Pretentii. Decizia nr. 3198/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3198/2013 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 05-09-2013 în dosarul nr. 69849/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3198
Ședința publică de la 05.09.2013
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. J.
JUDECĂTOR: A. P.
JUDECĂTOR: R. I. C.
GREFIER: I. C. B.
Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurenta-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 887/18.02.2013, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A IX-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimații-reclamanți Z. S., P. S., P. S., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, au răspuns intimații-reclamanți prin reprezentant convențional, avocat, care depune delegație de substituire în ședință publică, lipsind recurenta-pârâtă.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că procedura de citare este legal îndeplinită, cauza se află la primul termen de judecată, după care,
Nemaifiind alte cereri de formulat și excepții de invocat, curtea acordă cuvântul pe recurs.
Intimații-reclamanți, prin reprezentant convențional, reiterează instanței motivarea sentinței pronunțată în fond și solicită instanței să respingă recursul și să mențină sentința din fond ca fiind legală și temeinică, să constate că în mod corect instanța de fond a obligat recurentul-pârât la plată față de intimații-reclamanți. De asemenea instanța de fond în mod corect și legal a constatat încălcarea termenului prevăzut de art. 7 alin. 3 din Legea nr. 9/1998. Să se țină cont de faptul că a fost emisă de către Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 Hotărârea 3710 din 07.07.2008, care a fost validată prin Decizia nr 533 din 23.03.2010, și că a trecut mai mult de un an până când recurenta-pârâtă ANRP a achitat prima tranșă și nu a trecut apoi și la achitarea celei de a doua tranșe. De asemenea au fost încălcate și prevederile art. 5 din OG 286/2004.
La interpelarea instanței cu privire la susținerile recurentei-pârâte din cererea de recurs cu privire la . timp a OUG nr. 10/2013, intimații-reclamanți, prin reprezentant convențional, invocă culpa recurentei-pârâte care trebuie încă din 2008 să pună în aplicare dispozițiile Hotărârii anterior menționate și din cauza acesteia s-a tergiversat punerea în aplicare a Deciziei până la . noilor reglementări.
Solicită de asemenea instanței să țină cont de vârsta înaintată a intimaților-reclamanți și de repercursiunile tergiversării asupra acestora. Nu solicită cheltuieli de judecată.
Curtea reține recursul spre soluționare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 31 octombrie 2011, reclamanții Z. S., P. S. și P. S. au chemat în judecată A. Națională pentru restituirea Proprietăților solicitând obligarea pârâtei la plata sumei stabilite prin hotărâre, reprezentând 40 % și 60% din compensațiile acordate conform hotărârii nr. 3710/7 iulie 2008 a Comisiei Municipiului București, validate prin decizia ANRP nr. 533/23 martie 2010, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinței pronunțate, obligarea pârâtei la plata de daune interese, reprezentând diferența dintre suma stabilită prin hotărârea nr. 3710 și suma actualizată cu indicele de inflație pe perioada 7 iulie 2008 și până la data plății, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au calitatea de beneficiari în baza Legii 9/1998 și a hotărârii nr. 3710 din 7 iulie 2008 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, validate la data de 23 martie 2010. Deși după comunicarea deciziei dosarul a fost completat cu toate documentele solicitate, pârâta nu și-a îndeplinit obligația de achitare a sumei nici până în prezent.
S-a mai precizat că cei trei beneficiari care solicită restituirea sumei urmează să primească câte o cotă de 4/24 stabilită prin declarația notarială întocmită de toți moștenitorii.
În ceea ce privește daunele interese solicitate, reclamanții au arătat că pârâta nu și-a respectat obligația de validare a hotărârii Comisiei în termenul de 60 de zile prevăzut de lege, între cele două hotărâri, respectiv de stabilire și de validare, scurgându-se un termen foarte mare. În sprijinul solicitării actualizării acestor sume, reclamanții au invocat și decizia în interesul legii nr. 21/19 martie 2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.
În drept au fost invocate dispozițiile art. 112 și următoarele C., art. 7 alineat 4 din Legea 9/1998, art. 1 din Legea 554/2004, HG 753/1998.
Pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii ca nefondată. În susținerea acestui punct de vedere pârâta a arătat că debitul datorat reclamanților nu a putut fi achitat având în vedere absența fondurilor necesare efectuării acestor plăți.
