Litigiu privind magistraţii. Sentința nr. 1774/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1774/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 04-06-2014 în dosarul nr. 1737/1/2011*
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
SENTINȚA CIVILĂ NR. 1774
Ședința publică din data de 4 iunie 2014
Curtea constituită din:
JUDECĂTOR: M. N.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea acțiunii în contencios administrativ și fiscal formulate de reclamanta VRÂNCUȚ N., cu domiciliul procesual ales la sediul Î.C.C.J., în București, . A, sector 2, în contradictoriu cu pârâtul C. S. AL MAGISTRATURII, cu sediul în București, .. 141 B, sector 6, având ca obiect „litigiu privind magistrații”.
La apelul nominal făcut în ședință publică, nu au răspuns părțile.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
-stadiul procesual: al doilea termen de judecată, în primă instanță;
-procedura de citare este legal îndeplinită;
-prin Încheierea de ședință de la termenul de judecată precedent, instanța a dispus emiterea unei adrese pârâtului pentru ca acesta să transmită la dosarul cauzei pe de o parte Hotărârea nr. 105/2009 prin care Plenul CSM a respins cererea unor magistrați asistenți printre care și reclamanta, de recunoaștere a gradului profesional de judecător de curte de apel, de asemenea hotărârile judecătorești pronunțate în contestarea acestei hotărâri precum și cererea reclamantei soluționată prin Hotărârea nr. 105/2009, obligații îndeplinite; la data de 19.05.2014, prin C. Registratură, au fost depuse la dosarul cauzei relațiile solicitate, în două exemplare, inclusiv pentru comunicare (filele 25-48 dosar);
-în cauză s-a solicitat judecarea în lipsă, conform dispozițiilor art. 242 alin. 2 C.pr.civ..
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 28 februarie 2011 reclamanta VRÂNCUȚ N. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C. S. AL MAGISTRATURII, modificarea Hotărârii nr.1060 din 25 noiembrie 2010 a Plenului Consiliului S. al Magistraturii în sensul admiterii contestației formulate împotriva hotărârii nr. 857/09.09.2010 a Secției pentru judecători a Consiliului S. al Magistraturii în sensul desființării acestei din urmă hotărâri și obligarea pârâtului la recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel și la emiterea unei hotărâri în acest sens.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin Ordinul nr. 61 din 3 mai 2001 al Președintelui înaltei Curți de Casație și Justiție a fost numită, în temeiul Legii Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, în funcția de magistrat-asistent.
Potrivit dispozițiilor art.36 din Legea nr.56/1993, în vigoare la data numirii în funcție, magistrații-asistenți fac parte din Corpul Magistraților și se bucură de stabilitate, iar condițiile generale de numire a acestora sunt cele cerute pentru funcția de magistrat, conform Legii nr.92/1992 republicată, privind organizarea judecătorească.
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art.37 alin.(3) din Legea nr.56/1993, magistrații-asistenți au rang de judecător de curte de apel, fiind salarizați ca atare.
Rezultă, așadar, că magistrații-asistenți numiți în funcție sub imperiul Legii nr.56/1993 au dobândit și au, în temeiul acestor dispoziții legale, grad de judecător de curte de apel, acesta fiind un drept câștigat de la data numirii în funcție, conform principiilor generale ce guvernează executarea unui raport de serviciu.
Prin opinia sa, concretizată în hotărârea Plenului nr. l060 din 25 noiembrie 2010 și în hotărârea nr. 857/09.09.2010 a Secției pentru judecători, C. S. al Magistraturii ignoră, însă, aceste dispoziții și principiului garantării drepturilor dobândite, creând o situație defavorizantă magistraților-asistenți numiți în funcție în temeiul Legii nr.56/1993.
Astfel, așa cum rezultă din considerentele hotărârilor susmenționate, deși se admite că prevederile art.37 alin.(3) din Legea nr.56/1993 asimilau magistratul-asistent, ca rang și salarizare, judecătorului de curte de apel. Plenul Consiliului S. al Magistraturii - fără a face distincția cuvenită între noțiunile de „funcție" și „grad profesional" (rang) - apreciază, contrar prevederilor legale respective, că numai în măsura în care aș fi fost numită în funcția de judecător sau procuror prin modalitățile prevăzute de Legea nr. 92/1992 sau Legea nr. 303/2004 putea fi vorba despre recunoașterea unui drept câștigat.
Într-adevăr, reclamanta nu a fost numită în funcția de judecător sau procuror însă, așa cum rezultă în mod expres din dispozițiile Legii nr.56/1993, prin similitudine - dată fiind natura atribuțiilor funcției de magistrat-asistent, i s-a acordat gradul profesional de judecător de curte de apel, a cărei recunoaștere o solicită prin prezenta cerere.
Dacă legiuitorul nu ar fi dorit să acorde acestei categorii de magistrați din care face și reclamanta parte, efectiv, gradul profesional (rangul) de judecător de curte de apel, ci doar o salarizare corespunzătoare acestei funcții, era suficient să facă trimitere, în acest sens, la grila de salarizare avută în vedere, ceea ce, așa cum s-a arătat mai sus, nu s-a întâmplat, legea referindu-se, în mod explicit și imperativ, la „rangul de judecător de curte de apel".
Practic, prin considerentele hotărârii atacate, intimatul nici nu a răspuns cu exactitate cererii pe care reclamanta a formulat-o.
