Pretentii. Decizia nr. 9365/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 9365/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 15-12-2014 în dosarul nr. 49440/3/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 9365
Ședința publică din data de 15.12.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
JUDECĂTOR: I. F.
GREFIER: M. B.
Pe rol se află recursul formulat de recurenta - pârâta ADMINISTRAȚIA SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 897/10.02.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant R. M. N., în cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează faptul că în cauză s-a solicitat judecata în lipsă.
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr._, reclamantul R. M. N. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 BUCUREȘTI, a solicitat ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea către reclamantă a sumei de 3.166 lei, reprezentând taxa specială pentru autoturisme.
Prin Sentința civilă nr. 897 din 10.02.2014, Tribunalul București a admis acțiunea și a obligat pîrîta să restituie reclamantului suma de 3166 lei, reprezentînd taxă de primă înmatriculare, actualizată cu dobînda de la data plății la data restituirii efective, precum și la plata sumei de 39,30 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că problema dedusă judecății constă în a lămuri dacă taxa de înmatriculare, a cărei plată este prevăzută ca obligatorie de textele de lege anterior invocate, contravine Tratatului Constitutiv al Uniunii Europene – art. 90, paragraful 1, urmând ca analiza dispozițiilor Codului Fiscal și a Normelor de aplicare, privitoare la problema dedusă judecății, să aibă în vedere și dispozițiile art. 11 și 148 din Constituția României, Legii nr. 157/2005 și jurisprudenței Curții de Justiție Europene.
S-a reținut că, deși statul român a adoptat, prin introducerea art. 214/1-214/3 din Codul fiscal, norme de discriminare fiscală între produsele importate și cele similare autohtone, se constată că dispozițiile dreptului comunitar au prioritate față de dreptul național, în temeiul principiului supremației dreptului comunitar. Conform acestui principiu, orice normă comunitară are forță juridică superioară normelor naționale, chiar și atunci când acestea din urmă sunt adoptate ulterior normei comunitare, relua aplicându-se indiferent de rangul normei în ierarhia sistemului juridic național și de acela al normei comunitare.
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CJE în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a Statelor Membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională”. Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prev. art. 10 din Tratat.
Instanța de fond a reținut că, pe rolul Curții de Justiție Europene, s-au aflat cauzele reunite Akos Nadasdi și I. N. contra autorităților ungare, soluționate prin Hotărârea din 5 decembrie 2006, Curtea stabilind că art. 90 par. 1 din Tratat trebuie interpretat ca interzicând o taxă de tipul celei prevăzute de legea maghiară privind taxele de înmatriculare, asemănătoare celei introduse de autoritățile române.
În aceste condiții, s-a apreciat că normele interne ce reglementează obligația de plată a taxei de primă înmatriculare în România contravin dispozițiilor Tratatului de Instituire a Uniunii europene, normele interne dispunând cu privire la o taxă discriminatorie și care încalcă principiul liberei circulații a mărfurilor.
Pe cale de consecință, s-a constatat că refuzul pârâtei de a restitui taxa este nejustificat, astfel că sunt îndeplinite cerințele art. 1 al. 1, 2 al. 2 și 8 al. 1 din Legea nr. 554/2004, republicată, pentru ca reclamanta să se adreseze instanței de contencios administrativ, în vederea anulării actului vătămător, recunoașterii dreptului pretins și reparării pagubei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București, in reprezentarea Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice.
În motivare, recurenta a arătat că hotărârea prin care a fost admisă cererea reclamantei, este netemeinică și nelegală fiind dată cu aplicarea greșită a legii (art.304 pct. 9 C.p.civ, instanța de recurs urmând a examina cauza sub toate aspectele, nefiind limitată la motivele de casare prevăzute la art. 304 C.p.civ, deoarece privesc hotărâri care potrivit legii nu pot fi atacate cu apel (art. 304 ind.1 C.p.civ.).
