Anulare act administrativ. Decizia nr. 664/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 664/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 31-01-2014 în dosarul nr. 9027/2/2011*
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 664
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN DATA DE 31.01.2014
CURTEA CONSTITUITĂ DIN:
PREȘEDINTE: M. D.
JUDECĂTOR: H. P.
JUDECĂTOR: M. M. P.
GREFIER: R. B.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate împotriva sentinței civile nr.4550 din data de 10.07.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurenții – pârâți I. G. al Poliției Române și M. Afacerilor Interne (anterior M. Administrației și Internelor) în contradictoriu cu intimatul – reclamant B. D..
Dezbaterile în fond și susținerile verbale ale părților au avut loc în ședința publică din data de 20.01.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, a amânat pronunțarea la data de 27.01.2014, apoi, în aceeași compunere și având nevoie pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 31.01.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Deliberând asupra cauzei de față, constată următoarele:
Prin Sentința civilă nr. 4550/10.07.2012 pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității capătului 2 al cererii privind anularea Ordinului MAI II/_/2011 ca neîntemeiată iar pe fond a admis acțiunea formulată de reclamantul B. D. în contradictoriu cu pârâții I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE și M. ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR în sensul că a anulat dispoziția I.G.P.R. de sancționare nr._/22.08.2011 și Ordinul M.A.I. nr. II/_/21.09.2011 și a dispus repunerea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii deciziei de sancționare, obligând pârâții la plata către reclamant a drepturilor salariale aferente funcției din care a fost destituit, pe perioada cuprinsă între data emiterii deciziei de sancționare și data repunerii în funcție.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Examinând cu prioritate excepția invocată, potrivit art. 137 alin.1 Cod proc.civ., Curtea a reținut că Ordinul M.A.I. nr. II/_/21.09.2011 este răspunsul formulat de M. Administrației și Internelor la contestația formulată de reclamant împotriva dispoziției de sancționare.
Conform disp. art. 61 alin.3 Legea nr. 360/2002, polițistul nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziției de sancționare.
Rezultă așadar că, solicitând anularea dispoziție de sancționare, este admisibilă și cererea de anulare a actului subsecvent emis în soluționarea contestației administrative formulate de reclamant.
Asupra fondului cauzei, Curtea a reținut următoarele:
Prin dispoziția nr._/22.08.2011 a Inspectorului G. I.G.P.R. (înscris cu caracter „secret”), reclamantul a fost sancționat disciplinar cu „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut”, respectiv în funcția de ofițer specialist principal I.
În urma controlului tematic efectuat la Direcția de Investigare a Fraudelor din cadrul I.G.P.R. de Corpul de Control al Ministrului, în perioada 15 – 30.03.2011 materializat în Raportul nr. O/_ din 20.06.2011 s-au reținut în sarcina reclamantului, Comisar Șef, ce deținea funcția de Director al Direcției de Investigare a Fraudelor, un număr de 19 abateri disciplinare distincte referitoare la activitatea sa managerială, cât și la activitatea de conducere a colectivului, sprijinul și controlul structurilor de specialitate subordonate I.G.P.R. .
Dispoziția de sancționare disciplinară a fost emisă în baza raportului de cercetare prealabilă nr. 0/_/20.06.2011 întocmit de ofițerul din cadrul Corpului de Control al Ministrului Administrației și Internelor și Încheierea Consiliului Superior de Disciplină nr. 0/7904 din 16.08.2011.
Împotriva dispoziției de sancționare disciplinară reclamantul a formulat contestație administrativă, respinsă prin Ordinul M.A.I. nr. II/_/21.09.2011, menținându-se dispoziția atacată.
Reclamantul invocă, drept un prim motiv de nelegalitate, faptul că dispoziția I.G.P.R. a fost dată cu încălcarea termenului imperativ stabilit de art. 59 alin.9 Legea nr. 360/2002 în care poate fi sancționat personalul Poliției Române, arătând că dispoziția nr._/2011 a fost emisă la data de 22.08.2011, iar termenul de 60 de zile se împlinise pe data de 17.08.2011.
Curtea a reținut că termenul de 60 de zile este un termen de recomandare, legea neinstituind nicio sancțiune în cazul nerespectării acestuia, astfel că această critică de nelegalitate nu a fost reținută.
În ceea ce privește critica privind încălcarea disp. art. 43 HG nr. 1344/2004 privind obligativitatea asigurării accesului neîngrădit al funcționarului public la documentele utilizate sau rezultate din activitatea Comisiei de Disciplină, principiu consacrat și de disp. art. 59 Legea nr. 360/2002, Curtea reține că în cuprinsul Încheierii nr._/16.08.2011 se arată că în ședința Consiliului Superior de Disciplină din data de 12.08.2011 s-a procedat la audierea reclamantului, iar în conformitate cu disp. art. 32 alin.1 Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 raportul de cercetare prealabilă a fost adus la cunoștința reclamantului.
Nu rezultă însă, nici din cuprinsul Dispoziției de sancționare disciplinară și nici din cel al Încheierii nr._/2011 a Consiliului Superior de Disciplină, dacă reclamantului i-a fost adus la cunoștință în întregime materialul care a stat la baza concluziilor cuprinse în aceste documente, având în vedere că acesta deține autorizație ORNISS pentru nivel de secretizare „strict secret” și astfel putea consulta documentele respective.
De asemenea, Curtea a reținut, fără a putea dezvolta și analiza fiecare faptă reținută în sarcina reclamantului (întrucât acestea sunt cuprinse într-un document ce are caracter clasificat, nivel de secretizare „secret” – Dispoziția de sancționare disciplinară nr._/22.08.2011) că o parte din cele 19 abateri disciplinare nu există, altele au fost „reținute parțial” în sarcina reclamantului (cele de la pct. 14, 15, 16 din Dispoziția de sancționare), iar majoritatea sunt lipsite de consecințe juridice, reprezentând disfuncționalități administrative interne.