In sensul specificat, precizez că, deși a solicitat recunoașterea gradului de judecător de curte de apel, dobândit în modalitatea precizată, intimatul a făcut referire în considerentele hotărârii la motivele pentru care apreciază că nu poate fi promovată în funcții de conducere la tribunale, curți de apel și la parchetele de pe lângă acestea, cu toate că personal nu a formulat niciun fel de solicitare în acest sens .
Chiar și așa, la fila 6/7 din hotărâre, intimatul recunoaște în mod expres că „ la acel moment nu exista un impediment legal pentru promovarea magistraților asistenți în funcții de conducere la tribunale, curți de apel și la parchetele de pe lângă acestea, și deci, pentru obținerea gradului corespunzător”.
Din perspectiva examinată, referirile din hotărârea atacată, cu privire la ordinul prin care s-a dispus înaintarea sa „ pe loc"într-o funcție de conducere de conducere din cadrul instanțelor, respectiv în cea de vicepreședinte de tribunal, nu au relevanța care li se atribuie prin hotărâre, întrucât acest ordin nu a fost indicat în nici un caz drept temei al cererii sale și, într-adevăr, fară a se face referire la vreun rang sau grad, prin actul menționat, asimilarea indicată se facea pentru evidențierea trecerii într-o altă treaptă de salarizare .
Cât privește gradul profesional de judecător de curte de apel, acesta a fost dobândit ope legis și a fost stabilit în scopul de a se evidenția, păstrându-se specificul funcției de magistrat asistent și al atribuțiilor, nivelul (rangul) acestei categorii profesionale, prin raportare la ierarhia din cadrul funcției de judecător .
O altă distincție importantă, care se impune și cu privire la care intimatul a dat o apreciere eronată, este cea dintre recunoașterea și valorificarea dreptului în discuție.
Astfel, se reține în actul atacat că, în ceea ce o privește, singura modalitate de accedere în magistratură (lăsând la o parte contradicția în termeni, din care rezultă că nu ar face parte din magistratură un magistrat asistent ) este admiterea prin Institutul Național al Magistraturii, exclusiv pe bază de concurs.
Această susținere vine în contradicție cu dispozițiile exprese ale art. 67 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, în vigoare în prezent, care prevede că „Magistrații asistenți gradul III sunt numiți fără concurs dintre judecătorii și procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani„-
Mai mult, cele reținute sub acest aspect de către intimat sunt, pe de o parte, irelevante, dat fiind că reclamanta nu a solicitat nicio clipă ocuparea unui post de judecător la o curte de apel sau la o altă instanță sau parchet.
In realitate, interesul și scopul acestui demers îl constituie recunoașterea și conservarea unui drept dobândit și a accesoriilor acestuia (drept de pensie, stabilitate etc.), date fiind modificările legislative care au intervenit și care mai pot interveni (toate în mod evident, defavorabile).
Pe de altă parte, cât privește noțiunea de magistratură, atâta timp cât, potrivit dispozițiilor legale, corpul magistraților exista ca atare și era prevăzut, se stipula expres că magistrații asistenți faceau parte din corpul respectiv ( art. 36 din Legea nr. 56/1993 și art. 2 din Legea nr. 303/2004 până la apariția Legii nr. 247/2005 ) . De fapt, asta a și fost rațiunea denumirii date acestei categorii profesionale, de magistrat asistent.
Modificările legislative intervenite după . textelor legale pe care le invocă nu pot retroactiva și nu pot fi, deci, aplicate magistraților-asistenți numiți în condițiile Legii nr.56/1993 și Legii nr.92/1992, republicată, întrucât s-ar încălca principiul încrederii legitime, întemeiate pe ordinul de numire în funcție și pe dispozițiile legale în vigoare la data numirii, iar nerecunoașterea dreptului dobândit ar aduce atingere carierei profesionale a acestora.
Este relevant, în acest sens, că, în aplicarea principiilor și a dispozițiilor legale susmenționate, mai multe persoane au fost numite, din funcția de magistrat-asistent, direct în funcția de judecător la Curtea Supremă de Justiție sau de procuror la P. de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, unele dintre acestea deținând chiar funcția de președinte al instanței supreme.
Așadar, prin adoptarea unei hotărâri de recunoaștere a gradului profesional dobândit de magistrații-asistenți numiți în funcție în temeiul Legii nr. 56/1993, C. S. al Magistraturii ar pune capăt situației defavorizante create cu privire la această categorie de magistrați, dând curs mai multor principii generale de drept cum ar fi: al protecției încrederii legitime, al echivalenței postului și gradului, al bunei-credințe și al solicitudinii, principii de bază ale dreptului comunitar, aplicabile și în sfera largă a raporturilor de serviciu în spațiul Uniunii Europene.
Ca argumente jurisprudențiale, în această materie, în sensul recunoașterii gradului profesional de judecător de curte de apel magistraților-asistenți numiți în funcție sub imperiul Legii nr.56/1993, invocă deciziile nr.3576/2002, nr. 3640/2007 și nr. l511/2008 ale Secției, care, pe lângă argumentele arătate mai sus, rețin și următorul important argument, potrivit căruia „nu se poate vorbi de o asimilare a magistratului-asistent cu judecătorul, cât timp Legea nr.56/1993 prevedea că acesta făcea parte din Corpul Magistraților".
Or, în această materie, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în primă și ultimă instanță, ceea ce constituie un argument în plus pentru a acorda valoare de principiu practicii judiciare existente la nivelul acestei instanțe, care, admițând și alte cereri cu aceleași obiect, reține argumente convingătoare și întemeiate, ce vizează inclusiv aplicarea dreptului comunitar.
