Pretentii. Decizia nr. 794/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 794/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 21-02-2013 în dosarul nr. 23884/3/2011
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
Decizia civilă nr. 794
Ședința publică din 21.02.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. V. C.
JUDECĂTOR: R. M. C.
JUDECĂTOR: C. M. C.
GREFIER: C. O.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 BUCUREȘTI PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1325/30.03.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – reclamant M. G. F. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul-reclamant M. G. F. reprezentat prin avocat I. Issabela D. cu împuternicire avocațială la dosar, lipsă fiind recurenta - pârâtă și intimata-chemată în garanție.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Intimatul-reclamant M. G. F., prin avocat, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței civile pronunțate de instanța de fond, ca fiind legală și temeinică, având în vedere că taxa de poluare a fost percepută cu încălcarea dispozițiilor Tratatului de funcționare a UE. Arată că solicită obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată și depune la dosar contractul de asistență juridică și chitanță în dovedirea acestora.
Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA ,
Prin sentința civilă nr.1325/30.03.2012, Tribunalul București – Secția a IX - a C. Administrativ și Fiscal a respins exceptia inadmisibilitatii si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive invocate de parata A. F. Publice Sector 6 Bucuresti. A admis cererea introductiva formulată de reclamantul M. G. F., în contradictoriu cu pârâta DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI reprezentantă a ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE A SECTORULUI 6 BUCUREȘTI, a obligat parata sa restituie reclamantului suma de 2.501 lei reprezentând contravaloare taxa pe poluare, cu dobânda legală în materie fiscală, a respins cererea de chemare in garantie a ADMINISTRAȚIEI F. PENTRU MEDIU formulata de parata ca neintemeiata și a obligat parata la plata sumei de 39,3 lei, cu titlu de cheltuieli de judecata, catre reclamant.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra unui autovehiculul marca Ford, înmatriculat pentru prima data in Germania, la data de 15.01.2007.
La data de 24.01.2011, reclamantul a depus la registratura paratei o cerere prin care a solicitat calcularea taxei pe poluare prevazuta de O.U.G. nr. 50/2008 pentru acest autovehicul, iar parata a emis si a comunicat reclamantului, la data de 26.01.2011, Decizia de calcul al taxei pe poluare pentru autovehicule nr._, prin care a stabilit in sarcina acestuia obligatia de plata a sumei de 2.706 lei.
La data de 26.01.2011, reclamantul a achitat la Trezoreria Sector 6 suma anterior mentionata, cu titlu de taxa pe poluare pentru autovehicule.
Prin cererea inregistrata la registratura paratei sub nr._/14.02.2011, pentru motive similare celor prezentate in motivarea cererii deduse judecății, reclamantul a solicitat restituirea sumei achitate cu titlu de taxa pe poluare.
Prin adresa nr._/21.02.2011, parata a comunicat reclamantului refuzul de soluționare favorabila a cererii, cu motivarea ca taxa a fost stabilita in conformitate cu normele legale in vigoare.
Excepția inadmisibilității acțiunii este neîntemeiată, întrucât în condițiile în care particularul se adresează organului fiscal, solicitând restituirea sumei stabilite prin decizia de calcul a taxei pe poluare, în temeiul art. 117 lit. d) C.proc.fisc., asa cum este cazul in speta, refuzul organului fiscal de a da curs acestei cereri îl îndrituiește pe solicitant să se adreseze instanței de judecată, căci legea învestește instanța cu posibilitatea cenzurării refuzului administrației de a soluționa o cerere, dacă acesta din urmă este nejustificat.
Contestarea sau necontestarea deciziei de calcul determina doar inadmisibilitatea acțiunii in anularea deciziei de calcul, neavând absolut nici o înrâurire asupra solicitării adresate instanței de a cenzura un refuz pretins nejustificat al organului fiscal de a soluționa o cerere de restituire a taxei pe poluare. Cele două acțiuni operează în planuri diferite, având finalități distincte, prima pentru a înlătura din ordinea juridică un (presupus) act administrativ nelegal, în timp ce cea de-a doua vizează doar simpla restituire a unei taxe pe poluare prelevate în mod ilegal; contestarea sau necontestarea deciziei de calcul nu are absolut nicio legătură cu cenzurarea refuzului nejustificat de restituire a unei taxe încasate cu aplicarea eronată a dispozițiilor legale (art. 117 lit. d) C.proc.fisc.).
