Excepţie nelegalitate act administrativ. Sentința nr. 3216/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3216/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 25-11-2014 în dosarul nr. 23019/3/2013
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 3216
Ședința publică din 25.11.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. Ș.
GREFIER: ANIȘOARA N.
Pe rol se află soluționarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții V. L. D. și L. G. A., în contradictoriu cu pârâtele C. DE A. A AVOCAȚILOR DIN ROMÂNIA și U. NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, având ca obiect excepție de nelegalitate act administrativ.
Dezbaterile asupra fondului cauzei au avut loc în ședința publică din 11.11.2014 și au fost consemnate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea pentru data de 25.11.2014, când, în aceeași compunere, a hotărât următoarele:
CURTEA,
Deliberând, reține următoarele:
Prin încheierea din 15.05.2013 a Tribunalului București – Secția a IV-a, pronunțată în dosarul nr._/302/2011, având ca obiect apelul formulat de către apelanții-reclamanți V. L. D. și L. G. A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte C. de A. a Avocaților din România și C. de A. a Avocaților – Filiala București, împotriva sentinței civile nr. 5278/12.06.2012 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 în dosarul nr._/302/2011, având ca obiect acțiune în constatare, s-a dispus suspendarea cauzei și înaintarea dosarului către Tribunalul București – Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în vederea soluționării excepției de nelegalitate a art. 23 alin. 4, art. 27 alin. 2 din Statutul Casei de A. a Avocaților și art. 222, în prezent art. 235 alin. 5 din Statutul profesiei de avocat și art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților.
Prin sentința civilă nr. 3553/14.05.2014 pronunțată de Tribunalul București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, s-a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și s-a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cererea fiind înregistrată pe rolul acestei instanței la data de 29.05.2014.
În motivarea excepției de nelegalitate, reclamanți au arătat că actele administrative individuale se caracterizează prin faptul ca manifestarea de voință a organului competent creează, modifică sau stinge drepturi subiective sau obligațiuni in profitul sau in sarcina unei sau mai multor persoane dinainte determinate.
Conform art. 2 alin. 1 lit. b) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ „sunt asimilate autorităților publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică".
Același art. 2 alin. l lit. m) definește serviciul public ca fiind „activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publica, în scopul satisfacerii unui interes legitim public".
Prin Legea 51/1995, republicata, art. 60 alin. 2) prevede ca „U.N.B.R. este persoana juridica de interes public, are patrimoniu si buget proprii", iar alin. 5) prevede ca „U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaților din România”.
Din interpretarea logico-juridica a tuturor normelor legale incidente menționate mai sus rezulta ca Statutul Casei de A. a Avocaților este un act administrativ individual (privește o categorie de persoane dinainte determinate - avocații), este emis de o autoritate publică în sensul legii (U.N.B.R., succesoarea de drept a U.A.R., desfășurând o activitate de interes public) si prin urmare acest Statut poate fi contestat pe calea excepției de nelegalitate.
Ordonanța de urgenta nr. 221/2000 privind pensiile si alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților, aprobata cu modificări si completări prin Legea 452/2001, stabilește la art. 1 alin. 2) ca „Organizarea si funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc in condițiile prevăzute de lege si de Statutul Casei de A. a Avocaților".
Conform art. 12 din aceeași ordonanța de urgență, „C. de A. a Avocaților funcționează in cadrul Uniunii Avocaților din România si este organizata pe baza prevederilor legii si ale Statutului Casei de A. a Avocaților", iar conform art. 13 din O.U.G. 221/2000 „Prin «lege», in cuprinsul actului normativ, se înțelege Legea nr. 51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, cu modificările ulterioare, si prezenta ordonanța de urgenta".
Ca urmare a intrării în vigoare a O.U.G. 221/2000, în Legea 51/1995 s-a introdus Capitolul VII intitulat „C. de A. a Avocaților” care reglementează atât cadrul legal de înființare cât și drepturile si obligațiile reciproce ale avocaților și ale Casei de A. a Avocaților.
Astfel, la forma în vigoare a Legii 51/1995 din data de 30.09.2011 (momentul introducerii cererii de chemare in judecata), art. 91 alin. (2) statua ca "Organizarea si funcționarea Casei de ca A. a Avocaților se stabilesc de Congresul avocaților prin statutul acesteia", iar art. 92 alin. (2) prevedea ca "Avocatul înscris în barou, cu drept de exercitare a profesiei, este obligat sa contribuie la constituirea fondului Casei de A. a Avocaților. Contribuția nu poate fi mai mica decât suma stabilita de Consiliul U.N.B.R., astfel încât să acopere nevoile curente de plata ale Casei de A. a Avocaților. Avocații pot face parte si din alte forme de asigurări sociale".
Potrivit art. 4 din Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative „(1)Actele normative se elaborează in funcție de ierarhia lor, de categoria acestora si de autoritatea publica competenta sa le adopte. (2) Categoriile de acte normative si normele de competenta privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicata, si prin celelalte legi. (3) Actele normative date in executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona”.
Decretul 167/1958 republicat, privitor la prescripția extinctiva, stabilește la art. 3 alin. (1) ca „Termenul prescripției este de 3 ani", iar art. 1 alin. (3) „Orice clauză care se abate de la reglementarea legala a prescripției este nulă".
De asemenea, art. 22 din același Decret prevede că „Impozitele și taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum și primele de asigurare datorate in temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale".
Art. 23 alin. 4 din Statutul Casei de A. a Avocaților: „Depășirea cu cel mult 5 zile a termenului de plata prevăzut la alineatul precedent atrage obligația de plata a majorărilor de întârziere in favoarea CA.A. aplicate la suma datorata, in cuantumul prevăzut in Statutul profesiei".
Art. 27 alin. 2 din Statutul Casei de A. a Avocaților: "Depășirea termenului de plata atrage obligația de plata a majorărilor de întârziere, aplicata la suma datorata, in cuantumul prevăzut in statutul profesiei de avocat".