Totodată, așa cum s-a statuat constant în jurisprudența Curții Constituționale, principiul constituțional al egalității în drepturi se traduce prin reglementarea și aplicarea unui tratament juridic similar unor subiecte de drept aflate în situați juridice similare.
Este cunoscut, de asemenea, că, în mod constant, în jurisprudența instanței comunităților europene, s-a reținut posibilitatea prevalării de un drept dobândit, dacă faptul generator al acestuia s-a produs sub imperiul unui anumit statut, anterior modificării dispozițiilor statutare (Hotărârea Curții din 19 martie 1975 - Gillet/Comisia 28/74).
În același sens, se poate avea în vedere și noțiunea de discriminare, așa cum este aceasta definită în practica constantă a CEDO (inclusiv Decizia din 6 decembrie 2007, pronunțată în cauza B. contra României), în care s-a reținut că „o distincție este discriminatorie dacă aceasta nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, adică dacă ea nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat".
Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei în data de 12 mai 2011, pârâtul C. S. AL MAGISTRATURII a invocat în principal excepția inadmisibilității recursului, cu consecința respingerii acestuia, ca inadmisibil, precum și excepția de necompetență materială, cu consecința declinării competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București - Secția a VlII-a C. Administrativ și Fiscal, iar în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția de inadmisibilitate, pârâtul a arătat că, în temeiul dispozițiilor art 29 alin. 5 și 7 din Legea nr, 317/2004 privind C. S. al Magistraturii^ republicată, cu modificările ulterioare, pot fi atacate direct cu recurs la Secția de contencios administrativ și fiscal a înaltei Curți de Casație și Justiție, numai hotărârile Plenului Consiliului S. al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor.
Norma de drept anterior menționată, are caracter special, derogatoriu de la dreptul comun, fiind în același timp o normă imperativă, de strictă interpretare și aplicare sub aspectul hotărârilor la care se referă și cu privire la categoria persoanelor pe care le menționează, neputând fi extinsă prin analogie.
Prin urmare, întrucât recurenta nu are calitatea de judecător/procuror, nu se poate prevala de dispoziția specială mai sus menționată.
In subsidiar, în măsura în care se va trece peste această excepție, s-a invocat aspectul excepția de necompetență materială, arătând că recurenta poate uza numai de prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu modificările ulterioare, lege cadru ce reprezintă dreptul comun în materie de contencios administrativ, putând solicita anularea actelor administrative unilaterale cu caracter individual reprezentate de Hotărârea Plenului Consiliului S. al Magistraturii nr. 1060 din 25.11.2010 și de Hotărârea nr. 857 din 9.09.2010 a Secției pentru judecători din cadrul Consiliului S. al Magistraturii, în virtutea acestui act normativ.
Atât competența materială, cât și cea teritorială a instanței ce poate fi investită cu o astfel de cerere, trebuie analizată tot prin prisma actului normativ anterior menționat, fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art. 10 alin. 1 din lege, coroborate cu cele ale art. 3 din Codul de procedură civilă, competența aparținând astfel Curții de Apel București, Secția a VlII-a C. Administrativ și Fiscal.
În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a arătat că, prin Hotărârea nr. 857 din 9 septembrie 2010, Secția pentru judecători din cadrul Consiliului S. al Magistraturii a respins actualei recurente cererea prin care a solicitat recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel.
Contestația îndreptată împotriva acestei hotărâri a fost respinsă de Plenul Consiliului S. al Magistraturii, prin Hotărârea nr. 1060 din 25 noiembrie 2010.
În mod temeinic și legal, atât Secția, cât și Plenul au apreciat că argumentele avute în vedere la respingerea prin Hotărârea nr. 105 din 22 ianuarie 2009 a Plenului Consiliului S. al Magistraturii a unei cereri identice formulată de doamna Vrâncuț N., sunt pe deplin valabile și în prezent.
Sub acest aspect, menționează că, deși Hotărârea nr. 105 din 22.01.2009 a Plenului Consiliului S. al Magistraturii a fost anulată prin decizia nr. 192 pronunțată la data de 20.01.2010 de înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de C. Administrativ și Fiscal, instanța supremă nu s-a pronunțat cu privire la aspecte referitoare la legalitatea acestei hotărâri, ci pe aspecte de ordin procedural, reținând nerespectarea dispozițiilor art. 43 din Legea nr. 317/2004 privind C. S. al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stabilesc ca atribut al Secției pentru judecători din cadrul Consiliului S. al Magistraturii numirea și evoluția profesională a magistraților asistenți.
Plenul Consiliului S. al Magistraturii a reținut că Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, în forma adoptată inițial, prevedea că magistrații asistenți erau numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în grad de cel puțin 4 ani, iar după un stagiu de 4 ani în această funcție, ei puteau fi înaintați pe loc la gradul de președinte de tribunal și după alți 2 ani, la gradul de judecător de curte de apel ( art. 37 alin. 3 ).
In ceea ce privește natura și efectele juridice ale înaintării pe loc a magistraților asistenți la gradul de judecător de curte de apel, norma în discuție trebuie supusă unei interpretări sistematice, prin care să se țină cont așadar de corelația ei cu celelalte dispoziții cuprinse în Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, dar și cu normele relevante sub aspectul analizat, cuprinse în Legea nr. 92/1992.
Plenul a apreciat, printr-o interpretare sistematică și corelată a dispozițiilor legale relevante, că într-o primă ipoteză a normei arătate, pe de o parte, termenul de „ grad " utilizat de către legiuitor, nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează doar la funcțiile de execuție și nu și la cele de conducere, după cum prevedea expres chiar art. 47 din Legea nr. 92/1992.