Astfel, deși în raportul inițial al comisiei de disciplină se reținuseră în sarcina reclamantului un număr de 50 de fapte imputabile, prin Încheierea nr._/16.08.2011 Consiliul Superior de Disciplină constituit în baza Dispoziției nr. 4026/10.08.2011 a reținut un număr de 19 abateri disciplinare, dintre care o parte sunt „reținute parțial”, iar majoritatea constau în faptul că reclamantul „nu a urmărit în mod corespunzător respectarea anumitor dispoziții legale”, fără însă ca persoanele ce aveau sarcina directă a respectării acelor dispoziții să fie sancționate.
De altfel, faptul că abaterile disciplinare reținute aveau o gravitate redusă, rezultă și din motivarea Consiliului Superior de Disciplină, care a reținut că în raport de gradul de vinovăție al polițistului, conferit de responsabilitatea sa, în calitate de director al unei direcții din cadrul I.G.P.R., de declarațiile formulate de ofițer în fața Consiliului de Disciplină, de împrejurările în care abaterile au fost săvârșite, cauzele, gravitatea și consecințele acestora, precum și conduita generală a reclamantului și atitudinea cooperantă a acestuia, propune aplicarea sancțiunii „diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 10% pe o perioadă de 2 luni”.
Este adevărat că această propunere nu a fost însușită de Inspectorul G. al Poliției Române (persoana competentă să aplice sancțiunea disciplinară, potrivit disp. art. 60 Legea nr. 360/2002), având numai un caracter consultativ, însă analiza făcută de Consiliul Superior de Disciplină și motivarea acestei propuneri sunt de natură a forma convingerea instanței că sancțiunea aplicată prin Dispoziția nr._/2011, constând în „trecerea într-o funcție inferioară până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut, respectiv funcția de ofițer specialist principal I” este excesivă în raport de gradul de pericol social al faptele reținute, vinovăția și conduita generală a reclamantului, care nu a mai fost sancționat disciplinar.
De asemenea, așa cum rezultă din chiar Încheierea Consiliului de Disciplină s-au avut în vedere rezultatele D.I.F. în anul 2010 și anume faptul că încasările la bugetul de stat s-au situat peste 100% din sumele previzionate, în domeniul TVA s-a înregistrat o creștere de 14,3% la colectare, iar la accize de 13,5%, s-a realizat de asemenea o scădere masivă a pieței negre a țigărilor, aspecte ce au determinat Comisia Europeană să includă D.I.F. în rândul structurilor statului român cu activitate criticabilă în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare.
Datele provenind de la evaluatori independenți, exteriori I.G.P.R., ca de exemplu: Novel Research arată o scădere de 60% a pieței negre de țigarete și Business Soft Alliance (B.S.A.) arată că în ultimii ani nivelul contrafacerilor produselor membrilor acestei asociații (Microsoft, Adobe, Apple și Bitdefender, Siemens, Siveco) pe piața românească au scăzut cu 7% aflându-se pe un trend descrescător.
Aceste date și realizări subliniate de evaluatori independenți, cât și de rapoartele de monitorizare întocmite de M. Administrației și Internelor vin în contradicție cu deficiențele constatate în urma controlului efectuat de către Corpul de Control al Ministrului în perioada 15 – 30.03.2011, deficiențe referitoare la activitatea managerială a reclamantului, atât în ceea ce privește conducerea colectivului Direcției Investigarea Fraudelor cât și Coordonarea, Sprijinului și Controlul structurilor de specialitate subordonate I.G.P.R. din teritoriu.
Pentru aceste considerente, Curtea a admis acțiunea și a anulat Dispoziția I.G.P.R. de sancționare nr._/22.08.2011 și Ordinul M.A.I. nr. II_/2011, dispunând reintegrarea reclamantului în funcția deținută anterior emiterii dispoziției de sancționare și obligarea pârâților la plata drepturilor salariale aferente funcției din care a fost destituit pe perioada cuprinsă între data emiterii dispoziției atacate și data repunerii în funcție.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâtul I. G. al Poliției Române (I.G.P.R.) solicitând admiterea recursului și, pe fond, respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată, pentru următoarele motive:
Instanța de fond a interpretat în mod greșit actul dedus judecății, în sensul că, deși nu constată nevinovăția reclamantului cu privire la abaterile disciplinare reținute în sarcina acestuia, deși constată faptul că procedura de cercetare disciplinară s-a desfășurat conform legislației incidență în materie și nu identifică motive care să conducă la anularea actelor administrative atacate, cu toate acestea admite acțiunea și anulează Dispoziția IGPR nr._/22.08.2011 și Ordinul MAI nr. 11/_/2011.
În fapt:
În urma controlului tematic efectuat la Direcția de Investigare a Fraudelor din cadrul Inspectoratului G. al Poliției Române, de către Corpul de Control al Ministrului, în perioada 15 - 30.03.2011, materializat în Raportul nr. 0/_ din 20.06.2011, în sarcina comisarului șef de poliție B. D., director al acestei Direcții, au fost reținute o . nereguli în activitatea profesională.
Concluziile Raportului menționat, au fost de vinovăție a comisarului șef de poliție B. D., potrivit art. 12 alin. (1) lit. b) din Ordinul ministrului nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M. Administrației și Internelor și art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, ambele cu modificările și completările ulterioare, faptele reținute în sarcina acestuia întrunind elementele constitutive ale abaterii disciplinare de „neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege ".
În baza Raportului de cercetare prealabilă nr. 0/_ din 20.06.2011 întocmit de ofițeri din cadrul Corpului de Control al ministrului administrației și internelor, s-a dispus constituirea Consiliului Superior de Disciplină.
În urma analizării faptelor reținute în sarcina comisarului-șef de poliție B. D., membrii Consiliului Superior de Disciplină au propus aplicarea sancțiunii de „diminuarea drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 10% pe o perioadă de 2 luni", dar, în temeiul art. 54 alin. (2) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004, inspectorul general a apreciat că propunerea Consiliului Superior de Disciplină referitoare la aplicarea sancțiunii, nu are în vedere numărul și gravitatea faptelor reținute în sarcina ofițerului ca abateri disciplinare și nici importanța activității de management specifică funcției de director al Direcției de Investigare a Fraudelor.