Art. 222 devenit in prezent art.235 alin.5 din Statutul profesiei de avocat:" Distinct de măsura suspendării calității de avocat, depășirea termenului de plata a contribuțiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligația de plata a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicat la suma datorata".
Art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților: "Contribuția de asigurări sociale datorata si neplătită se urmărește in cadrul termenului de prescripție de 5 ani".
Consideră că prevederile statutare menționate la pct. 2 sunt contrare legilor in vigoare, întrucât, așa cum se observă din lecturarea prevederilor legale incidente in prezenta cauza, respectiv O.U.G. 221/2000 si Legea 51/1995, singura lege care reglementează obligațiile ce revin avocaților fata de C. de A. a Avocaților este Legea 51/1995, O.U.G. 221/2000 reglementând doar drepturile la pensie si alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților in raporturile acestora cu C. de A. a Avocaților.
Art. 92 din Legea profesiei de avocat conferă de drept tuturor avocaților in activitate calitatea de membri ai Casei de A. ai Avocaților si instituie totodată obligația legala a acestora de a contribui la constituirea fondului Casei de A. a Avocaților, in cuantumul stabilit de organele competente ale profesiei. Nu există în Lege nicio alta mențiune legata de eventuale dobânzi legale sau majorări de întârziere în cazul în care aceasta contribuție nu este achitata conform Statutului ce urma sa fie adoptat ulterior.
Cu toate acestea, atât art. 23 alin. (4), art. 27 alin. (2) din Statutul Casei de A. a Avocaților, cât și art. 222 devenit în prezent art.235 alin.5 din Statutul profesiei de avocat instituie în sarcina avocaților, în cazul neplății in termenul stabilit de Statut a contribuției lunare, o obligație suplimentară de plata, respectiv a majorărilor de întârziere aplicate la suma datorata.
Consideră că aceste două norme statutare, prin modalitatea concreta în care au fost aprobate si ulterior modificate, încalcă principiul ierarhiei si forței juridice a actelor normative consacrat de art. 1 alin. 5 din Constituție si de art. 4 alin. 3 din Lg. 24/2000 pentru următoarele considerente logico-juridice:
-Statutul, regulamentul, metodologiile etc., ca acte administrative, au o forța juridica inferioara unei legi întrucât, prin chiar natura lor intrinseca, sunt emise strict pentru a explicita modalitatea concreta în care trebuiesc îndeplinite anumite prevederi legale, in temeiul cărora au fost emise și fără a putea modifica sau schimba dispozițiile imperative ale legilor;
-Chiar daca art. 12 din O.U.G. 221/2000 prevede la alin. (6), ca jurisdicția sistemului Casei de A. a Avocaților se realizează in condițiile prevăzute de lege si de Statutul Casei de A. a Avocaților, aceasta nu conferă Statutului forța juridica a unei legi.
-A interpreta in sens contrar înseamnă a pune un semn de egalitate intre efectele unei legi adoptate de Parlament si efectele unui act administrativ adoptat de un organism privat de interes public, lucru ce contravine . totul revoltător legii fundamentale a României, din moment ce unica autoritate legiuitoare a tarii este Parlamentul României;
-Singura situație in care un statut, regulament, etc. pot avea forța juridica a unei legi, ca anexe la lege, este cea reglementata de dispozițiile art. 57 din Legea 24/2000, si doar cu mențiunea expresa inserata la finalul textului-cadru de trimitere din respectiva lege in sensul ca anexa (statut, regulament, etc.) face parte integranta din lege, situație inexistenta in ceea ce privește Statutul Casei de A. a Avocaților;
-Așadar, printr-o dispoziție statutara, emisa pentru aplicarea in concret a unei legi, nu se poate adaugă la respectiva lege si nici nu se poate deroga de la dispozițiile imperative ale acelei legi, așa cum chiar înalta Curte de Casație si Justiție a statuat prin Decizia nr. 3420/31.05.2005 a Secției de C. Administrativ si Fiscal;
- Din moment ce Legea 51/1995 si ulterior, O.U.G. 221/2000, nu prevăd decât obligativitatea avocatului de a plați contribuția lunara, fără să facă nicio precizare despre dobânda legala sau majorări de întârziere in caz de neplata, este evident ca Statutul nu poate sa prevadă obligații de plata suplimentare pentru avocat, cum este cazul concret al majorărilor de întârziere, întrucât prin aceste dispoziții se adaugă la Lege.
In ceea ce privește nelegalitatea dispozițiilor art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților, consideră ca aceste dispoziții sunt nelegale întrucât contravin termenului general de prescripție de 3 ani stabilit prin Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctiva, pentru următoarele considerente logico-juridice:
-In materia prescripției extinctive, dispozițiile Decretului 167/1958 constituie dreptul comun in aceasta materie, având o aplicabilitate generala in orice litigiu judiciar;
-Singura situație în care nu sunt aplicabile dispozițiile Decretului 167/1958 intervine atunci când, . juridic, se aplica o lege sau un alt act normativ cu forța juridica a unei legi care prevede in mod expres termene de prescripție mai lungi sau mai scurte decât cele prevăzute in Decret;
-în situația concreta a prezentei spete, Statutul Casei de A. a Avocaților nu este nici Lege si nici nu are forța juridica a unei Legi, fiind emis si aprobat doar pentru executarea in concret a Legii 51/1995 si a O.U.G. 221/2000;
-Nu exista nicio dispoziție, nici in Legea 51/1995 si nici in O.U.G. 221/2000, care sa stabilească in mod expres un alt termen de prescripție decât cel general de 3 ani stabilit prin Decretul 167/1958, pentru urmărirea acestor contribuției la bugetul Casei de A. a Avocaților;
-Art. 22 din Decretul 167/1958 consacra prescripții speciale, cum ar fi "impozitele si taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum si primele de asigurare datorate in temeiul asigurărilor prin efectul legii", care "rămân supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale"; fiind o norma expresa si limitativa nu se poate aplica decât in situațiile enunțate de legiuitor, fără a se putea aplica prin analogie si in alte domenii mai mult sau mai puțin similare cu cele enumerate, cum este cazul Casei de A. a Avocaților care gestionează un sistem unic, propriu si autonom de pensii si alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților;
- De altfel, si evoluția in timp a prevederilor art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților este mai mult decât grăitoare pentru nelegalitatea lor din moment ce inițial, la momentul adoptării Statutului in mai 2001, prevedea ca termen de prescripție a plații contribuțiilor termenul general de 3 ani, iar ulterior a fost modificat, într-un termen de 5 ani, de Congresul Avocaților din cadrul U.N.B.R.