Iar, pe de altă parte, în mod evident, nu putea fi vorba nici de obținerea efectivă a funcției de conducere respective.
S-a apreciat astfel că, în pofida terminologiei utilizate de către legiuitor, magistrații asistenți cu o vechime de 4 ani în această funcție, obțineau în realitate doar salarizarea unui președinte de tribunal-soluție statuată expres cu ocazia modificării Legii nr. 56/1993, prin O.U.G. nr. 224/2000.
Din moment ce se ajunge la o asemenea concluzie pentru prima ipoteză a tezei finale a alin. 3 al art. 37 în discuție, dată fiind simetria reglementării cuprinse în respectiva normă și necesitatea unei consecvențe juridice, aceeași soluție trebuie adoptată și în ceea ce privește interpretarea celei de a doua ipoteze a tezei finale a acestei dispoziții legale, respectiv obținerea salarizării unui judecător de curte de apel.
Această concluzie este susținută și de un alt argument, care are în vedere modul în care legiuitorul a înțeles să reglementeze de-a lungul timpului, evoluția profesională a magistraților.
In forma inițială a Legii nr. 92/1992, în cadrul Secțiunii a Il-a a capitolului II din Titlul IV, erau prevăzute „Condițiile speciale pentru numirea și avansarea în funcție a magistraților".
Potrivit art. 67, pentru a fi avansat în funcții superioare, magistratul trebuia ca, pe lângă îndeplinirea unor condiții de vechime, să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici și inspectori.
Ulterior, în forma republicată a Legii nr. 92/1992, secțiunea respectivă reglementa „ Condițiile speciale pentru numirea și promovarea în funcție a magistraților " ( termen păstrat și în reglementarea aflată în prezent în vigoare. Legea nr. 303/2004 ).
In conformitate cu prevederile art. 66 din Legea nr. 92/1992, în forma republicată, pentru a fi promovat în funcții superioare, magistratul trebuia să aibă o activitate meritorie, atestată prin notele calificative acordate de șefii ierarhici, precum și o vechime minimă, prevăzută expres de lege.
S-a mai reținut că, prin O.U.G. nr. 179/1999 a fost introdusă condiția promovării pe bază de examen, în funcții superioare de execuție la tribunale, curți de apel și parchetele de pe lângă acestea, a magistraților care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege.
In consecință, s-a reținut consecvența legiuitorului în a distinge între numirea magistratului într-o funcție și acest concept de evoluție profesională, materializat în dobândirea gradului profesional.
Or, în aceste condiții și dat fiind că până la adoptarea Legii nr. 303/2004, magistrații asistenți au făcut parte din corpul magistraților, s-a considerat că interpretarea normelor supuse analizei în sensul că prin simpla îndeplinire a condiției de vechime li s-ar fi conferit de drept magistraților asistenți, gradul profesional de judecător de curte de apel, ar conduce la concluzia absurdă, că în privința judecătorilor și procurorilor (care pe lângă vechime, trebuia să mai îndeplinească și condiția unei activități meritorii, iar ulterior să susțină un examen ), s-ar fi creat ope legis, o situație mai grea decât cea a magistraților asistenți, ceea ce în mod cert, nu poate constitui voința legiuitorului.
După modificarea Legii Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, prin O.U.G. nr. 224/2000, alin. 3 al art. 37 din actul normativ în discuție, avea următorul cuprins: „ Magistrații-asistenți sunt asimilați, ca rang și salarizare, judecătorului de curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcție ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal ".
De asemenea, potrivit art. II al ordonanței menționate „ Magistrații asistenți și magistrații asistenți șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de curte de apel, sunt asimilați ca rang și salarizare, funcției de președinte de tribunal
In această situație se regăsește reclamanta, astfel că, pe lângă argumentele anterior expuse, trebuie reținute și următoarele considerente:
Prin efectul asimilării, după cum se precizează în mod expres în textele legale arătate, magistrații asistenți puteau beneficia doar de rangul și salarizarea unui judecător de curte de apel, atribute care reprezintă de fapt doar efectele gradului profesional superior și care au fost acordate în mod exclusiv prin voința legiuitorului, tară însă a dobândi însuși gradul profesional de judecător de curte de apel.
Sub acest aspect, s-a avut în vedere faptul că aceste atribute conferite de lege pe durata exercitării unei funcții, prin asimilare cu cele ale funcției de judecător de curte de apel, nu puteau așadar, prin ele însele, să nască însuși dreptul la gradul de judecător de curte de apel, atâta vreme cât legiuitorul nu a înțeles să echivaleze aceste funcții.
De altfel, în susținerea acestei opinii trebuie reținut că se mai poate aduce și un argument de interpretare logică și anume acela că, din moment ce asimilarea în discuție avea un caracter de excepție, efectele ei nu puteau fi altele decât cele prevăzute în mod expres de lege (adică rangul și salarizarea), neputând fi extinse la dobândirea gradului profesional de judecător de curte de apel (conform regulii exprimate prin adagiul exceptio est strictissimae interpretationis .> Reiterează că reclamanta Vrâncuț N. a fost numită în funcția de magistrat asistent la data de 3.05.2001, prin Ordinul nr. 61 al Președintelui Curții Supreme de Justiție sub imperiul Legii nr. 56/1993, ulterior modificării aduse acestei legi prin O.U.G. nr. 224/2000.
