Anulare act administrativ. Decizia nr. 7626/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 7626/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 20-10-2014 în dosarul nr. 7409/2/2013
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 7626
Ședința publică din data de 20.10.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
JUDECĂTOR: I. F.
GREFIER: M. B.
Pe rol se află soluționarea contestației în anulare formulate de contestatoarea J. O. A. împotriva Deciziei civile nr. 4099/12.11.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul_/3/2010, în contradictoriu cu intimații R. M.-C., R. V., P. S. 1 PRIN PRIMAR, G. B. N., M. A., I. C. N., BRUȘTEN F. C. și BRUȘTEN I. - C., în cauză având ca obiect „anulare act administrativ”.
La apelul nominal făcut în ședința publică răspund contestatoarea, prin avocat P. R., având delegație la fila 36 din dosar, și intimații R. M.-C. și R. V., ambii reprezentanți de avocat C. B., cu împuternicire avocațială la dosar, și Brușten F. C. și Brușten I. – C., ambii reprezentați de avocat O. C. P., care depune delegație de substituire, lipsă fiind celelalte părți.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Având cuvântul asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de inimații-pârâți M. A. și I. C. N., contestatoarea, prin avocat, arată că lasă la aprecierea instanței modalitatea de soluționare a excepției, având în vedere că, deși la fond s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, în fața instanței de recurs au figurat ca părți.
Intimații Brușten F. C. și Brușten I. – C., prin avocat, arată că lasă la aprecierea instanței.
Intimații R. M.-C. și R. V., prin avocat, solicită admitere excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de inimații-pârâți M. A. și I. C. N..
Curtea, deliberând asupra excepției lipsei calității procesuale pasive invocate de inimații-pârâți M. A. și I. C. N., o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că în recurs aceștia au avut calitatea de intimați, iar obiectul cauzei de față îl formează contestația în anulare împotriva deciziei pronunțate de instanța de recurs, cale extraordinară de atac în care nu se poate modifica de către instanță cadrul procesual.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat, Curtea acordă cuvântul în dezbateri asupra contestației în anulare.
Contestatoarea, prin avocat, solicită admiterea contestației în anulare formulată. Susține că cererea privind contestația în anulare este admisibilă, înverând faptul că instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra excepției inadmisibilității acțiunii, ca urmare a tardivității plângerii prealabile, excepție ce a fost formulată de contestatoare și invocată anterior acordării vreunui termen de judecată pentru judecarea recursurilor declarate în dosarul nr._/3/2010. Această excepție a fost pusă în discuția părților la momentul dezbaterilor pe fond ale recursurilor, susținerile părțior pe excepție fiind consemnate în încheierea de ședință din data de 05.11.2012, care face parte integrantă din decizia atacată pe calea contestației în anulare. Mai arată că excepția invocată în față instanței de recurs și susținută de toate părțile cu ocazia debaterilor este esențială pentru dezlegarea pricinii, fiind vorba de o excepție peremptorie, care ar fi putut face inutilă discutarea fondului în cadrul recursului. De asemenea, omisiunea pronunțării pe această excepție a instanței de recurs a adus încălcare siguranței circuitului administrativ, având în vedere obiectul acestei excepții. Consideră că scopul instituirii unor termene în ceea ce privește posibilitatea atacării actelor adminitrative este tocmai pentru ca beneficiarul actului administrativ să fie garantat pentru drepturile conferite chiar de actul emis. Cu referire la susținerile intimatei R. din întâmpinare, susține că aceasta este în eroare în ce privește obiectul contestației, întrucât, în cuprinsul acesteia, nu s-a arătat că instanța de recurs a invocat din oficiu această excepție, susținerea contestatoarei fiind în sensul că excepția a fost depusă la dosarul cauzei anterior acordării primului termen pentru soluționarea recursurilor și că instanța, deși a pus în discuție excepția la momentul dezbaterilor, nu s-a pronunțat asupra acesteia. Mai mult decât atât, fiind vorba de o excepție absolută, de ordine publică, nu se poate pune în discuție tardivitatea acesteia, putând fi invocată în orice stare a pricinii. Având în vedere că omisiunea instanței de a se pronunța pe excepția a condus la respingerea recursurilor și menținerea unei hotărâri prin care s-a anulat o autorizație de construire a unui imobil ce intrase deja în circuitul civil, apărătorul susține că se impune admiterea contestației în anulare, cu atât mai mult cu cât această omisiune aduce atingere noțiunii de proces echitabil.