În drept, au invocat dispozițiile art. 4 din Legea 554/2004,Decretul nr. 167/1958, Legea nr. 51/1995, O.U.G. 221/2000 si Legea 24/2000.
Pârâta C. DE A. A AVOCAȚILOR DIN ROMÂNIA a depus întâmpinare (fila 8 dosar_ al T.B. Secția a II-a) prin care a invocat excepția tardivității și excepția inadmisibilității.
Arată că actele administrative a căror anulare o solicită reclamanții au fost emise de UNBR și CAA în temeiul Legii 51/1995 a Statutului profesiei de avocat și Statutului CAA care prevăd o altă procedură de modificarea lor de cât cea la care fac referire reclamanții. În conf. cu prev. art. 5 alin. 2 Legea 554/2004, actele administrative pentru modificarea sau desființarea cărora se prevede prin Lege organică o altă procedură judiciară nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ.
Mai arată că acțiunea întemeiată pe disp. Legii 554/2004 este tardiv formulată. In conf. cu prev. Legii 554/2004, reclamanții, dacă apreciau că actele normative la care fac referire le-au vătămat drepturile sau interesele legitime trebuiau să se adreseze în prealabil CAA și UNBR în termen de 30 de zile de la data când au luat cunoștință de Statutul CAA intrat în vigoare la 28.05.2001, iar în cazul în care nu primeau răspuns de la entitățile care au emis acele actele normative trebuiau să sesizeze instanța de contencios administrativ în termen de cel mult 6 luni după expirarea termenului în care urmau să primească răspuns de la UNBR și CAA. Având în vedere că reclamanții au formulat acțiunea în temeiul Legii 554/2004 la 15.05.2013 motivând că le-au fost lezate interesele și drepturile patrimoniale în perioada următoare datei de 01.01.2000 datorită aplicării unor prevederi nelegale ale Statutului CAA și Statutului profesiei de avocat, iar efectele produse au fost cunoscute de circa 13 ani în urmă și fără ca în prealabil CAA să dea răspuns demersurilor făcute pentru ca reclamanți să fie exonerați de plata majorărilor de întârziere pentru neachitarea la timp a contribuțiilor datorate pentru formarea fondurilor CAA este evident că acțiunea a fost tardiv formulată și de aceea trebuie respinsă cu această motivare.
Mai arată că acțiunea este lipsită de temei legal pentru următoarele argumente:
Avocații V. L. D. și L. G. A. s-au adresat la 30.09.2011 Judecătoriei sectorului 5 solicitând instanței să constate inexistența dreptului Casei de A. a Avocaților din România și Filialei București a CAA de a le pretinde majorări de întârziere pentru neplata la timp a contribuției la constituirea fondului CAA; iar în subsidiar au cerut să se constate prescris dreptul material la acțiune al pârâtului de a solicita plata majorărilor de întârziere datorate pentru perioada ianuarie 2000 august 2008 ori cel puțin pentru perioada ianuarie 2000 august 2006.
In dovedirea acțiunii, petenții au prezentat mai multe înscrisuri privind modul în care a fost soluționat un caz asemănător de Filiala București CAA.
Judecătoria Sectorului 5, prin sentința civilă nr. 5278/12.06.2011 pronunțată în dosarul nr._/302/2011, a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamanților cu motivarea că obligația avocaților de a contribui lunar pentru constituirea fondului CAA este prevăzută de Legea 51/1995 de Statutul profesiei de avocat și Statutul CAA, iar termenul de prescripție de 5 ani nu este împlinit pentru reclamanți pentru că nu au depus declarațiile obligatorii prevăzute de Statut cu privire la veniturile obținute din exercitarea profesiei de avocat pentru a se putea astfel calcula atât sumele datorate cât și majorările aferente.
Hotărârea primei instanțe a fost atacată de reclamanți cu apel.
La termenul din 15.05.2013, V. L. D. și L. G. A. au prezentat instanței de apel o nouă acțiune prin care au invocat excepția de nelegalitate a prev. art. 23 alin. 4 art. 27 alin.2 și art. 30 Statutul CAA în vigoare până la 01.10.2012 precum și prev. art. 235 alin.5 Statutul profesiei de avocat și au solicitat trimiterea cauzei pentru competentă soluționare instanței de contencios administrativ . Este demn de reținut că prevederile art. 23 alin.4, art. 27 alin.2 și art. 30 Statutul CAA au fost menținute de Statutul CAA intrat în vigoare la 01.10.2012 .
În mod greșit reclamanții susțin că legea 51/1995, singura reglementare care în opinia acestora stabilește obligațiile ce revin avocaților, nu prevede plata unor dobânzi sau majorări de întârziere în cazul în care contribuțiile nu sunt achitate conform Statutului CAA. Susținerile reclamanților nu corespund realității. OUG 221/2000 aprobată prin Legea 452/2000 stabilește că sistemul unic propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților este gestionat de CAA și funcționează potrivit Legii 51/1995 și Statului CAA; iar jurisdicția sistemului autonom de asigurări sociale pentru avocați se realizează în condițiile prev. de lege și Statutul CAA (art. l, art. 2 și art. 12 alin6 OUG 221/2000).