Procedura prealabilă reglementată de dispozițiile art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, art. 205 alin. 1 si art. 218 alin. 2 C.proc.fisc., respectiv art. 2 alin. 1 lit. j), art. 7 alin. 1 si art. 12 din Legea nr. 554/2004 este obligatorie numai în cazul primei categorii de acțiuni, în timp ce, pentru a doua, ea nu mai are un astfel de caracter, conform art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.
Conform prevederilor art. 5 alin. 1 si art. 7 din O.U.G. nr. 50/2008, respectiv art. 3 alin. 1 din H.G. nr. 686/2008, activitatile privind stabilirea si colectarea taxei sunt in competenta organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală.
In cauza, analiza celui de-al doilea petit al cererii reclamantului, prin prisma motivelor de fapt si de drept invocate, releva faptul ca pretentiile concrete ale acestuia vizeaza un act administrativ atipic, respectiv pretinsul refuz nejustificat de restituire a taxei pe poluare.
În cadrul unui asemenea litigiu de contencios fiscal, calitatea de parata o va avea autoritatea publica emitenta a actului administrativ atipic atacat, in speta, A. F. Publice a Sectorului 6.
Pe de alta parte, potrivit Procedurii de restituire si de rambursare a sumelor de la buget, aprobata prin Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004, organul fiscal competent sa decida asupra restituirii sumelor nedatorate de catre contribuabili bugetului de stat, prevazute la art. 117 C.proc.fisc., este organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare, potrivit prevederilor art. 33 C.proc.fisc.
Cum domiciliul reclamantului este situat pe teritoriul sectorului 6 al municipiului Bucuresti, iar taxa in discutie a fost achitata de catre reclamant la unitatea trezoreriei statului din cadrul Administratiei F. Publice a Sectorului 6 Bucuresti, rezulta ca administrarea creantei fiscale constand in taxa pe poluare pretins nedatorata, a carei restituire formeaza obiectul cererii de chemare in judecata, intra in atributiile paratei.
In mod corespunzator, singurul organ fiscal a cărui legitimare procesuala pasiva poate fi justificata . contencios fiscal avand ca obiect obligarea la restituirea sumei reprezentând echivalentul taxei în discuție este Administrația Finanțelor Publice sector 6.
Textul art. 4 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2008 nu face distinctie între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia si nici între autoturismele noi și cele folosite (second-hand).
Deoarece ordonanta a intrat în vigoare la data de 1 iulie 2008 (art. 14 alin. 1), rezultă că taxa pe poluare este datorată numai pentru autoturismele pentru care se face prima înmatriculare în România, nu și pentru cele aflate deja în circulație, înmatriculate în țară.
Pentru corecta interpretare a O.U.G. nr. 50/2008, in sensul identificarii intenției legiuitorului, se impune utilizarea metodei teleologice.
In expunerea de motive care însoțeste proiectul de lege privind aprobarea O.U.G. nr. 50/2008 depus la Parlament sub nr. PL-x 536/10.09.2008 si disponibil pe site-ul Camerei Deputatilor, este menționat în mod expres că dacă nu s-ar fi promovat acest act normativ, o consecință ar fi fost facilitarea intrării în România a unui număr foarte mare de autovehicule second-hand cu vechime peste 10 ani, care ar fi fost achiziționate datorită prețului foarte mic.
Așadar, s-a vrut ca taxa pe poluare, al cărui scop este, în principiu, corect -“poluatorul plătește” -, să aibă ca efect imediat diminuarea introducerii în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru.
De la 01.01.2007, România este stat membru al Uniunii Europene.
Dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, regula aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
In acelasi sens sunt si prevederile constitutionale redate la pct. II.7 de mai sus.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar T.C.E. a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de C.E.J. în cauzele Flaminio C. vs. Enel (15 iulie 1964) și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a (9 martie 1978).
Potrivit considerentelor C.E.J., redate în aceste hotărâri, la . T.C.E., acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi si, dacă este necesar, chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art. 10 din Tratat.
Scopul general al art. 90 din Tratat este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor. Paragraful 1 al acestui articol interzice discriminarea fiscala intre produsele importate si cele provenind de pe piata interna, de natura similara.
