Pretentii. Decizia nr. 1012/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1012/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-03-2013 în dosarul nr. 33224/3/2011
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 1012
Ședința publică de la 07.03.2013
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE C. R. M.
JUDECĂTOR C. C. M.
JUDECĂTOR C. C. V.
GREFIER M. LUCREȚIA
Pe rol soluționarea recursului declarat de DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – Activitatea Juridică – Biroul C. 4 în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 împotriva sentinței civile nr. 2295 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 25.05.2012 în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții INSTITUȚIA P. BUCUREȘTI – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor; M. M. ȘI PĂDURILOR, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu reclamantul O. V. și cu chemata în garanție – ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns intimatul – reclamant O. V. – prin avocat E. M., cu împuternicire avocațială la dosar, lipsind celelalte părți.
Procedura legal îndeplinită.
S-a expus referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea pune în vedere apărătorului intimatului – reclamant să depună la dosar cererea de restituire a taxei adresată organului fiscal.
Apărătorul intimatului – pârât învederează că nu a solicitat organului fiscal restituirea taxei, ci s-a adresat direct instanței de judecată. Solicită a se avea în vedere soluția dată de Înalta Curte de Justiție și Casație ce s-a pronunțat pe acest aspect, în sensul că nu este necesară, nu este obligatorie îndeplinirea procedurii prealabile.
Pe fondul recursului, solicită respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea sentinței de fond, ca fiind legală și temeinică.
Curtea, constatând că nu mai sunt cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, în conformitate cu dispozițiile art. 150 C.pr.civ., declară dezbaterile închise și reține cauza spre soluționare pe fondul recursului.
CURTEA,
Asupra recursului de față;
Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2295/25.05.2012, Tribunalul București-Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Instituției P. București-Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor și a respins acțiunea față de acest pârât ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului M. și Pădurilor și a respins acțiunea ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Direcției Generale a Finanțelor Publice a Municipiului București și a respins acțiunea ca introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 4 București; a admis acțiunea privind pe reclamantul O. V. în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 4 București, a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei de 2364 lei, reprezentând taxa de poluare pentru autoturisme, achitată cu chitanța . nr._/10.12.2010 emisă de Trezoreria Sectorului 4 București și a respins cererea pârâtei Administrația Finanțelor Publice Sector 4 București de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că în materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală pasivă reprezintă o reflectare în plan procesual a aptitudinii organului administrativ de a fi subiect în raporturile reclamate de realizarea competenței sale.
Instanța a reținut că în cererea având ca obiect refuzul, pretins nejustificat, de soluționare a cererii privindrestituirea taxei pe poluare, încadratîn prevederile art.8 alin.(1) teza a II-a și art.18 din Legea nr.554/2004, se legitimează pasiv autoritatea publică căreia reclamantul i s-a adresat și care și-a exprimat refuzul de soluționare a cererii.
Astfel, în ce privește pârâții Instituția P. Municipiului București, M. M. și Pădurilor și Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, Tribunalul a constatat că reclamantul nu contestă un act administrativ emis de acești pârâți și nici nu s-a adresat anterior acestora pentru restituirea sumei achitate cu titlul de taxă pe poluare.
Constatând că nici una din aceste calități nu se regăsește în persoana pârâților menționați în raport cu actul administrativ asimilat atacat de reclamant, Tribunalul a admis excepțiile invocate de acești pârâți și în consecință, a respins acțiunea față de aceștia ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală, fără a mai analiza celelalte apărări formulate de aceste persoane.
Referitor la calitatea procesuală a Administrației Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, Tribunalul a constatat că este motivată în sensul că organului fiscal îi revine doar obligația calculării taxei pe poluare, în temeiul art. 3 alin.(1) din OUG nr.50/2008, iar taxa se face venit la bugetul F. pentru Mediu, conform art.1 alin.(1) din același act normativ, astfel că pârâta nu gestionează această taxă și deci nu are calitate procesuală în cauză.
Tribunalul a reținut însă că pârâta este autoritatea publică fiscală – în sensul art.2 alin.(1) lit.b din Legea nr.554/2004 – care a emis decizia de calcul al taxei și a colectat taxa, în calitate de organ fiscal, în stabilirea calității procesuale neavând relevanță modul de utilizare ulterioară a sumelor.
