul intern pentru sesizarea instanței.
Prin urmare, în mod corect a constatat Tribunalul că în speță este vorba de un refuz nejustificat de executare a obligației de plată, termenul în care trebuia achitată prima tranșă cuvenită intimaților fiind depășit.
În concluzie, constatând că sentința recurată este legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., Curtea va respinge ca nefondat recursul.
Văzând și dispozițiile art. 274 alin. 1 C.pr.civ., va obliga recurenta la plata chletuielilor de judecată către intimați, în sumă de 1.500 lei, reprezentând onorariul apărătorului ales, achitat conform facturii fiscale și chitanței depuse în copie la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge recursul formulat de recurenta – pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR – Serviciul pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, cu sediul în București, Calea Floreasca nr. 202, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 2726/14.06.2012, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații – reclamanți M. I., M. D., M. M. și F. G., toți cu domiciliul procesual ales la S.C.P.A. „M. și Asociații”, în Voluntari, ., ., ca nefondat.
Obligă recurenta la plata către intimați a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 25.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. D. M. D. M. B.
GREFIER,
M. - C. I.
Red.jud.M.B./07.03.2013
Tehnored.C.I./2ex.
Jud. fond: D. S., Tribunalul București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal
| ← Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 931/2013. Curtea... | Pretentii. Decizia nr. 1854/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
