Anulare act administrativ. Decizia nr. 2844/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 2844/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 07-04-2014 în dosarul nr. 44089/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR.2844
Ședința publică din data de 07 aprilie 2014
Completul constituit din:
PREȘEDINTE - M. D.
JUDECĂTOR - A. V.
JUDECĂTOR - M. M. P.
GREFIER - E. S.
Pe rol se află soluționarea recursului promovat de recurentul pârât I. T. DE MUNCĂ BUCUREȘTI împotriva Sentinței civile nr. 4655/03.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant C. EXPERȚILOR CONTABILI ȘI CONTABILILOR AUTORIZAȚI DIN ROMÂNIA având ca obiect anulare act administrativ - pretenții.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din 31 martie 2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul disp. art. 260 alin. 1 C.pr.civ., a amânat pronunțarea pentru data de astăzi 07 aprilie 2014, când în aceeași compunere a pronunțat următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 4655/03.10.2013 pronunțată în dosarul nr._ Tribunalul București - Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul C. Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România în contradictoriu cu pârâtul I. T. de Muncă București, în sensul că a anulat Decizia de soluționare a contestației nr._/3.08.2012 și decizia nr._/1.01.2012 emise de pârâtul I. T. de Muncă București, obligând pârâtul să restituie reclamantului suma de 32.360,99 lei.
Pentru a pronunța această sentință, s-au reținut următoarele:
La data de 01.01.2012, ITM București a emis decizia nr._ referitoare la obligațiile de plata accesorii aferente comisionului datorat.
Decizia de accesorii cuprinde un total creanțe în cuantum de 32.361 lei constând în dobânzi aferente comisionului datorat.
În fapt, în luna martie 2010 ITM București a încheiat procesul-verbal de control nr._/24.03.7.010 (filele 19-21), prin care s-a constatat faptul ca pentru perioada ianuarie 2007 -decembrie 2007 contestatoarea a achitat comision de 0,25 % fără a solicita aprobare în acest sens de la ITM București.
Prin procesul verbal de control s-a constatat ca pentru perioada ianuarie 2007-decembrie 2007 CECCAR nu deține aprobare pentru păstrarea și completarea carnetelor de munca la sediul angajatorului, iar prin întocmirea și înregistrarea de către CECCAR a declarațiilor rectificative a fost stabilita creanța fiscala principala (diferența de comision intre 0.25% și 0.75%) în cuantum de 35.508 lei, astfel cum rezulta din cuprinsul actului de constatare.
În urma controlului, contestatoarea a depus declarații rectificative prin care a modificat cuantumul comisionului datorat la ITM București pentru păstrarea și completarea carnetelor de munca, pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie 2007, în sensul ca a modificat procentul datorat la ITM București de la 0.25% la 0.75%.
Diferența de comision a fost achitata de către CECCAR la data de 23.03.2010, respectiv 13.04.2010.
În continuare, parata a emis decizia nr._/01.01.2012 (fila 15) contestata în prezenta cauza, conținând creanțe fiscale accesorii calculate la comisionul datorat ITM București pentru perioada ianuarie 2006 – noiembrie 2011.
Astfel, organele fiscale au apreciat ca, din propria-i culpa, contribuabilul nu a achitat comisionul datorat la ITM București la termenele de scadenta, datorând dobânzi, conform art. 119 Cod procedura Fiscala prevederile art. I alin. 2 din OG nr. 17/2011, astfel cum a fost aprobata cu modificări prin Legea nr. 41/2012, potrivit cărora administrarea creanțelor bugetare prevăzute la alin. 1 se efectuează de către inspectoratele teritoriale de muncă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Tribunalul a retinut împrejurarea ca la data controlului efectuat, 24.03.2010, soldul comisionului datorat de reclamanta a fost stabilit la valoarea de 35.508 lei.
Aceasta suma a fost achitata integral de reclamanta conform ordinelor de plata atașate la filele 32-33 din dosar, respectiv suma de 2394 lei, la data de 23.03.2010, și_ lei, la data de 13.04.2010.
În ceea ce privește calculul accesoriilor, tribunalul a reținut că potrivit codului de procedură fiscală, acestea curg de la data împlinirii termenului de scadență a obligației de plată (art. 119 alin 1 cod procedură fiscală).