Pe de altă parte, a reținut că Fondul pentru Mediu reprezintă un fond public, iar veniturile sale constituie venituri publice, incluse în bugetul general consolidat și constituite prin lege specială ce stabilește și destinația acestor venituri. Dispozițiile art.1 alin.(1) din OUG nr.50/2008 determină destinația taxei pe poluare, dar natura acesteia este de creanță bugetară aparținând statului, reprezentat de pârâtă.
În consecință, întrucât s-a reținut că este probată existența raportului juridic între reclamant și pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București, Tribunalul a respins excepția invocată, reținând că pârâta se legitimează procesual în cauză, întrucât competențele privind restituirile de sume îi aparțin, potrivit art.117 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, raportat la Ordinul M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget, precum și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal și la Normele Metodologice de aplicare a OUG nr. 50/2008, sens în care pârâta este cea care emite nota de restituire.
Pe fondul cauzei, ca situație de fapt, Tribunalul a reținut că reclamantul a dobândit autoturismul în cauză în baza unui contract de vânzare-cumpărare din data de 30.11.2010 autovehiculul fiind înmatriculat prima dată la 23.03.2007 (f.19), iar pentru a-l înmatricula în România, a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, stabilită prin decizia de calcul nr._/10.12.2010 emisă de pârâtă (f.12), în sumă de 2364 lei, prin chitanța pentru încasarea de impozite, taxe și contribuții . nr._/10.12.2010, emisă de Trezoreria Sectorului 4 București (f.13).
În demersul său de a obține restituirea taxei pe poluare, Tribunalul a reținut că reclamantul a invocat incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 110 alin. (1) TFUE. Prin urmare, fiind de competența judecătorului național să verifice dacă legislația națională incidentă în cauză este sau nu în concordanță cu normele comunitare care consacră principiul liberei circulații a mărfurilor în interiorul spațiului comunitar, tribunalul va analiza compatibilitatea normei interne cu cea comunitară.
În conformitate cu art. 110 TFUE, (fostul articol 90 TCE), „Nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție.”
A apreciat că se cuvine a stabili cu prioritate locul pe care dispozițiile art. 90 alin. (1) TCE (actualmente art.110 TFUE) îl ocupă în sistemul prevăzut de Tratat, care, în opinia unanimă a literaturii de specialitate, este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea de impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre. S-a reținut că CJUE a statuat că articolul trebuie interpretat în sens larg, astfel încât să se permită includerea tuturor procedurilor fiscale care ar aduce atingere, în mod direct sau indirect, egalității de tratament între produsele naționale și cele importate. În sensul că interdicția pe care o stabilește acest articol trebuie aplicată de fiecare dată când o prelevare fiscală este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre, favorizând producția internă sau bunurile disponibile pe piața națională.
S-a reținut că obiectivul art. 110 TFUE nu este să impună statelor membre vreun sistem anume de impozitare internă, acestea păstrând un grad considerabil de libertate și autonomie în ceea ce privește uniformizarea taxelor și a impozitelor și cotele aplicate. Ceea ce face art. 110 TFUE este să interzică impozitarea internă care discriminează, direct sau indirect, produsele importate în favoarea produselor naționale.
Tribunalul a reținut cele statuate de Curtea Europeană de Justiție în cauza C- 393/04 și C–41/05 Dir Liquide Industries Belgium, par.55 „art. 90 reglementează dispozițiile referitoare la stabilirea taxelor vamale și a măsurilor cu efect echivalent. Scopul acestuia este acela de a asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricăror forme de protecție care pot rezulta din aplicarea unor impozite interne care discriminează produsele provenite din alte state membre”.