Analizând dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008, in forma activa la data prelevarii taxei in discutie, sub aspectul compatibilitatii cu art. 110 (ex-art. 90) paragraf 1 din Tratat, rezultă că pentru un autoturism produs in România sau in alte state membre U.E. nu se percepe, la o nouă înmatriculare, taxă pe poluare, dacă a fost anterior înmatriculat tot în România. Această taxă pe poluare se percepe, insa, pentru autoturismul produs in țară sau în alt stat membru UE, dacă este inmatriculat pentru prima dată în România.
Reglementată în acest mod, taxa pe poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru; cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
Prin urmare, O.U.G. nr. 50/2008 este contrară art. 110 (ex-art. 90) din Tratat, întrucât este destinată să diminueze introducerea în România a unor autoturisme second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru U.E., precum cel din prezenta cauza, favorizând astfel vânzarea autoturismelor second-hand deja înmatriculate în România.
Or, după aderarea României la U.E., acest lucru nu este admisibil când produsele importate sunt din alte țări membre ale U.E., atât timp cât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea consumatorilor.
In acest sens, in jurisprudenta referitoare la art. 90 (actual art. 110) din Tratat, Curtea de Justitie Europeana a explicat care sunt conditiile in care se poate retine aplicarea acestui text:
a) trebuie sa existe o discriminare intre produsele nationale si produsele importate (hotararea din 11 august 1995, cauzele reunite C-367/93 la C-377/93, F. C. Roders BV s.a. c. Inspecteur der Invoerrechten en Accijnzen);
b) trebuie sa existe o similitudine sau un “raport de concurenta” intre produsele importate vizate de taxa si produsele interne favorizate (hotararea din 7 mai 1987, cauza 184/85, Comisia c. Italia);
c) prelevarea fiscala nationala trebuie sa diminueze sau sa fie susceptibila sa diminueze, chiar si potential, consumul produselor importate, influentand astfel alegerea consumatorilor (hotararea din 7 mai 1987, afacerea 193/85, Cooperativa Co-Frutta Srl c. Amininistrazione delle finanze dello Stato).
Pe cale de consecinta, atunci cand produsele interne si produsele importate se afla . concurenta, iar prin efectul unei norme fiscale nationale se creeaza o discriminare intre acestea, astfel incat consumatorii sunt descurajati sa aleaga produsele importate, art. 90 este aplicabil, iar norma fiscala nationala contrara art. 90 trebuie inlaturata de la aplicare.
Reglementarea fiscala interna incidenta in cauza indeplineste toate cele trei criterii mentionate mai sus.
Mai intai, exista o discriminare intre autoturismele second-hand inmatriculate deja . al Uniunii Europene si care se inmatriculeaza in Romania (“produsele importate”) si autoturismele second-hand deja inmatriculate in Romania (“produsele nationale”), numai primele fiind supuse taxei pe poluare cu ocazia inmatricularii in Romania.
Apoi, exista un “raport de concurenta” intre produsele importate si produsele nationale. Astfel, in principiu, alegerea consumatorului se poate indrepta fie spre un autoturism second-hand deja inmatriculat . membru (asa cum este cazul in speta), fie spre un autoturism second-hand deja inmatriculat in Romania.
In fine, taxa in discutie este destinata sa diminueze introducerea in Romania a unor autoturisme second-hand deja inmatriculate . membru intrucat, din moment ce este datorata doar pentru “produsele importate”, iar nu si pentru “produsele nationale”, este evident faptul ca obiectivul instituirii taxei este diminuarea consumului “produselor importate”. In aceste conditii, alegerea consumatorului este in mod evident influentata din cauza existentei taxei, el fiind inclinat sa achizitioneze un autoturism second-hand deja inmatriculat in Romania.
In concluzie, taxa pe poluare pentru achizițiile intracomunitare de autoturisme neînmatriculate pe teritoriul național incalca principiul libertatii circulatiei marfurilor, dezavantajand, direct sau indirect, produsele provenind din celelalte tari membre U.E. in competitia cu produsele similare autohtone.
In raport de considerentele mai sus expuse, suma echivalenta taxei pe poluare contrara dreptului comunitar a fost platita de reclamant ca urmare a aplicarii eronate a prevederilor legale de catre parata, intrand sub incidenta prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d) C.proc.fisc. In consecinta, refuzul paratei de da curs in mod favorabil cererii reclamantului privind restituirea aceastei sume are caracter nejustificat, in sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Obligatia de plata a dobanzii legale se circumscrie sferei raspunderii civile delictuale, derivand din incalcarea de catre autoritatile fiscale a obligatiei de a aplica prioritar dreptul comunitar si de a inlatura prevederile legii fiscale interne contrare normelor dreptului comunitar.