Cu toate acestea, tribunalul a apreciat ca în lipsa emiterii în prealabil a titlului de creanța prin care sa fie determinata în cuantumul sau creanța principala, și comunicării actului administrativ fiscal către contribuabil, organul fiscal nu poate calcula penalitatea de întârziere, stabilirea accesoriilor fiind condiționata, în opinia instanței, de emiterea anterioară a unei notificări sau a deciziei de impunere asupra sumei principale, pentru a se asigura previzibilitatea și opozabilitatea cunoașterii de către contribuabil a cuantumului exact și exigibilității creanței bugetare imputate.
Este lesne de inteles ca decizia emisa privind obligațiile de plata accesorii are în vedere o verificare anterioara, majorările fiind calculate pentru pentru ianuarie 2006 – noiembrie 2011, însa în ipoteza în care anual o astfel de decizie ar fi fost emisa de către parata, termenul de scadenta era previzibil, conform legii - art. 22 din C.Proc. Fiscala, iar aceste majorări de întârziere puteau fi evitate prin plata în termenul legal. Ca urmare, majorările de întârziere calculate nu pot fi imputate reclamantei.
Instanța a apreciat ca paratei ii incumba obligația de a verifica și emite anual, sau cel putin ., decizia de impunere aferenta anului fiscal anterior, mai ales în ipoteza de fata, în care reclamanta a depus în termen declarațiile privind cuantumul comisionului datorat la ITM București pentru păstrarea și completarea carnetelor de munca. Tribunalul a avut în vedere totodată faptul ca declarațiile rectificative au fost depuse imediat după efectuarea controlului de către parata, iar plata obligației principale stabilite ca urmare a controlului s-a efectuat de asemenea . timp foarte scurt.
În consecința, informațiile, chiar conținând unele date eronate, au fost furnizate paratei inca din anul 2007, însa aceasta a emis decizia de impunere privind obligațiile accesorii cu mare întârziere, iar culpa privind majorările de întârziere aplicate, în niciun caz nu poate fi imputata integral reclamantei. Tribunalul a apreciat excesiva imputarea majorărilor de întârziere pentru o perioada de 5 ani de zile, chiar daca este respectat termenul de prescripție, având în vedere ca, în lipsa unui titlu de creanța emis și comunicat reclamantei anterior pentru obligația principala, care sa prevadă foarte clar diferențele imputate și scadenta de plata a acestora, se incalca principiul previzibilității obligațiilor fiscale.
În concluzie, în ce privește majorările de întârziere, instanța a apreciat ca acestea sunt nelegale, în condițiile în care acestea au fot determinate în mod direct și ., fără a se emite în prealabil o decizie de impunere pentru obligația principala de plata, care sa fie comunicata în termenul legal reclamantei și în care sa se prevadă și scadenta obligației, potrivit art. 119 al. 1 din O.G.92/2003, astfel ca, în baza art. 1 și 18 din Legea nr. 554/2004 a admis acțiunea și a anulat Decizia de soluționare a contestației nr._/3.08.2012 și decizia nr._/1.01.2012 emise de pârâtul I. T. de Muncă București.
Pe cale de consecința, constatând ca sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1 din Legea 554/2004 în vederea recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei produse în patrimoniul reclamantei prin emiterea actului administrativ-fiscal nelegal, a obligat pârâtul să restituie reclamantului suma de 32.360,99 lei.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs în termen legal pârâtul I. T. de Munca București, arătând că hotărârea este lipsita de temei legal și a fost data cu aplicarea greșita a legii.
OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, modificata și completata, nu menționează un termen de emitere a deciziei de calcul accesorii sau a deciziei de impunere. Mai mult, calcularea cuantumului comisionului datorat de contestatoare este sarcina exclusiva a acesteia întrucât potrivit dispozițiilor Legii nr. 130/1999 privind unele masuri de protecție a persoanelor încadrate în munca, în vigoare pana la data de 01.02.2011, "angajatorii au obligația să calculeze comisionul și să depună lunar la inspectoratul teritorial de muncă o declarație fiscală privind stabilirea comisionului. Plata comisionului și depunerea declarației se vor efectua până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care este datorat." Astfel, calcularea eronata a comisionului datorat (0,25% și nu 0,75% conform legii) precum și neplata acestuia în termenul stabilit de actul normativ menționat mai sus este vina exclusiva a contestatoarei.
Conform art. 12 din Legea nr. 130/1999 privind unele masuri de protecție a persoanelor încadrate în munca, republicata, în vigoare pana la 01.02.2011, comisionului datorat ITM București ii sunt aplicabile dispozițiile legale în materia creanțelor fiscale și dispozițiilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, modificata și completata.