Prin sentința civilă nr. 887/18.02.2013 a Tribunalului București instanța de fond a admis în parte acțiunea, formulată de reclamanții Z. S., P. S. și P. S., a obligat pârâta la plata, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă, către fiecare dintre cei trei reclamanți, a unei sume egale cu cota de 4/24 din suma totală de 318 468, 37 lei, sumele cuvenite fiecărui reclamant urmând a fi actualizate, începând cu data de 7 iulie 2008 și până la plata lor efectivă, cu indicele de creștere a prețurilor de consum. S-a respins ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Pronunțându-se astfel, instanța de fond a avut în vedere faptul că pin hotărârea nr. 3710 emisa de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998 la data de 7 iulie 2008, astfel cum a fost validată prin decizia nr. 533 din 7 iulie 2008 de pârâtă, s-au acordat reclamanților Z. S., P. S. și P. S. alături de terții M. E., P. M., Cuzeli L. R., Giugiumică V., Giugiumică C. N., N. C. și P. S., despăgubiri totale în cuantum total de 318 468, 37 lei pentru bunurile abandonate de autorul acestora, P. M., trecute în proprietatea statului bulgar.
D. fiind că cererea a fost promovată de o parte dintre beneficiari, instanța a reținut incidența art. 7 alin. 7 din Legea nr. 9/1998, raporturile dintre aceștia privind compensația urmând a se soluționa potrivit dreptului comun. Astfel, prin declarația autentificată sub numărul 1138/2010, beneficiarii acestei dispoziții au stabilit cotele în care urmează a se împărți suma totală, fiecărui reclamant din prezenta acțiune, revenindu-i câte o cotă de 4/24 din total.
Instanța de fond a constatat că hotărârea nr. 3710 din 7 iulie 2008 a fost validată prin Decizia nr.533/23 martie 2010, cu încălcarea termenului prevăzut de art. 7 alin. 3 din Legea nr. 9/1998 potrivit căruia: „În termen de cel mult 60 de zile, comisia centrală va analiza contestațiile și va valida sau va invalida măsurile stabilite de comisiile județene și a municipiului București, admițând sau respingând, după caz, contestațiile ce i-au fost adresate.”
S-a reținut că pârâta A. Națională de pentru Restituirea Proprietăților nu a achitat reclamanților în termen de 1 an de la data emiterii hotărârii prima tranșă din despăgubiri și nici ulterior acestui moment vreo sumă, reprezentând a doua tranșă, acest refuz implicit de achitare a despăgubirilor fiind în contradicție cu prevederile legale incidentei situației deduse judecății.
S-au avut în vedere dispozițiile art. 5 din H.G. nr. 286/2004, care prevăd că compensațiile stabilite prin hotărârea de validare a Comisiei centrale pentru aplicarea dispozițiilor Legii nr. 9/1998 se achită beneficiarilor eșalonat, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în anul în care se face plata și 60% în anul următor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat. C. de 60% din cuantumul compensației, achitată în anul următor, se actualizează în condițiile Legii nr. 9/1998.
Instanța de fond a constatat încălcarea obligațiilor legale de către pârâtă, în condițiile în care, plata nu s-a realizat până la pronunțarea hotărârii. Prin recunoașterea dreptului la despăgubire, neurmată însă, în contradicție cu prevederile legii, de punerea în plată a drepturilor, s-a creat și menținut o stare de incertitudine cu privire la drepturile petenților în general, perpetuând, printr-o atitudine culpabila, o puternica stare de insecuritate juridică în domeniul legilor privind despăgubirile pentru bunurile aflate în teritoriile pe care România le-a pierdut în preajma și în timpul celui de-al doilea război mondial.
Tribunalul a înlăturat susținerile conform cărora plata despăgubirilor este condiționată de existența în bugetul de stat a unor sume suficiente aprobate anual cu această destinație, întrucât o asemenea prevedere ar presupune ca dreptul reclamanților să fie afectat de o condiție pur potestativă, nerealizarea acesteia conducând la prelungirea perioadei de plată peste termenul prevăzut de lege, ceea ce contravine prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Curtea europeană a amintit în cauze precum C. c. României, că revine fiecărui stat sarcina de a se dota cu un arsenal juridic adecvat și suficient pentru a asigura respectarea obligațiilor sale pozitive, iar în hotărârea pilot M. A. și alții c. României din 12 octombrie 2010 s-a constatat că ineficiența mecanismelor de despăgubire sau de restituire continuă să fie o problemă recurentă și pe scară largă în România, fiind identificate deficiențe sistemice.