Asa cum s-a arătat, obligatia de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabila numai jurisdictiilor ci si executivului, organelor componente ale acestuia, cum sunt organele fiscale.
Imprejurarea ca reclamantul a ales sa faca plata voluntara a obligatiei impusa de lege nu inlatura posibilitatea acestuia de a contesta baza legala in temeiul careia a facut plata, iar in caz de succes sa ceara, apoi, organului fiscal care a incasat respectiva taxa ori jurisdictiei competente sa o restituie, precum si sa il despagubeasca pentru pierderile suferite.
Instituția cererii de chemare în garanție se întemeiază pe existența unei obligații de garanție sau de despăgubire și poate fi formulată nu numai în cazul drepturilor garantate legal ori convențional, care reies din lege sau din contractul încheiat de părți, ci și ori de câte ori partea care ar cădea în pretenții s-ar putea întoarce împotriva altei persoane cu o cerere în despăgubire.
Totodată, pretențiile reclamantului împotriva paratului și ale acestuia din urmă împotriva chematului în garanție generează două procese distincte, iar avantajul instituției chemării în garanție este acela al evitării unui proces ulterior, întrucât instanța rezolvă atât cererea principală, cât și cererea de chemare în garanție printr-o singură hotărâre - cu excepția reglementată de art. 63 alin. 2 din Codul de procedură civilă, respectiv atunci când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin chemarea în garanție, situație în care instanța poate dispune despărțirea ei spre a fi judecate în mod separat.
In cauza, pretențiile paratei fata de chemata in garantie nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, deoarece intre cele doua autoritati publice nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire decurgand din prevederile O.U.G. nr. 50/2008.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de O.G. nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
In concluzie, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății și chemata în garanție nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs DGFPMB – Activitatea Juridică – Biroul Juridic C. 3, în reprezentarea pârâtei AFP sector 6, invocând în drept disp. art. 304 pct.9 și art. 3041 C.pr.civ.
În motivarea cererii de recurs a arătat că în mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a AFP sector 6, față de disp. art. 1, art. 5 alin.4 din OUG 50/2008 conform cărora taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru Mediu, gestionat de Administrația F. pentru Mediu.
A invocat disp. art. 3 alin.5 – 8 din HG 686/2008 precizând că taxa de poluare nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea AFP sector 6, conform art. 16 din OG 92/2003, astfel că prin achitarea taxei, între pârâtă și reclamant nu există niciun raport juridic fiscal.
Recurenta a criticat și soluția de respingere a cererii de chemare în garanție menționând că are doar atribuția legală de stabilire a cuantumului taxei de poluare, beneficiarul real al taxei fiind Fondul pentru Mediu.
Pe fondul cauzei a invocat disp. art.1-33 din Legea 157/2005, disp. art. 148 alin.2 din Constituție susținând că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, dar autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Față de susținerea reclamantei ca taxa de prima înmatriculare auto din România este discriminatorie apreciază că argumentele care stau la baza acestei afirmații nu pot fi reținute, întrucât regimul fiscal este același pentru toate persoanele care înmatriculează autoturisme/autovehicule in România.
De asemenea, arată că în cazul in care sunt aceleași specificații tehnice, legislația noastră prevede plata unei taxe de înmatriculare in România in același cuantum indiferent daca este vorba de autoturismele/autovehiculele din producția interna sau din cele produse in spațiul comunitar. Astfel, învederează ca argumentele invocate sunt neîntemeiate, întrucât legislația europeana nu interzice instituirea taxei, ci doar prevede ca nivelul acesteia sa nu fie mai mare decât al taxelor care se aplica, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Prin urmare, instanța ar trebui sa stabilească prin mijloace procedurale specifice daca taxa achitata in concret de reclamant este sau nu mai mare decât nivelul taxelor achitate direct sau indirect pentru produsele interne similare.
În acest context trebuie menționat si faptul ca nici Comisia Europeana nu este împotriva perceperii unei taxe cu ocazia primei înmatriculări a autoturismelor, ci doar a modului de determinare a taxei."
De asemenea, precizează ca principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează si instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene și că 16 state membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor ( intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Susține că nu există un regim fiscal discriminator, întrucât obligația plații taxei de prima inmatriculare exista pentru toate autoturismele/autovehiculele, indiferent de tara de proveniența a acestora, nefiind deci in prezenta unei îngrădiri a liberei circulații a mărfurilor, principiu statuat in Tratatul Comunității Europene. Mai mult decât atât, potrivit art. 126 alin.2 din Constituția României " Competenta instanțelor judecătorești si procedura de judecata sunt prevăzute numai prin lege."