Conform art. 21 coroborat cu art. 91 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, modificata și completata, ITM București are dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere în termenul de prescripție de 5 ani.
Prin depunerea de către C. Experților Contabili și Contabililor Autorizați a declarațiilor rectificative la data de 08.03.2010, termenul de prescripție a fost întrerupt.
De asemenea, conform art. 22 din OG nr. 92/2003, republicat, modificat și completat, societatea are obligația de a calcula și înregistra orice suma datorata bugetului general consolidat precum și obligația de a plați dobânzi, penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aferente impozitelor, taxelor, contribuțiilor denumite obligații de plată accesorii.
Coroborând art. 110 cu art. 91 din OG nr. 92/2003, colectarea creanțelor fiscale se face în termenul de prescripție în temeiul unui titlu de executoriu sau a unui titlu de creanța. Decizia referitoare la obligațiile de plata accesorii este un titlu de creanța.
Potrivit art. 119 din același act normativ, pentru neachitarea la termenul de scadenta de către debitor a obligațiilor de plata se datorează, după acest termen, dobânzi și penalități de întârziere.
F. de aspectele normative sus menționate rezulta ca ITM București a calculat în mod temeinic și legal accesoriile datorate de C. Experților Contabili și Contabililor Autorizați.
Astfel, accesoriile calculate sunt datorate de C. Experților Contabili și Contabililor Autorizați, iar decizia nr._/03.08.2012 și decizia nr._/01.01.2012 sunt legale și temeinice. Legiuitorul nu a stabilit ca instituția care administrează creanțe fiscale sa calculeze accesorii la un anumit interval de timp, iar conform principiului de drept, unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem. Prin soluția adoptata, instanța de fond a adăugat la lege stabilind în sarcina ITM București o obligație care nu este prevăzuta de legiuitor.
A reiterat recurentul pârât faptul ca la data de 08.03.2010, C. Experților Contabili și Contabililor Autorizați a înregistrat declarații rectificative cu privire la cuantumul comisionului datorat.
Cu privire la fondul cauzei, s-au precizat următoarele:
Având în vedere dispozițiile art. 88 lit. c) și art. 119 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, modificata și completata, dispozițiile Legii nr. 130/1999 privind unele masuri de protecție a persoanelor încadrate în munca, republicata, în vigoare pana la 01.02.2011, ITM București a emis decizia nr._/01.01.2012 referitoare la obligațiile de plata accesorii aferente comisionului datorat. Decizia de accesorii la care s-a făcut referire cuprinde un total creanțe în cuantum de 32.361 lei constând în dobânzi aferente comisionului datorat.
Din starea de fapt reținuta conform căreia în luna martie 2010 ITM București a încheiat procesul-verbal de control nr._/24.03.2010 prin care s-a constatat faptul ca pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie 2007 contestatoarea nu a putut face dovada depunerii dosarului pentru obținerea aprobării pentru ca operațiunile de completare și păstrare a carnetelor de munca sa se facă la sediul angajatorilor, în conformitate cu prevederile Legii nr. 130/1999 privind unele masuri de protecție a persoanelor încadrate în munca, în prezent abrogata și cu Ordinul MMPS nr. 747/1999.
Pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie 2007 contestatoarea a depus declarații rectificative (la data de 08.03.2010) prin care a modificat cuantumul comisionului datorat la ITM București pentru păstrarea și completarea carnetelor de munca, în sensul ca a modificat procentul datorat la ITM București de la 0.25% la 0.75%.
Diferența de comision a fost achitata de către CECCAR la data de 09.04.2010, ulterior termenului scadent stabilit de către Legea nr. 130/1999 privind unele masuri de protecție a persoanelor încadrate în munca, în prezent abrogata, pentru stabilirea modului de calcul al comisionului datorat.
Prin procesul verbal de control s-a constatat ca pentru perioada ianuarie 2007-decembrie 2007 CECCAR nu deține aprobare pentru păstrarea și completarea carnetelor de munca la sediul angajatorului, iar prin întocmirea și înregistrarea de către CECCAR a declarațiilor rectificative a fost stabilita creanța fiscala principala (diferența de comision intre 0.25% și 0.75%) în cuantum de 33.114 lei.