Potrivit art. 44 alin. l Legea 51/1995 și art. 92 alin. 2 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, avocatul este obligat să achite cu regularitate și la timp taxele pentru formarea bugetului Baroului și a fondurilor CAA.
Statutul profesiei de avocat, care potrivit art. 64 alin. l lit. d din Legea 51/1995 este adoptat și modificat de Congresul avocaților, reluând prev art. 44 și 92 din Legea 51/1995, stabilește că depășirea termenului de plată a contribuțiilor către Barou și CAA atrage suspendarea calități de avocat și distinct de această măsură obligă la plata majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere aplicat la suma datorată (art. 235 alin. 4 și 5 ). Deci măsurile privind obligarea avocaților de a plăti majorări de întârziere pentru neachitarea integrală și la timp a contribuțiilor pentru CAA au temei legal, fiind stabilite de organele competente din sistemul de pensii și asigurări sociale al avocaților. In acest context este fără acoperire legală susținerea reclamanților în sensul că avocatul care nu plătește la timp și cu regularitate contribuțiile la fondul CAA nu trebuie să plătească dobânzi sau majorări de întârziere.
Statutul CAA are caracter obligatoriu pentru avocați. Această concluzie se impune pentru următoarele argumente:
- OUG 221/2000 aprobată prin Legea 452/2001 prevede faptul că structura veniturilor sistemului de asigurări al avocaților, modul acestora de constituire, structura cheltuielilor și destinația lor sunt stabilite pe baza Statutului CAA (art. 5 OUG 221/2000). Această prevedere legală, alături de disp. art. 235 Statutul profesiei de avocat și art. 12 alin. 6 OUG 221/2000 - text potrivit căruia jurisdicția sistemului de asigurări al avocaților se realizează în condițiile legii și Statutului CAA - conferă dreptul CAA să stabilească penalități de întârziere pentru avocații care nu achită la timp contribuțiile de asigurări sociale.
- Statutul CAA este adoptat de Congresul avocaților și modificarea lui este de asemenea un atribut exclusiv al Congresului (art. 64 lit. d Legea 51/1995).
In acest context, obligația stabilită de art. 20 Statutul CAA privind plata contribuțiilor lunare pentru pensii și asigurări sociale de către avocați, îndatorirea lor prev. de art. 22 Statutul CAA de a depune la Filială sau sucursala CAA declarații pe proprie răspundere pentru veniturile realizate din profesie însoțite de documentele contabile justificative, au temei legal, fiind prev. de Legea 51/1995 și Statutul profesiei de avocat.
Dreptul CAA de a pretinde, potrivit art. 235 alin.5 Statutul profesiei de avocat și art. 25 Statutul CAA, majorări de întârziere, nu poate fi cenzurat și modificat de altcineva decât de Congresul avocaților (art. 64 lit. d, g, r Legea 51/1995 și art. 80 Statutul profesiei de avocat).
De aceea cererile reclamanților de a fi examinată legalitatea prev. art. 23 alin.4 art.27 alin.2 art.30 Statutul CAA și art. 235 Statutul profesiei de avocat puteau fi îndreptate Congresului avocaților în fiecare an după data când le-au fost pretinse reclamanților majorările pentru neplata la timp a contribuțiilor către CAA. Nemulțumirea exprimată de reclamanți cu privire la faptul că prev art. 30 Statutul CAA contravin prev. de decr. 167/1958 nu poate justifica aplicarea unui alt tratament juridic decât cel stabilit de Statutul CAA.
- Termenul înăuntrul căruia pot fi urmărite contribuțiile de pensii și asigurări sociale datorate și neachitate de avocat se socotește de la data depunerii declarațiilor obligatorii prev. de Statutul CAA cu privire la veniturile din exercitarea profesiei pentru a se calcula sumele datorate și majorările aferente. Prev. art. 21 și art. 22 din Statutul CAA stabilesc obligația avocatului de a atesta în scris și sub semnătură veniturile realizate din onorarii în luna pentru care se face plata și se achită contribuțiile pentru CAA, iar anual pentru regularizarea contribuțiilor la sistemul CAA, avocați trebuie să depună la filiale sau sucursale declarațiile pe proprie răspundere asupra veniturilor realizate din profesie pe anul anterior însoțite, la cerere, de documente contabile justificative. Câtă vreme reclamanții n-au depus la timp declarațiile de venit, legal și temeinic Filiala București a CAA a pretins reclamanților să plătească majorări de întârziere.
- Opinia reclamanților în sensul că termenul de prescripție este de 3 ani potrivit Decretului 167/1958 nu poate fi primită nu numai pentru faptul că înfrâng cerințele art. 30 Statutul CAA adoptat de Congresul avocaților - organ suprem de conducere a profesiei de avocat, ale cărei hotărâri sunt obligatorii pentru toate organele profesiei și pentru toți avocații- ci și pentru faptul că reglementarea din Statutul CAA nu este singulară, Codul Fiscal prevăzând și alte termene de prescripție decât cel la care fac trimitere reclamanții.
Astfel, Codul Fiscal stabilește că pentru obligațiile fiscale termenul pentru ale stabili este de 5 ani; iar dreptul de a stabili obligațiile fiscale când acestea rezultă din săvârșirea unei fapte penale este de 10 ani.
Bugetul de asigurări sociale al CAA este alimentat în principal de contribuțiile lunare ale avocaților și de majorările pentru plata cu întârziere a contribuțiilor (art.12. lit. a și e și art. 25 alin.2 Statutul CAA).