A constatat că, în lumina acestei dispoziții nu rezultă că statele membre trebuie să adopte un anume regim fiscal, ci se impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, regimul fiscal ales să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Taxa pe poluare introdusă prin OUG nr. 50/2008 reprezentând o exprimare a suveranității statale sub forma dreptului de a stabili taxe și impozite, ceea ce constituie obiectul analizei în această cauză nu poate fi decât verificarea identității de tratament dintre diversele feluri de autoturisme supuse taxei pe poluare, mai exact, a neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, aceleiași taxe, pe de o parte, iar pe de altă parte, neutralitatea taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate pe teritoriul național anterior instituirii taxei menționate, care să probeze neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import (Hotărârea Comisia/Danemarca C‑47/88, Hotărârea Weigel, C‑387/01).
Din analiza teleologică a OUG nr.50/2008, și pentru a identifica intenția legiuitorului, tribunalul a reținut că aplicarea acesteia are ca efect descurajarea vânzării de produse importate în favoarea vânzării de produse similare disponibile pe piața națională și introduse pe această piață înainte de . taxelor menționate, situație ce permite astfel Statului Român să eludeze interdicțiile prevăzute la art. 28 TFUE, 30 TFUE și 34 TFUE, prin instituirea acestui impozit intern al cărui regim este astfel stabilit, încât să aibă efectul de descurajare a importurilor de autovehicule în România.
Astfel, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România conform art.4 lit.a, fără ca textul să facă distincția nici între autoturismele produse în România și cele produse în afara acesteia, nici între autoturismele noi și cele second-hand.
Din analiza acelorași dispoziții tribunalul a reținut că pentru un autoturism produs în România sau în alte state membre UE, nu se percepe la o nouă înmatriculare taxa de poluare dacă a fost anterior înmatriculat tot în România, însă se percepe aceasta taxă pe poluare la autoturismul produs în țară sau în alt stat membru UE, dacă este înmatriculat pentru prima dată în România. Reglementată în acest mod, taxa pe poluare descurajează sau este destinată să descurajeze introducerea în România a unor autoturisme deja înmatriculate într-un alt stat membru: cumpărătorii sunt orientați, din punct de vedere fiscal, spre achiziționarea de autovehicule deja înmatriculate în România.
Instanța de fond a reținut că, deși din preambulul OUG nr.50/2008 rezultă că obiectivul primordial urmărit este cel al protecției mediului, „prin realizarea unor programe și proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului și pentru încadrarea în valorile limită prevăzute de legislația comunitară în acest domeniu, ținând cont de necesitatea adoptării de măsuri pentru a asigura respectarea normelor de drept comunitar aplicabile, inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene”, din analiza actului normativrezultă că efectul concret al reglementării este că vehiculele de ocazie importate și caracterizate printr‑o vechime și o uzură importante sunt supuse unei taxe care se poate apropia de 30 % din valoarea lor de piață, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în nici un fel grevate de o astfel de sarcină fiscală.
În sensul că, principiul „poluatorul plătește” nu se aplică în mod uniform, impunându-se în realitate un regim discriminatoriu, ce leagă plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării și nu de consecințele ce decurg din utilizarea respectivelor vehicule, în condițiile în care toți participanții la trafic sunt răspunzători, chiar dacă în proporții diferite, de poluarea mediului înconjurător.
Tribunalul a reținut că potrivit jurisprudenței CJUE, un produs devine național din momentul în care a fost importat și introdus pe piață. Autoturismele de ocazie importate și cele care sunt achiziționate pe plan local constituie produse similare sau concurente. A reținut că dispozițiile articolului 110 TFUE se aplică taxei de înmatriculare, denumită taxă pe poluare, la importul autoturismelor de ocazie. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente (Hotărârea Regionalna Mitnicheska Direktsia – Plovdiv Petar DimitrovKalinchev (C-2/09).
Tribunalul a ajuns la concluzia că, prin adoptarea sistemului fiscal reglementat de OUG nr. 50/2008, se produce un efect de discriminare în favoarea vânzării de autovehicule înmatriculate în România față de cele provenind din alte state membre, conducând astfel la limitarea importului de autovehicule de ocazie în România și favorizarea vânzării de autovehicule de ocazie cumpărate pe piața din România.
OUG nr.50/2008 este prin urmare contrară art. 110 TFUE, întrucât norma fiscală națională diminuează sau este susceptibilă să diminueze, chiar și potențial, consumul produselor importate, influențând astfel alegerea.