Intimații Brușten F. C. și Brușten I. – C., prin avocat, solicită admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată și motivată de contestatoare, arătând că achiesează la concluziile formulată de aceasta. Solicită să se observe faptul că, într-adevăr, unul dintre motivele pe care se sprijină contestația în anulare se referă la faptul că decizia civilă, a cărei anulare se solicită de contestatoare pe calea prezentei contestații, nu cuprinde nicio mențiune cu privire la excepția inadmsibilității ridicată de contestatoare în fața instanței de recurs. Prin urmare, instanța de recurs a omis să se pronunțe cu privire la unul dintre motivele care ar fi putut conduce la modificarea hotărârii recurate. În plus, recursul contestatoarei a fost motivat pe dispozițiile art. 304/1 din Codul de procedură civilă, sens în care instanța de recurs urma să analizeze cauza sub toate aspectele sale, împrejurare care nu s-a realizat.
Intimații R. M.-C. și R. V., prin avocat, solicită respingerea contestației în anulare, învederând că, deși a fost indicat un text generic, art. 318 din Codul de procedură civilă, teza pe care s-a spijinit cererea este ultima teză referitoare la motivele de modificare sau de casare. Prin raportare la dispozițiile legii referitoare la motivele de modificare sau de casare, solicită să se constate faptul că, pentru contestația în anulare, nu este prevăzută ipoteză ridicării unei excepții, sub calificarea de motiv de casare, în afara termenului stabilit de art. 303 alin. 1 din codul de procedură civilă ( respectiv în afara termenului de 15 zile), în acest sens fiind și doctrina. Astfel, la momentul discutării motivele de recurs, instanța nu era obligată să pună în discuția părților aspectul invocat din oficiu. Cu privire la susținerea că nu s-a răspuns prin decizie la motivele legate de lipsa interesului, solicită să se rețină concluziile din doctrina și din practica judecătorească, potrivit cu care instanța nu trebuie să respundă la fiecare motiv, însă fiecare motiv trebuie să se regăsească în dezlegarea pe care o dă instanța. Referitor la siguranța circuitului civil, de asemenea solicită să se aibă în vedere doctrina și practica judecătorească.
Având cuvântul în replică, reprezentantul convențional al contestatoarea reiterează susținerea că în discuție este o excepție absolută, asupra căreia instanța a omis să se pronunțate în condițiile în care fusese pusă în discuția părților.
Intimații R. M.-C. și R. V., prin avocat, învederează că au fost puse în discuție toate motivele, iar nu doar această excepție.
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 3558 pronunțată la data de 26.10.2011, Tribunalul București - Secția a IX-a a respins excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității acțiunii, ca neîntemeiată; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților I. C. și M. A., și a respins, în consecință, acțiunea față de aceștia; a admis acțiunea formulată de reclamanta R. M. – C., în contradictoriu cu pârâții P. S. 1, B. F. C., Brușten I. – C., și J. O. – A. și intervenientul R. V., anulând autorizația de construire nr. 696/64/P/3018/12.10.2009 emisă de P. S. 1 și a respins capetele de cerere privind daunele materiale și morale față de pârâții P. S. 1 și G. B. N., ca neîntemeiate.
În considerentele sentinței, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin actiunea inregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti- sectia a IX-a in data de 29.07.2010, astfel cum a fost completata prin cererea din data de 13._ (f.24), reclamanta R. M. – C. a chemat in judecata pe paratii P. S. 1 București prin Primar A. I. C., G. B. N., M. A., I. C., B. F. C., Brușten I. – C., J. O. – A. și intervenientul R. V., solicitand instantei, ca prin hotararea pe care o va pronunta, sa dispuna:
1. Anularea autorizatiei de construire nr.696/64/P/3018/12.10.2009 emise de Primaria sectorului 1 Bucuresti.
2. Suspendarea executarii autorizatiei de mai sus pana la judecarea actiunii in anulare pe fond.
3. Obligarea paratilor la plata sumei de 250.000 euro cu titlu de daune materiale si a sumei de 8.000 euro cu titlu de daune morale.
Pe parcursul judecatii, reclamantii au renuntat la capatul 2 de actiune privind suspendarea, avand in vedere ca intre timp imobilul s-a finalizat.
De asemenea, pe parcursul judecatii a fost depusa la dosar o cerere de interventie in interesul reclamantei formulata de R. V., cerere admisa in principiu de instanta.
Analizand exceptia inadmisibilitatii actiunii raportat la motivul referitor la lipsa locurilor de parcare, instanta a constatat ca aceasta este neintemeiata, intrucat reclamanta nu invoca nerealizarea in fapt a locurilor de parcare autorizate, ci contesta conformitatea autorizatiei de construire cu legislatia incidenta.
Analizand exceptia lipsei calitatii procesuale pasive a paratilor I. C. si M. A., invocata prin intampinare, instanta a constatat ca aceasta este intemeiata si o va admite, intrucat acestia nu au contribuit la elaborarea sau emitereea autorizatiei de construire neavand atributii in acest sens.
Analizand probele administrate in cauza civila de fata, instanta a constatat urmatoarele:
În fapt, reclamanta este proprietara imobilului situat în București, ..29, sector 1, iar paratii sunt proprietarii imobilului invecinat situat la nr.27.