Veniturile sistemului autonom de asigurări sociale și pensii pentru avocați sunt destinate să acopere plata integrală și la timp a pensiilor la care au dreptul avocații și urmașii acestora ( art. 37 Statutul CAA), cât și acoperirea altor drepturi de asigurări sociale cum sunt indemnizații pentru incapacitate temporară de muncă, indemnizații de maternitate, indemnizații pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, indemnizații pentru părintele avocatului decedat dacă este lipsit de mijloace de existență ajutoare de deces, ajutoare pentru procurare de proteze, procurare de materiale sanitare, plata personalului care asigură asistență medicală (art. 101 Statutul CAA).
Neplata la timp a contribuțiilor datorate de avocați sistemului CAA creează mari dificultăți în acoperirea integrală și la timp a cheltuielilor privind prestațiile lunare de asigurări sociale și pensii cuvenite asiguraților. Dacă s-ar da curs punctului de vedere evocat de reclamanți s-ar crea un dezechilibru bugetar care ar pune în imposibilitate CAA și Filialele CAA de a-și îndeplini principalele obligații față de asigurați.
Reglementările a căror anulare o solicită reclamanții au un caracter special, iar legea 51/1995 Statutul CAA și Statutul profesiei de avocat creează un regim juridic special privind drepturile și obligațiile avocaților. Instanțele de judecată sunt chemate să asigure aplicarea corectă a Legii privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat a Statutului profesiei de avocat și Statutului CAA atunci când se constată încălcarea lor.
Pârâta U. NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA (U.N.B.R.) a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca nefondată.
Pârâta invocă dispozițiile art. 33 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 conform cărora „Avocații au propriul sistem de asigurări sociale", și alin. 2: „Sistemul de asigurări sociale al avocaților este reglementat prin lege și se bazează pe contribuția acestora, precum și pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de A. a Avocaților".
Potrivit art. 91 alin. 2 din lege, "Organizarea și funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc de Congresul avocaților prin statutul acesteia".
De asemenea, potrivit art. 1 alin 1 din lege "Profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei".
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.U.G. nr. 221/2000, "Dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condițiile prezentei ordonanțe de urgență prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de C. de A. a Avocaților din România", potrivit alin. 2 "Organizarea și funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de A. a Avocaților", iar potrivit art. 12 alin. 6 "Jurisdicția sistemului prevăzut la art. 1 se realizează în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de A. a Avocaților".
Nu sunt încălcate nici prevederile din Legea nr. 24/2000 cu privire la normele de tehnică legislativă în ceea ce privește art. 222 devenit art. 235 alin. 5 din Statutul profesiei de avocat, acesta instituie o normă obligatorie în baza principiului autonomiei profesiei reglementat de art. 1 alin. 1 din lege, articol care face referire expresă la statutul profesiei.
Cu privire la pretinsa nelegalitate a art. 30 din Statutul C.A.A., contrar susținerilor reclamanților în sensul că acest termen de prescripție nu poate fi de 5 ani ci de 3 ani, consideră că în Statutul C.A.A. s-a prevăzut legal un termen de 5 ani.
Are în vedere că nu sunt aplicabile prevederile dispozițiilor legale invocate de aceștia referitoare la prescripția extinctivă de 3 ani, ci alte prevederi legale.
În mod cert, Statutul C.A.A. ca și Statul profesiei de avocat este un act normativ, deoarece privește nu o anumită persoană, ci are un caracter general, iar ca regulă actele administrative sunt unilaterale, ele exprimând voința autorității administrative care le emite sau adoptă, sens în care invocă excepția inadmisibilității acțiunii raportat la prevederile art. 4 alin. 4 din Legea nr. 554/2004.
Referitor la legislația aplicabilă în situația de față, arată că aceasta este cea fiscală, prevăzută de Codul de procedură fiscală.
Astfel, art. 128 din acest cod prevede că "Dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept".
În susținerea acestui punct de vedere invocă dispozițiile art. 181 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care la alin. 1 prevede că "Debitele provenite din prestații de asigurări sociale se recuperează prin executorii proprii ai C.N.P.P., precum și ai caselor de pensii sectoriale și se fac venit la bugetul asigurărilor sociale de stat", iar la alin. 2 stabilește că "La recuperarea debitelor în conformitate cu dispozițiile alin. 1 se aplică prevederile Codului de procedură fiscală în materie".
Pentru că Statutul C.A.A. se referă tot la pensii și alte drepturi de asigurări sociale ca și Legea nr. 263/2010, consideră că aceleași prevederi legale în materie de prescripție sunt aplicabile și în sistemul de asigurări sociale al avocaților.
Ca un argument în plus, menționează că la art. 192 alin. 1 și 2 din Legea nr. 263/2010 se prevede recunoașterea reciprocă a stagiilor de cotizare și a vechimii în muncă și în serviciu între sistemul public de pensii și sistemele proprii de asigurări sociale neintegrate acestuia.
Ca atare, consideră că termenul de prescripție aplicabil în materia recuperării debitelor datorate către sistemul de asigurări sociale al avocaților este de 5 ani.
Analizând actele depuse la dosar, susținerile părților și prevederile legale aplicabile în materie, Curtea reține următoarele:
Excepția de nelegalitate a fost invocată la data de 15.05.2013.
La această dată erau în vigoare dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 modificate prin Legea nr. 76/2012 („Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. (2) Instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunțe asupra excepției, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunța în cauză. În situația în care instanța se pronunță asupra excepției de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanța în fața căreia a fost invocată excepția de nelegalitate va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată. (4) Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepției de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanța de contencios administrativ în cadrul acțiunii în anulare, în condițiile prevăzute de prezenta lege”).
Curtea constată că aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile în speță.
Legea nr. 76/2012 privește punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Conform art. 1 din legea nr. 76/2012, „Prezenta lege cuprinde dispozițiile pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, denumită în continuare Codul de procedură civilă, având ca principal obiect punerea de acord a legislației procesual civile existente cu prevederile acestuia, precum și soluționarea conflictului de legi rezultând din . Codului de procedură civilă”.