Totodată, s-a reținut că se impune a menționa faptul că, prin Hotărârea din 07.04.2011 în cauza C-402/09 T. vs. România, CJUE a stabilit că „toate modificările succesive aduse OUG nr. 50/2008 prin OUG nr. 208/2008, OUG nr. 218/2008, OUG nr. 7/2009 și OUG nr. 117/2009 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr-o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o astfel de sarcină fiscală. S-a conchis în sensul că taxa pe poluare instituită prin reglementarea română și care se aplică vehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru este contrară dreptului Uniunii, având ca efect să descurajeze importul și punerea în circulație a vehiculelor de ocazie cumpărate în alte state membre”, concluzie reluată și în Hotărârea din 7 iulie 2011, în Cauza C-263/10, I. N. împotriva Direcției Generale a Finanțelor Publice Gorj, Administrația Finanțelor Publice Târgu Cărbunești și Administrația F. pentru Mediu.
Pe cale de consecință, Tribunalul constatând că speța de față trebuie asimilată situației impunerii unei plăți de obligații fiscale fără a avea baza legală necesară, a reținut că sunt îndeplinite cerințele art. 1 alin.(1) și 8 alin.(1) din Legea nr.554/2004, raportat la art.117 alin.(1) lit. d Cod pr. fiscală – conform căruia se restituie, la cerere, debitorului, sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale, astfel că, văzând și prevederile art. 18 alin.(1) din Legea nr. 554/2004, Tribunalul a admis acțiunea în contradictoriu cu pârâta Administrația Finanțelor Publice a Sectorului 4 București și a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumei reprezentând taxa pe poluare pentru autoturisme.
Cu referire la cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, Tribunalul reține că nu sunt îndeplinite exigențele prevăzute de art. 60 alin.(1) Cod pr. civ., pârâta nedovedind existența față de aceasta a unei obligații legale sau convenționale de garanție ori despăgubire în sarcina Administrației F. pentru Mediu, fundamentată pe transmiterea cu titlu oneros a unui drept subiectiv, în condițiile în care instituția chemării în garanție este incidentă doar în cazul transmisiunii de bunuri cu titlul oneros.
S-a mai reținut că împrejurarea că gestionarea sumelor reprezentând taxe pe poluare revine Administrației F. pentru Mediu, potrivit art. 5 din OUG nr. 50/2008, nu poate schimba natura juridică a raporturilor dintre cele două autorități publice în sensul pretins de pârâtă, întrucât obligațiile prevăzute de cadrul normativ cu privire la gestionarea sumelor reprezentând taxă pe poluare nu implică existența unei obligații de garanție sau despăgubire între cele două autorități publice, o astfel de obligație excede raporturilor de drept administrativ dintre autoritățile publice.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Administrația Finanțelor Publice Sector 4 prin Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București criticând-o ca nelegală și netemeinică.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea este netemeinică și nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 C.p.civ.).
Recurenta a susținut că, în mod nelegal instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice sector 4.
În conformitate cu dispozițiile art.1 din O.U.G. nr.50/2008, privind taxa de poluare și H.G. nr.686/2008, privind aprobarea normelor metodologice de aplicare a O.U.G. nr.50/2008, arată că se stabilește temeiul legal al încasării acestei taxe de poluare achitată de către contribuabil cu ocazia înmatriculării autoturismului, iar aceasta taxă de poluare a fost instituită de organul legislativ respectând normele de drept comunitar și în scopul asigurării protecției mediului și finanțării unor programe și proiecte pentru protecția mediului.
De asemenea prin actul normativ menționat mai sus, în cadrul articolul 1, recurenta susține că se arată cărui buget se face venit taxa de poluare încasată, astfel că instituția căreia ii revine obligația administrării și gestionarii acestui bugetului în calitate de titular este Administrația F. pentru Mediu: „(1) Prezenta ordonanță de urgență stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, denumită în continuare taxă, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului”, organului fiscal revenindu-i numai obligația calculării taxei de poluare (art.3 alin.1, lit. a) și b) din HG 686/2008) și încasării acestei taxe prin Trezoreria Statului în cuprinsul dispozițiilor art.5 alin.4 din O.U.G. nr.50/2008 arătându-se încă o dată destinatarul acestor sume de bani provenite din încasarea taxei de poluare: „Taxa se plătește de către contribuabil . deschis la unitățile Trezoreriei Statului pe numele Administrației F. pentru Mediu”.