Prin autorizatia de construire nr.696/64/P/3018/12.10.2009 emisa de Primarul sectorului 1 Bucuresti s-a incuviintat edificarea unui imobil cu regimul de inaltime S+P+2E+M, pentru 4 apartamente, pe terenul situat la nr.27.
Autorizatia a fost emisa in baza proiectului de autorizare a construirii nr.94/2009 intocmit de Biroul Individual de Arhitectura S. I. S..
Din continutul autorizatiei rezulta aceasta a fost eliberata în baza certificatului de urbanism nr.1557/167/P/_/02.07.2009 emis de Primarul sectorului 1 Bucuresti si a Planului urbanistic general aprobat prin Hotararea Consiliului General al Municipiului Bucuresti nr.269/2000 ( fila 106).
Din cuprinsul certificatului de urbanism, rezulta ca terenul paratei, in suprafata de 300 mp. este situat, potrivit Planului urbanistic general in subzona L1a - subzona locuintelor individuale si colective mici cu maxim P+2 niveluri, fiind supus urmatorilor indicatori tehnici:
- Procentul de ocupare a terenului (POT) era de maxim 45%- necontestat in cauza.
- Coeficientul de utilizare a terenului (CUT) era de maxim 1,3, cu posibilitatea depasirii proportional cu suplimentarea ariei construite desfasurate cu maxim 60% in cazul mansardarii (fila 314)
- Regimul maxim de inaltime era de P+2E (10m), cu posibilitatea mansardarii, in conditiile in care mansarda va fi de maxim 60% din aria unui nivel curent si nu va fi o mansarda falsa, adica se va inscrie in volumul unui acoperis cu panta de 45 de grade (fila 309).
- Distanta fata de limitele laterale va fi de cel putin jumatate din inaltimea la cornisa in punctul cel mai inalt fata de teren, dar nu mai putin de 3 m. (fila 312)
- Parcarea autovehiculelor se admite numai in interiorul parcelei, deci in afara circulatiilor publice (fila 313)
-Se interzice realizarea unor mansarde false (filele 309 si 313)
Analizand respectarea de catre autorizatie si proiect a prevederilor legale in materie de urbanism, s-a constatat:
1.In privinta distantei fata de limitele laterale:
Imobilul paratilor este proiectat la o distanta de 3 m fata de limita de proprietate din dreapta (fata de reclamanta), imprejurare ce rezulta atat din continutul autorizatiei, cat si din plansele ce insotesc memoriul de arhitectura.
Potrivit art.6 din regulamentul general de urbanism aferent planului urbanistic general (in cotinuare PUG), distanta trebuia sa fie de minim ½ din inaltimea la cornisa in punctul cel mai inalt al cladirii, dar nu mai putin de 3 m.
Paratii interpreteaza eronat aceste prevederi legale, afirmand ca distanta poate fi de 3 m indiferent de inaltimea la cornisa. Or, textul este foarte clar, in sensul ca cei 3 m nu reprezinta distanta ce trebuie lasata, ci este distanta minima, sub care nu se poate cobori sub nicio forma, chiar daca inaltimea la cornisa ar fi foarte mica.
Distanta care trebuie lasata este de ½ din inaltimea la cornisa in punctul cel mai inalt al cladirii. Daca din calcule aceasta distanta va fi mai mare de 3m, ea va trebui pastrata ca atare, iar daca va fi mai mica de 3m, se va pastra o distanta de 3m, deoarece nu se poate cobori sub ea.
In speta, din plansele de la filele 334 si 336, rezulta ca parterul cladirii este inaltat, cota zero a cladirii fiind situata la 1,2 m de cota naturala a terenului, imprejurare mentionata si in memoriu de arhitectura (f.168, 174). De la cota zero, cladirea se inalta pana la cornisa cu inca 11,10 m. In consecinta, cornisa se afla la o inaltime totala fata de terenul natural de 12,3 m (11,1m +1,2 m). Rezulta deci ca distanta fata de terenul reclamantei trebuia sa fie de 12,3m: 2= 6,15 m.
Cum distanta autorizata este de numai 3 m, rezulta ca autorizatia incalca prevederile legale de mai sus.
2.In privinta mansardei, se constata:
Din plansele de la filele 337 si 338, se observa ca mansarda nu este inscrisa . pante de 45 grade, ci cu pante mult mai mici de 10 si 14 grade, rezultand astfel ca in realitate mansarda este falsa, ea reprezentand in realitate un etaj al cladirii.
Mai mult, mansarda este partial urmata de un pod cu suprafata de 21,37 mp, fiind si mai evident caracterul sau de etaj curent (f.164, 333, 339, 340 ).
Imprejurarea ca suprafata mansardei (fara pod) ar fi mai mica de 60% din aria construita de 135,1 mp a unui etaj inferior,este nerelevanta, deoarece aceasta este numai una din cele doua conditii impuse de PUG, pe langa cea de inscriere . pante de 45%.