Având în vedere că dispozițiile Legii nr. 134/2010 se aplică numai în procesele începute după data intrării în vigoare, 15 februarie 2013, Curtea constată că dispozițiile art. 4 din legea nr. 554/2004 modificate prin legea nr. 76/2012 se aplică doar excepțiilor de nelegalitate invocate în procesele guvernate de Noul Cod de procedură civilă.
Această soluție a fost adoptată în ședința Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție ca soluție de principiu, la 20.05.2013.
Ca urmare, în speță sunt aplicabile dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 forma în vigoare anterior modificărilor sus menționate:
„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă să o soluționeze și nici atunci când excepția de nelegalitate a fost invocată în cauze penale.
(2) Instanța de contencios administrativ se pronunță, după procedura de urgență, în ședință publică, cu citarea părților și a emitentului. În cazul în care excepția de nelegalitate vizează un act administrativ unilateral emis anterior intrării în vigoare a prezentei legi, cauzele de nelegalitate urmează a fi analizate prin raportare la dispozițiile legale în vigoare la momentul emiterii actului administrativ. (…)”.
Dispozițiile alin. 1 al art. 4 sunt interpretate în acord cu principiile de interpretare logică, sistematică și istorico-teleologică, reținute în practica judiciară constantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secția de contencios administrativ și fiscal, care s-a pronunțat în sensul admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ, atât anterior cât și ulterior modificării Legii nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007.
Interpretând legea prin prisma art. 20 alin. (2) din Constituția României, într-un sens care să concorde prevederilor art. 6 paragraful 1 din C.A.D.O.L.F., Înalta Curte a reținut că „o normă juridică trebuie să îndeplinească dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate, astfel încât să permită destinatarilor săi să-și orienteze conduita în acord cu imperativele legii. De aceea, atunci când textul unei legi, așa cum este art. 4 din Legea nr. 554/2004, este confuz sau susceptibil de varii înțelesuri, se impune ca previzibilitatea lui să fie asigurată printr-o jurisprudență uniformă, care să asigure celor implicați în procedurile judiciare posibilitatea de a-și regla conduita într-o asemenea manieră, încât drepturile și interesele legitime să nu fie atinse în substanța lor (C.E.D.O., Cauza S.T. c. Regatului Unit, 1979)” (decizia Î.C.C.J. nr. 3916/25.09.2009).
Soluția admisibilității excepției de nelegalitate a actului administrativ cu caracter normativ a fost adoptată în ședința Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca soluție de principiu, la 29.09.2008.
Dispozițiile legale a căror nelegalitate s-a invocat fac parte din Statutul profesiei de avocat, respectiv Statutul Casei de A. a Avocaților, acte administrative cu caracter normativ adoptate prin Hotărârile Uniunii Naționale a Barourilor din România.
Argumentul invocat de reclamanți în susținerea calificării juridice a celor două Statute ca acte administrative individuale- privește o categorie de persoane determinate, avocații- nu se reține.
Chiar dacă actele administrative sus menționate reglementează relații sociale dintr-un domeniu determinat (exercitarea profesiei de avocat, sistemul propriu de asigurări sociale pentru avocați), subiectele de drept cărora se adresează nu sunt individualizate, actele având aplicabilitate generală.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constată că excepția de nelegalitate privind dispoziții din acte administrative cu caracter normativ este admisibilă.
Împrejurarea că printre atribuțiile legale ale Congresului avocaților se numără și modificarea Statutelor (art. 64 lit. d Legea 51/1995, invocat prin întâmpinare de pârâta CAA) nu înseamnă că persoana îndreptățită nu are deschisă calea procedurală reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
În ce privește motivul de inadmisibilitate a excepției de nelegalitate a art. 30 din Statutul CAA, intrat în vigoare în 2010, motiv dedus din prevederile art. 4 din Legea contenciosului administrativ, care reglementează condiția ca de actul administrativ să depindă soluționarea litigiului pe fond, Curtea reține următoarele:
Conform art. 4 alin. 1 teza a doua, „În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul”.
Din dispozițiile legale rezultă că analiza îndeplinirii acestei condiții este realizată de instanța investită cu soluționarea litigiului în cadrul căruia s-a invocat excepția de nelegalitate, care sesizează instanța de contencios administrativ competentă printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
Având în vedere că este un aspect stabilit irevocabil de instanța litigiului de fond, Curtea apreciază că în fața instanței de contencios administrativ sesizate cu soluționarea excepției de nelegalitate nu se mai poate pune în discuție îndeplinirea condiției ca de actul administrativ respectiv să depindă soluționarea litigiului pe fond.
În speță, Tribunalul București – Secția a IV-a a reținut, prin încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ, că soluționarea litigiului cu care era investit depinde de prevederile celor două Statute privind contribuțiile la asigurările sociale datorate de avocați.
Dispozițiile art. 30 din Statutul CAA au fost reținute prin sentința civilă nr. 5278/12.06.2012 a Judecătoriei sectorului 5, supuse apelului.
Curtea constată că argumentele invocate în susținerea excepției tardivității- depășirea termenului de 30 de zile în care reclamanții trebuiau să se adreseze în prealabil CAA și UNBR, respectiv a termenului de 6 luni în care trebuiau să sesizeze instanța de contencios administrativ, în cazul în care nu primeau răspuns de la entitățile care au emis acele actele administrative, nu pot fi reținute, față de reglementarea excepției de nelegalitate.
Art. 4 din legea nr. 554/2004 nu reglementează un termen în care excepția de nelegalitate poate fi invocată și nici obligația formulării unei cereri de revocare, adresate organului emitent, anterior invocării excepției.
Excepția de nelegalitate privește următoarele dispoziții:
- Art. 23 alin. 4 din Statutul Casei de A. a Avocaților,
„Depășirea cu cel mult 5 zile a termenului de plată prevăzut la alineatul precedent atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere în favoarea Casei de A. a Avocaților, aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul profesiei de avocat”.