Prin . Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistratul asistent a dobândit un statut juridic distinct de cel al judecătorilor și al procurorilor, inclusiv sub aspectul numirii și al promovării în funcție, în condițiile art. 66 din lege.
Potrivit alin. (1) al art. 66, „prim-magistratul-asistent, magistrații- asistenți șefi și magistrații-asistenți ai înaltei Curți de Casație și Justiție se bucură de stabilitate", iar potrivit alin. (2) „Magistrații-asistenți sunt numiți și promovați în funcție de C. S. al Magistraturii, pe bază de concurs".
In plus, instituirea condițiilor de promovare in funcții de execuție exclusiv a judecătorilor și procurorilor, prin dispozițiile art. 43 din Legea nr. 303/2004, a înlăturat și posibilitatea participării magistraților asistenți la concursurile sau examenele de promovare ale judecătorilor și procurorilor, ce stau la baza dobândirii gradelor profesionale ale acestora la instanțe sau parchete superioare.
Dacă legiuitorul ar fi înțeles - la momentul adoptării Legii nr. 56/1993 sau mai târziu, să confere de drept magistraților-asistenți gradul profesional de judecător de curte de apel, nu exista efectiv nici un impediment verosimil care să-1 fi împiedicat să și dispună aceasta expressis verbis, fiind exclusă teza admiterii unei interpretări analogice a textelor legale privind dobândirea de jure a unui drept de esență pentru magistratul român, așa cum este gradul profesional.
Nicăieri în dreptul pozitiv român privind cariera și drepturile magistraților, legiuitorul nu a lăsat dobândirea unui drept în sarcina interpretării analogice, cu atât mai mult, cu cât, în mod constant, dobândirea gradului profesional al magistratului a fost supusă și unor condiții de procedibilitate prevăzute în mod explicit, care conferă un veritabil caracter solemn actului administrativ al promovării, emis în vederea dobândirii gradului profesional, în acord atât cu dispozițiile art. 42 din Legea nr. 92/1992, dar și cu cele ale art. 47 din Legea nr. 303/2004.
De altfel, însuși conceptul de evoluție profesională a magistraților a determinat, în dreptul pozitiv, folosirea de către legiuitor a noțiunii inițiale de „avansare în funcție"" - în forma inițială a Legii nr. 92/1992 (Secțiunea a Il-a „Condiții speciale pentru numirea și avansarea în funcție a magistraților"") - și apoi a noțiunii de „promovare în funcție" - în forma modificată prin Legea nr. 281/2003 a Legii nr. 92/1992 (Secțiunea a Il-a ”Condiții speciale pentru numirea și promovarea în funcție a magistraților"), noțiune care își păstrează înțelesul în reglementarea aflată în prezent în vigoare, Legea nr. 303/2004.
Este evidentă așadar consecvența legiuitorului în a distinge între numirea magistratului într-o funcție și acest concept de evoluție profesională, materializat în dobândirea gradului profesional.
Prin urmare, consideră că reclamanta nu s-ar putea prevala de vreo eventuală ulterioară încredere ori speranță legitimă în a dobândi sau a fi dobândit eo ipso gradul profesional de judecător de curte de apel, în absența parcurgerii procedurii de concurs reglementată de Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Mai mult, recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel, în condițiile pretinse de către reclamantă, ar conduce inevitabil la concluzia absurdă că judecătorilor și procurorilor li s-ar fi creat, ope legis, în mod aprioric, o situație mai grea decât magistraților-asistenți, ceea ce, în mod cert, nu a putut constitui voința legiuitorului.
Prin urmare, nepunându-se problema dobândirii eo ipso a gradului profesional de judecător de curte de apel de către reclamantă, nu poate și reținută încălcarea vreunuia dintre drepturile pretins nerespectate și anume dreptul la carieră profesională sau la muncă ori restrângerea exercițiului acestor drepturi.
Cu privire la aspectele referitoare la discriminarea reclamantei în raport de magistrații asistenți cărora li s-a recunoscut prin decizii irevocabile ale înaltei Curți de Casație și Justiție gradul profesional de judecător de curte de apel, învederăm pe de o parte, că aceasta nu se poate prevala de hotărâri judecătorești pronunțate în cauze în care nu a figurat ca parte, date fiind efectele relativității acestora, în sensul că nici nu pot profita, dar nici dăuna unor terțe persoane, total străine de acele cauze.
Pe de altă parte, este previzibil faptul că, odată recunoscut reclamantei gradul profesional pretins, în condițiile expuse, s-ar crea o evidentă diferență de tratament, discriminatorie și foarte gravă în raport cu toți ceilalți magistrați din România, cărora nu li s-a recunoscut în aceleași condiții vreun grad profesional, cu încălcarea principiului legalității.
- Prin Decizia nr. 4284/22.09.2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admisă excepția necompetenței materiale a ÎCCJ, cauza fiind declinată în favoarea Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.
Pentru a dispune astfel, instanța supremă a reținut că hotărârea atacată de reclamantă nu se referă la cariera și drepturile judecătorilor, nefiind astfel incidente prevederile art. 29 alin. 7 din Legea nr. 317/2004, ci prevederile normei generale în materia contenciosului administrativ, recte art. 10 din Legea nr. 554/2004.
- Prin sentința civilă nr. 791/07.02.2012 a Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă excepția inadmisibilității, iar acțiunea fost respinsă ca neîntemeiată.
Pentru a se dispune astfel s-a reținut, în privința excepția inadmisibilității, că reclamanta îndeplinit procedura prealabilă în ce privește hotărârea nr. 857/09.09.2010 sub forma unei contestații, răspunsul la această contestație concretizându-se în hotărârea plenului nr. 1060 din 25 noiembrie 2010, de asemenea contestată prin prezenta acțiune.