Recurenta susține că actul normativ în baza căruia a fost achitată taxa de poluare de către petent (respectiv O.U.G nr.50/2009, prin normele sale de aplicare H.G. nr.686/2008) arată și expune pe larg în cadrul art.3 alin.5-8 modalitatea în care se transferă suma încasată cu titlu de taxă de poluare de către Trezoreria Statului către destinatarul acestei taxe de poluare - Administrația F. Pentru Mediu, respectiv:
„(5) Taxa se achită în lei de contribuabili, prin virament sau în numerar, la unitățile Trezoreriei Statului din cadrul organului fiscal la care aceștia sunt înregistrați ca plătitori de impozite și taxe sau își au domiciliul fiscal, în contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”, codificat cu codul de identificare fiscală a contribuabililor persoane fizice sau juridice.
(6) În ultima zi lucrătoare a lunii, unitățile Trezoreriei Statului transferă în contul 50.17 „Disponibil al fondului pentru mediu”, deschis pe numele Administrației F. pentru Mediu la Trezoreria Sectorului 6, sumele colectate în contul prevăzut la alin. (4).
(7) Transferul sumelor se efectuează din contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”, codificat cu codul de identificare fiscală atribuit Trezoreriei Statului, la nivelul soldului creditor al contului.
(8) Concomitent cu efectuarea operațiunilor de transfer prevăzute la alin. (6), unitățile Trezoreriei Statului transmit în sistem electronic Administrației F. pentru Mediu un fișier conținând toate operațiunile efectuate prin contul 51.16.10.09 „Disponibil din taxe pe poluare pentru autovehicule”.”
Recurenta-pârâtă apreciază că, având în vedere faptul că taxa de poluare, achitată de către intimatul-petent, nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal Administrației Finanțelor Publice Sector 4, conform dispozițiilor art. 16 din O.G. nr.92/2003, prin achitarea taxei de poluare de către acesta, între ea și intimatul-reclamant nu există nici un raport juridic fiscal, privind încasarea acestei taxe de poluare, motiv pentru care solicită admiterea acestui motiv de recurs și modificarea sentinței recurate în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive și respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Recurenta-pârâtă a mai arătat că instanța de fond în mod nelegal i-a respins cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu.
Conform art.60 C.pr.civ., „partea poate să cheme în garanție o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretențiuni cu o cerere în garanție sau în despăgubire.”
De asemenea, susține că potrivit art. 61 alin.1 C.pr.civ. „cererea făcută de pârât se va depune odată cu întâmpinarea; când întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se va depune cel mai târziu la prima zi de înfățișare.”
Menționează că Fondul pentru Mediu, administrat de Administrația F. pentru Mediu, este beneficiarul real al taxei pe poluare achitată de intimatul-reclamant, Administrația Finanțelor Publice Sector 4 având numai atribuția legală de stabilire a cuantumului taxei de poluare.
Întrucât prin plata taxei de poluare de către petent în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 50/2008 către Fondul Pentru Mediu, s-a născut un raport juridic între cele două părți, susține că reclamantul, în eventualitatea în care s-ar constata de către instanța nelegalitatea plății acestei taxe de poluare, poate solicita restituirea acestei taxe numai de la destinatarul dreptului legal de încasare a acestei sume - Administrația F. Pentru Mediu.
Prin urmare, susține că instanța de fond în mod nelegal a respins cererea de chemare în garanție formulată constatând că nu sunt întrunite condițiile art. 60 C.p.civ.
În ceea ce privește fondul cauzei, recurenta-pârâtă susține că instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea.
