Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 7386/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7386/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 13-10-2014 în dosarul nr. 11069/3/2010*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._ CAF/2010*
DECIZIA CIVILĂ NR. 7386
Ședința publică din data de 13.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE – B. C.
JUDECĂTOR – V. H.
JUDECĂTOR – O. D. P.
GREFIER – C. M.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții – pârâți P. S. 4 prin PRIMAR și P. S. 4 – P. C. V. PIEDONE împotriva sentinței civile nr.1349/25.02.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ având ca obiect „refuz soluționare cerere”, în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. C..
La apelul nominal făcut în ședință publică, în ordinea listei, se prezintă pentru recurenții-pârâți, consilier juridic Adeluta C., care depune delegație la dosar, iar pentru intimatul-reclamant, avocat M. D., având la dosar (fila 20) împuternicire avocațială ._/2014.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează: termen acordat în cond. art.155 C.pr.civ. (1865), prin învoiala părților.
Nefiind alte cereri de formulat și probe de administrat, Curtea acordă cuvântul asupra recursului.
Recurenții-pârâți, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului în ce privește atât capetele principale ale acțiunii, cât și cererea referitoare la cheltuielile de judecată. În motivare, recurenții-pârâți arată că instanța de fond în mod greșit a dispus obligarea lor la plata daunelor materiale și morale, în condițiile în care nu sunt persoane responsabile pentru crearea prejudiciului suferit de intimatul-reclamant. Arată în acest sens că adresa intimatului-reclamant a fost redirecționată către instituțiile competente.
Avocatul intimatului-reclamant solicită respingerea recursului ca nefondat, menținerea hotărârii pronunțate de instanța de fond ca fiind legală și temeinică. În motivare, intimatul-reclamant invocă neîndeplinirea de către părțile recurente-pârâte a obligației legale de a răspunde adresei sale, în condițiile în care a revenit cu solicitarea de a i se răspunde la adresă. Totodată, consideră intimatul-reclamant că s-a făcut dovada existenței unei legături de cauzalitate între lipsa de răspuns și prejudiciul material și moral ce i-a fost adus. În ce privește cheltuielile de judecată, avocatul intimatului-reclamant arată că acestea au fost probate cu înscrisurile de la dosar. De asemenea, solicită a se avea în vedere că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanțelor în anul 2010, în prezent aflându-se în rejudecare. Pentru toate motivele invocate, solicită respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată aferente recursului, conform înscrisurilor depuse la termenul anterior.
Reprezentantul recurenților-pârâți arată că nu se solicită cheltuieli de judecată.
Curtea rămâne în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
I. Prin sentința civilă nr.1349/25.02.2014, pronunțată în dosarul nr._, Tribunalul București – Secția de C. Administrativ și Fiscal a admis excepția lipsei de obiect asupra capătului 1 al cererii precizatoare prin care se solicită efectuarea operațiunii administrative și respinge acest capăt de cerere ca fiind rămas fără obiect, admite capătul 2 al cererii precizatoare în parte în cauza privind pe reclamantul D. C., în contradictoriu cu pârâții PRIMĂRIA S. 4 prin PRIMAR și P. S. 4 P. C. PIEDONE, obligă pârâții în solidar la plata de daune materiale în valoare de 1500 lei și daune morale de 1000 lei, către reclamant, obligă pârâții în solidar la 2646 lei către reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii pronunțate, a reținut Tribunalul că prin cererea înregistrată sub nr._, reclamantul D. C. a chemat in judecata pe parata PRIMĂRIA S. 4 prin PRIMAR solicitând instanței obligarea de a răspunde in solidar cu persoana care se face vinovata de refuzul de a soluționa cererea, la plata de daune interese estimate la 7000 lei reprezentând prejudiciu cauzat urmare a nesoluționării in termenul egal a cerereii de luare a masurilor legale, din care 4000 lei cu titlu de daune materiale reprezentând suma achitata de reclamant cu titlu de chirie pentru suprafața de teren - curte, contravaloarea lipsei de folosința, precum si contravaloarea bunurilor distruse si 3000 lei cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecata.
A reținut Tribunalul că, în motivarea cererii, partea reclamantă a aratat că este proprietarul imobilului . Bucuresti .. 14 corp A sect. 4 si al terenului aferent acestuia, in suprafata totala de 35mp, alaturi de acesta locuind in acelasi imobil, la etj. 1 parintii sai, D. A. si Emili, care detin pe langa apt. si suprafata de 195mp. Se mai mentioneaza ca impreuna cu parintii sai, in calitate de chiriasi detin o suprafata de teren aferenta locuintelor, curte de 260,44 mp, in total avand in folosinta 342,785mp din suprafata totala a curtii de 383 mp. In aceeași curte se mai afla si o anexa a corpului A de constructie, corpul B, in suprafata de 18,15 mp, parasita din anul 2009. Prin cererea inregistrata la parata sub nr._/11.11.2009 se menționează ca a adus la cunostinta institutiei ca persoane necunoscute au inceput lucrari de amploare la imobilul corp B, efectuand sapaturi pe toata lungimea curtii si distrugand amenajarile pe care reclamantul cu parintii le-au efectuat, fiind afectat si dreptul de folosinta asupra terenului pentru care se achita chiria, insa parata nu a luat nici o masura pentru a stopa sitatia ivita, revenindu-se in acest sens cu o noua solicitare la 8.12.2009. In acest context, se sustine ca interesele sale au fost prejudiciate de pasivitatea paratei, fiind afectat dreptul de folosinta, precum si accesul pietonal si auto pentru . imobil.