Pe fondul cauzei, Curtea a reținut că reclamanta a fost numită în funcția de magistrat sub imperiul Legii nr. 56/1993. Art. 36 din această lege prevedea că „P.-magistratul asistent, magistrații asistenți șefi și magistrații asistenți fac parte din Corpul Magistraților și se bucură de stabilitate. Condițiile generale de numire a acestora sunt cele cerute pentru funcția de magistrat, conform Legii nr. 92/1992, republicată”.
Conform art. 37 alin. 3 din aceeași lege, astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 224/2000, „Magistrații-asistenți sunt asimilați, ca rang și salarizare, judecătorului de curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcție ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal”.
În speță, Curtea a reținut că reclamanta se prevalează de aceste prevederi pentru a demonstra că îndeplinește condițiile pentru a fi considerată judecător cu grad de curte de apel. Curtea a observat însă că similitudinea nu se confundă cu identitatea, astfel că textele citate nu suportă o interpretare extensivă, pentru a se putea considera că, odată numită magistrat asistent, aceasta să dobândească și calitatea de judecător. În caz contrar, s-ar eluda toate dispozițiile legale ce reglementează statutul celor două profesii, începând de la modalitatea de intrare în profesie și până la atribuțiile și responsabilitățile specifice, deși în mod evident, prin prevederile citate, nu s-a urmărit decât acordarea unor drepturi salariale pentru magistrații asistenți car să fie la nivelul unui judecător de curte de apel.
În plus, Curtea a reținut că dispozițiile legale citate au fost abrogate la data de 27.09.2004, prin art. 107 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 303/2004. Sub acest aspect, reclamanta susține că modificările legislative intervenite după . textelor legale pe care le invocă nu pot retroactiva și nu pot fi deci aplicate magistraților asistenți numiți în condițiile Legii nr. 56/1993 și Legii nr. 92/1992 întrucât s-ar încălca principiul încrederii legitime întemeiate pe ordinul de numire în funcție și pe dispozițiile legale în vigoare la data numirii, iar nerecunoașterea dreptului dobândit ar aduce atingere carierei profesionale a acestora.
În legătură cu aceste susțineri, dincolo de argumentele deja expuse, Curtea a constatat că de fapt reclamanta încearcă să impună aplicarea unei legi abrogate cu privire la o situație juridică guvernată în prezent de o altă lege, contrar principului activității legii civile, care exclude atât retroactivitatea, cât și ultraactivitatea.
Prin Decizia civilă nr. 4842/05.04.2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost admis recursul reclamantei,sentința casată, iar cauza trimisă spre rejudecare.
În motivarea deciziei sale, instanța de recurs a reținut că abordarea judecătorului fondului este greșită în raport de obiectul concret al pretențiilor reclamantei, întrucât aceasta nu solicită numirea în funcția de judecător pe un anumit post în cadrul instanțelor judecătorești, adică nu dorește schimbarea statutului său juridic conferit de ordinul de numire în funcția de magistrat-asistent; pretențiile reclamantei se concretizează în recunoașterea unui drept, despre care aceasta afirmă că îl are dobândit ope legis, de la numirea în funcția de magistrat-asistent.
Or, în acest context, instanța de fond ar fi trebuit să analizeze, din perspectiva succesiunii legilor în timp, prin care a fost reglementat statutul magistratului-asistent, dacă dreptul pretins de reclamantă privind recunoașterea gradului de judecător de curte de apel poate fi validat sau confirmat prin hotărârea judecătorească pronunțată.
Pe de altă parte, a arătat instanța de recurs, motivarea instanței este sumară, neputându-se vorbi despre o argumentare concisă, prin modul în care prima instanță a înțeles să îți argumenteze soluția pronunțată aceasta s-a îndepărtat de la interesul juridic/folosul practic urmărit de reclamantă.
Din actele și lucrările dosarului, instanța de rejudecare reține următoarele
1. Starea de fapt a speței este astfel conturată de actele dosarului:
- Prin cererea înregistrată la CSM sub nr._/1154/20.05.2008 (f. 36 dosar rejudecare), reclamanta a solicitat pârâtului ”recunoașterea gradului profesional de judecător de curte de apel”, dobândit în baza art. 36 și 37 din Legea nr. 56/1993 și emiterea unei hotărâri în acest sens.
- Prin Ordinul nr. 61/03.05.2001 al Președintelui Curții Supreme de Justiție (f. 5 dosar ÎCCJ nr._ ), începând cu data de 01.05.2011, reclamanta a fost angajată în funcția de magistrat-asistent, prin transfer în interesul serviciului, de la DGFP București.
- Prin Hotărârea nr. 105/22.01.2009 a Plenului CSM (f. 26 dosar rejudecare), cererea mai sus menționată a reclamantei, a fost respinsă, alături de alte cereri identice, respectiv similare ale altor persoane.
- Prin Decizia civilă nr. 192/20.01.2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (f. 44 dosar rejudecare) a fost anulată hotărârea susmenționată în ceea ce o privește, printre alții, și pe reclamanta V. N..
Pentru a dispune astfel, ÎCCJ a reținut următoarele: ”față de funcția deținută de recurenți la data solicitării de recunoaștere a gradului profesional, se constată că autoritatea intimată s-a pronunțat prin hotărârea dedusă judecății cu încălcarea normelor de competență cuprinse în Legea nr. 317/2004, care reglementează în mod distinct atribuțiile Plenului și cele ale secțiilor CSM.