Având in vedere faptul ca taxa de primă înmatriculare achitata pentru autovehicolul în cauză nu este taxa/impozit aflat in administrarea organului fiscal Administrația sector 1 a Finanțelor Publice, conform dispozițiilor art. 16 din O.G. nr. 92/2003, iar prin achitarea taxei de primă înmatriculare de către reclamant, apreciază că intre instituție- Administrația sector 1 a Finanțelor Publice - si acesta nu s-a născut nici un raport juridic fiscal, privind incasarea acestei taxe de primă înmatriculare. Astfel, recurenta a înțeles să invoce excepția lipsei calității procesuale pasive.
În acest sens, a susținut că încasarea taxei de prima inmatriculare de către Trezoreria Statului Sector 1 nu creează un raport juridic intre Administrația sector 1 a Finanțelor Publice si plătitorul taxei speciale, unitatea de Trezorerie a Statului efectuând un simplu serviciu de incasator pentru Administrația Fondului pentru Mediu, sumele astfel incasate fiind virate in contul Fondului pentru Mediu - destinatarul legal al acestei taxe.
Pe fond, a arătat că plata efectuată de reclamanta a fost legal incasata, la data plații fiind prevăzuta in textele din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003 actualizata) la art. 214 ind. 1 si următoarele. Susținerile reclamantei ca taxa de prima inmatriculare, asa cum aceasta este reglementata in legislația interna a României ar contraveni art. 90 paragraful 1 din Tratatul instituind Comunitățile Europene, sunt neîntemeiate intrucat valorile sociale a căror ocrotire au fost avute in vedere de legiuitorul național atunci cand a edictat norma juridica in temeiul căreia a fost incasata taxa respectiva sunt diferite fata de cele avute in vedere legiuitorul comunitar cand a edicat textul art. 90 paragraful 1 din T.C.E. Conform legislației naționale in vigoare, aceasta taxa speciala trebuie achitata cu ocazia primei înmatriculări in România, atat pentru autovehiculele noi, indiferent de proveniența acestora, producție interna sau achiziții din afara tarii, cat si pentru autovehicule la mana a doua, achiziționate dintr-un stat membru al Uniunii Europene sau din afara spațiului comunitar, chiar daca acel autovehicul a mai fost inmatriculat in circulație in tara de proveniența.
Recurenta a precizat că instituția Comisia Europeana nu a solicitat niciodată eliminarea acestei taxe de primă inmatriculare, ci doar a recomandat reașezarea acesteia pe alte principii, astfel incat nivelul taxei sa se reducă pe măsura ce se diminuează valoarea autovehiculul, pastrandu-se totuși principiul „poluatorul plătește".
Chiar si in cazul in care Comisia Europeana a deschis procedura de infringement impotriva unor state membre si care au fost obligate printr-o decizie a Curții Europene de Justiție, sa schimbe reglementările privind regimul taxei percepute cu ocazia primei înmatriculări a autoveiculelor, au fost restituite doar diferente de taxe si nu taxele integral achitate-conform -OUG nr.50/2008, care reglementează prin norme metodologice taxa de poluare pentru autovehicule, act normativ adoptat si intrat in vigoare la data de 1 iulie 2008.
Recurenta s susținut că taxa de prima inmatriculare achitata nu are caracterul unei taxe restrictive la importul intracomunitar, deci este o taxa legala, conforma cu Tratatul UE. Numai în situația dovedirii înmatriculării reale si efective într-un stat membru UE anterior importării în România, taxa de prima inmatriculare ar avea un efect restrictiv la importuri intracomunitare, interzis prin TCUE.
Referitor la obligarea AFP Sector 1 la plata dobânzii legale, recurenta apreciază că soluția instanței de fond este nelegală, calculul dobânzii putând începe după expirarea termenului de 30 de zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de restituire a taxei, conform art. 24 alin.1 din Legea 554/2004.