3.In privinta locurilor de parcare, se constata:
Potrivit art.5.2.1. si 5.2.2. din HCGMB nr.66/2006, acestea trebuia sa fie cate unul pentru apartamentele mai mici de 100 mp si cate 2 pentru cele mai mari.
Cum apartamentele 1 si 2 au suprafetele de 40,81 mp si 54,02 mp, deci mai mici de 100 mp, in timp ce apartamentele 3 si 4 au suprafete de peste 100 mp (58,09+56,23+66,90+66,76 mp-.,02+61,37-. locurile necesare erau 6.
In documentatia tehnica, paratii au prevazut un numar de 6 locuri de parcare, in sistem Klaus. Cu toate acestea, un astfel de sistem nu este realizabil deoarece el necesita o inaltime libera de 5,60 m (pentru 3 nivele) si o adancime de 5,40 m.
Or, inaltimea libera in zona in care este proiectata instalatia (f.337) este de numai 3,5 m (1,2 m inaltarea fata de cota naturala a terenului +2,30 m), mai mica decat cea de 5,60 m necesara. De asemenea, distanta dintre gard si partea din spate a instalatiei este de numai 5, 30 m, in loc de 5,40 m necesari.
Daca in privinta adancimii, s-ar putea presupune ca paratii ar putea realiza o adaptare de 10 cm a instalatiei, nu se vede cum s-ar putea obtine pe inaltime distanta de 2,10 m ce lipseste. Exista astfel indicii ca instalatia este proiectata pentru numai 2 nivele, adica numai pentru 4 masini din cele 6 necesare.
De altfel, se observa ca pe plansa aferenta planului parte (f.329), numarul masinilor, adica cifra 6, a fost supusa unor modificari sau stersaturi. De asemenea, in cererea de autorizare, s-au mentionat numai 4 locuri de parcare (f.103). Se constata ca si in memoriu de arhitectura (f.170) s-au mentionat tot numai 4 locuri de parcare.
In ceea ce priveste drepturile sau interesele legitime ale reclamantei incalcate in speta, instanta a constatat ca ele vizeaza dreptul acesteia la intimitate, confort, inclusiv cel de ordin estetic, la o iluminare naturala suficienta a curtii si a imobilului, precum si la o usoara utilizare a cailor de acces catre imobilul propriu.
Chiar daca aceste drepturi nu sunt reglementate expres printr-n act normativ, existenta lor rezulta implicit si direct din insusi faptul ca legiuitorul a simit nevoia sa instituie norme de urbanism prin care sa reglementeze conditiile de edificare a constructiilor.
Aceste conditii sunt instituite atat in interesul general al comunitatii pentru pastrarea unei consecvente si coerente arhitecturale a unei anumite zone, dar si in interesul individual al fiecarui proprietar din zona respectiva, interes care consta tocmai in asigurarea unui grad cat mai ridicat cu putinta de confort, raportat la dimensiunile parcelelor si la alte caracteristici ale zonei.
Confortul ce se are in vedere presupune printre altele si pastrarea unor distante suficiente fata de cladirile invecinate de natura a asigura o intimitate corespunzatoare, precum si o iluminare naturala cat mai indelungata.
Conditiile de insorire impuse de Ordinul ministrului sanatatii nr.536/1997 sunt respectate in cauza de fata, studiul de insorire realizat de parati dovedind acest lucru, insa aceste conditii sunt unele minimale, reclamanta avand dreptul sa beneficieze de o iluminare mai indelungata daca o astfel de iluminare ar rezulta din conditiile mai aspre de construire impuse de reglementarile de urbanism din zona.
De asemenea, prin neparcarea masinilor in interiorul proprietatii, paratii vor utiliza inevitabil carosabilul si trotuarul aferent, existand astfel posibilitatea ingreunarii manevrelor si accesului reclamantei cu masina in propria-i curte.
In consecinta, fata de cele 3 incalcari de mai sus, ale legislatiei de urbanism, instanta in baza art.18 din Legea nr.554/2004, a dispus anularea autorizatiei de construire atacate.
In ceea ce priveste daunele materiae si morale solicitate de reclamanta, instanta a constatat ca aceasta nu a evidentiat suficient de clar care ar fi prejudiciul material suferit si care ar fi gradul de reducere a calitatii vietii, astfel incat sa se poata realiza o cuantificare pertinenta a daunelor.
In consecinta, aceste pretentii au fost respinse ca neintemeiate, atat fata de parata Primaria sectorului 1 Bucuresti, cat si fata de paratul N. G..
Urmare a admiterii in parte a actiunii principale, instanta a admis si cererea de interventie in interesul reclamantei.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții P. S. 1 PRIN PRIMARUL S. 1, B. F.- C. și B. I.-C., precum și J. O.-A..
Prin decizia civilă nr. 2089/17.03.2014, Curtea a respins recursurile declarate de recurenții-pârâți ca nefondate.