În acest sens, s-a constatat că în sarcina ofițerului a fost reținută comiterea cu vinovăție a nu mai puțin de 19 fapte distincte, ce atrag răspunderea disciplinară, referitoare la activitatea sa managerială, atât în ceea ce privește conducerea colectivului Direcției de Investigare a Fraudelor cât și coordonarea, sprijinul și controlul structurilor de specialitate subordonate Inspectoratului G. al Poliței Române.
Aplicarea sancțiunii propusă de Consiliul Superior de Disciplină a fost considerată ca neîndestulătoare, aceasta nefiind de natură a realiza scopul preventiv al unei sancțiuni, atât în ceea ce îl privește pe ofițerul cercetat, cât și cu privire la alți ofițeri care ocupă funcții similare. De asemenea sancțiunea propusă nu ținea cont nici de importanța funcției deținute de polițistul cercetat, astfel cum aceasta este recunoscută și apreciată la nivelul Poliției Române și Ministerului Administrației și Internelor. În acest sens, de remarcat este și faptul că, în ierarhia funcțiilor la nivelul Poliției Române, cea de director al Direcției de Investigare a Fraudelor este cea mai înaltă pe această linie de muncă, conduita ocupantului acesteia fiind un exemplu pentru întreg personalul din subordine ce desfășoară activități în acest domeniu.
Singura persoană competentă să aplice sancțiunea disciplinară și să aprecieze gravitatea abaterilor săvârșite, în speță, este inspectorul general, așa cum menționează art. 60 din Legea nr. 360/2002 și art. 62 alin. (1) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004. Conform prevederilor art. 62 alin. (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și dispozițiilor art. 38 alin. (2) din Ordinul M.A.I. nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M. Administrației și Internelor, Consiliul de Disciplină are caracter consultativ, fiind constituit pentru a fi consultat de șeful abilitat să aplice sancțiunea în legătură cu care a dispus cercetarea prealabilă.
Având în vedere aceste constatări și aprecieri, după analizarea materialului de cercetare disciplinară, conducerea Poliției Române a dispus, în conformitate cu prevederile art. 57 lit. b), art. 58 lit. c1), art. 59 și art. 60 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, precum și în temeiul art. 17 lit. d din Ordinul ministrului nr. 400/2004, sancționarea ofițerului cu "trecere într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut", respectiv în funcția de ofițer specialist I, fiind emisă în acest sens Dispoziția I.G.P.R. nr._ din 22.08.2011.
În fapt, în sarcina comisarului șef de poliție B. D., director al Direcției de Investigare a Fraudelor, au fost reținute o . nereguli în activitatea profesională, fiind reținută comiterea unui număr de 19 fapte, referitoare atât la activitatea sa managerială, cât și în ceea ce privește conducerea colectivului Direcției, coordonarea, sprijinul și controlul structurilor de specialitate subordonate Inspectoratului G. al Poliței Române.
Față de aspectele reținute de către instanța de fond, în sentința civilă nr. 4550/10.07.2012, s-au făcut următoarele precizări:
În ceea ce privește invocarea ca fiind încălcate a prevederilor H.G. nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, acest act normativ nu este aplicabil în speță, în acest sens existând o practică constantă a înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și a Curții de Apel București.
Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, cu modificările și completările ulterioare, „polițistul este funcționar public cu statut special...". Prin urmare, raporturile de serviciu ale polițiștilor sunt raporturi de drept administrativ, reglementate distinct, printr-o lege specială, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul Polițistului, derogatorie de la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Regimul disciplinar al polițiștilor este reglementat de art. 55 -65 din această lege. Potrivit art. 59 alin. (2) „procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al
Conform prevederilor art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului."
În acest context, prevederile art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 ce fac trimitere la Legea nr. 188/1999 și implicit la H.G. nr. 1344/2007, nu se aplică în speța de față, în cauză fiind aplicabil principiul exprimat prin adagiul specialia generalibus derogant.
Instanța de fond a reținut în mod eronat, ca motiv de anulare a Dispoziției de sancționare disciplinară, faptul că din cuprinsul acestei dispoziții nu rezultă dacă reclamantului i s-a adus la cunoștință în întregime materialul care a stat la baza concluziilor cuprinse în încheierea Consiliului Superior de Disciplină și al Dispoziției nr._/22.08.2011.
Interpretarea instanței de fond este vădit greșită, având în vedere atât inaplicabilitatea HG nr. 1344/2007 în cazul polițiștilor, cât și faptul că la dosarul disciplinar există dovada prezentării materialului de sesizare, dovada prezentării raportului de cercetare prealabilă, iar pe încheierea Consiliului Superior de Disciplină există semnătura ofițerului cercetat, așa cum rezultă din înscrisurile existente la dosar.
Cu privire la conținutul Dispoziției de sancționare, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că elementele obligatorii pe care trebuie să le conțină o astfel de Dispoziție sunt cuprinse în art. 62 alin. (2) din Ordinul MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din MAI, conform căruia:
„În actul administrativ de sancționare prevăzut la alin. (1) se cuprind în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor care au fost încălcate de către polițist;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de polițist în timpul cercetării prealabile și în fața Consiliului de disciplină;
d) temeiul legal (prevăzut de actele normative de nivel superior și/sau inferior) în baza căruia sancțiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancțiunea disciplinară poate fi contestată;
f) instanța competent la care poate fi contestat actul administrativ prin care s-a dispus sancțiunea disciplinară."
Prin urmare, actul administrativ atacat prin prezenta acțiune este întocmit cu respectarea prevederilor legale și conține toate elementele obligatorii pentru valabilitatea sa, instanța de fond fiind în eroare în momentul în care a analizat aceste susțineri ale reclamantului.
Pe tot parcursul cercetării prealabile, ofițerul a avut acces liber și neîngrădit la documentele ce constituiau materialul de cercetare disciplinară, reclamantului fiindu-i respectat dreptul la apărare. Astfel, există la dosar procesul verbal din data de 04.05.2011, semnat de către comisarul șef de poliție B. D., care atestă faptul că a fost citat la acea dată, s-a prezentat și a examinat materialul de sesizare, urmând a se prezenta pentru a da rapoarte explicative la 12.05.2011 (deci după 9 zile).