Reclamantul a depus o cerere precizatoare prin care alături de parata Primăria sector 4 prin Primar s-a lărgit cadrul procesual pasiv in sensul ca este chemat in judecata si P. C. Piedone, in calitate de conducator al unitatii administrative, iar conform art. 132 din C. s-a invocat excepția lipsei de obiect asupra primului capat de cerere privind obligarea paratei PS4 la rezolvarea cererii prin efectuarea operațiunilor administrative conform Legii nr. 554/2004, dare fiind aspectele de necompetenta invocate de PS4. Cu privire la capatul 2 de cerere, privind obligarea paratelor in solidar la plata de daune interese, solicitate conform art. 18 din Legea nr. 554/2004 se menționează că acestea se solicită pentru prejudiciul cauzat urmare a nesoluționării in termenul legal a unei cereri și neluarea masurilor legale.
De asemenea, Tribunalul a reținut că prin sentinta civila nr. 4398/21.12.2011 pronunțata de Tribunalul București Secția a IX-a in dosar nr._/3/CA/2010 s-a respins exceptia necompetentei materiale a instantei si pe fond s-a respins acțiunea, ca neintemeiata. Împotriva acestei sentinte s-a declarat recurs, solutionat de Curtea de Apel Bucuresti prin decizia civila nr. 3533/11.20.2012 in sensul admiterii recursului, casarii sentintei civile recurate si trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiasi instante. S-a avut în vedere de instanta de recurs împrejurarea ca reclamantul a susținut concluzii pe excepția lipsei de obiect a cererii și pe exceptia necompetentei materiale, nu si pe fondul cauzei, astfel că prima instanța trebuia sa retina cauza spre soluționare doar pe excepții, nu si pe fond.
Cauza a fost înregistrată din nou pe rolul Tribunalului București.
În motivarea efectivă a soluției pronunțate în rejudecare, Tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantul este proprietar al imobilului apt. nr. 1 din Bucuresti .. 14 corp A sect. 4 si al terenului aferent acestuia, in suprafata totala de 35mp, alaturi de acesta locuind in acelasi imobil, la etj. 1, parintii sai, D. A. si Emili, care detin pe langa apt. si suprafata de 195mp. Se mai mentioneaza ca impreuna cu parintii sai, in calitate de chiriasi detin o suprafata de teren aferenta locuintelor, curte de 260,44 mp, in total avand in folosinta 342,785mp din suprafata totala a curtii de 383 mp. In aceasi curte se mai afla si o anexa a corpului A de constructie, corpul B, in suprafata de 18,15 mp, parasita din anul 2009. Conform certificatului de mostenitor nr. 43 /24.04.2002 reclamantul a mostenit in calitate de legatar universal masa succesorala de pe urma defunctei sale mame D. Braila-A..
Asa cum rezulta din inscrisurile depuse la dosar, reclamantul au adresat paratei P. S. 4 la 11.11.2009 o cerere sub nr._ prin care a adus la cunostinta institutiei, solicitand luarea masurilor legale, fata de situatia cu care se confrunta privind imprejurarea ca persoane necunoscute au inceput lucrari de amploare la imobilul parasit din funcul curtii, efectuand sapaturi pe toata lungimea curtii, cu distrugerea unor amenajari efectuate. Din fisa de calcul a chiriei rezulta ca suprafata de teren curte si gradina aferenta locuintei de 82,345 mp era detinuta la data formularii cererilor adresate paratei de catre reclamant, in calitate de mostenitor. Plansele foto depuse in dovedirea celor sustinute in cuprinsul petitiilor confirma cele sesizate de catre reclamant.
In lipsa unui raspuns din partea institutiei parate sesizate (intrucat parata nu a depus dovezi in acest sens), reclamantul a revenit cu o noua adresa, in acelasi sens, cu nr._/8.12.2009, iar parata a formulat adresa raspuns nr._/17.12.2009 (fara insa a face dovada comunicarii catre reclamant a acestui raspuns) cu privire la ambele petitii, in sensul ca sesizarea nu este de competenta sa si a trimit catre PMB sesizarea conform Legii nr. 50/1991 pentru luarea masurilor de legalitate.
Mai constata prima instanta că, dupa prima petitie inregistrata la institutia parata, aceasta a formulat un rapuns cu nr._/14.10.2009 catre reclamant si unul catre CGMB –AFI, insa nici unul dintre raspunsuri nu sunt insotit de dovezi de comunicare, aspect care denotă că reclamantului nu i s-a comunicat un raspuns in sensul celor solicitate, iar nesolutionarea unei cereri este definita de art. 1 alin. 1 lit. h din Legea nr. 554/2004 rep. ca fiind ,, h) nesoluționare în termenul legal a unei cereri - faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen”.