- Art.27 alin. 2 Statutul Casei de A. a Avocaților,
„Depășirea termenului de plată atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere, aplicate la suma datorată, în cuantumul prevăzut în Statutul profesiei de avocat”.
- Art. 222 devenit 235 alin. 5 din Statutul profesiei de avocat,
„Distinct de măsura suspendării calității de avocat, depășirea termenului de plată a contribuțiilor prevăzute de prezentul articol atrage obligația de plată a majorărilor de întârziere în cuantum de 0,15% pentru fiecare zi de întârziere, aplicat la suma datorată”, și
- Art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților, astfel cum a fost modificat în 2010:
„Contribuția de asigurări sociale datorată și neplătită se urmărește în cadrul termenului de prescripție de 5 ani”.
Curtea constată că excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 23 alin. 4 și art.27 alin. 2 din Statutul Casei de A. a Avocaților, respectiv a dispozițiilor art. 222 devenit 235 alin. 5 din Statutul profesiei de avocat, nu este întemeiată.
Conform art. 33 alin. 2 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, „Sistemul de asigurări sociale al avocaților este reglementat prin lege și se bazează pe contribuția acestora, precum și pe alte surse prevăzute de lege ori de Statutul Casei de A. a Avocaților”.
Conform art. 44 alin. 1 din aceeași lege, „Avocatul este obligat să țină evidențele cerute de lege și de statut cu privire la cauzele în care s-a angajat și să achite cu regularitate și la timp taxele și contribuțiile stabilite pentru formarea bugetului baroului și a fondurilor Casei de A. a Avocaților din România și ale filialelor. Bugetul U.N.B.R. este format din contribuțiile barourilor, stabilite conform legii și statutului profesiei”.
În Legea nr. 51/1995 nu există nicio mențiune expresă referitoare la impunerea majorărilor de întârziere.
Însă potrivit legii, avocatul are obligația să achite „cu regularitate și la timp” contribuțiile la fondurile Casei de A. a Avocaților.
De vreme ce obligația are termene de plată imperative, se înțelege că în cazul depășirii acestora sunt antrenate consecințele depășirii termenului de executare a obligației de a plăti o sumă de bani.
Curtea apreciază că stabilirea unor sume pentru întârziere prin dispozițiile statutare nu completează dispozițiile legale. Majorările de întârziere reprezentând un accesoriu al creanței principale, sunt supuse regulilor prescrise de lege pentru contribuțiile la fondul Casei de A. a Avocaților:
„Avocatul înscris în barou, cu drept de exercitare a profesiei, este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de A. a Avocaților. Contribuția nu poate fi mai mică decât suma stabilită de Consiliul U.N.B.R., astfel încât să acopere nevoile curente de plată ale Casei de A. a Avocaților” (art. 91 alin. 2 din Legea nr. 51/1995).
Curtea apreciază că excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților este întemeiată.
Aceste dispoziții stabilesc un termen de prescripție de 5 ani pentru exercitarea dreptului la acțiune în vederea recuperării contribuției de asigurări sociale datorate și neplătite.
Termenul general de prescripție reglementat, la data adoptării actului administrativ sus menționat (2010) prin Decretul nr. 167/1958, este de trei ani (termenul general de prescripție este de trei ani și conform Codului Civil, în vigoare de la 01.10.2011).
Un alt termen nu poate fi stabilit decât prin lege.
Statutul CAA adoptat prin Hotărâre a UNBR are forță juridică inferioară legii, fiind adoptat în executarea acesteia, „în limitele și potrivit normelor care le ordonă” (art. 4 alin. 3 din Legea nr. 24/2000).
Împrejurarea că legea (Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, respectiv OUG nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților) stabilește că:
- „Organizarea și funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc de Congresul avocaților prin statutul acesteia” (art. 91 alin. 2 din Legea nr. 51/1995)
- „Organizarea și funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de A. a Avocaților” (art. 1 alin. 2 din OUG nr. 221/2000).
- „C. de A. a Avocaților funcționează în cadrul Uniunii Avocaților din România și este organizată pe baza prevederilor legii și ale Statutului Casei de A. a Avocaților”.
- „Jurisdicția sistemului prevăzut la art. 1 se realizează în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de A. a Avocaților” (art. 12 alin. 1 și 6 din OUG nr. 221/2000)
- „Prin lege, în cuprinsul prezentului act normativ, se înțelege Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările ulterioare, și prezenta ordonanță de urgență”. (art. 13 din OUG nr. 221/2000),
nu îndreptățește persoana juridică de interes public, asimilată unei autorități publice, în sensul Legii contenciosului administrativ, să adopte o normă care derogă de la cea generală privind termenul de prescripție, fără ca legea în executarea căreia este adoptat Statutul să stabilească o astfel de normă derogatorie.
Astfel cum rezultă din Decretul nr. 167/1958, termene de prescripție speciale nu pot fi stabilite decât prin legi speciale.
Conform art. 22 din Decretul nr. 167/1958, „Impozitele și taxele datorate statului, contribuția pentru asigurări sociale, precum și primele de asigurare datorate în temeiul asigurărilor prin efectul legii, rămîn supuse dispozițiilor privitoare la prescripție din legile speciale”.
În materia contribuțiilor pentru asigurările sociale din sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale gestionat de C. de A. a Avocaților din România, legea nu reglementează un termen de prescripție de 5 ani.
Prin întâmpinările formulate, pârâții au invocat dispozițiile Codului de procedură fiscală.
Astfel, UNBR a invocat dispozițiile OUG nr. 92/2003, conform cărora „dreptul de a cere executarea silită a creanțelor fiscale se prescrie în termen de cinci ani de la data de 1 ianuarie a anului următor celui în care a luat naștere acest drept”.
Însă Codul de procedură fiscală constituie dreptul comun pentru „administrarea impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat” (art. 2 alin. 2).