Reclamantul se prezintă și depune raportul solicitat la data de 24.05.2011, așa cum atestă procesul verbal din 24.05.2011, depus de asemenea la dosar.
La data de 20.06.2011, cu ocazia prezentării Raportului de cercetare prealabilă, comisarul șef de poliție B. D. menționează „nu am de făcut obiecții cu privire la constatările materializate în Raportul de cercetare prealabilă nr._/20.06.2011.... Din punctul meu de vedere cercetarea prealabilă s-a desfășurat în bune condiții și cu respectarea prevederilor legale ".
Pe parcursul desfășurării lucrărilor Consiliului Superior de Disciplină ofițerului i-a fost respectat dreptul la apărare, aspect lesne de observat inclusiv din lecturarea conținutului citației emisă de către Consiliu, atașată în copie. Astfel, ultimele două paragrafe ale citației îi reamintesc ofițerului cercetat drepturile pe care le are, respectiv dreptul de a fi asistat, la cerere, de un alt polițist ales, precum și solicitarea de a se prezenta la ședința Consiliului ,,cu toate probele pe care le consideră utile în apărare".
În mod neîntemeiat instanța de fond a interpretat faptul că „o parte din cele 19 abateri disciplinare nu există, altele au fost reținute parțial în sarcina reclamantului (cele de la punctul 14, 15, 16 din Dispoziția de sancționare), iar majoritatea sunt lipsite de consecințe juridice, reprezentând disfuncționalități administrative interne".
S-a constatat faptul că instanța de fond nu indică, nici măcar cu titlu de exemplu, care dintre abaterile disciplinare nu există și care sunt lipsite de consecințe juridice, enumerându-le numai pe cele care au fost reținute „parțial".
Aprecierile instanței de fond cu referire la reținerea „parțială" a unor abateri disciplinare sunt greșite, motivat de faptul că acest termen, așa cum rezultă în mod clar din conținutul Dispoziției și al încheierii Consiliului Superior de Disciplină, se referă fie la perioada în care reclamantul a comis faptele reținute ca abateri disciplinare, Consiliul constatând fie că există anumite perioade pentru care nu se mai poate aplica o sancțiune disciplinară, intervenind prescripția, fie la situațiile în care sunt reținute mai multe încălcări ale unor dispoziții și ordine de linie, Consiliul reținând doar încălcarea unora dintre acestea.
Prin urmare, interpretarea că o reținere „parțială" a unei abateri disciplinare ar exonera de răspundere disciplinară pe autorul său, este fundamentată greșit, iar sentința este criticabilă și din acest motiv.
Conform art. 57 lit. b) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, constituie abatere disciplinară „neglijența manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege", observându-se că legiuitorul nu condiționează existența abaterii disciplinare de „consecințele juridice" ale acestor fapte.
Faptul că din totalul de 50 de fapte imputabile care au rezultat în urma efectuării cercetării prealabile, reclamantului îi sunt în final, reținute 19, demonstrează încă o dată obiectivitatea și imparțialitatea de care au dat dovadă membrii Consiliului Superior de Disciplină în analizarea situației. Astfel, aceștia au analizat fiecare faptă în parte, iar acelea care nu se confirmau ori nu constituiau abateri disciplinare, nu au fost reținute.
Este greșită și interpretarea dată de instanța de fond în referire la nesancționarea „persoanelor ce aveau sarcina directă a respectării acelor dispoziții". Astfel, instanța a omis faptul că răspunderea fiecărui funcționar public cu statut special este individuală, abaterile săvârșite fiind apreciate în funcție de gravitatea fiecăreia, iar reclamantul, în calitatea sa de șef al Direcției de Investigare Fraude avea obligația de a analiza activitatea tuturor subordonaților săi.
Prin urmare, privind în ansamblu faptele reținute în sarcina polițistului cercetat, analizându-le prin prisma funcției pe care acesta o ocupa la momentul controlului, se trage concluzia că acesta se face vinovat de deficiențele manageriale reținute în sarcina sa.
Contrar celor menționate în sentința civilă recurată și a susținerilor reclamantului din cererea de chemare în judecată, la aplicarea sancțiunii disciplinare propuse, s-au avut în vedere prevederile art. 59 alin. (8) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, dar și funcția pe care ofițerul o ocupa, la momentul săvârșirii abaterii disciplinare, așa cum rezultă fără echivoc și din partea finală a dispoziției I.G.P.R. nr._/22.08.2011.
Aprecierile referitoare la faptul că instituția recurentă nu a ținut cont de calificativele obținute la evaluarea profesională sunt nefondate întrucât la aplicarea sancțiunii au fost avute în vedere aceste aspecte, însă, numărul și gravitatea faptelor reținute în sarcina sa ca abateri disciplinare, au impus aplicarea acestei sancțiuni. Mai mult decât atât, cele 19 (nouăsprezece) fapte reținute în sarcina reclamantului, au reliefat carențele existente în activitatea managerială desfășurată de acesta, respectiv în coordonarea, sprijinul și controlul structurilor de specialitate subordonate.
Instanța a constatat faptul că actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat prin cererea de chemare în judecată este întocmit în conformitate cu prevederile legale, nefiind identificate motive de natură a atrage anularea acestuia, abaterile disciplinare există și au fost evidențiate și de instanța de fond, însă, în mod neîntemeiat, prin Sentința civilă nr. 4550/10.07.2012 Curtea de Apel București a anulat Dispoziția de sancționare.
De asemenea, împotriva aceleiași sentințe a formulat recurs și pârâtul M. Afacerilor Interne (anterior M. Administrației și Internelor), reprezentat prin Direcția Generală Juridică, învederând următoarele:
În mod greșit instanța de fond a respins excepția inadmisibilității capătului de cerere referitor la anularea Ordinului M.A.I. nr. H/_, invocată de către instituția recurentă, apreciind că, în speță, „solicitând anularea dispoziției de sancționare, este admisibilă și cererea de anulare a actului subsecvent emis în soluționarea contestației administrative formulate de reclamant".