Motivează că O.U.G. nr. 50/2008 stabilește, potrivit dispozițiilor art. 1, cadrul legal pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, care constituie venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, iar potrivit dispozițiilor art. 4, obligația de plată a taxei intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Totodată, susține că motivarea instanței în sensul că prin instituirea acestei taxe de poluare s-a produs o încălcare a Tratatului de aderare a României este nefondată, întrucât, analizând compatibilitatea acestei taxe cu dreptul comunitar, în speță nu sunt încălcate dispozițiile art. 110 din Tratatul de instituire a Comunităților Europene.
Arată că, potrivit dispozițiilor enunțate anterior, niciun stat membru nu supune, direct sau indirect, produsele altor țări membre ale Comunității unor impozite interne de orice natură, superioare celor care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare.
Taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, iar la data intrării ei în vigoare au fost abrogate art. 2141- 2143 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Recurenta arată că în condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabilă, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii și introducerea ei în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin art. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul arată că s-a avut în vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora până la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o normă de poluare inferioară normei EURO 3. În această situație susține că a fost necesar a se întreprinde unele măsuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, țara noastră urmând să suporte costurile aferente reciclărilor, în locul țărilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art. 148, invocate de instanța de fond, precizează recurenta că, potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: „Legea-cadru europeană este un act legislativ care obligă orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competența în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor”.
Precizează că art. 148 alin. (2) din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate recurenta arată că legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene, reținute de instanța de fond, arată recurenta că incidența în cauza a prevederilor art. 110 din Tratatul de instituire a Comunității Europene este inexistentă întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art.4 din OUG nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui autovehicul după încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art. 3 și art. 9.
Totodată, arată că intimatul-reclamant nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art. 3 alin. 2 din OUG nr.50/2008, și, ca atare, obligația de plată a taxei de poluare îi revine ca fiind legal datorată.
Prin urmare, susține că dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art.110 după consolidarea tratatului au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
In același sens, potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este încălcat atunci când taxa aplicată produselor importate și taxa aplicată produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atât tratatul menționat mai sus, cât și alte acte adoptate de instituții și organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe.
În susținerea acestui punct de vedere, invocă recurenta prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată - baza unitară de stabilire, care reglementează: „Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică niciun stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri. Această directivă a fost adoptată de Consiliul Comunităților Europene având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, precum și avizele Parlamentului European și Comitetului Economic și Social.
De asemenea, principiul „poluatorul plătește”, pe care se bazează și instituirea taxei de poluare, susține că este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. 16 state membre ale Uniunii Europene practică o taxă care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor ( între care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Mai mult decât atât, recurenta susține că se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimului fiscal al taxei de poluare, în prezent fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive în acest sens, proiect care, după aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
In ceea ce privește susținerea instanței de fond, respectiv că taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu arată recurenta că, în literatura de specialitate s-a arătat că, în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene, taxele vamale asupra importurilor sau exporturilor și orice taxe cu efect echivalent cuprind „orice taxe pecuniare, indiferent de mărimea lor și de denumirea sau de modul lor de aplicare, care sunt impuse unilateral asupra mărfurilor naționale sau străine pentru ca ele trec o frontiera și care nu sunt taxe vamale în sens strict”. (O. M. - D. comunitar, E.. ALL ediția a 3-a, pag. 212).
Rezultă din această interpretare a Curții că, de esența taxelor cu efect echivalent taxelor vamale, este discriminarea sau nu a unor mărfuri naționale sau străine pentru că acestea trec o frontieră, în cazul taxei speciale pentru prima înmatriculare a autovehiculului în România aceasta discriminare nefiind fundamentată prin niciun argument de către reclamantă.
Recurenta susține că taxa se aplică tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie romanești, fie străine. Prin modificările aduse Codului fiscal de către Legea nr. 343/2006 s-a respectat principiul neretroactivității legii, întrucât aceste acte normative nu puteau dispune referitor la autovehiculele anterior înmatriculate în România. În acest caz, legislația arătată se aplică, iar taxa este percepută, pentru o primă înregistrare a autovehiculului în țară și pentru utilizarea pe teritoriul statului și nu pentru ca acesta tranzitează o frontieră.
Arată că în aceeași ordine de idei, la data de 26.06.2009, Comisia Europeana a emis o scrisoare de punere în întârziere prin care insistă ca România să modifice aceste prevederi controversate.