Astfel, obligația Administrației Sector 1 a Finanțelor Publice de plată a dobânzii legale nu este născută, întrucât nu a expirat termenul legal în care aceasta poate restitui taxa de prima inmatriculare reclamantei.
De asemenea, a menționat că instanța de fond nu a reținut că Administrația Sector 1 a Finanțelor Publice a acționat în baza unui act normativ cu putere de lege, emis conform dispozițiilor Constituției de către autoritățile publice abilitate.
In ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 39,30 lei, recurenta a învederat faptul ca, in conformitate cu dispozițiile art. 274 C.pr.civ., partea care a pierdut procesul poate fi obligata sa suporte cheltuielile ocazionate de proces, insa, prin aceasta, trebuie ca partea care a pierdut procesul sa se afle in culpa procesuala, sau, prin atitudinea sa in cursul derulării procesului, sa fi determinat aceste cheltuieli.
O alta condiție care trebuie indeplinita pentru a se acorda cheltuielile de judecata, este ca partea care le solicita sa fi câștigat in mod irevocabil procesul, ori in situația de fata nu se încadrează in aceasta categorie.
De asemenea, nici aspecte privind reaua credința, comportarea neglijenta sau exercitarea abuziva a drepturilor procesuale nu pot fi reținute in sarcina sa pentru ca sa fie obligată la plata cheltuielilor de judecata.
Recurenta a mai arătat ca obligarea la plata cheltuielilor de judecata in cuantum de 39,30 lei nu poate fi indeplinita intrucat, față de dispozițiile art. 45 alin.(1) lit. h) din O.U.G. nr. 80/2013, în cazul in care instituția nu ar formula prezentul recurs si s-ar conforma hotărârii instanței de fond, contestatoarea, dupa rămânerea irevocabila a sentinței civile nr. 897/ 10.02.2014, ar beneficia, la cerere si de restituirea taxei de timbru, imbogatindu-se fara just temei.
Pentru considerentele prezentate, in temeiul dispozițiilor art. 312 pct. 3 Cod procedura civila, a solicitat admiterea recursului cu consecința modificării sentinței recurate, in sensul admiterii excepției invocate si înlăturării obligației de la restituirea taxei de prima inmatriculare, a dobânzii legale, precum si a cheltuielor de judecata.
In drept, recurenta a invocat dispozițiile O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedura fiscala, cu modificările si completările ulterioare, pe Legea nr. 554/2004, cu modificările si completările ulterioare, privind Contenciosul administrativ, Legea nr. 571/2003 cu modificările si completările ulterioare privind Codul fiscal, OUG nr. 50/2008, Tratatul CE, Tratatul CEEA Tratatul de aderare . României si Bulgariei.
Deși legal citat, intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în cele ce urmează:
În ce privește faptul că recurenta a fost obligată la restituirea taxei deși aceasta se face venit la bugetul Fondului pentru Mediu gestionat de Administrația Fondului pentru Mediu, Curtea reține că raportul juridic dedus judecății constă în pretenția intimatului-reclamant de a i se restitui taxa pe poluare încasată de AFP sector 1, organ căruia i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală, cerere respinsă de recurenta-pârâtă.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile potrivit cărorastabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, AFP sector 1 fiind cea care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul Fondului pentru mediu și se gestionează de Administrația Fondului pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei pe poluare nu pot fi obligate la restituirea acesteia, reclamantului neputând să-i fie opusă relația subsecventă dintre recurentă și Administrația Fondului pentru Mediu, întrucât contribuabilul are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia, independent de destinația bugetară a sumelor colectate cu acest titlu.
Prin urmare, AFP sector 1 are calitate procesuală pasivă, sentința fiind este legală și temeinică sub acest aspect.
Pe fondul cauzei, se constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea taxei de primă înmatriculare, reglementată de dispozițiile art. 2141 - 2143 C.fiscal, în vigoare în perioada 01.01.2007 – 30.06.2008, cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE), care interzice orice discriminare între produsele naționale ș iprodusele altor state membre, așadar și o discriminare determinată de o diferență între impozitele aplicate „produselor altor state membre” și impozitele „interne de orice natură care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare”.