S-a solicitat să se constate faptul că nu există niciun temei de drept, în baza căruia să poată fi anulat răspunsul la plângerea prealabilă, formulat de către M. Administrației și Internelor [Ordinul m.a.i. nr. 11/_/2011], în condițiile în care art. 61 alin. (3] din Legea nr. 360/2002 (indicat ca temei de drept de către instanța de judecată) vizează numai actul administrativ individual de sancționare, enumerat, în funcție de emitent (ministru - pentru emiterea de ordine, sau o altă persoană subordonată, șefi de inspectorate generale - pentru emiterea de dispoziții).
Pe de altă parte, așa după cum s-a precizat, cu ocazia apărărilor de fond, este emis în aplicarea art. 61 alin. (1) din Legea nr. 360/2002 (forma în vigoare în perioada de referință), potrivit căruia „polițistul poate contesta sancțiunea disciplinară aplicată, în termen de 5 zile de la luarea la cunoștință, șefului ierarhic superior celui care a aplicat sancțiunea."
Practic, Ordinul m.a.i. nr. II/_ din data de 21 septembrie 2011 este răspunsul formulat, de către M. Administrației și Internelor, la contestația întocmită, de către reclamant, materializat (în temeiul art. 61 alin. (1) teza a II - a din actul normativ indicat) sub forma unei decizii motivate.
Or, în conformitate cu prevederile art. 61 alin. (3) din Legea nr. 360/2002 „polițistul nemulțumit de sancțiunea aplicată se poate adresa instanței de contencios administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului ori a dispoziției de sancționare", articolul menționat stabilind, fără putință de tăgadă, caracterul unicului act administrativ ce poate fi contestat în procedura sancționării disciplinare a polițiștilor.
De altfel, Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, nu prevede, în cuprinsul acesteia, o cale de atac care să poată fi formulată împotriva respingerii plângerii prealabile.
Instanța de judecată nu a analizat și nu s-a pronunțat, în prealabil, dacă actul emis de către ministrul administrației și internelor este un act administrativ (și poate fi anulat) sau nu.
În concluzie, față de cele învederate, se impune admiterea prezentului motiv de recurs astfel cum a fost formulat, cu consecința respingerii capătului de cerere introductivă ca inadmisibil.
În continuare recursul este în esență similar celui promovat de pârâtul I. G. al Poliției Române.
Prin întâmpinare formulată în cauză intimatul reclamant B. D. a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate și menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile recurate.
Aspecte procesuale
Dosarul de recurs a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanță care la data de 27.02.2013, a preschimbat din oficiu termenul de judecată fixat aleatoriu la 19.06.2014, iar în temeiul dispozițiilor art. XXIII alin. 2 și 4 din Legea nr. 2/2013 a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul la Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ fiscal, instanță devenită competentă să îl soluționeze.
În consecință, cauza a fost reînregistrată pe rolul prezentei instanțe ca și dosar de recurs, sub nr._ .
P. a fost înregistrată inițial, ca urmare a repartizării aleatorii, pe rolul completului 2 recurs, însă, ca urmare a depunerii de înscrisuri cuprinzând informații clasificate secret de stat, nivel de secretizare „secret de serviciu” și „secret”, cauza a fost înaintată unui complet alcătuit din judecători care dețin autorizația necesară studierii documentelor clasificate, conform celor menționate în încheierea de ședință din data de 04.11.2013.
În faza procesuală a recursului s-a încuviințat proba cu înscrisuri ca fiind concludentă și utilă soluționării cauzei.
Concluzii scrise au fost depuse la dosar la data de 20.01.2014 de către intimatul reclamant, iar la data de 22.01.2014 de către recurentul pârât I. G. al Poliției Române, prin care s-au reiterat solicitările de respingere și respectiv de admitere a recursurilor.
Analizând actele dosarului, Curtea constată următoarele:
Critica referitoare la greșita soluționare a excepției inadmisibilității, invocată de recurentul pârât M. Afacerilor Interne (anterior M. Administrației și Internelor), este neîntemeiată.
Prealabil sesizării instanței de contencios administrativ în vederea obținerii anulării sau modificării ordinului ori a dispoziției de sancționare, polițistul are obligația de a parcurge procedura prealabilă, potrivit dispozițiilor art. 61 alin. 1 și 2 din Legea nr. 360/2002.
Este evident că numai în cazul respingerii contestației administrative ori admiterii în parte a acesteia, polițistul va avea interes a sesiza instanța de contencios administrativ, aceasta din urmă având a se pronunța atât asupra legalității actului sancționator cât și asupra legalității actului prin care acesta este menținut.
Împrejurarea că în Legea nr. 360/2002 nu se prevede expres dreptul de a contesta în instanță atât actul sancționator cât și actul conținând soluția dată contestației administrative (plângerii prealabile), art. 61 alin. 3 referindu-se în mod expres numai la contestarea ordinului sau dispoziției de sancționare, nu se poate interpreta în sensul dat de recurentul MAI, respectiv că cererea în anularea răspunsului la plângerea prealabilă ar fi inadmisibilă.
Este firesc ca actul administrativ prin care se menține actul sancționator, fiind respinsă contestația administrativă, să poată fi atacat și desființat odată cu primul act.
Este contrar principiului securității juridice a menține pe cale administrativă actul sancționator (prin neanularea deciziei de respingere a contestației) în timp ce respectivul act este anulat pe cale judecătorească în mod definitiv (în instanță se obține anularea actului sancționator ca fiind nelegal).
Nu în ultimul rând, Curtea consideră că nici nu era necesar să se prevadă expres o astfel de posibilitate prin însăși Legea nr. 360/2002, apreciind admisibilă cererea în anularea deciziei de respingere a plângerii prealabile în raport de dispozițiile Legii nr. 554/2004, conform principiului potrivit căruia norma generală se aplică în completarea normei speciale. Aceasta, întrucât decizia de respingere a contestației polițistului are caracterul unui act administrativ, fiind evident dreptul și interesul polițistului a obține odată cu anularea actului sancționator și anularea actului de menținere a acestuia, act emis în sistemul căilor administrative de atac.