Astfel, arată că nici o lege in vigoare nu acorda competenta unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu Constituția si cu tratatele internationale.Aceasta atribuție revine exclusiv Parlamentului si, eventual Curții Constituționale, singurele instituții in măsura sa aprecieze daca legislația referitoare la taxa de prima inmatriculare contravine Constituției sau reglementarilor Uniunii Europene si sa adopte hotărâri in consecinta.Avind in vedere ca taxa de prima inmatriculare a fost achitata de reclamant in baza unor dispoziții legale in vigoare la data plații, respectiv art.2141 Cod fiscal considera ca suma nu poate fi restituita.
Potrivit dispozițiilor art.205 Cod procedura fiscala, împotriva actelor administrative-fiscale, reclamantul poate formula contestație la organul administrativ fiscal emitent al actului. De asemenea, teza finala a articolului sus menționat arata ca formularea contestației nu înlătura dreptul la acțiune, in condițiile legii, direct in fata instanței.
Pentru contestarea actelor administrativ fiscale exista doua cai: - fie petentul se adresează cu o contestație organelor administrativ - fiscale, in condițiile arătate de art. 205-209 Cod procedura fiscala, iar daca este nemulțumit de modalitatea de soluționare a contestației poate atacă in fata instanței de contencios administrativ competente decizia de soluționare a contestației; - fie, daca nu optează pentru formularea unei contestații in fata organului fiscal, atacă în fata instanței de contencios administrativ actul administrativ fiscal considerat nelegal sau netemeinic, cu respectarea insa a dispozițiilor legii nr. 554/2004, inclusiv in ceea ce privește dispozițiile art. 7 care impun efectuarea procedurii prealabile."
Or, reclamantul nu a urmat nici una dintre cele doua cai arătate anterior.
Acesta a solicitat doar restituirea taxei de poluare, fără a ataca insa actul administrativ - fiscal prin care a fost stabilita aceasta taxa, respectiv Decizia de calcul a taxei de poluare. Corespondenta adresata instituției noastre, reprezintă o modalitate de exprimare a nemulțumirilor reclamantului cu privire la legalitatea perceperii taxei de poluare, fără a indica in mod concret actul administrativ fiscal considerat nelegal, pentru care sa fie solicitata anularea.
În situația în care recurenta nu ar fi emis decizia de calcul a taxei de poluare si ar fi încasat taxa de poluare fără existenta unui act administrativ fiscal care sa o stabilească se putea ataca in fata instanței de contencios refuzul de restituire a sumei.
Recurenta a mai susținut că reclamantului nu îi sunt aplicabile disp. art.8 și 9 din OUG 50/2008, astfel că taxa de poluare pe care a achitat-o este legal datorată.
A fost criticată și soluția de obligare la plata dobânzii în raport de disp. art. 124 alin.1 din OUG 92/2003, precum și soluția de obligare la plata cheltuielilor de judecată, fiind invocate disp. art. 23 alin.1 din Legea 146/1997 și faptul că restituirea taxelor judiciare de timbru se face de către unitățile administrativ teritoriale locale și nu de către pârâtă de la bugetul general consolidat al statului.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a disp. art. 3041 C.pr.civ., Curtea apreciază că recursul este fondat sub aspectul criticilor care vizează obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în materie fiscală aferentă taxei de poluare achitată de reclamant și respingerea cererii de chemare în garanție.
Celelalte critici formulate de recurentă nu pot fi reținute, față de următoarele considerente:
În mod corect instanța de fond a apreciat că este neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei AFP sector 6, având în vedere că pârâta este emitentul deciziei de calcul al taxei de poluare – act administrativ fiscal prin care se stabilește cuantumul acestei taxe datorată de reclamant.
Prin emiterea acestei decizii și plata taxei de poluare de către reclamant, taxă încasată de pârâtă, a luat naștere un raport juridic fiscal între cele două părți, sub aspectul existenței acestui raport juridic nefiind relevant faptul că taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru Mediu gestionat de Administrația F. pentru Mediu.