Avand in vedere ca asupra primului capat de cerere prin care reclamantul a solicitat un raspuns si luarea masurilor necesare si legal cu privire la situatia invocata, din actele depuse la dosar de parata rezultă demersurile efectuate de instituția parata catre DGAFI si PMB cu privire la aspectele sesizate, fata de exceptia lipsei de obiect a acestui capat de cerere, instanta admite exceptia lipsei de obiect asupra capătului cererii precizatoare prin care se solicită efectuarea operațiunii administrative și respinge acest capăt de cerere, ca fiind rămas fără obiect.
In ce privește capătul 2 al cererii precizatoare îndreptata impotriva paratilor PRIMĂRIA S. 4 PRIN PRIMAR și P. S. 4 P. C. PIEDONE, prima instanțp îl considera întemeiat, intrucat in ceea ce il priveste pe reclamant, rezulta in mod cert ca acestuia nu i s-a comunicat un raspuns cu privire la cele sesizate in cele doua adrese cu nr._/11.11.2009 si_/8.12.2009.
A reținut prima instanță disp. art. 8 alin. 1, art. 18 alin. 3 și art. 1 alin. 1 lit. h) din Legea nr. 554/2004 rep.
Tribunalul apreciază că este dovedit prejudiciul suportat de către reclamant, intrucat acesta rezida in depasirea duratei rezonabile a procedurii administrative instituite de legiuitor prin Legea nr. 554/2004, respectiv 30 zile, prejudiciul suportat de către reclamant fiind o consecință directa a culpei autoritatii parate careia i s-a adresat, independent daca avea sau nu competenta de soluționare a cererii (obligatia legal persistand in sensul emiterii unui raspuns scris).
Incalcarea termenului rezonabil se reflecta si in durata procedurii instituita de deciziile Curții Europene a Drepturilor Omului - art. 6 din CEDO statuând ca termenul rezonabil cuprinde si procedura desfășurata in fata autoritatilor administrative, precum si in culpa autoritatii, reflectata in dispoz. art. 998-999 din Codul Civil, care are in vedere obligatia celui care a produs un prejudiciu la repararea acestuia, in conditiile culpei sale.
Apreciind că reclamantul a solicitat daune morale, instanta le considera in parte intemeiate, prin imprejurarea ca in lipsa comunicarii unui raspuns a ramas . incerta care ii producea prejudicii prin imposibilitatea folosirii terenului pentru care achita chirie, blocarea accesului in anumite parti din curte, pe durata in care s-au executat lucrari de constructie la corpul B din curtea pe care o folosea, iar plansele foto atasate (si necontestate de parata), ci chiar coroborate cu adresele raspuns intre autoritati (f. 29 si 50 dosar) confirma atat cele sesizate de reclamant, cat si imprejurarea ca s-au impus masuri legale relativ la cele sesizate. Mai mult, reclamantul nu si-a exprimat acordul pentru partea de curte pentru care achita chirie in vederea desfasurarii unor lucrari de construire.
Cu privire la daunele materiale, si acestea sunt partial dovedite, intrucat din fisa de calcul a chiriei fila 33 dosar fond - rezulta ca acesta plateste pentru folosirea suprafetei curte de 82.345 mp chirie lunara de 16,469 Rol, iar impiedicarea exercitiului dreptului de folosinta, precum i s-a acordat presupune afectarea financiara si prejudiciul reclamantului se reflecta asadar in patrimoniul sau.
D. urmare, intrucat ratiunea acordarii daunelor morale consta in depasirea duratei rezonabile de solutionare a cererii, iar ratiunea acordarii daunelor patrimoniale deriva din afectarea dreptului de folosinta al curtii reflectat in plata chiriei, instanta apreciaza, in conformitate cu art. 6 din CEDO si art. 998-999 Cod Civil, ca ambele prejudicii suferite sunt acoperit prin acordarea acestor daune în valoare de 1500 lei și daune morale de 1000 lei, către reclamant.
Aceste aspecte sunt reflectate de altfel si prin practica I.C.C.J. - decizia nr. 4282/2005 a Sectiei de C. Administrativ si Fiscal.
In ce priveste obligarea in solidar a paratilor chemati in judecata prin cererea precizatoare instanta considera ca atat unitatea adminsitrativ teritoriala careia reclamantul i-a adresat cererea, cat si paratul P. sectorului 4 sunt in culpa, acesta din urma intrucat potrivit legii - art. 91 din Legea nr. 215/2001 in vigoare la momentul sesizarii - este o structura functionala cu activitate permanenta care solutioneaza problemele colectivitatii, iar art. 19 din acelasi act normativ stabileste ca in justitie, unitatile administrativ teritoriale sunt reprezentate, dupa caz si de primari.
Așadar, coroborând cele doua texte legale, parata PS4 răspunde alături de C. P. Piedone, in calitate de primar ales al acestui sector cu privire la rezolvarea problemelor locale ale colectivității.
Pentru cele arătate, prima instanță obligă pârâții în solidar la plata de daune materiale în valoare de 1.500 lei și daune morale de 1.000 lei, către reclamant, iar în temeiul art. 275 C. obligă pârâții în solidar la 2.646 lei către reclamant, cheltuieli de judecată.