În sfârșit, excepția inadmisibilității invocată în fața instanței de fond și reiterată pe calea recursului este neîntemeiată și pentru considerentul că prin cadrul legal reglementat în speță, general și special, nu este vorba de o simplă plângere prealabilă necesar a fi formulată pentru a da posibilitatea autorității publice emitente sau superioare să revoce actul, ci de obligația parcurgerii unei contestații administrative prealabil sesizării instanței de judecată, cu consecința pronunțării unui act administrativ distinct ce se impune a fi atacat odată cu actul sancționator pe care îl menține.
Nu poate fi reținută nici susținerea în sensul că instanța de fond nu ar fi analizat și nu s-ar fi pronunțat în prealabil dacă actul emis de către ministrul administrației și internelor este un act administrativ și poate fi anulat sau nu, atât din soluția dispusă asupra excepției cât și pentru considerentele expuse în acest context rezultând în mod evident opinia primei instanțe cu privire la natura juridică a actului cât și cu privire la posibilitatea anulării lui pe cale judecătorească.
Asupra fondului celor două recursuri, în esență similare atât în ceea ce privește motivele cât și în ceea ce privește argumentele invocate, Curtea nu va primi susținerile referitoare la caracterul nelegal al sentinței din perspectiva corectei ori greșitei aplicări a dispozițiilor HG nr. 1344/2007.
Astfel, ambii recurenți susțin că nu sunt incidente prevederile HG nr. 1344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină, întrucât în speță este vorba de raportul de serviciu al unui polițist, reglementat printr-o lege specială, și anume Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, derogatorie de la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.
Prin urmare, regimul disciplinar al polițiștilor este reglementat de art. 55-65 din această lege, iar potrivit art. 59 alin. 2 „procedura cercetării prealabile se reglementează prin ordin al ministrului administrației și internelor”, astfel că în executarea acestor dispoziții legale a fost emis Ordinul MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului MAI.
Cum „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, cu modificările și completările ulterioare, și ale altor acte normative în vigoare aplicabile funcționarului public, în situația în care domeniile respective nu sunt reglementate în legislația specifică polițistului” potrivit disp. art. 78 alin. 1 din Legea nr. 360/2002, conchid recurenții că HG nr. 1344/2007 nu este aplicabilă în speță.
Curtea observă însă că prima instanță a reținut ca fiind nerespectate dispozițiile acestui act normativ exclusiv în sensul că nu s-a asigurat accesul neîngrădit al funcționarului public (polițistului) la documentele utilizate sau rezultate din activitatea Comisiei de Disciplină, nerezultând dacă reclamantului i-a fost adus la cunoștință în întregime materialul care a stat la baza concluziilor cuprinse în Dispoziția de sancționare disciplinară, în Încheierea nr._/2011 a Consiliului Superior de Disciplină, deși acesta deține autorizație ORNISS pentru nivel secretizare „strict secret” și astfel putea consulta documentele respective.
Niciun viciu de nelegalitate nu ar putea fi reținut exclusiv din această perspectivă, instanța de fond motivându-și deopotrivă soluția pe dispozițiile art. 59 alin. 6 din Legea nr. 360/2002, act normativ pe deplin aplicabil, și în conformitate cu care „Polițistul cercetat are dreptul să cunoască în întregime actele cercetării și să solicite probe în apărare”.
Cu toate acestea însă, contrar celor reținute de instanța de fond, prezenta instanță apreciază că nu poate fi reținută, ca și motiv de nelegalitate, pretinsa încălcare a drepturilor reclamantului și respectiv caracterul nelegal al procedurii de cercetare prealabilă, prin nepermiterea accesului reclamantului la actele cercetării.
Astfel, analizând atât actele dosarului cât și documentația cu caracter secret depusă la C. de Informații Clasificate al instanței, se observă că pe parcursul cercetării prealabile, reclamantul a avut acces la documentele ce constituiau materialul de cercetare disciplinară, fiindu-i respectat dreptul la apărare.
Potrivit procesului verbal din data de 04.05.2011, semnat de reclamant, acesta a fost citat la acea dată, s-a prezentat și a examinat materialul de sesizare, urmând a se prezenta pentru a da rapoarte explicative la 12.05.2011. Reclamantul s-a prezentat și a depus raportul solicitat la data de 24.05.2011, așa cum atestă procesul verbal de la aceeași dată, depus de asemenea la dosar.
Mai mult, la data de 20.06.2011, cu ocazia prezentării Raportului de cercetare prealabilă, reclamantul a menționat „nu am de făcut obiecții cu privire la constatările materializate în Raportul de cercetare prealabilă nr._/20.06.2011 ... Din punctul meu de vedere cercetarea prealabilă s-a desfășurat în bune condiții și cu respectarea prevederilor legale”.
Drepturile reclamantului i-au fost aduse acestuia la cunoștință, inclusiv dreptul la apărare. În acest sens, ultimele două paragrafe ale citației îi reamintesc acestuia dreptul de a fi asistat, la cerere, de un alt polițist ales, precum și solicitarea de a se prezenta la ședința Consiliului „cu toate probele pe care le consideră utile în apărare”.
Dar Curtea apreciază că și în eventualitatea în care un anumit act nu i-ar fi fost efectiv pus la dispoziție reclamantului în etapa cercetării, această împrejurare nu poate cauza un prejudiciu care să justifice prin sine anularea actului sancționator ca și unică modalitate de reparare a prejudiciului astfel cauzat.
Soluția se justifică prin aceea că reclamantul, personal sau asistat de avocat, poate cerceta în instanță (la C. de Informații Clasificate al instanței) întreaga documentație și invoca motivele de nelegalitate și/sau netemeinicie pe care le apreciază ca fiind pertinente. Prin cercetarea de către instanță a unor motive de nelegalitate astfel constatate se asigură respectarea pe deplin a dreptului la apărare, astfel că necomunicarea tuturor informațiilor și/sau a actelor în etapa administrativă nu constituie un motiv suficient de nelegalitate a procedurii de cercetare.
