Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 8861/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 8861/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-11-2014 în dosarul nr. 47885/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr._
DECIZIA CIVILĂ NR. 8861
Ședința publică din data de 27.11.2014
Completul constituit din:
Președinte - R. M. V.
Judecător - M. E. G.
Judecător – S. P.
Grefier - C. I. Ș.
Pe rol se află judecarea cererii de recurs în contencios administrativ formulată de recurenta-pârâtă DGRFP BUCUREȘTI PENTRU ADMINISTRAȚIA SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 502/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. I. și cu intimata-pârâtă, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legală îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Curtea, constatând cauza în stare de judecată, reține dosarul în pronunțare.
CU R T E A,
Prin sentința civilă nr. 502/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pîrîtei AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ și s-a respins cererea formulată împotriva acesteia ca formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. S-a admis acțiunea privind pe reclamantul I. I. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 BUCUREȘTI. A fost obligată pîrîta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 BUCUREȘTI să restituie suma de 2208 lei, reprezentînd taxă pe poluare, actualizată cu dobînda de la data plății la data restituirii efective. A fost obligată pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 2 BUCUREȘTI la plata sumei de 39,30 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, in reprezentarea Administrației Sector 2 a Finanțelor Publice București în motivare, arătând, în esență, că:
Hotărârea este in parte netemeinica si nelegala fiind data cu aplicarea greșita a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedura Civila).
1. În ceea ce privește fondul cauzei, a susținut recurenta că instanța de fond în mod nelegal a admis acțiunea, având în vedere considerentele următoare:
Taxa de poluare a intrat în vigoare începând cu data de 1 iulie 2008, prin O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, la data intrării ei în vigoare abrogându-se art.214A1- 214A3 din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
În condițiile desființării frontierelor vamale cu statele membre ale Uniunii Europene, metodologia de calcul a accizelor devenea inaplicabila, fapt ce a condus la reașezarea acestei metodologii și introducerea ei în Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, prin art. I pct. 202 din Legea nr. 343/2006 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003.
Odată cu reașezarea metodologiei de calcul s-a avut în vedere și eliminarea reglementarilor privind înmatricularea autoturismelor potrivit cărora pana la 31 decembrie 2006 nu se înmatriculau în România autoturismele a căror vechime depășea 8 ani și care aveau o norma de poluare inferioara normei EURO 3. În aceasta situație a fost necesar a se întreprinde unele masuri pentru evitarea introducerii în România a unui număr exagerat de autoturisme vechi cu grad ridicat de poluare. Neluarea unor masuri corespunzătoare în acest sens, ar fi avut drept consecința transformarea în deșeuri a autovehiculelor second-hand la scurt timp de la introducerea acestora în România, tara noastră urmând sa suporte costurile aferente reciclărilor, în locul tarilor de unde au fost achiziționate autovehiculele respective.
Referitor la aplicabilitatea prevederilor constituționale ale art. 148, invocate de reclamanta, a precizat recurenta următoarele:
Potrivit art. 1-33 din Legea nr. 157/2005 pentru ratificarea Tratatului dintre Regatul Belgiei, Republica Cehă, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Estonia, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Republica Cipru, Republica Letonia, Republica Lituania, M. Ducat al Luxemburgului, Republica Ungară, Republica Malta, Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Republica Polonă, Republica Portugheză, Republica Slovenia, Republica Slovacă, Republica Finlanda, Regatul Suediei, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (state membre ale Uniunii Europene) și Republica Bulgaria și România privind aderarea Republicii Bulgaria și a României la Uniunea Europeană, semnat de România la Luxemburg la 25 aprilie 2005: " Legea-cadru europeana este un act legislativ care obliga orice stat membru destinatar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, lăsând în același timp autorităților naționale competenta în ceea ce privește alegerea formei și a mijloacelor".
Totodată, art. 148 alin. (2) din Constituția României instituie supremația tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, fata de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Din analiza dispozițiilor legale mai sus invocate rezulta faptul ca legile cadru sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, insa autoritățile naționale au competenta de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
Cu privire la prevederile Tratatului de instituire a Comunității Europene, invocate de reclamantă în susținerea acțiunii formulate s-a arătat că:
Incidența în cauza a prevederilor art.110, fost art. 90 din Tratatul de instituire a Comunității Europene, este inexistentă, întrucât taxa de poluare urmează a fi plătită, conform art.4 din OUG nr.50/2008, cu modificările și completările ulterioare, cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România și la repunerea în circulație a unui autovehicul dupa încetarea unei exceptări sau scutiri dintre cele la care se face referire la art.3 și art.9.
Totodată, în speța de fata, reclamanta nu se încadrează nici în situațiile de excepție prevăzute de art.3 alin.2 din OUG nr.50/2008, și, ca atare, obligația de plata a taxei de poluare ii revine ca fiind legal datorata.
Prin urmare, dispozițiile art. 90 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene devenit art.110 dupa consolidarea tratatului au în vedere reglementarea unor limitări ale drepturilor statelor de a introduce pentru produse comunitare impozite mai mari decât pentru produsele interne.