La data de 28.09.2009, autoritățile române au răspuns printr-o scrisoare în care își exprimau poziția față de chestiunea în discuții și, la data de 12.01.2010, au informat comisia cu privire la existența OUG nr. 117/2009 de abrogare, cu începere de la 01.01.2010, a scutirii acordate în temeiul OUG nr. 218/2008.
În acest context, arată că departamentul responsabil al Comisiei Europene este de părere că autoritățile române au luat măsurile necesare pentru a asigura respectarea legislației comunitare și, în momentul de față, legislația română privind taxa de înmatriculare a autovehiculelor este conformă cu art. 110 din TFUE.
Acesta a fost motivul pentru care, departamentul responsabil va propune comisiei clasarea cazului, ceea ce s-a publicat în Jurnalul Oficial al U.E. nr. C29/8 din 05.02.2010.
Prin urmare, recurenta susține că existența unei taxe de poluare nu este contrară dispozițiilor comunitare, nefiind deci motive temeinice pentru a dispune restituirea sumei reprezentând taxa de poluare.
Mai susține recurenta-pârâtă, în ceea ce privește capătul de cerere prin care se solicită restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, că restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Ori, restituirea solicitată nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
Din textul O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei pe poluare pentru autovehicule, se reține că este vorba de restituirea taxei de poluare numai în anumite condiții, condiții reglementate în art.8 din OUG nr.50/2008, astfel:
„(1) Atunci când un autovehicul pentru care s-a plătit taxa în România este ulterior scos din parcul auto național se restituie valoarea reziduală a taxei, calculată în raport cu prevederile legale în vigoare la momentul înmatriculării autovehiculului în România, potrivit prevederilor alin. (2).
(2) Valoarea reziduală a taxei reprezintă taxa care ar fi plătită pentru respectivul autovehicul dacă acesta ar fi înmatriculat la momentul scoaterii din parcul auto național.
(3) Restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în baza următoarelor documente:
a) documentul care atestă că solicitantul a fost ultimul proprietar ai autovehiculului scos din parcul auto național;
b) dovada radierii din circulație a autovehiculului;
c) documentul care atestă faptul că autovehiculul a fost transferat în alt stat membru sau declarația vamală de export, după caz;
d) certificatul de distrugere a vehiculului, după caz.
(4) Cererea de restituire se depune la autoritatea fiscală competentă”
Din cele de mai sus expuse, coroborate cu prevederile art. 9 din OUG nr. 50/2008, pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, cu modificările și completările ulterioare, recurenta arată că intimatul-reclamant nu se regăsește în niciuna din aceste prevederi, motiv pentru care taxa de poluare achitata de reclamant este legal datorată, și solicită admiterea recursului, modificarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
In drept, recurenta-pârâtă a invocat art.304. pct.9 C.p.civ.
Examinând motivele de recurs în raport de susținerile părților și de prevederile legale incidente în cauză, prin prisma art. 304 și art. 3041 C.p.civ., Curtea reține următoarele:
Critica recurentei-pârâte în sensul că acțiunea reclamantului este inadmisibilă se apreciază că este întemeiată pentru considerentele ce vor fi arătate ca urmare a examinării cauzei sub toate aspectele, conform art. 3041 Cod proc.civilă.
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul O. V. a formulat acțiune în restituirea taxei auto achitată la Trezoreria Sectorului 4 București, în cuantum de 2.364 lei.
Din conținutul cererii de chemare în judecată rezultă că reclamantul a achiziționat în anul 2010 un autovehicul marca Volkswagen Golf, fabricat în anul 2007 pentru care a achitat taxa de poluare în cuantum de 2.364 lei.
Conform Deciziei nr. 24/14.11.2011 pronunțată de ÎCCJ – Completul competent să judece recursul în interesul legii „soluția admisibilității unor asemenea acțiuni se impune mai ales prin prisma jurisprudenței CJUE, care recunoaște contribuabilului dreptul de a solicita rambursarea unei taxe plătite cu încălcarea dreptului european, independent de orice contestare a actului administrativ prin care această taxă a fost stabilită”.