Astfel, pentru plata cu întârziere a comisionului datorat la ITM București contestatoarea CECAR datorează creanțe fiscale accesorii.
În acest sens, a fost emisa decizia nr._/01.01.2012 conținând creanțe fiscale accesorii calculate la comisionul datorat ITM București pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie 2007.
Potrivit art. 3 alin. 1 Legea nr. 130/1999, privind unele masuri de protecție a persoanelor încadrate în munca, aplicabila pentru perioada avuta în vedere în actul de control, păstrarea și completarea carnetelor de munca ale salariaților la sediul angajatorilor reprezintă o situație de excepție, care este posibila numai în baza unei aprobări date de inspectoratele teritoriale de munca la solicitarea acelor angajatori care fac dovada posibilităților de a îndeplini în bune condițiuni operațiunile de mai sus.
Declarațiile rectificative pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie 2007 au fost depuse la data de 08.03.2010 de către CECCAR; trebuie făcuta o diferență intre plata comisionului și generarea dobânzilor pentru plata cu întârziere a acestuia. Astfel, diferența de comision pentru perioada 01._, intre 0.25% și 0.75%, a fost achitat la data de 09.04.2010, acesta întârziere generând accesorii, conform art. 119 alin. 1 din OG nr. 92/2003 „pentru neachitarea la termenul de scadenta de către debitor a obligațiilor de plata, se datorează după acest termen dobânzi", iar termenul de scadenta pentru plata comisionului datorat este potrivit art. 5 alin. 3 teza II din Legea nr. 130/1999, aplicabila pentru perioada în care contestatoarea datora comision „ 25 a lunii următoare celei pentru care este datorat". Contestatoarea, din propria-i culpa, nu a achitat comisionul datorat la ITM București la termenele de scadenta, ci mult mai târziu la data de 09.04.2010, astfel ca datorează dobânzi, conform art. 119 Cod procedura Fiscala prevederile art. I alin. 2 din OG nr. 17/2011, astfel cum a fost aprobata cu modificări prin Legea nr. 41/2012, potrivit cărora administrarea creanțelor bugetare prevăzute la alin. 1 se efectuează de către inspectoratele teritoriale de muncă, potrivit prevederilor OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
>astfel, cum rezulta din aspectele mai sus menționate diferența de comision datorat la ITM București a fost achitata la data de 09.04.2010, mult peste termenul prevăzut de legea nr. 130/1999, respectiv „ 25 a lunii următoare celei pentru care este datorat".
>așa cum rezulta atât din contestația inițiala cat și din prezenta cerere contestatoarea nu neaga lipsa aprobării și nici nu contesta diferența de comision datorat la ITM București, ci contesta accesoriile datorate pentru comisionul neachitat în termenul scadent și calculate în baza deciziei nr._/01.01.2012.
Or în conformitate cu dispozițiile art. 88 lit. C) și art. 119 din OG nr. 92/2003 privind codul de procedura fiscala, republicata, modificata și completata, contestatoarea datorează dobânzi pentru plata cu întârziere a comisionului datorat potrivit legii nr. 130/1999.
În conformitate cu prevederile art. 21 alin. 2 lit. b) din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, modificata și completata, din raporturile de drept prevăzute la alin. 1 (potrivit căruia-creanțele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii.
În conformitate cu prevederile art. 28 alin. 4 din Codul de procedura fiscala răspunderea va fi stabilită atât pentru obligația fiscală principală, cât și pentru accesoriile acesteia.
Având în vedere aspectele sus menționate prin decizia nr._/03.08.2012 a fost respinsa contestația formulata împotriva deciziei nr._/01.01.2012 referitoare la obligațiile de plata accesorii aferente comisionului datorat ITM București în conformitate cu prevederile Legii nr. 130/1999.
Având în vedere starea de fapt și textele legale menționate.
Reclamanta datorează ITM București creanțe fiscale accesorii
Aferente comisionului datorat și neachitat în termenul scadent.
Pentru aceste considerente, s-a solicitat să se dispună admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței civile nr 4655/03.10.2013 în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiata și menținerea ca temeinica și legala a deciziei de soluționare a contestațiilor nr._/03.08.2012 și deciziei nr._/01.01.2012.
