Anulare act administrativ. Decizia nr. 908/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 908/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 10-02-2014 în dosarul nr. 1201/3/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI-SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 908
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 10.02.2014
COMPLETUL CONSTITUIT DIN:
PREȘEDINTE: H. P.
JUDECĂTOR: A. G. F.
JUDECĂTOR: L. E. F.
GREFIER: E. S. M.
Pe rol se află pronunțarea recursului civil declarat de recurenta-reclamantă M. R. M., împotriva sentinței civile nr. 450/29.01.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, având ca obiect „anulare act administrativ.”
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc la termenul de judecată din data de 03.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre și Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 10.02.2014, când a decis următoarele:
CURTEA,
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal sub nr._ reclamanta M. R. M. în contradictoriu cu C. de Asigurări de Sănătate a Municipiului București a formulat contestație împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale de plată la FNUASS pentru anii 2005-2009 din data de 14 octombrie 2010 prin care s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 880 lei, a sumelor calculate și a penalităților stabilite în sarcina sa.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în tot acest timp nu a primit la domiciliu o înștiințare de plată astfel încât nu a avut cunoștință de suma datorată pârâtei.
A mai arătat reclamanta că deși s-a adresat pârâtei cu cereri pentru a i se comunica sumele datorate, aceasta din urmă nu a comunicat nici un răspuns.
În apărare, în conformitate cu dispozițiile art. 115 și urm. C.proc.civ., pârâta, legal citată, a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca netemeinică și nelegală.
Prin sentința civilă nr.450 din 29.01.2013 Tribunalul București a respins excepția prescripției dreptului de a stabili obligația fiscală și ca neîntemeiată acțiunea reclamantei.
În ceea ce privește excepția prescripției executării tribunalul reține că decizia atacată a fost emisă în data de 14.10 2010, stabilind obligația reclamantei de plată a sumelor datorate la FNUASS pentru anii 2005-2009 astfel încât potrivit art. 91 din OG 92/2003 în vigoare la data emiterii deciziei termenul de prescripție nu se împlinise.
Prin decizia de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS pentru anii 2005-2009 emisă la 14.10.2010 de pârâta CASMB (fila 4), s-a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 880 lei reprezentând contribuție FNUASS și accesorii fiscale (dobânzi/majorări și penalități).
Având în vedere dispozițiile legale incidente, înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, tribunalul constată că decizia de impunere a fost emisă în mod legal de către pârâtă, iar toate motivele de nelegalitate invocate de către reclamantă sunt neîntemeiate, pentru următoarele considerente:
Instanța reține că reclamanta avea obligația să încheie un contract de asigurări sociale, potrivit ordinului președintelui CNAS nr. 345/2006, modificat prin ordinul nr. 636/2007, iar neîncheierea acestui contract nu o exonerează de la plata contribuției, întrucât nu există un drept de opțiune pentru plata asigurărilor sociale de sănătate, acestea fiind obligatorii și funcționând ca un sistem unitar, astfel cum se prevede la art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006.
Tot astfel, potrivit art. 257 al. 2 lit. a și al. 3 din Legea 95/1996 reclamanta avea obligația de plată a contribuției pentru asigurările de sănătate pentru veniturile din activități independente realizate ca persoană fizică autorizată.
În ceea ce privește susținerea reclamantei că nu se impune obligarea sa la plata debitului, a penalităților de întârziere pentru lipsa comunicării deciziei de impunere încălcându-se art. 44 din codul de procedură fiscală instanța reține că potrivit art. 211 al. 1 din Legea 95/2006 aceasta era obligat la plata contribuțiilor de sănătate și necunoașterea acestor dispoziții legale nu poate fi invocată în apărare.
Calitatea de asigurat se dobândește prin efectul legii și în raport de acest aspect pârâta nu avea obligația de a-i comunica sau de a o înștiința pe reclamantă cu privire la neîndeplinirea obligației legale de plată a contribuțiilor la sistemul public al asigurărilor de sănătate. În acest sens sunt și disp. art. 261 al. 1 din Legea 95/2006 potrivit cărora pentru neplata la termen a contribuției la FNUASS majorările de întârziere se calculează din momentul la care plata contribuției la sănătate trebuia efectuată.
Față de aceste considerente, constatând că decizia de impunere a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale incidente, în baza art. 18 din Legea nr. 554/2004, tribunalul a respins acțiunea ca neîntemeiată.
Împotriva sentinței civile anterior menționată a declarat recurs reclamanta M. R. M., solicitând modificarea în tot a sentinței civile criticate, în sensul admiterii acțiunii sale, așa cum a fost formulată.
În motivarea căii de atac, recurenta afirmă că hotărârea criticată este pronunțată cu greșita aplicare a legii.