A reținut prima instanță că susținerea conform căreia lipsa fondurilor duce la prelungirea termenului de plată înseamnă o încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, iar nealocarea unor sume de bani cu această destinație nu pune la adăpost debitorul acestei obligații, soluția contrară însemnând golirea de conținut a dreptului reclamanților, aceștia fiind expuși unui abuz din partea debitorului care ar putea invoca sine die nealocarea fondurilor, cu consecința prelungirii în mod arbitrar a termenului de plată prevăzut de lege, pe cale de consecință dreptul reclamanților ar deveni iluzoriu, iar nu unul efectiv.
Prin urmare, dreptul reclamanților la plata despăgubirilor nu poate fi afectat de o condiție pur potestativă din partea debitorului obligației de plată.
În ceea ce privește cererea de actualizare a sumei ce li se cuvine reclamanților, cu titlu de despăgubiri, instanța de fond a apreciat că în cauză este aplicabilă Decizia XXI din 19.03.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în care se menționează actualizarea în raport de indicele de creștere a prețurilor a sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri în baza Legii nr. 9/1998.
În temeiul art. 18 alineat 6 din Legea 554/2004, având în vedere solicitarea expresă a reclamanților de stabilire a unei date pentru executarea obligației, instanța a obligat pârâta la efectuarea plății într-un termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinței.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate prin acțiune, instanța de fond a constatat că reclamanții nu au făcut dovada plății unor sume cu acest titlu, cererea fiind respinsă.
La data de 02.04.2013 a formulat recurs pârâta A. Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând modificarea în tot a sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
A arătat recurenta că în contextul intrării în vigoare a Ordonanței de Urgență nr. 10/2013, plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei".
A mai precizat că, potrivit alin. (2), "prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata transelor se face începând cu 1 ianuarie 2014".
Din analiza celor două texte de lege reiese fără echivoc intenția statului român de a eșalona plata despăgubirilor stabilite potrivit Legii nr. 9/1998 și Legii nr. 290/2003 și neachitate (chiar și parțial), pe o perioadă de 10 ani.
Prin urmare, creanța stabilită prin Decizia nr. 2429/2009 emisă de către A. Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este exigibilă.
În continuare, recurenta a făcut referire la nota de fundamentare a O.U.G. nr. 10/2013, privind reglementarea modalității de plată eșalonată a cuantumului despăgubirilor acordate persoanelor îndreptățite potrivit Legii nr. 9/1998, Legii nr. 190/2003 și Legii nr. 393/2006, care este rezultatul efectului sistemic, structural pe care acestea îl au asupra bugetului de stat.
A arătat că măsurile propuse nu conduc la o respingere a drepturilor persoanelor îndreptățite, întrucât statul român nu numai că nu refuză plata acestor despăgubiri, ci se obligă la plata eșalonată a sumelor prevăzute în deciziile de plată și hotărările prin care se stabilește cuantumul despăgubiri lor. Plata eșalonată a creanțelor asupra statului nu este interzisă în niciun mod de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, iar executarea uno icto constituie doar o altă modalitate de executare, fără ca acest lucru să însemne că este singura și unica modalitate posibilă de executare pe care un stat o poate aplica.
În aceste condiții, s-a făcut referire la crearea unui echilibru între interesele generale ale societății și interesele particulare ale persoanelor care intră sub incidența proiectului de ordonanță.
A concluzionat recurenta că statul nu contestă existența unui bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional ta Convenție, nu neagă existența și întinderea despăgubirilor stabilite prin deciziile de plată și hotărârile emise în temeiul Legii nr. 9/1998, Legii nr. 290/2003, precum și Legii nr. 393/2006, și nu refuză plata acestora. Măsura criticată garantează realizarea dreptului de proprietate asupra bunului dobândit, în sensul Convenției, fiind deci o aplicare a art. 44 alin. (2) din Constituție, în condițiile respectării țintei de deficit bugetar asumate.