În sfârșit, în fața instanței de fond nu au fost indicate actele pretins neaduse la cunoștință în etapa prealabilă celei judiciare și nici motivele de nelegalitate ce se desprind din analiza acestora.
Eventuala inexistență a unei tematici de control, în raport de distincțiile pe care intimatul reclamant le face prin întâmpinare la recursuri între controlul tematic și cel de fond, nu poate fi reținută ca și act existent în cadrul cercetării dar neadus la cunoștința reclamantului, iar ca și motiv distinct de nelegalitate, această împrejurare nu a fost invocată în condițiile legii, respectiv în fața instanței de fond.
Sunt însă întemeiate ambele recursuri, din perspectiva dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ., fiind justificată soluția de modificare a hotărârii recurate întrucât aceasta este dată cu aplicarea greșită a legii.
Astfel, în mod corect arată ambii recurenți pârâți faptul că instanța de fond, deși nu constată nevinovăția reclamantului cu privire la abaterile disciplinare reținute în sarcina acestuia, admite acțiunea și anulează Dispoziția IGPR nr._/22.08.2011 și Ordinul MAI nr. II/_/21.09.2011.
Într-adevăr, se observă că instanța de fond a reținut că o parte din cele 19 abateri disciplinare nu există, altele au fost reținute parțial în sarcina reclamantului (cele de la punctele 14-16 din dispoziția de sancționare), iar majoritatea sunt lipsite de consecințe juridice, reprezentând disfuncționalități administrative interne.
Rezultă așadar că instanța de fond a apreciat că se verifică anumite fapte ce pot fi calificate drept abateri disciplinare dar și că unele dintre ele nu sunt lipsite de consecințe juridice, alcătuind conținutul constitutiv al abaterii de „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege”, potrivit dispozițiilor art. 12 alin. 1 lit. b din Ordinul MAI nr. 400/2004 privind regimul disciplinar al personalului din M. Administrației și Internelor și art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, ambele cu modificările și completările ulterioare.
Aceste concluzii nu au fost contestate de niciuna dintre părțile din prezenta cauză. Recurenții pârâți susțin săvârșirea abaterii de către reclamant, iar acesta din urmă nu a formulat recurs împotriva sentinței, necriticând nici considerentele acesteia.
Și prezenta instanță, analizând materialul probator administrat în cauză, în faza procesuală a fondului dar și a recursului, apreciază că se confirmă situația de fapt astfel cum a fost reținută de prima instanță, respectiv săvârșirea de către intimatul reclamant a abaterii prev. de art. 12 alin. 1 lit. b din Ordinul MAI nr. 400/2004 și de art. 57 lit. b din Legea nr. 360/2002.
Astfel, faptele reținute în sarcina reclamantului se confirmă atât sub aspectul situației de fapt cât și al normei legale corect reținute și aplicate de către recurenții pârâți, cu anumite rezerve care urmează a fi mai jos arătate, fiind deopotrivă în mod corect înlăturate apărările invocate punctual de către reclamant.
Aceste fapte în sine constituie abaterea disciplinară constând în „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege”, considerent pentru care nu pot fi respinse recursurile promovate de pârâți ca neîntemeiate.
De altfel, prin chiar apărările formulate în cauză, detaliate prin concluzii scrise depuse în fața instanței de fond și respectiv în fața instanței de recurs, intimatul reclamant nu contestă întreaga situație de fapt, astfel cum a fost reținută în sarcina sa. Mai precis, cu privire la anumite fapte, reclamantul expune numai o justificare a conduitei adoptate, neprezentând motive de nelegalitate sau de netemeinicie a actelor contestate.
În acest sens, spre exemplificare, Curtea observă situația de fapt și explicațiile expuse prin concluzii scrise cu privire la faptele numerotate cu 4 (apărări formulate numai cu privire la unul dintre cele două formulare), 8 (nu se prezintă o situație de fapt fundamental diferită, admițându-se existența a cel puțin unui caz de nerespectare a dispozițiilor legale în vigoare), 9 (se prezintă situația de fapt și se confirmă existența anumitor documente pentru care nu s-au îndeplinit formalitățile legale ce se impun), 17 (se invocă responsabilitatea unui subaltern, aspect insuficient pentru înlăturarea răspunderii reclamantului în raport de funcția sa de conducere, precum și caracterul de pericol redus al faptei ce ar putea fi reținut în concret), 18 (nu se invocă o situație de fapt diferită, ci se explică contextul în care s-a impus luarea de măsuri pentru eficientizarea activității instituției) reținute în sarcina sa cu titlu de abateri.
Dar Curtea, așa cum s-a antamat deja, conform celor ce preced, observând abaterea disciplinară reținută în sarcina intimatului reclamant, nu poate să nu rețină caracterul nelegal al sancțiunii aplicate, în raport de următoarele împrejurări:
Astfel, referitor la fapta indicată la punctul 5 (respectiv punctul 16 din raportul de cercetare prealabilă), Curtea constată că perioada vizată de control a fost 2009 – 2010 în timp ce abaterea reținută a reprezentat neîndeplinirea de către reclamant a unei dispoziții primite în ianuarie 2011.
Totodată, din dispoziția de sancționare contestată se observă că însuși pârâtul emitent al actului admite existența unei culpe minore în sarcina polițistului (abaterea nr. 8 indicată la punctul 21 din raportul de cercetare prealabilă).
În sfârșit, prin înseși actele contestate sunt deopotrivă subliniate aspectele pozitive ale activității instituției conduse de intimatul reclamant, conform unor evaluatori independenți, dar și faptul că anumite abateri se rețin parțial în sarcina reclamantului (abateri nominalizate la punctele 13, 14, 15, 16, respectiv la punctele 31, 32, 35, 36 din raportul de cercetare prealabilă).
În raport de acestea, apreciind ca și prima instanță că sancțiunea aplicată intimatului reclamant este excesivă, Curtea consideră că se impune o reindividualizare a sancțiunii aplicate.