În esență, întrucât hotărârea în cauză nu vizează cariera judecătorilor și procurorilor, competența de soluționare a cererii nu aparținea plenului, ci Secției pentru judecători a CSM.
- În considerarea acestei decizii, cererea reclamantei și a numitei White A. D. au fost reanalizate de Secția pentru Judecători a CSM, care - prin Hotărârea nr. 857/09.09.2010 (f. 39 dosar ÎCCJ nr._ ) – fiind respinse.
În motivarea hotărârii, s-a arătat că din interpretarea sistematică a art. 37 alin. 3 din Legea nr. 56/1993, în forma inițială, prin corelare cu celelalte dispoziții ale aceluiași act normativ și cu prevederile relevante din Legea nr. 92/1992, în prima ipoteză a normei arătate, pe de o parte termenul de ”grad” utilizat de legiuitor nu se referă la gradul profesional, întrucât acesta se raportează numai la funcțiile de execuție, nu și la cele de conducere, și, pe de altă parte, în mod evident nu putea fi vorba nici de obținerea efectivă a funcției de conducere respective. În aceste condiții, în pofida terminologiei utilizate de legiuitor, magistrații-asistenți cu o vechime de 4 ani în această funcție obțineau, în realitate, doar salarizarea aferentă funcției de președinte de tribunal, respectiv celei de judecător de curte de apel.
De asemenea, modificarea adusă Legii nr. 56/1003 prin OUG nr. 224/2000 nu a fost una de substanță, cu privire la asimilarea magistraților asistenți ca rang și salarizare judecătorului de curte de apel, întrucât art. II al ordonanței stipulează că magistrații asistenți înaintați pe loc în gradul de judecător de curte de apel până la data întrării în vigoare a ordonanței, sunt asimilați, ca rang și salarizare, funcției de președinte de tribunal, ceea ce conduce la aceeași concluzie reținută mai sus.
Or, prin efectul asimilării, după cum precizează expres textele de lege invocate, magistrații asistenți puteau beneficia doar de rangul și salarizarea unui judecător de curte de apel, atribute care reprezintă, de fapt, doar efectele gradului profesional superior și care au fost acordate în mod exclusiv prin voința legiuitorului, fără a dobândi însuși gradul profesional de judecător de curte de apel.
- Prin Hotărârea nr.1060 din 25 noiembrie 2010 a Plenului Consiliului S. al Magistraturii (f. 32 dosar ÎCCJ nr._ ) a fost respinsă ca neîntemeiată contestația reclamantei și a numitei White A. D. împotriva Hotărârii nr. 857/09.09.2010, mai sus invocată.
2. Potrivit art. 36, respectiv art. 37 din Legea nr. 56/1993 a Curții Supreme de Justiție, în forma în vigoare la momentul emiterii Ordinului nr. 61/2001 al Președintelui CSJ, ”P.-magistratul asistent, magistrații asistenți șefi și magistrații asistenți fac parte din Corpul Magistraților și se bucură de stabilitate. Condițiile generale de numire a acestora sunt cele cerute pentru funcția de magistrat, conform Legii pentru organizarea judecătorească” (art. 36), respectiv ”P.-magistratul-asistent este asimilat, ca rang și salarizare, președintelui de curte de apel. El este numit dintre magistrații-asistenți șefi cu o vechime de cel puțin 4 ani.
Magistrații-asistenți șefi sunt asimilați, ca rang și salarizare, președintelui de tribunal și sunt numiți dintre magistrații-asistenți cu o vechime de cel puțin 3 ani în această funcție. După un stagiu de 2 ani ca magistrat-asistent șef ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de curte de apel și după alți 5 ani în funcția de președinte de curte de apel.
Magistrații-asistenți sunt asimilați, ca rang și salarizare, judecătorului de curte de apel și sunt numiți dintre judecătorii sau procurorii cu o vechime în magistratură de cel puțin 4 ani. După un stagiu de 3 ani în această funcție ei pot fi înaintați pe loc în funcția de vicepreședinte de tribunal, iar după alți 3 ani, în funcția de președinte de tribunal” (art. 37).
De asemenea, potrivit art. 38, ”P.-magistratul asistent și magistrații asistenți șefi pot fi numiți și dintre judecători sau procurori, care au vechimea prevăzută la art. 37.
Magistrații asistenți șefi și magistrații asistenți pot fi numiți și dintre avocați, consilieri juridici și cadre didactice din învățământul universitar juridic, pentru care vechimea se stabilește potrivit Legii nr. 92/1992, republicată”.
3. Potrivit art. 42 din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, în forma în vigoare la momentul de referință, ”Au calitatea de magistrat și fac parte din corpul magistraților judecătorii de la toate instanțele judecătorești, procurorii din cadrul parchetelor de pe lângă acestea, precum și magistrații-asistenți ai Curții Supreme de Justiție”, prin urmare trei categorii de magistrați.
Legea nr. 56/1993 conturează însă un statut distinct pentru magistrații asistenți în raport cu celelalte categorii de magistrați, consacrat de dispozițiile art. 37 alin. 3, potrivit cărora magistrații-asistenți sunt asimilați, ca rang și salarizare, judecătorului de curte de apel, și ale art. 36 din Legea nr. 56/1993, potrivit cărora magistrații asistenți se bucură de stabilitate (ca și judecătorii stagiari sau procurorii; în timp ce judecătorii definitivi, inclusiv cei cu grad de curte de apel sunt inamovibili).