În drept, au fost invocate disp. art. 304 (9), 3041, 312 și următoarele din Codul de Procedura Civila, Legea nr. 108/1999, privind înființarea și organizarea Inspecției Muncii, republicata cu modificările și completările ulterioare, H.G. nr 1377/2009 privind aprobarea Regulamentului de Organizare și Funcționare al Inspecției Muncii, precum și pentru stabilirea unor masuri cu caracter organizatoric, modificata și completata, Legea nr. 130/1999, republicata, OG nr. 92/2003, republicata, modificata și completata, Ordinului MMSSF nr. 99/2006 pentru aprobarea modelului Declarației-inventar privind comisionul datorat, Ordinului MMFPS nr. 100/2006, pentru aprobarea declarației fiscale, precum și pe toate celelalte acte normative invocate în prezenta cauza.
La data de 26.03.2014 intimatul reclamant C. Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România (C.E.C.C.A.R.) a formulat întâmpinare prin care s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței nr. 4655/03.10.2013, pronunțată de Tribunalul București ca fiind legală și temeinică.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 115 și urm., art. 308 alin. (2) Cod procedură civilă, Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, rep., cu modificările și completările ulterioare, OG nr. 65/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
În faza procesuală a recursului nu au fost încuviințate și administrate probe noi.
Analizând actele dosarului
Curtea constată ca fiind întemeiat cazul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., hotărârea primei instanțe fiind lipsită de temei legal, urmând a fi admis recursul promovat de recurentul pârât.
Potrivit disp. art. 21 alin. 1 lit. b din OG nr. 92/2003:
„Din raporturile de drept prevăzute la alin. (1) rezultă atât conținutul, cât și cuantumul creanțelor fiscale, reprezentând drepturi determinate constând în: … dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților de întârziere sau majorărilor de întârziere, după caz, în condițiile legii, denumite creanțe fiscale accesorii”.
De asemenea, potrivit disp. art. 28 alin. 4 din OG nr. 92/2003:
„Răspunderea va fi stabilită atât pentru obligația fiscală principală, cât și pentru accesoriile acesteia”.
Deopotrivă, potrivit disp. art. 88 lit. c din același act normativ:
„Sunt asimilate deciziilor de impunere și următoarele acte administrative fiscale: … deciziile referitoare la obligațiile de plată accesorii”.
În sfârșit, conform disp. art. 119 alin. 1:
„Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere”.
În raport de aceste prevederi legale, precum și în raport de obligațiile legale de plată prevăzute în sarcina intimatei reclamante prin dispozițiile Legii nr. 130/1999, referitoare la diferența dintre comisionul datorat și cel plătit pentru păstrarea și completarea carnetelor de muncă ale salariaților la sediul angajatorilor, Curtea apreciază ca fiind neîntemeiată susținerea instanței de fond referitoare în esență la caracterul nelegal al accesoriilor calculate de recurenta pârâtă, prin Decizia nr._/01.01.2012.
În acest sens, sunt apreciate ca fiind neîntemeiate și argumentele expuse în susținerea soluției îmbrățișate.
Astfel, nu poate fi reținută susținerea potrivit căreia în lipsa emiterii în prealabil a unui titlu de creanță prin care să fie determinată creanța principală și în lipsa comunicării actului administrativ fiscal către contribuabil, organul fiscal nu ar putea calcula penalități de întârziere, stabilirea accesoriilor fiind condiționată de emiterea anterioară a unei notificări sau a deciziei de impunere asupra sumei principale, pentru a se asigura previzibilitatea și opozabilitatea cunoașterii de către contribuabil a cuantumului exact și exigibilității creanței bugetare imputate.
Susținerea nu are niciun temei legal.
În al doilea rând, acest punct de vedere nu poate fi primit și deoarece potrivit disp. art. 119 alin. 1 din OG nr. 92/2003, mai sus redate, dobânzile și penalitățile de întârziere curg de drept, ope legis, prin simpla depășire a termenului de scadență la care debitorul trebuia să-și achite obligația principală de plată.
Calculul și evidențierea cuantumului principal și respectiv al cuantumului accesoriilor constituie o operațiune ulterioară, fără caracter constitutiv, iar obligația de plată a respectivelor creanțe nu este condiționată de îndeplinirea unei astfel de obligații din partea organului fiscal.
Emiterea de acte în materialitatea lor și comunicarea lor inclusiv contribuabilului, pentru a-i acorda acestuia posibilitatea contestării obligațiilor de plată evidențiate în sarcina sa, constituie operațiuni menite a proteja alte drepturi și obligații corelative.