II. Împotriva acestei sentințe, ce le-a fost comunicată la 22.04.2014, au declarat recurs, înregistrat la data de 05.05.2014, pârâții P. S. 4 prin PRIMAR și P. S. 4 – P. C. V. PIEDONE, solicitând modificarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii capătului 2 al cererii și capătului de cerere privind cheltuielile de judecată.
În motivare, au arătat recurenții că sentința civilă recurată este netemeinică și nelegală.
Prin sesizările înregistrate la instituție sub nr._/11.11.2009, respectiv nr._/08.12.2009, intimatul reclamant din prezenta cauză a sesizat că, la adresa la care locuiește, persoane necunoscute au început lucrări de amploare la imobilul situat în aceeași curte, respectiv la adresa din ..14, Corp B, sector 4, București.
Urmare acestor sesizări, instituția, prin adresa nr._/17.12.2009, a transmis Primăriei Municipiului București - Direcția Inspecție și Control General, spre competentă soluționare, sesizarea petentului D. C. având în vedere că imobilul la care se făcea referire era situat într-o zonă protejată, iar Primăria S. 4 nu avea competențe în ceea ce privește stoparea lucrărilor executate la respectivul imobil.
Partea recurentă apreciază că nu se face vinovată pentru așa zisul prejudiciu suferit de intimatul-reclamant, deoarece a efectuat demersuri în vederea soluționării problemei sesizate de intimatul D. C. și nu a stat în pasivitate. Ca dovadă, s-a depus la dosarul cauzei adresa răspuns nr. 18/5102/21.10.2010 a Primăriei Municipiului București prin care i se comunică faptul că adresa Serviciului Inspecție Control Construcții din cadrul Primăriei S. 4, nr.III.7/1554/_/14.12.2009, referitoare la sesizările domnului D. C., a fost înregistrată sub nr._/22.12.2010 și transmisă spre competentă soluționare la Direcția Inspecție și Control General a municipiului București.
Mai mult, intimatul - reclamant a sesizat Primăriei Municipiului București aceeași situație pe care a semnalat-o și Primăriei S. 4, prin scrisorile înregistrate cu numerele_/12.11.2009 și_/08.12.2009 (conform adresei nr.18/5102/21.10.2010, anexată în copie). Aceasta este o dovadă a faptului că intimatul reclamant cunoștea instituția abilitată să-i soluționeze problema, respectiv Primăria Municipiului București.
Deși intimatul - reclamant s-a adresat și instituției competente să-i soluționeze problema, totuși instanța de fond consideră întemeiată, în parte, cererea de acordare a daunelor morale și materiale. Consideră partea recurentă total eronată aprecierea primei instanței, atât timp cât acesta s-a adresat și instituției competente să-i soluționeze cererea.
Repararea prejudiciului de natură morală este condiționată de anularea sau constatarea existenței unui refuz nejustificat, ambele aspecte fiind asociate cu încălcarea unui drept sau interes legitim. Acțiunea în daune morale poate fi introdusă în subsidiar cu acțiunea principală, având ca obiect constatarea caracterului nejustificat al refuzului autorității administrative de a emite un act.
Or, însăși instanța de judecată a apreciat că primul capăt din cerere, prin care s-a solicitat un răspuns și luarea măsurilor necesare și legale cu privire la situația invocată, a rămas fără obiect și 1-a respins ca atare, luând în considerare demersurile efectuate de instituția pârâtă către DGAFI și Primăria Municipiului București cu privire la aspectele sesizate.
Apreciază partea recurentă că daunele morale nu au fost dovedite de către reclamant, aceasta nefăcând dovada suferinței psihice si a cuantumului efectiv suferit, nefiind întrunite condițiile art.1349 Cod civil.
Legiuitorul a avut în vedere posibilitatea producerii unor daune materiale si morale prin emiterea unor acte administrative ilegale sau prin refuzul nejustificat al autorităților administrative de a rezolva cererea celor îndreptățiți, daunele materiale urmând a fi dovedite prin înscrisuri justificative, iar cu privire la aprecierea prejudiciului moral suferit urmând a fi avute în vedere drept criterii orientative, importanta valorii lezate, personalitatea victimei, durata si menținerea consecințelor vătămării, intensitatea suferinței suportate, repercusiunile asupra situației sociale precum si criteriul echității.
Însă, așa cum am arătat, nu recurenții din prezenta cauză se fac vinovați de producerea prejudiciului suferit de intimat. Contrar celor susținute de instanță, nu Primăria S. 4 sau P. S. 4 au împiedicat exercițiul dreptului de folosință asupra suprafeței din curte care îi revine intimatului.
Din contră, recurenții au întreprins demersuri în vederea clarificării celor sesizate de intimat, și nu au stat în pasivitate, astfel încât nu se justifică în niciun fel obligarea acestora la plata daunelor materiale și morale, daune nedovedite și nejustificate de intimatul reclamant.
Față de susținerile arătate, s-a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.
In drept, s-au invocat disp. art. 3041 C.pr.civ.;a fost solicitată judecata în lipsă.