Cu privire la plata despăgubirilor, recurenta a arătat că A. Națională pentru Restituirea Proprietăților gestionează, coordonează și controlează procesul de restituire a proprietăților și de acordare a despăgubirilor pentru proprietățile preluate în mod abuziv de către regimul comunist. În reprezentarea intereselor Statului Român și pentru gestionarea eficientă, corectă și responsabilă a banului public, A. Națională pentru Restituirea Proprietăților trebuie să prevină eventualele prejudicii, care ar putea fi aduse bugetului său și implicit al Statului Român.
În absența disponibilităților bănești ale statului, raportat la dificultățile prin care trece economia țării, s-ar stabili, în momentul de față, în sarcina ANRP o obligație imposibil de realizat și care este în natură să afecteze principiul egalității de tratament, recunoscut atât în plan intern cât și în plan european.
În al doilea rând, din rațiuni financiare creanțele asupra statului pot fi limitate sau eșalonate la plată și nu pot fi plătite decât in condițiile de solvabilitate, principii care nu sunt înlăturate de jurisprudența C.E.D.O.
În privința actualizării cuantumului compensațiilor acordate, recurenta a precizat că prin art. 1 alin. (4) din OUG nr. 10/2013, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat in situația in care nu se respectă termenele de plată ale compensațiilor bănești, respectiv că "sumele acordate cu titlu de despăgubiri în temeiul prezentei ordonanțe de urgență se actualizează prin aplicarea indicelui prețurilor de consum aferent perioadei cuprinse între începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul de plată și sfârșitul lunii anterioare datei plății efective a fiecărei tranșe".
Astfel, legiuitorul a stabilit clar calea de urmat in ceea ce privește actualizarea compensațiilor bănești, iar a extinde aplicabilitatea acestor prevederi înseamnă a încălca cadrul legal existent pe principiul conform căruia legea specială derogă de la legea generală.
Analizând cererea de recurs prin prisma înscrisurilor depuse și a dispozițiilor legale incidente, Curtea reține următoarele:
În primul rând, în ceea ce privește motivele de recurs invocate de recurentă, Curtea va aprecia că acestea se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C., recurenta solicitând modificarea în tot a hotărârii primei instanțe pentru aceea că în mod greșit au fost interpretate și aplicate normele de drept material.
Cu privire la acest motiv de recurs invocat, Curtea urmează a-l înlătura, pentru aceea că în mod corect instanța de fond a constatat, anterior intrării în vigoare a OUG nr. 10/2013, faptul că prin recunoașterea dreptului la despăgubire, neurmată de punerea în plată a drepturilor, deși legea prevedea o astfel de obligație în sarcina Statului, s-a creat și menținut o stare de incertitudine cu privire la drepturile intimaților, perpetuând, printr-o atitudine culpabila, o puternica stare de insecuritate juridică în domeniul legilor privind despăgubirile pentru bunurile aflate în teritoriile pe care România le-a pierdut în preajma și în timpul celui de-al doilea război mondial.
Astfel, Curtea va constata că intimații aveau o speranță legitimă, în sensul art. 1 din protocolul 1 al Convenției, reprezentată de o creanță certă, lichidă și, cel mai important, exigibilă, atâta timp cât prin lege momentul plății era determinabil prin raportare la momentul emiterii deciziei de validare.
Se va avea în vedere în acest sens faptul că titlul intimaților este reprezentat de hotărârea nr. 3710 emisa de Comisia Municipiului București de aplicare a Legii nr. 9/1998 la data de 7 iulie 2008, astfel cum a fost validată prin decizia nr. 533 din 7 iulie 2008 de către recurentă, prin care s-au acordat despăgubiri totale în cuantum total de 318 468, 37 lei pentru bunurile abandonate de autorul acestora, P. M., trecute în proprietatea statului bulgar.
De asemenea, se vor avea în vedere dispozițiile art. 38 alin 5 lit. c din HGR nr. 753/1998 (în vigoare la data emiterii deciziei de validare a ANRP) care prevăd că „compensațiile bănești stabilite prin decizie de plată se achită beneficiarilor, în limita sumelor aprobate anual cu această destinație în bugetul de stat, astfel: (…) eșalonat în două tranșe, pe parcursul a 2 ani consecutivi, astfel: 40% în primul an și 60% în anul următor, dacă cuantumul compensațiilor depășește 100.001 lei”.