În plus, referitor la neîntocmirea în prealabil a unui titlu de creanță prin care să fie determinată creanța principală, împrejurarea este lipsită de relevanță cât timp debitul principal nu face obiectul acțiunii, iar cuantumul accesoriilor nu este contestat, fiind contestată numai obligația de plată a acestora.
O culpă a recurentului pârât pentru considerentul neidentificării anterior a obligațiilor de plată, astfel cum se desprinde din motivarea sentinței recurate, nu poate fi reținută deoarece nu există o dispoziție legală care să instituie o obligație de verificare anuală sau cel puțin într-un termen rezonabil. Prin urmare, aceste aspecte nu ar putea fi reținute ca și motiv de nelegalitate nici în ceea ce privește efectuarea controlului și evidențierea debitului în anul 2010 și nici în ceea ce privește emiterea deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente comisionului datorat în anul 2012, în ambele cazuri, atât timp cât este respectat termenul de prescripție.
Pe de altă parte, prima interesată a ține o evidență corectă și a-și achita corespunzător obligațiile de plată, în sarcina căreia ar putea fi deci reținută o culpă, este intimata reclamantă.
Astfel, majorările pot și trebuie să fie imputate reclamantei care nu și-a achitat în mod corect obligațiile principale de plată în perioada 2007 – 2010, deși ar fi trebuit să cunoască legea (Legea nr. 130/1999 și OG nr. 92/2003).
Mai mult, dacă până în anul 2010 reclamanta nu cunoștea (deși ar fi trebuit să cunoască) debitul datorat, începând cu anul 2010 aceasta a cunoscut în mod cert obligația de plată atât în ceea ce privește debitul principal, cât și în ceea ce privește debitul accesoriu, primul indicat expres prin procesul verbal de control și anexa la acesta, al doilea în raport de prevederile art. 119 alin. 1 din OG nr. 92/2003.
Sunt indiferente și celelalte împrejurări reținute de tribunal, respectiv faptul că reclamanta a depus în termen declarațiile privind cuantumul comisionului datorat ITM București pentru păstrarea și completarea carnetelor de muncă, faptul că declarațiile rectificative au fost depuse imediat după efectuarea controlului de către pârâtă și faptul că plata obligației principale stabilite ca urmare a controlului s-a efectuat de asemenea într-un interval foarte scurt.
Curtea nu poate reține nici susținerile instanței de fond în sensul că întrucât decizia de impunere privind obligațiile accesorii a fost emisă cu mare întârziere, culpa privind majorările nu poate fi imputată integral reclamantei, fiind excesivă în opinia tribunalului imputarea majorărilor de întârziere pentru o perioadă de 5 ani.
Este de reținut în primul rând că existența obligațiilor principale și accesorii de plată au fost relevate în urma controlului efectuat de recurentul pârât în martie 2010, iar nu constatate din oficiu de către intimata reclamantă.
În al doilea rând, termenul de 5 ani nu este o perioadă excesivă, ci constituie termenul legal de prescripție în materie fiscală, potrivit disp. art. 131 din OG nr. 92/2003, astfel că nu se poate vorbi de o creanță nedatorată.
În sfârșit, astfel cum s-a arătat și în cele ce preced, nu poate fi reținută, ca și motiv de nelegalitate, nici împrejurarea neemiterii (și implicit necomunicării) în prealabil a unui titlu de creanță pentru obligația principală care să prevadă clar diferențele imputate și scadența de plată a acestora.
Curtea reține că reclamanta nu a contestat debitul principal calculat în sarcina sa în urma controlului derulat în luna martie 2010 și a procedat la achitarea de îndată a acestuia, în lunile martie și aprilie 2010, considerent pentru care organul fiscal nu a mai procedat la emiterea și respectiv comunicarea de acte către reclamantă de moment ce creanța a fost achitată de îndată ce a fost constatată.
Împrejurarea este deopotrivă și irelevantă, de moment ce au fost întocmite acte cu privire la debitul accesoriu, fiind astfel asigurată respectarea principiului previzibilității obligațiilor fiscale.
Nu poate fi primită susținerea intimatei reclamantei, însușită și de prima instanță, în sensul că numai organului fiscal îi revine obligația calculării, evidențierii și comunicării obligațiilor de plată, principale și accesorii.
De asemenea, nu ar putea fi primită nici susținerea în sensul că determinarea creanțelor de achitat trebuie să se facă anual sau în termen rezonabil pentru a nu fi generate sume prea mari de achitat de către contribuabili.