Reclamanta a solicitat restituirea taxei plătite, prin cererea înregistrată la AFP sector 6 sub nr._/14.02.2011, pârâta i-a comunicat că organul fiscal nu are competența de a se pronunța asupra cererii de restituire, astfel că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la restituirea taxei de poluare, existând identitate între pârâtă și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, din moment ce pârâta a încasat taxa de poluare, iar reclamantul i-a adresat cererea de restituire a acestei taxe invocând în instanță un refuz nejustificat al acesteia de soluționare a cererii.
Nefondate sunt și criticile referitoare la soluția pronunțată pe fondul cauzei, în mod corectm a reținut instanța de fond că dispozițiile interne ce reglementează obligația de plată a taxei de poluare contravin Tratatului Uniunii Europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
În acest sens, Curtea are în vedere faptul că potrivit art.267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene(TFUE), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la interpretarea tratatelor.
Prin Hotărârea din 07.07.2011, CJUE s-a pronunțat în cauza C-263/10 I. N. asupra interpretării art.110 TFUE(fostul art.90 din TCE) statuând că acesta trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională.
S-a apreciat că toate versiunile de modificare a OUG 50/2008 prin OUG 208/2008, OUG 218/2008, OUG 7/2009 și OUG 119/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală.
CJUE a reținut că obiectivul protecției mediului, care se materializează în faptul, pe de o parte, de a împiedica, prin aplicarea unei taxe disuasive circulația în România a unor vehicule deosebit de poluante, precum cele care corespund normelor Euro 1 și Euro 2 și care au o capacitate cilindrică mare și, pe de altă parte, de a folosi veniturile generate de această taxă pentru finanțarea unor proiecte de mediu, ar putea fi realizat mai complet și mai coerent aplicând taxa de poluare oricărui vehicul de acest tip care a fost pus în circulație în România. O astfel de taxare, a cărei punere în aplicare în cadrul unei taxe anuale rutiere este perfect posibilă nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește.
CJUE a arătat că art. 110 TFUE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG 50/2008 și a apreciat că nu este necesar să fie limitate în timp efectele acestei hotărâri deoarece din datele prezentate de Guvernul României nu s-a putut concluziona că economia românească riscă să fie serios afectată de repercusiunile acestei hotărâri, Guvernul menționând că există un număr mare de cereri de rambursare a taxei de poluare.
Art. 110 TFUE a fost interpretat în același sens de CJUE și în Hotărârea pronunțată la 07.04.2011 în cauza T. C 402/2009 în care s-a precizat că acest articol obligă fiecare stat membru să aleagă taxele aplicate autovehiculelor și să le stabilească regimul astfel încât acestea să nu aibă ca efect favorizarea vânzării vehiculelor de ocazie națională și descurajarea, în acest mod, a importului de vehicule de ocazie similare, OUG 50/2008 având ca efect descurajarea importării și punerii în circulație în România a unor vehicule de ocazie cumpărare în alte state membre.
Astfel, taxa de poluare instituită de OUG 50/2008 contravine art. 110 TFUE, reclamantul fiind îndreptățit la restituirea acesteia.
Potrivit art. 148 alin.2 din Constituție, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Instanța are, așadar, obligația de a aplica cu prioritate normele comunitare în cazul în care există contradicție între acestea și normele interne, astfel că este irelevantă în cauză susținerea că disp. OUG 50/2008 sunt în vigoare.
Faptul că reclamantului nu îi sunt aplicabile disp. art. 8 și art. 9 din OUG 50/2008 nu constituie un argument în soluționarea favorabilă a recursului, din moment ce restituirea taxei de poluare a fost solicitată având în vedere încălcarea normelor comunitare de către actul normativ intern care reglementează această taxă și nu în raport de împrejurarea că se încadrează în prevederile art.8 și art. 9 din ordonanță.
Nu poate fi reținută susținerea că nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale ale dreptului intern cu tratatele internaționale, întrucât art. 148 alin.2 din Constituție consacră prioritatea reglementărilor comunitare față de normele interne care contravin acestora, or pentru a se stabili dacă există asemenea contradicții se impune analizarea compatibilității dintre cele două tipuri de norme de către instanța chemată să facă aplicarea prevederilor comunitare.
Sunt irelevante în soluționarea cauzei cele două modalități de contestare a deciziei de calcul al taxei de poluare la care se face referire în cererea de recurs, câtă vreme reclamantul a formulat o cerere de restituire conform art. 117 din OG 92/2003 și a invocat în instanță un refuz nejustificat de soluționare a acesteia, caz în care nu este necesară contestarea deciziei de calcul al taxei de poluare, astfel cum s-a stabilit prin Decizia nr.24/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost soluționare recursurile în interesul legii, decizie obligatorie pentru instanțe, conform art. 3307 C.pr.civ.