Administrarea contribuțiilor datorate Casei de A. a Avocaților nu se poate realiza în condițiile reglementate de Codul de procedură fiscală fără ca o dispoziție legală care să stabilească acest lucru.
UNBR a mai invocat dispozițiile art. 181 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, conform cărora „(1) Debitele provenite din prestații de asigurări sociale se recuperează prin executorii proprii ai CNPP, precum și ai caselor de pensii sectoriale și se fac venit la bugetul asigurărilor sociale de stat.
(2) La recuperarea debitelor în conformitate cu dispozițiile alin. (1) se aplică prevederile Codului de procedură fiscală în materie”.
Aceste dispoziții sunt aplicabile debitelor provenite din prestații de asigurări sociale din sistemului public de pensii, administrat prin CNPP și prin casele de pensii sectoriale (înființate în subordinea Ministerului Apărării Naționale, Ministerului Administrației și Internelor și Serviciului Român de Informații- art. 132 din Legea nr. 263/2010).
Or Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice nu face trimitere la sistemul autonom de asigurări sociale decât în ceea ce privește recunoașterea reciprocă a stagiilor de cotizare, respectiv a vechimii (art. 192 din legea nr. 263/2010: „(1) Între sistemul public de pensii și sistemele proprii de asigurări sociale neintegrate acestuia se recunosc reciproc stagiile de cotizare, respectiv vechimea în muncă sau vechimea în serviciu, în vederea deschiderii drepturilor la pensie pentru limită de vârstă, de invaliditate și de urmaș. (2) Perioadele asimilate stagiului de cotizare, prevăzute la art. 49 alin. (1) lit. b), c) și g), care constituie și vechime în muncă sau în serviciu în sistemele proprii de asigurări sociale neintegrate sistemului public de pensii, se iau în calcul, opțional, în unul dintre sisteme”).
Din faptul recunoașterii reciproce a stagiilor de cotizare, respectiv a vechimii în muncă/serviciu, nu se poate trage concluzia că la recuperarea debitelor, C. de A. a Avocaților aplică prevederile Codului de procedură fiscală.
Conform Legii nr. 51/1995, art. 91,
„(1) În cadrul U.N.B.R. este organizată și funcționează C. de A. a Avocaților, în scopul stabilirii și acordării pensiilor și ajutoarelor sociale cuvenite avocaților și urmașilor acestora cu drepturi proprii la pensie, în condițiile prevăzute de legea specială.
(2) Organizarea și funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc de Congresul avocaților prin statutul acesteia”.
Conform art. 1 alin. 1 și 2 din OUG nr. 221/2000 privind pensiile și alte drepturi de asigurări sociale ale avocaților,
„(1) Dreptul la pensie și alte drepturi de asigurări sociale ale avocatului se exercită în condițiile prezentei ordonanțe de urgență prin sistemul unic, propriu și autonom de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, gestionat de C. de A. a Avocaților din România.
(2) Organizarea și funcționarea Casei de A. a Avocaților se stabilesc în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de A. a Avocaților”.
Conform art. 12, „(1) C. de A. a Avocaților funcționează în cadrul Uniunii Avocaților din România și este organizată pe baza prevederilor legii și ale Statutului Casei de A. a Avocaților.
(2) C. de A. a Avocaților are statut de organizare și funcționare aprobat de Consiliul Uniunii Avocaților din România.
(3) C. de A. a Avocaților elaborează, în baza legii și a statutului, regulamentul propriu de organizare și funcționare aprobat de Comisia permanentă a Uniunii Avocaților din România.
(4) C. de A. a Avocaților este instituție autonomă de interes public cu personalitate juridică.
(5) Filialele Casei de A. a Avocaților, constituite în condițiile prevăzute de lege, au personalitate juridică, cu buget și patrimoniu propriu.
(6) Jurisdicția sistemului prevăzut la art. 1 se realizează în condițiile prevăzute de lege și de Statutul Casei de A. a Avocaților”.
Conform art. 13, „Prin lege, în cuprinsul prezentului act normativ, se înțelege Legea nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, cu modificările ulterioare, și prezenta ordonanță de urgență”.
Având în vedere aceste considerente, Curtea va respinge excepțiile tardivității și inadmisibilității, va respinge excepția de nelegalitate a art. 23 alin. 4, art. 27 alin. 2 din Statutul Casei de A. a Avocaților și art. 222 devenit 235 alin. 5 din Statutul profesiei de avocat, ca neîntemeiată și va admite excepția de nelegalitate a art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților, urmând a constata nelegalitatea art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților („Contribuția de asigurări sociale datorată și neplătită se urmărește în cadrul termenului de prescripție de 5 ani”).
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
HOTĂRĂȘTE:
Respinge excepțiile tardivității și inadmisibilității.
Respinge excepția de nelegalitate a art. 23 alin. 4, art. 27 alin. 2 din Statutul Casei de A. a Avocaților și art. 222 devenit 235 alin. 5 din Statutul profesiei de avocat, invocate de reclamanții V. L. D. și L. G. A., ambii cu domiciliul ales la Cabinet de Avocat L. A., în București, ., sector 1, în contradictoriu cu pârâtele C. DE A. A AVOCAȚILOR DIN ROMÂNIA, cu sediul în București, .. 3-5, ., și U. NAȚIONALĂ A BAROURILOR DIN ROMÂNIA, cu sediul în București, Palatul de Justiție, Splaiul Independenței, nr. 5, sector 4, ca neîntemeiată.
Admite excepția de nelegalitate a art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților.
Constată nelegalitatea art. 30 din Statutul Casei de A. a Avocaților („Contribuția de asigurări sociale datorată și neplătită se urmărește în cadrul termenului de prescripție de 5 ani”).
Cu drept de recurs în 5 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 25.11.2014.
PREȘEDINTE, GREFIER,
Red. A.Ș./A.N
6 ex./13.03.2015
| ← Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 2505/2014.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 9325/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