În mod corect instanța de fond a constatat că aspectele ce condiționează plata sumelor de existența fondurilor necesare reprezintă o condiție pur potestativă din partea debitorului obligației de plată, care nu este de natură a înlătura obligația de plată la care este ținută recurenta, în caz contrar aducându-se grave atingeri dreptului de proprietate al acesteia.
În aceste condiții, reținând și faptul că recurenta, deși ținută la validarea sau invalidarea Hotărârii Comisiei de acordare a despăgubirilor în termen de 60 de zile, prin omisiunea de a-și îndeplini obligațiile legale a întârziat cu aproximativ 2 ani, din propria culpă, plata despăgubirilor cuvenite, Curtea va constata că în mod corect prima instanță a reținut încălcarea în mod nejustificat a termenelor de plată și a obligat recurenta la executarea obligației.
În ceea ce privește neexigibilitatea creanței, aspect invocat direct în recurs prin raportare la dispozițiile OUG nr. 10/2013, Curtea urmează a constata, în primul rând, faptul că textul invocat intrat în vigoare la data de 28.02.2013, ulterior pronunțării hotărârii instanței de fond, astfel că nu putea fi avută în vedere de aceasta.
În al doilea rând, Curtea va avea în vedere dispozițiile art. 1 din OUG nr. 10/2013, conform cărora „începând cu data intrării în vigoare (…) plata despăgubirilor stabilite potrivit dispozițiilor Legii nr. 9/1998 (…) se face în tranșe anuale egale, eșalonat pe o perioadă de 10 ani, începând cu anul următor datei emiterii titlului de plată. Cuantumul unei tranșe nu poate fi mai mic de 20.000 lei. (2) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și titlurilor de plată emise și neachitate integral până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență. Plata tranșelor se face începând cu 1 ianuarie 2014”.
Așadar, legiuitorul a avut în vedere 2 situații diferite, respectiv cea a în care titlul de plată nu a fost emis încă și cea în care titlul de plată nu a fost achitat integral.
Curtea va aprecia că cea de-a doua ipoteză nu este aplicabilă intimaților, ea vizând existența unor titluri ale căror tranșe de plată sunt exigibile ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 10/2013, caz în care data de exigibilitate a fost modificată prin act normativ.
Intimații însă, aveau dreptul la plata integrală a despăgubirilor la un moment anterior intrării în vigoare a OUG nr.10/2013, în cazul în care termenele inițiale ar fi fost respectate (de validare a Hotărârii în maxim 60 de zile și de plată a sumelor conform HGR nr. 753/1998).
Pe cale de consecință, nu se poate discuta, așa cum în mod eronat a apreciat recurenta, de existența unei creanțe neexigibile, momentul scadenței fiind anterior intrării în vigoare a actului normativ, caz în care și sub acest aspect hotărârea primei instanțe este legală și temeinică.
Și în situația în care s-ar aprecia că intervenția OUG nr. 10/2013 este de natură a impieta asupra executării obligației de plată, Curtea va aprecia că aceste aspecte au legătură strictă cu faza de executare silită, ele nefiind de natură a condiționa existența dreptului în patrimoniul intimaților, respectiv nu este de natură a înlătura concluziile primei instanțe (anterioare intrării în vigoare a OUG nr. 10/2013) cu privire la existența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii de plată.
În final, în ceea ce privește dispoziția primei instanțe de actualizare a sumelor datorate cu indicele de creștere a prețurilor de consum, Curtea va constata că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea Deciziei XXI din 19.03.2007 a ÎCCJ, care este obligatorie în raport de prevederile art. 329 alin 3 C. și în care se menționează actualizarea sumelor datorate în acest mod.
Pentru toate aceste motive, prin raportare la dispozițiile art. 304/1 și art. 312 C., Curtea va concluziona că hotărârea primei instanțe este legală și temeinică, astfel că va respinge recursul, ca nefundat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă A. NAȚIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr. 887/18.02.2013, pronunțată de TRIBUNALUL BUCUREȘTI – SECȚIA A IX-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL, în dosarul nr. _ , în contradictoriu cu intimații-reclamanți Z. S., P. S., P. S. ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 5 septembrie 2013.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
A. J. | A. P. | R. I. C. |
GREFIER |
I. C. B. |
Red. .>
20.09.2013
| ← Pretentii. Sentința nr. 2358/2013. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 703/2013.... → |
|---|