În același sens, a menționat ca, potrivit jurisprudenței Comunității Europene, art. 110 din Tratatul privind instituirea Comunității Europene la care se face referire, este încălcat atunci când taxa aplicata produselor importate și taxa aplicata produselor naționale similare sunt calculate pe baza unor criterii diferite. Astfel, atât tratatul menționat mai sus, cat și alte acte adoptate de instituții și organe ale Uniunii Europene, cum ar fi Directiva a șasea (Directiva 77/388/CE) nu interzic perceperea unei taxe precum taxa speciala pentru autoturisme și autovehicule, ci doar nasc discuții cu privire la modul de calcul al acestei taxe. În susținerea acestui punct de vedere invocam (astfel cum am precizat) și prevederile art. 33 din Directiva a șasea (77/388/CEE) a Consiliului Comunităților Europene privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun privind taxa pe valoarea adăugată - baza unitară de stabilire, care reglementează: "Fără a aduce atingere altor dispoziții comunitare, dispozițiile prezentei directive nu împiedică nici un stat membru să mențină sau să introducă impozite pe contractele de asigurări, pe pariuri și jocuri de noroc, accize și taxe de timbru și, în general, orice impozite și taxe care nu pot fi caracterizate ca impozite pe cifra de afaceri. Menționam ca aceasta directiva a fost adoptata de Consiliul Comunităților Europene având în vedere Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, precum și avizele Parlamentului European și Comitetului Economic și Social.
De asemenea, a precizat ca principiul "poluatorul plătește", pe care se bazează și instituirea taxei de poluare, este un principiu acceptat la nivelul Uniunii Europene. Precizam de asemenea ca 16 state membre ale Uniunii Europene practica o taxa care se percepe cu ocazia înmatriculării autovehiculelor (intre care Ungaria, G., Danemarca, Spania, Belgia, Olanda, Cipru).
Mai mult decât atât, se are în vedere armonizarea la nivel comunitar a regimul fiscal al taxei de poluare, în prezent, fiind în discuție la nivelul Comisiei Europene, un proiect de directive în acest sens, proiect care, dupa aprobare, va deveni obligatoriu de aplicat pentru toate statele membre.
În ceea ce privește susținerea reclamantaui, respectiv ca taxa de poluare introduce un regim juridic fiscal discriminatoriu, s-a învederat că aceasta nu a fost fundamentata prin nici un argument.
Taxa se aplica tuturor autovehiculelor care nu au mai fost înmatriculate în România, fie romanești, fie străine. Prin modificările aduse Codului fiscal de către Legea nr. 343/2006 s-a respectat principiul neretroactivității legii, intrucat aceste acte normative nu puteau dispune referitor la autovehiculele anterior inmatriculate în România. În acest caz, legislația arătata se aplica, iar taxa este perceputa, pentru o prima înregistrare a autovehiculului în tara și pentru utilizarea pe teritoriul statului și nu pentru ca acesta tranzitează o frontiera.
În ceea ce privește dispoziția instanței privind restituirea sumei reprezentând taxa de poluare, s-a învederat și ca restituirea de sume de la buget la cerere se realizează în condițiile stabilite de art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicata, cu modificările și completările ulterioare. Or, restituirea solicitata nu poate fi încadrată în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unui text prevăzut de lege (similar cu taxele percepute pentru eliberarea documentelor de identificare, respectiv carte de identitate, pașaport etc.).
2. În mod greșit a fost obligată la plata dobânzii legale aferente sumei solicitate, pentru următoarele motive:
Potrivit art. 124 Cod Procedura Fiscala, "pentru sumele de restituit sau de rambursat de la buget contribuabilii au dreptul la dobândă din ziua următoare expirării termenului prevăzut la art.117 alin. (2) sau la art.70, după caz. Acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor".
Aplicând cele doua texte legale art.124 si art.117 din Codul de procedura fiscala, coroborate, la speța dedusa judecații, a solicitat recurenta să se constate obligarea la plata dobânzilor nu se incadreaza in niciuna din situațiile legale pentru a beneficia de dobânda aferenta.
3. Referitor la capătul de cerere privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecata, a solicitat admiterea recursului si respingerea lui ca neîntemeiat, având in vedere ca nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.274 alin.1 Cod proc.civila.
Iar, în măsura în care cheltuielile de judecată la care a fost obligată includ și taxa de timbru, hotărârea recurată este nelegală, instanța de fond neaplicând corect dispozițiile legii, respectiv art. 23 alin. 1 lit. e din Legea 146/1997, întrucât, pronunțând admiterea cererii de chemare in judecata, trebuia sa dispună restituirea taxei de timbru către reclamant, iar nu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 alin. 9 din Codul de procedura civila.