Prin hotărârea preliminară pronunțată de CJUE în cauza N., c-263/10 s-a reținut că „toate versiunile de modificare a OUG nr. 50/2008 mențin un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre.” (paragraf 27).
Prin această hotărâre, CJUE a statuat că „art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă de poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilită încât descurajează punerea în circulație în statul membru menționat a unor vehicule de ocazie cumpărate din alte state membre, fără a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Ca atare, hotărârea preliminară a CJUE a recunoscut încălcarea dreptului european prin reglementarea taxei de poluare de către OUG nr. 50/2008 dar numai în privința autovehiculelor de ocazie achiziționate din statele membre comunitare.
Pentru autovehiculele noi, achiziționate din UE sau pentru autovehiculele de ocazie ori noi achiziționate din afara spațiului comunitar nu se poate solicita restituirea taxei de poluare achitată conform OUG nr. 50/2008. Statul Român este suveran în stabilirea taxelor și impozitelor, și astfel pentru autovehiculele din afara UE nu se aplică dreptul comunitar, iar pentru autovehiculele noi provenite din UE, OUG nr. 50/2008 nu a creat o discriminare prin reglementarea taxei.
În speță, instanța de fond nu a verificat un alt aspect care ține de admisibilitatea acțiunii, și anume împrejurarea că intimatul-reclamant nu a formulat o cerere de restituire a taxei de poluare adresată organului fiscal, anterior formulării acțiunii conform art. 117 Cod proc.fisc.
Prin hotărârea preliminară, cauza N. C-263/10, praragraf 32, ultima teză, CJUE a reținut că „norma astfel interpretată poate și trebuie să fie aplicată raporturilor juridice născute și constituite înainte de hotărârea asupra cererii de interpretare, dacă sunt reunite și condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente”.
Cu privire la „condițiile care permit supunerea litigiului privind aplicarea normei respective instanțelor competente” ICCJ prin Decizia nr. 24/2011 a reținut că nu este necesară procedura prevăzută la art. 7 din OUG nr. 50/2008, raportat la art. 205-218 Cod proc.fisc. deoarece nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe art. 117 alin.1 lit.d din Cod proc.fisc.
În cazul procedurii reglementate de art. 117 Cod proc.fiscală este necesară adresarea unei cereri de restituire la organul fiscal, în raport de care se stabilește și momentul de la care se pot acorda dobânzile legale prevăzute de Codul de procedură fiscală.
În speță, intimatul-reclamant nu a adresat organului fiscal o cerere conform art. 117 Cod proc.fisc., iar instanța de fond, cu încălcarea acestor prevederi legale și a deciziei ÎCCJ nr. 24/2011 a admis acțiunea și a dispus restituirea unei sume la care reclamantul nu este îndreptățit, având în vedere că nu s-a născut un raport juridic între părți în raport de care să se aprecieze refuzul de soluționare a unei cereri.
Pentru aceste considerente, în baza art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 Cod proc.civ., Curtea va admite recursul și va modifica sentința atacată, în sensul că va admite excepția inadmisibilității și pe cale de consecință va respinge acțiunea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursul formulat de recurenta - DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI – Activitatea Juridică – Biroul C. 4 în reprezentarea ADMINISTRAȚIEI FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 4 împotriva sentinței civile nr. 2295 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal la data de 25.05.2012 în dosarul nr._, în contradictoriu cu pârâții INSTITUȚIA P. BUCUREȘTI – Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere și Înmatriculare a Vehiculelor; M. M. ȘI PĂDURILOR, DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, cu reclamantul O. V. și cu chemata în garanție – ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Modifică în tot sentința în sensul că respinge acțiunea, ca inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 07.03.2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR, C. R. C. C. C. C. M. M. V.
GREFIER
M. LUCREȚIA
Red. jud.C.C.V.
Tehnored. C.O./2ex./04.04.2013
Jud. fond.:B. L. M.,
Tribunalul București - SCAF
| ← Anulare act administrativ. Sentința nr. 3968/2013. Curtea de... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 5863/2013. Curtea de Apel... → |
|---|