Astfel de interpretări nu au temei legal, ar determina o sarcină disproporționată și imposibil de adus la îndeplinire de către organele fiscale, putând constitui deopotrivă punctul de plecare pentru numeroase abuzuri.
Prin urmare, este deopotrivă neîntemeiată și apărarea intimatei reclamante în sensul că ar exista o culpă a recurentului pârât care deși a constatat debitul principal în anul 2010 a procedat la calcularea accesoriilor abia în anul 2012.
Tot astfel, sunt lipsite de relevanță din perspectiva caracterului legal al actelor contestate în cauză susținerile intimatei reclamante referitoare la determinarea debitului accesoriu ulterior, iar nu odată cu cel principal, precum și cele referitoare la pretinsa insuficiență probatorie în raport de actele depuse de pârâtă la dosarul de fond.
Sub primul aspect, nu există nicio dispoziție legală care să impună calcularea deodată a tuturor debitelor unui contribuabil ori care să prevadă sancțiunea nulității calculării ulterior a debitului accesoriu aferent celui principal.
În ceea ce privește actele depuse de pârâtă, acestea sunt suficiente în opinia instanței, atât în susținerea apărărilor proprii, cât și pentru combaterea motivelor din acțiunea reclamantei.
Deși este adevărat că pârâtul a depus la dosar fișa de plătitor emisă la 19.09.2013, la determinarea debitului accesoriu acesta a avut în vedere fișele angajator din 2010 și din 2011, depuse de reclamantă la dosar, dar și procesul verbal de control din 2010 și anexa la acesta și declarațiile fiscale privind stabilirea comisionului pentru anii 2007-2010, depuse de pârât la dosar.
De asemenea, Curtea apreciază nefondată și apărarea intimatei în sensul că recurentul ar interpreta abuziv textele legale invocate, art. 110, art. 91 și art. 119 din OG nr. 92/2003.
În speță, nu au fost încălcate disp. art. 105 alin. 3 din OG nr. 92/2003, astfel cum invocă intimata reclamantă, în fapt inspecția fiscală având loc o singură dată, iar calculul dobânzilor și penalităților de întârziere s-a făcut în baza celor constatate în urma controlului din martie 2010.
Cu privire la caracterul eronat al afirmațiilor recurentului în sensul că OG nr. 92/2003 nu ar menționa un termen de emitere a deciziei de calcul accesorii sau a deciziei de impunere, în raport de prevederile art. 109 din același act normativ, Curtea nu va primi nici această critică.
Într-adevăr, din prevederile art.109 Cod procedură fiscală rezultă că organul fiscal competent trebuie să consemneze rezultatul inspecției fiscale într-un raport de inspecție care va sta la baza emiterii deciziei de impunere fiscală, decizie care se comunică în termen de 30 zile lucrătoare de la data încheierii raportului de inspecție fiscală.
Din actele dosarului rezultă că, într-adevăr, nu a fost respectat termenul reglementat la art. 109 din Codul de procedură fiscală.
Este necontestat că Decizia de impunere nr._/2012 reprezintă un act administrativ fiscal, specie a actului juridic, mai exact specie a actului administrativ, supus unui regim juridic special, reglementat de prevederile Codului de procedură fiscală.
Or, regimul juridic al nulității absolute a actului administrativ fiscal este reglementat la art. 46, cu raportare la art. 43 din Codul de procedură fiscală, unde termenul reglementat la art.109 nu este enumerat ca motiv de nulitate absolută, care să poată fi invocat și în lipsa oricărei vătămări.
Astfel spus, rezultă că încălcarea termenului prevăzut la art.109 din Codul de procedură fiscală poate atrage doar nulitatea virtuală a actului administrativ fiscal, care poate surveni numai în cazul producerii unei vătămări împotriva contribuabilului vizat.
Curtea reține că, în raport de împrejurarea achitării debitului principal în lunile martie și aprilie 2010, împrejurare care va fi valorificată prin prezente decizie, conform argumentelor ce vor fi prezentate mai jos, societatea comercială reclamantă nu a suferit nicio vătămare, cauzată de necomunicarea deciziei de impunere în termenul respectiv.
Acesta este și punctul de vedere al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția de contencios administrativ și fiscal - Decizia 497 din 2 februarie 2012.