Pentru a se pronunța astfel, Curtea a reținut că prin autorizația de construire nr. 696/64/P/3018/12.10.2009, emisă de recurentul – pârât Primarul sectorului 1 București la cererea recurenților – pârâți B. F. - C. și B. I.-C., a fost autorizată executarea lucrărilor de construire pentru edificarea unui „imobil de locuințe adăpostind 4 apartamente, în regim de înălțime S+P+2E+M, inclusiv instalațiile interioare aferente și refacere împrejmuire. Ac = 135,10 mp, Ad = 607,77 mp din care 136,77 mp subsol, Au = 545,71 mp.”, pe terenul situat în mun. București, Sectorul 1, ..27.
Conform Planului Urbanistic General al Municipiului București al Regulamentului Local de Urbanism aprobat prin HCGMB nr. 269/2000, imobilul din .. 27, sector 1 se încadrează în subzona L1a – „locuințe individuale și colective mici cu maxim P+2 niveluri situate în afara perimetrelor de protecție, cu regim deconstruire continuu (înșiruit) sau discontinuu (cuplat, izolat); dezvoltate în timp prin refaceri succesive, acestea prezintă o diversitate de situații din punctul de vedere al calității și viabilității;”, aspect necontestat.
Potrivit art. 2 - Utilizări admise cu condiționări, al capitolului L – Zona de locuit, subcapitolul L1 - Subzona locuințelor individuale și colective mici P+1, P+2, Secțiunea I – Utilizare funcțională, „mansardarea clădirilor existente cu condiția ca aceasta să nu fie o falsă mansardare ci să se înscrie în volumul unui acoperiș cu pantă de 45 grade; suprafața nivelului mansardei va fi de maxim 60% din aria unui nivel curent;”.
De asemenea, potrivit art. 6 - Amplasarea clădirilor față de limitele laterale și posterioare ale parcelelor:
„L1a + L1c + L1d + L1e - clădirile construite în regim înșiruit se vor alipi pe limitele laterale de calcanele de pe parcelele învecinate pe o adâncime de maxim 15.0 metri, cu excepția celor de colț care vor întoarce fațade spre ambele străzi;
- în cazul segmentării înșiruirii, spre interspațiu se vor întoarce fațade care vor fi retrase de la limita proprietății la o distanță de cel puțin jumătate din înălțimea la cornișă în punctul cel mai înalt față de teren, dar nu cu mai puțin de 3.0 metri; se va respecta aceeași prevedere și în cazul în care înșiruirea este învecinată cu o funcțiune publică sau cu o unitate de referință, având regim de construire discontinuu;”
Astfel, Curtea a apreciat că în mod total nefundat recurenții critică soluția primei instanțe referitoare la reținerea motivului de nelegalitate privind nerespectarea retragerilor minime față de limitele de proprietate.
Recurentul-pârât Primarul S. 1 susține că, potrivit art. 24 din HG nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului general de urbanism, autorizarea executării construcțiilor este permisă numai dacă se respectă distantele minime obligatorii fată de limitele laterale si posterioare ale parcelei, conform Codului civil, iar imobilul de locuit autorizat, astfel cum se regăsește în documentația tehnică pentru autorizarea lucrărilor de construire, se află la o distantă de 3,00 m fată de limita dreaptă a proprietății, respectiv proprietatea intimatei-reclamante, distanta fiind cea minimă prevăzută în Regulamentul Local de Urbanism.
Însă recurentul omite, pe de o parte, că dispozițiile art. 23 alin. 2 din același act normativ, care reglementează „Amplasarea față de aliniament”, impun ca înălțimea clădirii supusă autorizării să nu depășească „distanța măsurată, pe orizontală, din orice punct al clădirii față de cel mai apropiat punct al aliniamentului opus”, permițând exceptarea numai pe baza unui „plan urbanistic zonal aprobat conform legii” (alin. 3), iar pe de altă parte, condiția de bază cuprinsă în Planului Urbanistic General al Municipiului București, cuprinsă în art. 6 enunțat anterior, ca retragerile de la limita proprietății să fie la „o distanță de cel puțin jumătate din înălțimea la cornișă în punctul cel mai înalt față de teren, dar nu cu mai puțin de 3.0 metri”.
Astfel, toți cei trei recurenți omit, cu vădită rea-credință această condiție esențială referitoare la modul în care este stabilită distanța la care trebuie să se situeze retragerea de la limita proprietății, prin raportare la înălțimea la cornișă în punctul cel mai înalt față de teren a clădirii, expunând doar cerința minimală ca, în nicio situație, distanța să nu fie mai mică de 3 metri, deși dispoziția cu caracter normativ este extrem de clară.