Aceasta, întrucât faptele reținute în sarcina reclamantului nu reprezintă decât abateri minore de la legalitate care nu justifică aplicarea unei sancțiuni drastice precum cea pentru care s-a optat în prezenta cauză, respectiv de "trecere într-o funcție inferioară, până la cel mult nivelul de bază al gradului profesional deținut", respectiv în funcția de ofițer specialist I.
Pentru o astfel de calificare, Curtea reține că în raport de amploarea deosebită a activității desfășurată de instituția condusă de reclamant, disfuncționalitățile reținute nu au un caracter extraordinar și nici consecințe de neacceptat, existența lor putând fi justificată prin volumul mare de activitate și prin complexitatea deosebită care poate antrena apariția de erori, majoritatea fără consecințe imposibil de reparat.
În același timp, ca și prima instanță, Curtea observă din actele dosarului rezultatele instituției conduse de reclamant în perioada de referință, împrejurare necontestată de altfel de recurenții pârâți.
Așadar, așa cum rezultă din chiar Încheierea Consiliului de Disciplină, trebuie reținute rezultatele D.I.F. în anul 2010 și anume faptul că încasările la bugetul de stat s-au situat peste 100% din sumele previzionate, în domeniul TVA s-a înregistrat o creștere de 14,3% la colectare, iar la accize de 13,5%, s-a realizat de asemenea o scădere masivă a pieței negre a țigărilor.
De asemenea, datele provenind de la evaluatori independenți, exteriori I.G.P.R., ca de exemplu: Novel Research arată o scădere de 60% a pieței negre de țigarete și Business Soft Alliance (B.S.A.) arată că în ultimii ani nivelul contrafacerilor produselor membrilor acestei asociații (Microsoft, Adobe, Apple și Bitdefender, Siemens, Siveco) pe piața românească au scăzut cu 7% aflându-se pe un trend descrescător.
În mod corect subliniază prima instanță că aceste date și realizări subliniate de evaluatori independenți, cât și de rapoartele de monitorizare întocmite de M. Administrației și Internelor vin în contradicție cu deficiențele constatate în urma controlului efectuat de către Corpul de Control al Ministrului în perioada 15 – 30.03.2011, deficiențe referitoare la activitatea managerială a reclamantului, atât în ceea ce privește conducerea colectivului Direcției Investigarea Fraudelor cât și Coordonarea, Sprijinului și Controlul structurilor de specialitate subordonate I.G.P.R. din teritoriu.
Pentru obținerea acestor rezultate pozitive un merit trebuie recunoscut, fără putință de tăgadă, și intimatului reclamant, de moment ce calificativul acordat acestuia a fost cel de „foarte bun” în anii 2009 – 2012.
Reținând aceste aspecte, Curtea apreciază, însă, ca fiind nelegală hotărârea recurată prin care se anulează actele contestate, deși se constată de către instanța de fond ca fiind săvârșită de către reclamant abaterea disciplinară constând în „neglijență manifestată în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau a dispozițiilor primite de la șefii ierarhici sau de la autoritățile anume abilitate de lege”, dar se observă că sancțiunea disciplinară este disproporționată, impunându-se în fapt o redozare a acesteia.
Altfel spus, nerespectarea principiului proporționalității la momentul stabilirii sancțiunii care se justifică a fi aplicată în concret nu constituie motiv de nelegalitate absolută și totală a actului, ci motiv pentru reindividualizare.
Prin urmare, Curtea va admite recursurile și va modifica în consecință sentința recurată în sensul admiterii numai în parte a acțiunii, respectiv în sensul dispunerii înlocuirii sancțiunii aplicate cu sancțiunea diminuării drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 5% pe o perioadă de 3 luni.
Prin urmare, va fi menținută dispoziția instanței de fond cu privire la repunerea în situația anterioară a reclamantului prin repunerea în funcția anterioară emiterii deciziei de sancționare și a plății drepturilor salariale aferente, astfel diminuate, precum și în ceea ce privește soluția asupra excepției inadmisibilității.
Va fi respinsă, în consecință, acțiunea cu privire la anularea Dispoziției IGPR_/22.08.2011 și OMAI nr. II/_ din 21.09.2011, ca neîntemeiată.
Cu privire la cererea intimatului reclamant de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată, aceasta va fi respinsă ca neîntemeiată în raport de disp. art. 274 C.pr.civ., dar și de împrejurarea că, față de soluția de pronunțat, recursurile promovate în cauză nu au fost vădit nefondate, fiind admise conform considerentelor ce preced.
Pentru aceste motive,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Admite recursurile declarate împotriva sentinței civile nr. 4550 din data de 10.07.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._ de recurenții pârâți I. G. AL POLIȚIEI ROMÂNE cu sediul în București, .. 4-6, sector 5 și M. AFACERILOR INTERNE cu sediul în București, Piața Revoluției nr. 1A, sector 1 în contradictoriu cu intimatul reclamant B. D. cu domiciliul ales la SCPA C. și Asociații – București, .. 35, ..
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Admite în parte acțiunea.
Dispune înlocuirea sancțiunii aplicate cu sancțiunea diminuării drepturilor salariale pentru funcția îndeplinită cu 5% pe o perioadă de 3 luni.
Menține dispoziția instanței de fond cu privire la repunerea în situația anterioară a reclamantului prin repunerea în funcția anterioară emiterii deciziei de sancționare și a plății drepturilor salariale aferente, astfel diminuate și în ceea ce privește soluția asupra excepției inadmisibilității.
Respinge acțiunea cu privire la anularea Dispoziției IGPR_/22.08.2011 și OMAI nr. II/_ din 21.09.2011, ca neîntemeiată.
Respinge cererea intimatului – reclamant de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31.01.2014.
Președinte Judecător Judecător Grefier
M. D. H. P. M. M. P. R. B.
Red./Tehnored. M.M.P. /2 ex./11.09.2014
C.A.B. – S.8 – judecător fond D. A. S.
| ← Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 7386/2014. Curtea de Apel... | Pretentii. Decizia nr. 6524/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