Mai mult decât atât, potrivit art. 2 din OG nr. 224/2000 pentru modificarea alin. 1 - 3 ale art. 37 din Legea Curții Supreme de Justiție nr. 56/1993, ordonanță care a modificat art. 37 de maniera redată mai sus, formă în vigoare la momentul emiterii ordinului reclamantei, ”Magistrații-asistenți și magistrații-asistenți șefi care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență au fost înaintați pe loc, potrivit legii, în gradul de judecător de curte de apel, sunt asimilați, ca rang și salarizare, funcției de președinte de tribunal”.
Prin urmare, susținerile reclamantei în sensul că ar fi dobândit însuși gradul profesional de judecător de curte de apel sunt total lipsite de fundament legal, aceasta obținând doar statutul de magistrat asistent (una din cele trei categorii de magistrați statuate de lege), cu configurația juridică stipulată în art. 37 alin. 3, anume rangul (presupunând asimilarea cu judecătorii de curte de apel, exclusiv din perspectiva anumitor drepturi conferite expres de lege, altele decât cele de natură salarială) și salarizarea la nivelul judecătorului de curte de apel.
Nu trebuie, de asemenea, omis faptul că o interpretare precum cea propusă de reclamantă, dincolo de injustețea ei, ar antrena eludarea dispozițiilor legale care prevăd condițiile limitative de acces în magistratură și de promovare la instanțele/parchetele superioare pentru judecători și procurori.
4. În ce privește susținerea reclamantei privind discriminarea sa în raport cu alți magistrați asistenți cărora li s-a recunoscut gradul profesional de judecător de curte de apel, Curtea reține că, pentru a ne afla în prezenta unei discriminări, este necesar să se fi tratat diferit, fără justificări obiective și rezonabile, persoane aflate în situații similare, comparabile.
Or, în privința persoanelor vizate de decizia CSJ nr. 3576/2002 și nr. 3640/2007, invocate de reclamantă, nu este întrunită o atare ipoteză.
Astfel, în cazul primei hotărâri (f. 7 dosar ÎCCJ nr._ ), dincolo de faptul că discuția s-a purtat doar pe terenul salarizării magistratului asistent R. M., acesta din urmă a dobândit calitatea de magistrat asistent sub imperiul unei alte reglementări, astfel că situațiile nu sunt comparabile.
În ce privește cea de-a doua hotărâre (f. 9 dosar ÎCCJ nr._ ), nici în acest caz situația nu este comparabilă, reclamanta din dosar, C. R. M. îndeplinind funcția de procuror și judecător mai înainte de a fi numită magistrat asistent.
În ceea ce privește decizia nr. 3640/2007, instanța reține similaritatea situațiilor, însă o decizie singulară, cât timp nu s-a conturat o jurisprudență sau practică administrativă constantă în acest sens, nu constituie temei pentru a reține existența unei discriminare, dincolo de faptul că nu acesta ar fi fost în mod necesar corectivul legal de înlăturare a unei astfel de discriminări, în detrimentul aplicării și interpretării corecte a legii.
În aceeași ordine de idei însă, curtea subliniază că jurisprudența care s-a conturat în materie este dimpotrivă, în sensul respingerii ca nefondate a unor atare pretenții.
Astfel, tuturor persoanelor cărora li s-au respins cererile prin hotărârea inițială, nr. 105/1999, după reanalizarea cererilor, acestea au fost din nou respinse, de către secția competentă, acțiunile în instanță împotriva soluției de respingere fiind respinse ca nefondate (sentința civilă nr. 6614/09.11.2011 a Curții de Apel București, privind aceeași hotărâre a CSM, contestată de White A. D., irevocabilă prin nerecurare; sentința civilă nr. 4595/17.11.2010 privind-o pe V. I. C., irevocabilă prin respingerea recursului ca nefondat, ș.a.m.d..).
5. Argumentele reclamantei privind nesocotirea principiilor neretroactivității legii și al încrederii legitime nu sunt argumente valide, întrucât ele vizează aplicarea unor reglementări diferite, ulterioare momentul de referință.
Or, în speță, Secția de Judecători a CSM a ajuns la concluzia netemeiniciei cererii reclamantei prin raportare exclusiv la prevederile legale de la momentul adoptării ordinului de angajare ca magistrat asistent, nicidecum la reglementări ulterioare, astfel încât să se pună problema aplicării legii în timp și a principiului neretroactivității.
De asemenea, textul în discuție nu a comportat nici măcar interpretări diferite de la adoptarea lui în noiembrie 2000 până la emiterea ordinului de angajare (mai 2001), astfel încât să se pună măcar în discuție principiul așteptării legitime.
Reținând considerentele de fapt și de drept care preced, curtea apreciază hotărârile contestate ale CSM ca întru totul legale și temeinică, astfel că va respinge ca neîntemeiată prezenta acțiune.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Respinge acțiunea în contencios administrativ și fiscal formulată de reclamanta VRÂNCUȚ N., cu domiciliul procesual ales la sediul Î.C.C.J., în București, . A, sector 2, în contradictoriu cu pârâtul C. S. AL MAGISTRATURII, cu sediul în București, .. 141 B, sector 6, având ca obiect „litigiu privind magistrații” ca nefondată.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică din data de 4 iunie 2014.
JUDECĂTOR | GREFIER |
N. M. | B. F. E. |
Red. MN.N./4 ex.
| ← Suspendare executare act administrativ. Sentința nr. 1561/2014.... | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Decizia nr.... → |
|---|