Curtea apreciază că este întemeiată critica referitoare la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale în materie fiscală, aferentă taxei de poluare plătită de reclamant, având în vedere disp. art. 124 alin.1 Cod procedură fiscală potrivit cărora pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art. 117 alin. (2) și (2^1) sau la art. 70, după caz, până la data stingerii prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Prin cererea adresată AFP sector 6 anterior sesizării instanței cu prezenta acțiune, reclamantul a solicitat doar restituirea taxei de poluare, nu și obligarea la plata dobânzii aferente acestei taxe, astfel că este neîntemeiată cererea prin care se solicită direct instanței obligarea pârâtei la plata dobânzii.
În acest sens se au în vedere și disp. Cap. 2 – pct.4 și 5 din Ordinul MFP nr.1899/2004 potrivit cărora plata dobânzii cuvenite contribuabilului se va face numai în baza cererii exprese depuse de acesta la organul fiscal competent, cerere care se soluționează în termenul prev. la art. 199 din OG 92/2003.
În consecință, sub acest aspect, sentința este dată cu aplicarea greșită a legii, fiind incident motivul de recurs prev. de art. 304 pct.9 C.pr.civ.
Incidența acestui motiv de recurs se reține și în ceea ce privește soluția de respingere a cererii de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Curtea apreciind că sunt incidente disp. art. 60 alin.1 C.pr.civ. potrivit cărora partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire.
Conform art.1 din OUG 50/2008, taxa de poluare constituie venit la bugetul F. pentru Mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, art. 5 alin.4 din aceeași ordonanță stabilind că această taxă se plătește într-un cont distinct deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu.
În condițiile în care taxa de poluare încasată de pârâtă constituie un venit la bugetul F. pentru Mediu, pârâta poate să se îndrepte în cazul admiterii acțiunii și al obligării sale la restituirea taxei de poluare, cu o cerere în despăgubire îndreptată împotriva Administrației F. pentru Mediu pe numele căreia este deschis contul în care se plătește taxa de poluare.
Critica referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată este nefondată, în mod corect instanța de fond făcând aplicarea disp. art. 274 alin.1 C.pr.civ.
Singura condiție reglementată de acest text de lege pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată este aceea ca partea să cadă în pretenții, adică să piardă procesul, condiție îndeplinită în speță.
Culpa procesuală la care se referă recurenta este dedusă din expresia „partea care cade în pretenții”, aceasta aflându-se la baza obligației de plată a cheltuielilor de judecată, fiind irelevante din punct de vedere al îndeplinirii de către pârâtă a acestei obligații disp. art. 23 alin.1 din Legea 146/1997.
Față de aceste considerente, în temeiul disp. art. 312 alin.1 și 3 C.pr.civ., Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința în sensul că va respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a dobânzii legale, va admite cererea de chemare în garanție și va obliga chemata în garanție AFM la plata către pârâta AFP sector 6 a sumei de 2706 lei reprezentând taxa de poluare.
În temeiul art. 276 C.pr.civ., având în vedere soluția de admitere în parte a acțiunii, Curtea va obliga pârâta la plata către reclamant a sumei de 20 lei cheltuieli de judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul formulat de recurenta – pârâtă ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 6 BUCUREȘTI PRIN DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 1325/30.03.2012 pronunțată de Tribunalul București - Secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul – reclamant M. G. F. și intimata – chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în parte sentința în sensul că respinge ca neîntemeiată cererea reclamantului de acordare a dobânzii legale.
Admite cererea de chemare în garanție și obligă chemata în garanție Administrația F. pentru Mediu la plata către pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 6 a sumei de 2706 lei reprezentând taxa de poluare.
Obligă pârâta la plata către reclamant a sumei de 20 lei cheltuieli de judecată.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 21.02.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. V. C. R. M. C. C. M. C.
GREFIER,
C. O.
Red.jud.C.C.M.
Tehnored.R.M./2ex./07.03.2013.
Jud. fond: A. C., Tribunalul București-Secția C.
| ← Obligare emitere act administrativ. Sentința nr. 461/2013.... | Custodie publică - prelungire. Sentința nr. 931/2013. Curtea... → |
|---|