Cererea de recurs este scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar potrivit art.17 din Legea nr. 146/1997.
Legal citat, la data de 18.08.2014, intimatul – reclamant D. C. a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
După expunerea situației proprietății deținute și a contractelor de locațiune, intimatul – reclamant arată că prin cererea înregistrata la sediul paratei sub nr._/11.11.2009, a adus la cunoștință faptul că persoane necunoscute au început lucrări de amploare la imobilul părăsit - Corpul B - situat in aceeași curte, efectuând săpături pe toata lungimea curții si distrugând amenajările făcute în aceasta curte in cei 25 de ani de când locuia acolo.
Apreciază intimatul – reclamant că aceste lucrări i-au afectat grav dreptul de proprietate, cu toate prerogativele sale, cat si liniștita posesie a terenului deținut in locatiune, astfel că a sesizat Primăria S. 4, solicitând sa intervină de urgenta si sa dispună masuri legale, motivat si de faptul că cei care efectuau aceste lucrări la corpul B de construcție erau persoane necunoscute.
D. fiind că nu a primit niciun răspuns la cerere, in data de 08.12.2009, intimatul – reclamant arată că a revenit cu încă o cerere, înregistrată sub nr._, prin care solicita din nou paratei sa intervină si sa ia masurile legale care se impun.
Nici la această a doua cerere nu a primit niciun răspuns.
Parata a rămas in pasivitate fata de solicitările/sesizările formulate, fapt care i-a cauzat un prejudiciu cert si real, fiind grav afectați in exercitarea dreptului de proprietate si a dreptului de folosința asupra terenului pentru care se plătește chirie, curtea fiind devastata, fiind distrus tot spațiul verde din curte, au fost tăiați copacii, iar șanțul săpat de-a lungul curții trecea pe langa imobil până la poartă, îngreunând astfel accesul pietonal si obstrucționând și accesul auto.
A invocat intimatul – reclamant disp. art. 8 alin. 1 teza finala din Legea nr. 554/2004 și art. 2 alin. 2 din aceeași lege.
In ceea ce privește despăgubirile solicitate pentru prejudiciul cauzat ca urmare a nesoluționării in termen a cererii e si neluării masurilor legale, reclamantul arată că a solicitat obligarea autorității publice la plata acestor despăgubiri, in solidar cu persoana responsabila pentru tăcerea autorității publice, respectiv conducătorul unității.
Recurenții-pârâți invocă in apărare faptul ca nu instituția Primăria S. 4 era competenta sa soluționeze cererea, ci Primăria Municipiului București, către care a redirecționat aceste sesizări.
Or, așa cum s-a susținut și în fața instanței de fond, recurenta-parata PRIMĂRIA S. 4 avea obligația de a răspunde petentului in termenul legal de 30 de zile.
Întrucât PRIMĂRIA S. 4 nu a răspuns petentului in termenul legal, a dus la crearea prejudiciilor materiale si morale in patrimoniul acestuia.
În această situație, măsurile trebuiau luate cu urgență, întrucât lucrările se executau cu rapiditate si afectau zi cu zi dreptul său de proprietate și de folosință a terenului.
Recurenții-pârâți afirmă că, nefiind de competența lor soluționarea cererii, au trimis-o către PMB, însa au uitat să comunice și petentului acest aspect.
Văzând pasivitatea Primăriei S. 4, reclamantul arată că s-a adresat ulterior tuturor instituțiilor publice pe care le-a considerat în măsura să intervină pentru a stopa ilegalitățile și abuzurile care se desfășurau.
Prejudiciul suportat de reclamant rezidă din depășirea duratei rezonabile a procedurii administrative instituite de legiuitor prin Legea nr. 554/2004, respectiv 30 de zile, prejudiciul suportat fiind consecința directa a culpei autorității parate căreia i s-a adresat, independent daca avea sau nu competenta de soluționare a cererii, obligația persistând în sensul emiterii unui răspuns scris.
Rațiunea acordării daunelor morale constă în depășirea duratei rezonabile de soluționare a cererii, iar rațiunea acordării daunelor patrimoniale (materiale) derivă din afectarea dreptului de folosința al curții, ambele prejudicii suferite de reclamant urmând a fi acoperite, in conformitate cu art. 6 din CEDO si art. 998-999 C.Civil.
De altfel, recurenții-pârâți nu au contestat niciun moment cuantumul daunelor solicitate de reclamant prin cererea sa de chemare in judecata, fapt care poate fi interpretat ca o recunoaștere tacită a acestui prejudiciu.
Dispozițiile art. 1349 cod civil din 2009, invocate de recurenții-pârâți, nu sunt aplicabile in cauză. Aplicarea în timp a dispozițiilor legii noi (respectiv Noul Cod Civil) este reglementata prin art. 6 din acest cod. Prin urmare, referirea recurenților la dispozițiile privind răspunderea delictuala reglementata de noul Cod Civil este neavenită.
Criticile formulate de către recurenții-pârâți nu reprezintă in concret "motive de recurs", fiind doar niște afirmații fără suport juridic sau probator.