Motivele invocate de către recurenți, referitoare la amplasarea locuinței reclamantei și intervenientului la aceeași distanță de 3 metri față de limita proprietății, nu au relevanță nici în stabilirea interesului reclamantei în promovarea și susținerea acțiunii în contencios administrativ, care pune în discuție pretinsa vătămare a reclamantei prin eliberarea autorizației de construire pârâților cu nerespectarea retragerilor minime față de limita proprietății, legalitatea propriei autorizații de construire nefiind pusă în discuție și neputând fi analizată pe cale incidentală, după cum nici în analizarea motivului de nelegalitate intrinsec al autorizației contestate. În aceeași linie de argumentație, nu are relevanță nici argumentul referitor la invocata practică a majorității autorităților cu competențe în emiterea autorizațiilor de construire de a se raporta la distanța minimă de 3 metri, întrucât în discuție nu este o normă care ar putea fi supusă interpretării, pentru a avea relevanță din perspectiva previzibilității și speranței legitime, ci este vorba despre o încălcare a unor dispoziții exprese și clare ale actului normativ, iar o practică prin care sunt încălcate aceste dispoziții exprese nu are aptitudinea să confere legitimitate actului administrativ astfel emis.
Curtea a apreciat că prin instituirea acestei condiții este prezumată existența unei vătămări în privința vecinilor aflați la limita proprietății, astfel încât nu reclamanta era cea care trebuia să dovedească faptul că prin nerespectarea distanței minime față de limita proprietății sale i se aduce o vătămare, astfel încât criticile recurenților referitoare la alegațiile instanței de fond referitoare la dreptul reclamantei la intimitate, confort, la o iluminare naturală suficientă a curții și a imobilului, sunt nefondate, instanța de fond făcând doar o aplicare a acestei prezumții, prin relevarea unor aspecte concrete care fundamentează vătămarea reclamanților.
Referirile recurenților – pârâți la respectarea cerințelor din certificatul de urbanism, de asemenea nu au relevanță, instanța având de verificat respectarea, de către actul administrativ, a tuturor condițiilor instituite prin actele cu caracter normativ, prin cenzurarea acestuia inclusiv din perspectiva operațiunilor administrative anterioare și a actelor preparatorii întocmite în vederea eliberării lui, astfel încât o încălcarea a reglementărilor în materia cerințelor și servituților urbanistice la emiterea actului administrativ nu poate fi acoperită de întocmirea defectuoasă a certificatului de urbanism.
Curtea a apreciat că acest motiv de nelegalitate, singular, este de natură să justifice acțiunea reclamantei și să susțină soluția primei instanțe de anulare a actului administrativ, astfel încât chiar dacă argumentul recurenților referitor la încadrarea mansardei autorizate în prevederile art. 2 din PUG – ul municipiului București, prin înscrierea acesteia în volumul unui acoperiș cu pantă de 45 grade, este întemeiat, nu este de natură să determine desființarea soluției recurate.
Astfel, Curtea a reținut că reglementarea are în vedere încadrarea unghiurilor ascuțite ce formează prisma în cadrul căreia se înscrie mansarda într-un unghi de 45 de grade, aspect respectat de mansarda autorizată a fi construită peste apartamentele proiectate în aripa anterioară, în condițiile în care aceste unghiuri au 10, respectiv 13 grade, potrivit planșei aflate la fila 339 din dosarul de fond, unghiuri reținute, de altfel, și de către judecătorul fondului. Rațiunea reglementării este simplă, mansarda trebuind să fie un nivel cu o înălțime redusă, panta acoperișului reprezentând unghiul de înclinare al versantului (apei), făcut de orizontală cu linia versantului.
De asemenea, Curtea a reținut că și în ceea ce privește locurile de parcare, argumentele recurenților sunt întemeiate, întrucât, pe de o parte, nerespectarea dispozițiilor HCGMB nr. 66/2006 nu este cea a anulării actului administrativ eliberat pentru autorizarea lucrărilor de construire a unui imobil, existând alte modalități de compensare sau înlăturare a eventualelor inconveniente sau vătămări produse vecinilor prin nerespectarea dispozițiilor acesteia, iar pe de altă parte, întrucât în cuprinsul certificatului de urbanism și a planului de situație care au stat la baza emiterii autorizației sunt specificate 6 locuri de parcare, cu parcarea în incinta proprie, astfel încât motivul de nelegalitate nu poate fi primit.
Prin Decizia Civilă nr. 2089/17 martie 2014, pronunțată în dosarul nr._, Curtea de Apel București a respins excepția inadmisibilității contestației în anulare invocată de intimații R. M.-C. și R. V. ca nefondată; a respins contestația în anulare formulată de contestatorii BRUȘTEN F. C. și BRUȘTEN I.-C., împotriva deciziei civile nr. 4099/12.11.2012 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII– a C. în dosarul nr._/3/2010 în contradictoriu cu intimații R. M.-C., R. V., P. S. 1 prin PRIMARUL S. 1, G. B. N., M. A., I. C., și J. O.-A. ca nefondată.
Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatoarea J. O. A..
În motivarea acesteia, contestatoare a arătat că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe excepția invocata de aceasta.