Referitor la respingerea excepției prescripției executării, instanța se limitează doar în a menționa că decizia atacată a fost emisă la data de 14.10.2010, stabilind obligația reclamantei de plată a sumelor datorate la FNUASS pentru anii 2005-2009, astfel încât potrivit art. 91 din O.G.92/2003, termenul de prescripție nu se împlinise.
Consideră recurenta concluzia instanței ca fiind contrară probelor din dosar, și dată cu încălcarea legii (art. 91 invocat, art. 23 si art. 93 din O.G.92/2003) deoarece:
Potrivit art. 91(1) Cod Proc. Fiscală, dreptul organelor fiscale de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, iar în alin. (2) al aceluiași articol, se prevede că termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel. Conform art. 23, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
Or, din cuprinsul deciziei de impunere din 14 oct. 2010, rezultă cât se poate de clar că baza de impunere ce a generat obligația fiscală corelativă privește numai anii 2005, 2007 și 2008 și nu și anii 2006 și 2009 pe care îi ia în calcul global instanța. Ca atare, deși C.A.S.M.B. a emis o singură decizie de impunere, pentru cei 3 ani menționați, fiecare obligație fiscală, fiind generată de o bază de impunere diferită beneficiază de un termen de prescripție diferit, după cum urmează:
- la obligația fiscală din 2005, în suma totală de 407 lei, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1.01.2006, obligația fiscală prescriindu-se la 31.12.2010 inclusiv;
- la obligația fiscală din 2007, în suma totală de 421 lei, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1.01.2008, obligația fiscală prescriindu-se la
31.12.2012inclusiv.
- la obligația fiscală din 2008, în suma totală de 28 lei, termenul de prescripție începe să curgă de la data de 1.01.2009, obligația fiscală prescriindu-se la
1.12.2013
Codul de Procedură Fiscală aplicabil în speță nu conține nicio dispoziție, potrivit căreia, adiționarea unor baze de impunere diferite din mai mulți ani, ar duce și la unificarea termenelor de prescripție, așa cum reține în mod eronat instanța.
Față de cele menționate mai sus, consideră recurenta că instanța în mod greșit și cu încălcarea prevederilor legale menționate a respins excepția prescripției executării.
În cel de al doilea rând, susține recurenta că instanța de fond ignoră apărarea pe care a formulat-o, atât în ceea ce privește obligarea la plata debitului, cât și a penalităților de întârziere în sensul că decizia de impunere nu i-a fost comunicată, încălcându-se astfel art. 44 din Codul de Procedură Fiscală, potrivit căruia actul administrativ fiscal trebuie comunicat contribuabilului căruia îi este adresat.
Instanța își motivează această neluare în considerare a apărării sale, prin faptul că, potrivit art. 211, al. l din Legea 95/2006, recurenta era obligată la plata contribuțiilor de sănătate, iar necunoașterea acestor dispoziții legale nu poate fi invocată în apărare, pârâta neavând obligația de a comunica reclamantei că nu și-a îndeplinit obligația legală de plată a contribuției de sănătate ori a majorărilor de întârziere.
Motivarea instanței este contrară legii, deoarece actul administrativ fiscal este actul emis în aplicarea legislației privind stabilirea, modificarea sau stingerea drepturilor și obligațiilor fiscale (art. 41) care trebuie comunicat contribuabilului (art. 44) și care produce efecte din momentul în care este comunicat contribuabilului sau la o dată ulterioară menționată în actul administrativ comunicat (art. 45), iar potrivit art. 44.1 din Normele metodologice de aplicare a OG. 93/2003, aprobată prin HG nr. 1050/2004, organul fiscal nu poate pretinde executarea obligației stabilite în sarcina contribuabilului, prin actul administrativ, dacă acest act nu a fost comunicat contribuabilului, potrivit legii.
Or, prin această necomunicare recurenta a fost vătămată în mod grav în drepturile sale, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea deciziei de impunere și aceasta cu atât mai mult cu cât din suma totală de 850 lei stabilită ca plată, numai suma de 337 lei reprezintă contribuția de sănătate, iar restul de 513 lei reprezintă penalități.
Instanța a apreciat în mod eronat că, întrucât calitatea de asigurat se dobândește prin efectul legii, pârâta nu avea obligația de a comunica sau înștiința reclamanta cu privire la obligațiile ce îi reveneau la sistemul public al asigurărilor de sănătate.
Consideră recurenta că prin această apreciere instanța confundă obligațiile fiscale ce revin prin lege unei persoane, cu obligația imperativă a organului fiscal de a comunica contribuabilului obligația ce îi revine, aprecierea instanței fiind contrazisă în mod expres prin dispozițiile art. 44 și 45 din Codul de Procedură Fiscală.
Față de cele arătate mai sus, recurenta solicită admiterea recursului său, așa cum a fost formulat.