In acest context, recurenții își invocă propria culpa în neexercitarea obligațiilor legale de a răspunde reclamantului, în scris și în termen legal.
Lipsa de reacție a instituțiilor statului față de sesizările cetățenilor săi a lăsat posibilitatea pentru cei ce încalcă legea să-și continue activitățile ilegale, fără a se lua nicio măsură împotriva lor, în dauna celor care aduc la cunoștința acestor instituții aceste ilegalități.
Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 3041 C.proc.civ., instanța de recurs poate analiza cauza sub toate aspectele, însă recursul este o cale extraordinară de atac care privește nelegalitatea hotărârii care se atacă și nu aspecte privind interpretarea greșită a probelor administrate.
Instanța de fond a făcut o interpretare corectă, legală și temeinică a întregului probatoriu administrat în cauză și a dispozițiilor legale incidente.
Pentru toate cele arătate, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ.(1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865), reține următoarele:
Recursul este fondat.
În acest sens, Curtea reține că art. 312 alin. 3 C.pr.civ.(1865) prevede că „Modificarea hotărârii atacate se pronunță pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 7, 8 și 9, iar casarea pentru cele prevăzute de art. 304 pct., 2, 3, 4 și 5, precum și în toate cazurile în care instanța a cărei hotărâre este recurată a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului sau modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de probe noi. Dacă sunt găsite întemeiate mai multe motive, dintre care unele atrag modificarea, iar altele casarea, instanța de recurs va casa în întregime hotărârea atacată pentru a se asigura o judecată unitară”.
Totodată, disp. art. 3041 C.pr.civ.(1865) prevăd că „Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute în art. 304, instanța putând să examineze cauza sub toate aspectele”.
Preliminar, Curtea arată că în cauza de față este greșită apărarea părții intimate – reclamante care susține că recursul, fiind o cale de atac extraordinară, este limitat doar la analiza legalității hotărârii atacate, fără a fi admisă și o verificare de temeinicie, adică a modului de interpretare a probelor administrate.
În acest din urmă sens, arată Curtea că, în contextul art. 3041 C.pr.civ.(1865), hotărârile care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel sunt susceptibile a fi verificate în recurs sub toate aspectele, analiza instanței de control judiciar nemaifiind limitată doar la motivele de casare dezvoltate la art. 304 C.pr.civ.(1865). Or, prin posibilitatea acordată în acest caz de a examina cauza sub toate aspectele, legiuitorul a avut în vedere dreptul instanței de recurs de a analiza nu doar legalitatea sentinței civile recurate, ci și temeinicia acesteia.
Astfel, art. 3041 C.pr.civ.(1865) fiind o normă specială, derogă de la dreptul comun în materia căii de atac a recursului, motiv pentru care competența curții de apel nu se limitează în contencios administrativ și fiscal doar la motivele de casare identificate limitativ la art. 304 pct. 9 C.pr.civ.(1865).
Asupra recursului formulat, Curtea apreciază că în mod greșit prima instanță a acordat părții reclamante daune morale și daune materiale.
Este necontestat în cauză și, prin neexercitarea căii de atac a recursului de către reclamant, a devenit irevocabilă soluția primei instanțe în sensul respingerii ca rămas fără obiect a primului capăt de cerere în obligarea părții pârâte la a răspunde cererilor înregistrate sub nr._/11.11.2009 și nr._/08.12.2009.
Totodată, observă Curtea că s-a acordat în acest sens relevanță adresei nr. III/_ x/14.12.2009 (fila 49 din dosarul nr._ al tribunalului) prin care partea pârâtă și-a declinat competența de soluționare a petiției reclamantului D. C. în favoarea Primăriei Municipiului București.
Mai reține Curtea că, prin probele administrate în cauză, partea pârâtă nu a dovedit comunicarea acestei adrese de înștiințare către partea reclamantă, luându-se cunoștință de conținutul ei odată cu depunerea în dosarul nr._ la termenul din 27.10.2010.
În acest context, concluziile rezultate sunt că partea reclamantă a adresat o petiție unei autorități publice necompetente în soluționarea acesteia, imputându-i-se prin cererea de chemare în judecată formulată și precizată faptul de a nu fi comunicat reclamantului – petent un răspuns în termenul legal de 30 de zile.
Observând adresa nr. 18/5102/21.10.2010 emisă de Primăria Municipiului București (fila 50 din dosarul nr._ al tribunalului), Curtea mai reține că sesizări similare celor adresate Primăriei S. 4 București au fost transmise de partea reclamantă și Primăriei Municipiului București, fiind înregistrate sub nr._/12.11.2009 și nr._/08.12.2009.
Reține Curtea că art. 18 alin. 1 și 3 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevăd că „Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.”, respectiv „În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.”.
Cum legea contenciosului administrativ nu detaliază condițiile acordării despăgubirilor pentru daune materiale și morale, va fi aplicabil în completare dreptul comun în materie.