Astfel, a arătat contestatoarea că a invocat excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul ca reclamanta Brüsten M. C. a introdus plângerea prealabila cu depășirea termenului instituit de lege, respectiv 30 de zile de la momentul la care terțul a luat la cunoștința, pe orice cale, de existenta actului adresat altui subiect de drept ce ii vatămă un drept subiectiv sau un interes legitim.
Termenul defipt de art. 7 alin. (3) raportat la alin. (1) din Legea contenciosului este un termen de decădere, imperativ, care nu cunoaște cazuri de suspendare sau întrerupere si a cărui nerespectare paralizează exercitarea dreptului subiectiv alegat.
In aceasta situație, tardivitatea plângerii prealabile obligatorii atrage inadmisibilitatea acțiunii promovata in fata instanței de judecata.
In ceea ce privește invocarea excepției in fata instanței de recurs, a arătat contestatoarea faptul ca inadmisibilitatea acțiunii este o excepție de fond, peremtorie si absoluta, astfel ca poate fi invocata in orice stare a pricinii.
Decizia Civila a cărei anulare face obiectul prezentei nu cuprinde nicio mențiune referitoare la excepția invocata, instanța omițând sa o analizeze in pofida faptului ca excepția este una peremtorie ce ar fi făcut inutila cercetarea fondului cauzei.
Apreciază contestatoarea ca instanța a omis sa cerceteze unul dintre motivele de modificare a hotărârii instanței de fond, fapt care se circumscrie ipotezei prezentate de art. 318 Cod Procedura Civila, motiv pentru care a solicitat admiterea prezentei si anularea Deciziei Civile nr. 4099/12.11.2012.
A mai arătat intimata că, instanța de judecata nu s-a pronunțat nici pe alte motive de recurs invocate de către recurenții parați.
Prin recursul formulat împotriva Sentinței Civile nr. 3558/26.10.2011 pronunțata de Tribunalul București in dosarul nr._/3/2010, contestatoarea a invocat lipsa motivării soluției de respingere de către instanța fondului a mai multor apărări formulate prin întâmpinare.
De asemenea, a fost invocat si principiul securității raporturilor juridice, aspecte ce au fost învederate si in fata instanței de fond, insa aceste susțineri au fost înlăturate de către ambele instanțe fara a fi arătat si motivul.
Niciunul din cele doua motive de recurs amintite mai sus nu a fost cercetat de instanța de control judiciar, iar înlăturarea lor nu a primit niciun fel de argumentare, soluția atacata prin prezenta apărând astfel ca fiind una discreționara, nefundamentata pe un raționament juridic temeinic.
Prin urmare, opinează contestatoarea ca soluția se înscrie in sfera arbitrariului, ceea ce impune anularea ei cu consecința rejudecării recursului declarat de aceasta.
Recursul formulat de recurenta a fost motivat in drept in baza art. 299 si 304 indice 1 Cod procedura civila, astfel ca a arătat in fata Curții de Apel faptul ca excepția lipsei de interes in promovarea acțiunii invocata prin întâmpinare in fata instanței de fond, a fost respinsa in mod eronat, motivarea Sentintei Civile fiind una contradictorie sub acest aspect.
Motivul de recurs formulat de contestatoare cu privire la acest aspect a fost înlăturat de către instanța de recurs fără sa existe nicio motivare din care sa rezulte convingerea instanței cu privire la soluția pronunțata.
Instanța de recurs s-a limitat la a motiva doar argumentele comune cuprinse in cele 3 recursuri declarate de către parați, fără a răspunde tuturor criticilor invocate.
Lipsa motivării cu privire la motivele de recurs invocate echivalează cu omisiunea la care se refera art. 318 (1) din Codul de Procedura Civila. Lipsa motivării deriva din aceea ca instanța de recurs nu s-a conformat dispozițiilor procedurale referitoare la soluționarea recursului. In consecința, hotărârea atacata nu corespunde exigentelor art. 261 alin. (1) pct. 5 din Codul de Procedura Civila care impune judecătorilor obligația de a indica in hotărâre „motivele de fapt si de drept care au format convingerea instanței, cum si cele pentru care s-au înlăturat cererile părtilor", obligație care se subsumează garanțiilor procesuale asociate dreptului la un proces echitabil. Cu alte cuvinte, partea care a inițiat un demers judiciar sau partea care este chemata in fata unei instanțe nu poate avea deplina garanție a corectitudinii judecății înfaptuite decât atunci când judecătorul arata in concret motivele pentru care a pronunțat o anumita hotărâre, dar si motivele pentru care a înlăturat pozițiile adverse.
In concluzie, instanța de recurs, examinând motivele invocate, trebuia sa verifice cauza sub toate aspectele (in speța fiind aplicabile dispozițiile art. 304 indice 1. Cod procedura civila), sa analizeze probatoriul administrat (inclusiv legalitatea acestuia si oportunitatea suplimentarii sau refacerii sale), sa cerceteze aspectele de fapt si conformitatea lor cu motivele de drept invocate si sa ofere o decizie motivata temeinic, in fapt si in drept.