Curtea nu va reține nici criticile referitoare la modalitatea de comunicare a debitului accesoriu către reclamantă, respectiv i-a fost comunicat un extras de cont prin email, aducându-i-se la cunoștință că figurează cu un debit în cuantum de 32.361 lei reprezentând „comision restant și accesorii” fără a fi precizat și documentul în temeiul căruia ar datora această sumă.
Mai arată intimata reclamantă că a urmat o corespondență, decizia fiindu-i comunicată după 5 luni și cu nerespectarea priorității stabilite de art. 44 alin. 2, alin. 21 și alin. 22 din OG nr. 92/2003, respectiv prin semnătură de primire sau prin poștă, iar în caz contrar, prin publicitate.
Nici aspectele referitoare la procedura comunicării deciziei nu vor fi reținute ca și motiv de nelegalitate a deciziei, în raport de prevederile art. 43 și art. 46 invocate mai sus și prin care se reglementează nulitatea actului administrativ fiscal, dar și în raport de împrejurarea că actul în sine a parvenit în cele din urmă reclamantei, aceasta l-a putut în mod direct cunoaște și contesta în instanță, dovadă prezentul litigiu. Mai mult, cât timp acțiunea sa nu a fost respinsă ca tardivă sau în temeiul unei alte excepții, determinată de modalitatea de comunicare a actului ori de data comunicării, niciun prejudiciu real nu a fost cauzat intimatei reclamante.
Așa fiind, în lipsa unui temei legal încălcat la emiterea actelor administrativ fiscale, Curtea apreciază că, de principiu, calcularea de majorări de întârziere în sarcina intimatei reclamante nu este nelegală.
Cu toate acestea însă, Curtea constată că perioada pentru care s-au calculat accesorii în sarcina intimatei reclamante nu este una corectă.
Astfel, potrivit actelor dosarului, controlul efectuat a relevat obligația de plată a comisionului începând cu luna ianuarie 2007, considerent pentru care nu are temei legal calcularea de accesorii anterior acestui moment, respectiv pentru anul 2006.
De asemenea, în măsura în care debitul principal a fost achitat în două tranșe de către intimata reclamantă, potrivit ordinelor de plată depuse la dosarul de fond, sumele fiind achitate la data de 22.03.2010 și respectiv de 09.04.2010 (f. 32 și 33), nu există niciun motiv legal pentru a calcula accesorii și ulterior acestui din urmă moment, la care reclamanta și-a executat obligația de plată, până în luna noiembrie 2011.
Pentru aceste considerente, apreciind incident cazul de modificare prev. de art. 304 pct. 9 C.pr.civ., argumentele formulate de recurentul pârât fiind în parte întemeiate, Curtea va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul că va anula în parte decizia nr._/01.01.2012 în ceea ce privește accesoriile aferente perioadei ianuarie 2006 - ianuarie 2007 și 09 aprilie 2010 - noiembrie 2011 și va obliga pârâta, în consecință, la restituirea către reclamantă a accesoriilor aferente perioadelor mai sus menționate.
Prin urmare, Curtea va respinge cererea de restituire a accesoriilor aferente perioadei ianuarie 2007 - 09 aprilie 2010 ca nefondată.
Va menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul promovat de recurentul pârât I. T. DE MUNCĂ BUCUREȘTI cu sediul în București, .. 26-26 A, sector 4, împotriva Sentinței civile nr. 4655/03.10.2013 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. în dosarul nr._ în contradictoriu cu intimatul reclamant C. EXPERȚILOR CONTABILI ȘI CONTABILILOR AUTORIZAȚI DIN ROMÂNIA cu sediul în București, ., sector 4.
Modifică în parte sentința civilă recurată în sensul că:
Anulează în parte decizia nr._/01.01.2012 în ceea ce privește accesoriile aferente perioadei ianuarie 2006 - ianuarie 2007 și 09 aprilie 2010 - noiembrie 2011.
Obligă pârâta la restituirea către reclamantă a accesoriilor aferente perioadelor mai sus menționate.
Respinge cererea de restituire a accesoriilor aferente perioadei ianuarie 2007 - 09 aprilie 2010 ca nefondată.
Menține în rest dispozițiile sentinței civile recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 07 aprilie 2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
M. D. A. V. M. M. P.
GREFIER
E. S.
Red./Dact. MMP
2 ex. – 29.07.2014
Tribunalul București – Secția a IX-a C.
Jud. fond B. R.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2720/2014.... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3282/2014. Curtea de... → |
|---|