În raport de situația de fapt imputată părții pârâte, Curtea constată că incidente cauzei de față sunt ca drept comun dispozițiile Codului civil de la 1864, iar nu cele ale noului Cod civil intrat în vigoare la 01.10.2011, date fiind și disp. art. 5 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
Faptul că partea recurentă s-a raportat în mod eronat la dispozițiile noului Cod civil nu este de natură a lipsi de fundament criticile formulate prin recurs, deoarece de esența acestora este contestarea întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale, chestiune reglementată și de disp. art. 998 și urm. din Codul civil de la 1864, iar judecătorul nu este ținut de temeiul de drept indicat de parte, atunci când rezultă că acesta este în mod evident eronat, revenindu-i instanței să dea calificarea corectă prin identificarea normei legale incidente raportat la criticile formulate.
Astfel, disp. art. 998 din Codul civil de la 1864 – “Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara” și art. 999 din același Cod civil – “Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”, constituie temeiul legal pentru consacrarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, înțelegând prin aceasta ansamblul de norme legale și principii de drept potrivit cărora intervine obligația de reparare a prejudiciului cauzat unei persoane ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite. Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt deci (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Pentru lămurire, Curtea mai arată că prin prejudiciu se înțelege rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, fie sub aspect patrimonial, fie sub aspect moral, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană, iar fapta ilicită desemnează orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.
Cât privește despăgubirile pentru prejudiciile morale, în lipsa unor dispoziții legislative exprese, acestea sunt creația practicii judiciare, fiind lăsate la aprecierea judecătorului care, judecând în echitate, stabilește sumele ce se cuvin persoanei prejudiciate, odată stabilite criteriile impuse de răspunderea civilă delictuală care dă loc la asemenea despăgubiri. Aprecierea este circumscrisă unor criterii concrete, proprii cauzei deduse judecății, atât de natură subiectivă, legate de persoana păgubită, dar și de natură obiectivă, legate de circumstanțele de fapt proprii faptului ilicit care a produs suferința. Ca urmare, judecătorul, care este liber să stabilească cuantumul despăgubirii, nu se poate supune liberului său arbitru, ci este ținut de criteriile specifice cauzei care concură la formarea aprecierii sale la determinarea și individualizarea despăgubirii cuvenite cu acest titlu.
Revenind la cererea intimatului – reclamant D. C., Curtea observă că acesta nu a administrat dovezi în cond. art. 1169 din Codul civil de la 1864 și art. 129 alin. 1 C.pr.civ.(1865), care să susțină existența prejudiciului material și moral, respectiv a raportului de cauzalitate între fapta ilicită pretinsă și prejudiciul alegat.
Simplul fapt că părții reclamante nu i-a parvenit în termen util răspunsul Primăriei S. 4 București în legătură cu sesizările înregistrate sub nr._/2009 și_/2009 nu constituie o premisă suficientă pentru a recunoaște în beneficiul dlui. D. existența unui prejudiciu material, respectiv a unuia moral care să fie necesar a fi indemnizat și prin acordarea unei sume de bani.
Astfel, nu conduita Primăriei S. 4 București sau a primarului este cea care a afectat dreptul de proprietate și dreptul de locațiune despre care a făcut vorbire partea reclamantă, căci aceasta nu rezultă a fi fost o instituție/autoritate cu competență în legătură cu respectivele sesizări/petiții, deoarece, după cum deja s-a arătat mai sus, respingerea ca rămas fără a obiect a primului capăt de cerere, ca urmare a prezentării adresei Primăriei S. 4 de trimitere a sesizărilor către Primăria Municipiului București, nu a fost recurată de dl. D..
Deci, pentru faptul că ar fi lipsit o intervenție o autorității competente la adresa celor care executau lucrări de construire în imediata vecinătate a imobilului părții reclamante nu revine părții pârâte răspunderea, nerezultând că intra în competența acesteia, astfel că nici eventualele stări de frustrare, neliniște sau disconfort afirmate de reclamant nu pot fi imputate acesteia, pentru a fi indemnizate prin acordarea unei sume de bani.
În același sens, nici pretinsele daune materiale sub forma afectării proprietății sau a bunului aflat în locațiune ori a echivalentului lipsei de folosință a acestuia nu pot fi stabilite în sarcina de plată a părți pârâte, lipsind o confirmare a competenței acesteia în a interveni pentru a remedia situația în sensul opririi atingerii dreptului de proprietate sau redobândirii folosinței bunului închiriat.
În plus, din analiza înscrisurilor administrate ca probă de partea reclamantă, rezultă că acel contract de închiriere a curții imobilului era încheiat cu locatorul Administrația Fondului Imobiliar, entitate distinctă de Primăria S. 4 București, astfel că pentru eventualele evicțiuni de drept revenea în sarcina locatorului să îl apere pe chiriaș împotriva terților, în timp ce față de simplele atingeri de fapt chiriașul era în drept să se apere singur prin sesizarea instanței de judecată de drept comun, date fiind și disp. art. 1420 pct. 3 din Codul civil de la 1864 – „Locatorul este dator, prin însăși natura contractului, fără să fie trebuință de nici o stipulație specială: (…) 3. de a face ca locatarul să se poată folosi neîmpiedicat în tot timpul locațiunii.” - și art. 1426 din Codul civil de la 1864 – „Locatorul nu este răspunzător către locatar de tulburarea cășunată lui prin faptul unei a treia persoane, care persoană nu-și sprijină acest fapt pe un drept asupra lucrului închiriat sau arendat; locatarul are însă facultatea de a reclama în contră-le în numele său personal.”.