Asupra recursului formulat, constatând că este competentă să procedeze la soluționare în condițiile art. 3 pct. 3 și art. 299 C.pr.civ. (1865) rap. la art. 10 alin. 2 din Legea nr. 554/2004, Curtea analizând sentința civilă recurată, prin prisma criticilor formulate și observând disp. art. 3041 C.pr.civ. (1865), reține următoarele:
I. Instanța de fond a instituit în mod legal în sarcina pârâtei A.F.P. Sector 2 București obligația de restituire a taxei pe poluare, întrucât reglementarea națională a taxei pe poluare, reprezentată de O.U.G. nr. 50/2008, cu modificările și completările ulterioare, este contrară art. 110 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, prin regimul discriminatoriu instituit pentru vehiculele de ocazie importate în România dintr-un stat membru al Uniunii Europene și reînmatriculate pe teritoriul României, față de vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008 pe teritoriul național și pentru care, cu ocazia reînmatriculării, taxa pe poluare nu se percepe.
În acest sens, a statuat Curtea de Justiție prin hotărârea pronunțată la 7 aprilie 2011, în cauza C-402/09, T., confirmată prin Hotărârea pronunțată la 7 iulie 2011, în cauza C-263/10 N., prin care a decis că art. 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că impunerea unei taxe fiscale (taxa pe poluare) doar pentru autovehiculele înmatriculate pentru prima dată în România, după . O.U.G. nr. 50/2008, creează un efect protecționist pe piață, descurajând importul de mașini de ocazie, fără a descuraja în egală măsură și cumpărarea de mașini existente pe piața națională anterior O.U.G. nr. 50/2008.
II. În ce privește criticile părții recurente - pârâte sub aspectul dobânzii legale, Curtea arată că și acestea sunt lipsite de temei.
Astfel, tribunalul a constatat că reclamantul pretinde un drept de creanță accesoriu, fundamentându-și pretențiile pe lipsirea sa o perioadă de timp de folosința sumei de bani plătite cu titlu de taxă de poluare și pe întârzierea restituirii acesteia.
Având în vedere posibilitatea reglementării de către statele membre ale Uniunii Europene a unor proceduri de restituire a taxelor percepute cu încălcarea dreptului comunitar, cu respectarea principiului echivalenței și a principiului efectivității, aceasta presupune aplicarea dispozițiilor legale cu caracter special în materie fiscală.
În ceea ce privește exigibilitatea dobânzii, corect tribunalul a reținut că va fi calculată de la data plății până la data restituirii efective, față de cele statuate prin hotărârea CJUE din 18 aprilie 2013 pronunțată în cauza M. I., C-565/11.
III. Și critica privind acordarea cheltuielilor de judecată este nefondată, căci, potrivit art. 274 alin. 1 C.pr.civ. (1865) „Partea care cade în pretențiuni va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. În cauză, prin admiterea cererii, pârâta a căzut în „pretențiuni”, fiind astfel în culpă procesuală pentru declanșarea și desfășurarea unui litigiu finalizat prin infirmarea apărărilor emise. Pe cale de consecință, este ținută în cond. art. 274 C.pr.civ. să despăgubească partea adversă pentru prejudiciul suferit ca urmare a desfășurării procesului, adică să plătească echivalentul cheltuielilor de judecată suportate de reclamant cu litigiul purtat la Tribunalul București.
De asemenea, Curtea constată că nu sunt incidente disp. art. 23 alin. 1 lit. e din Legea nr. 146/1997, invocate de recurentă, temeiul juridic al cheltuielilor de judecată fiind reprezentat de textele normative mai sus indicate, iar fundamentul constituindu-l culpa procesuală, neavând nicio relevanță în contul cărei autorități se achită taxa judiciară de timbru.
De reținut și că prin Legea nr. 146/1997 privind taxele de timbru, singurele situații în care reclamantul are posibilitatea de a solicita restituirea lor sunt cele reglementate de art. 23: ”a) când taxa plătită nu era datorată; b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; c) când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale; d) când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecată ori s-au împăcat; e) când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas irevocabilă; f) în cazul în care instanța de judecată se declară necompetentă, trimițând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicțională; g) când probele au fost administrate prin avocat sau consilier juridic”. Or, niciuna dintre situații nu se regăsește în speța de față, după cum, restituirea, în toate cazurile, se solicită și se obține în instanță, în concordanță cu disp. art. 23 alin. 4, iar nu prin cerere adresată organului în contul căruia s-a achitat, după cum susține recurenta.
Prin urmare, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) teza a II-a C.pr.civ. (1865), Curtea va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGI
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă DGRFP BUCUREȘTI PENTRU ADMINISTRAȚIA SECTOR 2 A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței civile nr. 502/27.01.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. I. și cu intimata-pârâtă, AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ, având ca obiect pretenții.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 27.11.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
R. M. V. M. E. G. S. P.
GREFIER,
C. I. Ș.
Red./tehnored./2 ex./ 08.12.2014
Tribunalul București, Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal
Judecător fond: R. E. M.
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 1334/2014.... | Refuz soluţionare cerere. Decizia nr. 1724/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