In acest sens, a arătat contestatoarea că in jurisprudența Curții europene a drepturilor omului s-a stabilit in mod constant că noțiunea de „proces echitabil" in sensul art. 6 din Convenție „impune ca o jurisdicție interna, in speța, instanța care a soluționat recursul - sa examineze efectiv problemele esențiale ce-i sunt supuse examinării, si nu sa se mulțumească a confirma pur si simplu concluziile unei jurisdicții inferioare" - in speța instanța de fond (Cauza Halle contra Finlanda, 19 decembrie 1997 paragraf 59,60).
Astfel, lipsa motivării cu privire la motivele de recurs invocate echivalează cu „omisiunea" la care se referă art. 318 (1) Cod procedura civila.
În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 318 Cod procedură civilă.
În ședința publică de la data de 23.06.2014, intimata R. M.-C. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată și obligarea contestatoarei la cheltuielile de judecată ocazionate de prezenta contestație.
Curtea, în raport de obiectul contestației în anulare, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, reține următoarele:
Instanța învestită cu soluționarea unei contestații în anulare nu poate analiza legalitatea și temeinicia hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 317 și 318 Cod procedură civilă, fără a putea verifica alte aspecte decât cele prevăzute de aceste texte de lege.
Legislația internă este conformă cu practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care, pronunțându-se în cauza M. contra României,_/03 la 29 iulie 2008, a apreciat că o cale extraordinară de atac, fie ea și introdusă de una din părțile procesului, nu poate fi admisă pentru simplul motiv că instanța a cărei hotărâre este atacată a apreciat greșit probele sau a aplicat greșit legea, în absența unui „defect fundamental” care poate conduce la arbitrariu.
Potrivit dispozițiilor art. 318 alin. 1 teza I C.pr.civ., pe care contestatoarea și-a întemeiat prezenta contestație, „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.
Curtea reține că sintagma „greșeală materială” înseamnă orice eroare de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Așadar, trebuie să fie vorba despre o greșeală pe care o comite instanța prin confruntarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluția pronunțată. Prin urmare, greșelile instanței de recurs, care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, iar nu greșeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a dispozițiilor legale.
În cauza de față, se observă că, practic, contestatoarea critică faptul că instanța de recurs nu s-a pronunțat pe excepția invocata de aceasta, respectiv excepția inadmisibilității acțiunii motivat de faptul ca reclamanta Brüsten M. C. a introdus plângerea prealabila cu depășirea termenului instituit de lege, respectiv 30 de zile de la momentul la care terțul a luat la cunoștința, pe orice cale, de existenta actului adresat altui subiect de drept ce ii vatămă un drept subiectiv sau un interes legitim.
Curtea constată că această excepție nu a reprezentat un motiv de recurs formulat de contestatoare. Astfel, aceasta a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, printr-un memoriu separat, fila 32 dosar recurs, după expirarea termenului de recurs, respectiv înaintea primului termen de judecată din recurs.
Mai mult, invocarea acestei excepții nu se circumscrie unui motiv de recurs de ordine publică, care să poată fi invocat oricând, având în vedere disp. art. 109 alin. 2 și 3 C.pr.civ. care limitează termenul în care poată fi invocată excepția, astfel:
Sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată.
Neîndeplinirea procedurii prealabile nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancțiunea decăderii.
Prin urmare, chiar dacă, într-adevăr, instanța de recurs a omis a se pronunța asupra acestei excepții, nereprezentând un motiv de recurs, nu sunt întrunite cerințele art. 318 alin. 1 teza I C.pr.civ.
Curtea constată că celelalte critici ce privesc motivarea deciziei din recurs nu reprezintă o eroare materială ce se încadrează în prevederile art. 318 alin. 1 teza I C.pr.civ., ci reprezintă o veritabilă critică adusă cu privire la modalitatea de instrumentare a cauzei de către instanța de recurs.
În aceste condiții, Curtea observă faptul că nu a fost invocată o greșeală materială în sensul art. 318 C.pr.civ., ci o greșeală de judecată. Or, așa cum s-a arătat deja, o eventuală greșeală de judecată nu deschide calea contestației în anulare.
Pentru aceste motive, Curtea urmează a respinge contestația în anulare ca neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca neîntemeiată contestația în anulare formulată de contestatoarea J. O. A. împotriva Deciziei civile nr. 4099/12.11.2012 pronunțate de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul_/3/2010, în contradictoriu cu intimații R. M.-C., R. V., P. S. 1 PRIN PRIMAR, G. B. N., M. A., I. C. N., BRUȘTEN F. C. și BRUȘTEN I. - CATRINE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 20.10.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. D. M. D. I. F.
GREFIER,
M. B.
Red. I.F./Tehnodact. D.G.D./2 ex.
| ← Pretentii. Decizia nr. 3998/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 4228/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