Raționamentul primei instanțe, care a ajuns la concluzia că taxa în discuție contravine art. 110 TFUE, este corect și complet, fiind în concordanță cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
Relevantă în acest sens este hotărârea pronunțată în cauzele reunite C-290/05 și C-333/05, Nadasdi și J. N. c. E.E.F-B. Regionalis E., prin care s-a stabilit că, pentru a fi compatibilă cu prevederile art. 110 TFUE, o taxă ca cea reglementată de art. 2141 C.fiscal, percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru, trebuie să ia în calcul deprecierea autoturismului, de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, să nu exceadă valorii reziduale a taxei inclusă în prețul de vânzare a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înregistrate în statul membru în care sunt importate.
Or, taxa instituită de art. 2141 C.fiscal nu îndeplinește această cerință, nivelul său fiind calculat independent de deprecierea autoturismului, astfel că are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Aceeași concluzie se impune și prin prisma jurisprudenței ulterioare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv hotărârile pronunțate în cauzele T. și N., din care rezultă că art. 110 TFUE se opune unei taxe de poluare precum cea reglementată de OUG nr. 50/2008, fiind discriminatorie în raport cu autoturismele înmatriculate anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse unei asemenea sarcini fiscale. Considerentele reținute de instanța europeană în cuprinsul acestor hotărâri sunt aplicabile și taxei de primă înmatriculare prevăzută de art. 2141 C.fiscal.
Recurenta nu a invocat argumente care să conducă la o concluzie diferită sub acest aspect, iar referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene sunt neconcludente prin prisma jurisprudenței CJUE, invocată în prezenta decizie, CJUE fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Curtea reține că prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa de primă înmatriculare achitată de intimatul-reclamant contravine dreptului comunitar, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
În ceea ce privește critica recurentei referitoare la obligarea sa la plata dobânzii legale, Curtea reține că în speță recurenta a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimat în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat fiind admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului, interpretarea CJUE impunându-se ca un argument al admisibilității solicitării de acordare a dobânzii legale.
În ceea ce privește critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, Curtea constată că este neîntemeiată, întrucât, soluția este legală și temeinică, în raport de dispozițiile art. 274 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Se impune precizarea că singura condiție care trebuie îndeplinită pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată este aceea de a fi căzut în pretenții, nevând relevanță aspectele învederate de recurentă - comportarea neglijentă sau exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale etc.
Având în vedere că, în faza judecății de fond, recurenta-pârâtă a căzut în pretenții, în mod legal și temeinic, Tribunalul a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanta, nefiind necesar, așa cum se susține, ca hotărârea să fie irevocabilă, întrucât cheltuielile de judecată se datorează distinct, pentru fiecare etapă procesuală în parte.
În ceea ce privește referirea recurentei la dispozițiile art. 45 din OUG nr. 80/2013, Curtea reține că în speță nu sunt incidente aceste dispoziții legale, în condițiile în care litigiul a fost început la o dată anterioară intrării în vigoare a ordonanței de urgență, cererea de chemare în judecată fiind timbrată potrivit dispozițiilor Legii nr. 146/1997.
Din aceste considerente, constatând că sentința recurată este legală și temeinică, în temeiul prevederilor art. 312 din Codul de procedură civilă, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul formulat de recurenta - pârâta ADMINISTRAȚIA SECTOR 1 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI împotriva sentinței nr. 897/10.02.2014 pronunțate de Tribunalul București – Secția a II-a de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul – reclamant R. M. N..
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 15.12.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
C. P. D. M. D. I. F.
GREFIER,
M. B.
Red/thred. jud. PC
Jud. fond: R. E. M., Tribunalul București
| ← Amendă pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti. Art.24... | Anulare act administrativ. Decizia nr. 1181/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