Intimata a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, curtea, în temeiul art. 312 alin.1 C.proc.civ., va respinge ca nefondat recursul civil de față.
Pentru a decide astfel curtea constată că prin decizia de impunere privind obligațiile de plată la FNUASS pentru anii 2005-2009, emisă la 14.10.2010 de intimata CASMB, s-a stabilit în sarcina reclamantei recurente obligația de plată a sumei de 880 lei reprezentând contribuție FNUASS și accesorii fiscale (dobânzi/majorări și penalități).
În ceea ce privește problema prescripției dreptului de a stabili obligația fiscală, prioritar a fi analizată în raport de celelalte aspecte invocate, curtea constată, așa cum a arătat însăși recurenta, că dreptul organului fiscal de a stabili obligații fiscale se prescrie în termen de 5 ani, cu excepția cazului în care legea dispune altfel, termenul de prescripție începând să curgă de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care s-a născut creanța fiscală potrivit art. 23, dacă legea nu dispune altfel.
Potrivit dispozițiilor art. 23 alin.1 din O.G. nr.92/2003, dacă legea nu prevede altfel, dreptul de creanță fiscală și obligația fiscală corelativă se nasc în momentul în care, potrivit legii, se constituie baza de impunere care le generează.
(2) Potrivit alin. (1) se naște dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată.
Or, rezultă din cuprinsul deciziei de impunere că intimata a stabilit în sarcina recurentei obligația de plată a contribuțiilor la FNUASS pentru anul 2005, anul 2007 și anul 2008, în raport de veniturile obținute de recurentă din activități independente, astfel cum acestea au fost comunicate intimatei de Agenția Națională de Administrare Fiscală.
În concret, pentru anul 2005 intimata a luat în considerare o bază de impunere de 2098 lei, la care a aplicat cota de 6,5%, rezultând contribuția de 136 lei și accesorii de 265 lei;
- pentru anul 2007, intimata a luat în considerare o bază de impunere de 2862 lei, la care a aplicat cota de 6,5%, rezultând contribuția de 186 lei și accesorii de 235 lei;
- pentru anul 2008, intimata a luat în considerare o bază de impunere de 266 lei, la care a aplicat cota de 5,5%, rezultând contribuția de 15 lei și accesorii de 13 lei.
Ca atare, faptul generator al obligației fiscale principale, reprezentată de contribuția la FNUASS, s-a născut odată cu realizarea veniturilor din activități independente, pentru care recurenta datora contribuția obligatorie, conform dispozițiilor art. 215 și 216 din Legea nr.95/2006, iar obligația de plată a accesoriilor este consecința neachitării în termen a obligației principale, respectiv contribuția FNUASS.
Așadar, din cuprinsul deciziei de impunere rezultă că intimata a emis actul administrativ cu respectarea termenului de prescripție a dreptului de a stabili obligații fiscale, termen ce a început să curgă de la data de 01.01.2006 pentru obligațiile aferente anului 2005, nefiind împlinit la 14.10.2010 pentru obligațiile aferente anului 2005 și cu atât mai puțin pentru obligațiile aferente anilor 2007 și 2008, fiind de observat că nicidecum intimata nu a adiționat bazele de impunere sau a unificat termenele de prescripție, ci a prevăzut distinct accesoriile pentru fiecare obligație principală.
În ceea ce privește comunicarea deciziei de impunere, curtea subliniază că este necesară distincția între nașterea obligației fiscale și executarea silită a acesteia.
Astfel cum s-a arătat anterior, dreptul organului fiscal de a stabili și a determina obligația fiscală datorată se naște la momentul constituirii bazei de impunere și prin raportare la prevederile art.215 din Legea nr.95/2006, dreptul de stabilire a obligației reprezentată de contribuția la FNUASS s-a născut la data realizării, de către recurentă, a veniturilor din activitățile independente, prevăzute în articolul citat.
Ceea ce tinde a dovedi recurenta sub acest aspect este nelegalitatea executării silite începute fără comunicarea prealabilă a titlului de creanță, or o atare împrejurare nu are nicio relevanță în privința aprecierii legalității deciziei de impunere și excede controlului exercitat în contenciosul administrativ și fiscal, fiind susceptibilă de analiză exclusiv în calea contestației la executare silită.
Față de aceste considerente curtea va respinge ca nefondat recursul civil de față, constatând legală și temeinică sentința civilă criticată în prezenta cale de atac.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă M. R. M., împotriva sentinței civile nr. 450/29.01.2013, pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a de C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr. _, în contradictoriu cu intimata-pârâtă C. DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.02.2014.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
H. P. G.A. F. L.E.F. E. S. M.
Red. și dact. jud. F.A.G./gref. E.S.M./2 ex.
| ← Litigiu privind achiziţiile publice. Decizia nr. 680/2014.... | Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 312/2014.... → |
|---|