Totodată, nu se poate recunoaște în beneficiul părții reclamante dreptul de a primi daune materiale sau morale pentru pretinse prejudicii suferite de persoanele alături de care locuiește în același imobil, deoarece asemenea drepturi, în măsura în care ar fi confirmate judiciar, aparțin patrimoniului acelor persoane, iar nu unui terț.
Pe de altă parte, simpla omisiune a părților pârâte de a lua măsurile corespunzătoare pentru a asigura informarea reclamantului cu privire la trimiterea sesizărilor către Primăria Municipiului București nu rezultă, în contextul probelor administrate în cauză, a fi determinat în persoana părții reclamante o afectare a drepturilor sale personal nepatrimoniale la un asemenea nivel încât să intervină necesitatea acordării unei sume de bani în compensare. În acest din urmă sens, reține Curtea soluția concretă dată de Primăria S. 4 București sesizărilor formulate de reclamant, respectiv trimiterea lor către Primăria Municipiului București, unde dl. D. înregistrase deja anterior sesizări similare, astfel că petiția părții reclamante ajunsese deja la cunoștința autorității publice locale ce rezultă a fi avut competența de soluționare.
În concluzie, deși nu este de exclus ca situația în care s-a aflat partea reclamantă să îi fi generat o anumită stare de neliniște sau de frustrare prin lipsa unui răspuns din partea Primăriei S. 4 București, totuși analiza împrejurărilor de fapt specifice contextului cauzei nu conduc la concluzia necesității acordării de daune morale prin simplul fapt al întârzierii primirii unui răspuns.
Pe cale de consecință, toate aceste împrejurări formează convingerea Curții că în raportul dintre reclamant și părțile pârâte nu pot fi acordate daune materiale sau morale, lipsind un prejudiciu material, respectiv moral care să fie indemnizat pecuniar în sensul art. 998 – 999 din Codul civil de la 1864.
Față de cele arătate în precedent, date fiind disp. art.20 din Legea nr. 554/2004 și art.312 C.pr.civ.(1865) Curtea va admite recursul și, modificând în parte sentința civilă recurată, va respinge ca nefondate capetele de cerere privind acordarea daunelor materiale și a daunelor morale; totodată, Curtea va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului la fond de la 2646 lei la 1000 lei.
În acest din urmă sens, Curtea reține că potrivit art.274 C.pr.civ.(1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.”, iar potrivit art. 275 C.pr.civ.(1865) „Când pretențiile fiecărei părți au fost încuviințate numai în parte, instanța va aprecia în ce măsură fiecare din ele poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, putând face compensarea lor.”.
Cum pretențiile părții reclamante nu au mai fost admise în ceea ce privește capătul de cerere privind acordarea de daune morale și materiale, Curtea apreciază că se impune reducerea în mod corespunzător a acestora la nivelul sumei de 1000 lei.
În ce privește acordarea acestei sume din urmă, Curtea acordă relevanță faptului că primul capăt de cerere a fost soluționat în sensul respingerii ca rămas fără obiect ca urmare a îndeplinirii în cursul procedurii de partea pârâtă a obligației ce îi incumba în prezentarea răspunsului aferent sesizărilor formulate de dl. D. C., fără însă ca cel chemat în judecată să beneficieze de art. 275 C.pr.civ.(1865) – „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată.” – căci incumbându-i obligația de a răspunde într-un termen legal, expirarea acestuia implica faptul autorității pârâte de a se afla de drept în întârziere.
Curtea va admite deci recursul formulat, va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va respinge ca nefondate capetele de cerere privind acordarea daunelor materiale și a daunelor morale, va reduce cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului la fond de la 2646 lei la 1000 lei și va menține în rest sentința civilă recurată.
În ce privește cererea intimatului – reclamant de acordare de cheltuieli de judecată în recurs, Curtea o va respinge ca nefondată față de disp. art. 274 alin. 1 C.pr.civ.(1865), fiind partea căzută în pretenții în calea de atac în urma admiterii recursului formulat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite recursul formulat de recurenții – pârâți P. S. 4 prin PRIMAR și P. S. 4 – P. C. V. PIEDONE împotriva sentinței civile nr.1349/25.02.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ , în contradictoriu cu intimatul – reclamant D. C..
Modifică în parte sentința civilă recurată, în sensul că:
Respinge ca nefondate capetele de cerere privind acordarea daunelor materiale și a daunelor morale.
Reduce cuantumul cheltuielilor de judecată acordate reclamantului la fond de la 2.646 lei la 1.000 lei.
Menține în rest sentința civilă recurată.
Respinge cererea intimatului-reclamant de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 13.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
B. C. V. H. O. D. P.
GREFIER,
C. M.
Red./Tehnored. B.C. /2 ex./4 dec. 2014
Judecător fond: L. G. / Tribunalul București - SCAF
| ← Pretentii. Decizia nr. 7293/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Anulare act administrativ. Decizia nr. 664/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
