Pretentii. Decizia nr. 3332/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3332/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 28-04-2014 în dosarul nr. 76321/3/2011
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII -A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DECIZIA CIVILĂ NR. 3332
Ședința publică din data de 28.04.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. B.
JUDECĂTOR: C. P.
JUDECĂTOR: D. M. D.
GREFIER: M. B.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 1030/26.02.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul-reclamant I. D.-A. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU, în cauza având ca obiect „pretenții”.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu răspund părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Se face referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că în cauză s-a solicitat judecata și în lipsă, precum și faptul că au fost comunicate relațiile solicitate organului fiscal, după care,
Curtea reține dosarul în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1030/26.02.2013, Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul I. D. A. în contradictoriu cu pârâta AFP Sector 3, precum și cererea de chemare în garanție a Administrației F. pentru Mediu, cu consecința obligării pârâtei la restituirea către reclamant a sumei de 9.935 lei, reprezentând taxă pe poluare, actualizată cu dobânda prevăzută de art. 124 C.pr.fiscală, în termenul prevăzut de art. 117 C.pr.fiscală. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 1.539,3 lei.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a reținut, în fapt, că reclamantul a achiziționat un autoturism second-hand importat dintr-un stat membru UE, pentru a cărui înmatriculare în România a fost obligat să achite taxa pe poluare prevăzută de OUG nr. 50/2008, în cuantum de 9.935 lei, a cărei restituire, solicitată ulterior organului fiscal, i-a fost refuzată.
A reținut că refuzul organelor fiscale de restituire a acestei taxe către reclamant este nejustificat, arătând în esență că taxa pe poluare reglementată de OUG nr. 50/2008 este incompatibilă cu dreptul Uniunii Europene, contravenind art. 110 par. 1 din Tratatul UE, care interzice taxarea internă discriminatorie. A arătat astfel că taxa se aplică doar autoturismelor înmatriculate în România după . OUG nr. 50/2008, nu și celor înmatriculate anterior, astfel că autoturismele second-hand introduse în țară din spațiul UE după . ordonanței sunt grevate de o sarcină fiscală care nu se aplică autoturismelor second-hand aflate în circulație, interzisă de legislația europeană. A invocat în acest sens jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În temeiul principiului supremației dreptului comunitar și reținând totodată că, potrivit jurisprudenței CJUE, judecătorul național este obligat să aplice normele comunitare în mod direct, lăsând neaplicate normele interne contrare, fără a solicita sau a aștepta eliminarea acestora pe cale administrativă sau pe calea unei alte proceduri constituționale, Tribunalul a concluzionat că taxa pe poluare a fost percepută reclamantului cu încălcarea dreptului Uniunii, intrând sub incidența prevederilor art. 117 alin. 1 lit. d C.pr.fisc., astfel că se impune restituirea sa, cu dobânda fiscală aferentă.
În baza art. 274 C.pr.civ., pârâta AFP Sector 3 a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată către reclamant, în sumă de 1.539,3 lei.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen, pârâta AFP Sector 3, prin DGFPMB, criticând soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, față de împrejurarea că taxa pe poluare achitată de intimat nu se face venit la bugetul de stat aflat în administrarea organului fiscal, între acesta și contribuabil neexistând niciun raport juridic fiscal. A solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii excepției, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pentru aceleași motive, a criticat soluția de respingere a cererii de chemare în garanție.
Pe fondul cauzei, a arătat că, atâta vreme cât legislația fiscală prevede în mod expres plata taxei pe poluare cu ocazia primei înmatriculări, aceasta este în mod legal datorată.
În ce privește principiul supremației dreptului comunitar, a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 148 din Constituție și cu cele ale Legii de ratificare a Tratatului de aderare, legile cadru europene sunt obligatorii pentru statele membre în privința rezultatului, însă autoritățile naționale au competența de a alege forma și mijloacele prin care dispozițiile legilor cadru devin obligatorii pentru fiecare stat membru în parte.
A susținut totodată că OUG nr. 50/2008 nu contravine art. 110 TFUE, având în vedere faptul că taxa este datorată de toți proprietarii de autoturisme, cu ocazia primei înmatriculări, indiferent de proveniență, reprezentând reflecția în plan fiscal a principiului „poluatorul plătește”. A subliniat că legislația europeană nu interzice instituirea taxei, taxe similare fiind practicate și în alte state membre, ci doar prevede ca taxa aplicată produselor importate și cea aplicată produselor naționale similare să nu fie calculate pe baza unor criterii diferite, aceasta fiind și poziția Comisiei Europene.
A apreciat că obligația de armonizare a legislației interne cu cea europeană revine exclusiv Parlamentului, nu și instanțelor judecătorești. A invocat în acest sens dispozițiile art. 126 alin. 2 din Constituție și a arătat că nicio lege în vigoare nu acordă competența unei instanțe de drept comun de a se pronunța asupra compatibilității unor prevederi legale din dreptul intern cu constituția și cu tratatele internaționale, o asemenea atribuție revenind exclusiv Parlamentului și, eventual, Curții Constituționale.
Recurenta a mai menționat că intimatul-reclamant a solicitat în instanță doar restituirea taxei pe poluare, fără a ataca însă actul administrativ-fiscal prin care a fost stabilită această taxă conform art. 205-209 C.pr.fiscală sau în condițiile Legii nr. 554/2004, apreciind că restituirea sumei se poate dispune doar ulterior anulării actului de impunere, în speță nefiind incidentă niciuna dintre ipotezele la care se referă art. 117 C.pr.fiscală. A subliniat că restituirea taxei pe poluare este posibilă doar în condițiile art. 8 din OUG nr. 50/2008.
De asemenea, a criticat obligarea sa la plata dobânzii fiscale și a cheltuielilor de judecată, susținând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 124 C.pr.fiscală și nici condițiile art. 274 C.pr.civ.
Examinând recursul declarat, pe baza motivelor invocate și în conformitate cu dispozițiile art. 3041 C.pr.civ., Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a Administrației Finanțelor Publice Sector 3 București în litigiul de fond, Curtea reține că aceasta a fost în mod corect respinsă de Tribunal, în condițiile în care raportul juridic dedus judecății constă în pretenția reclamantului de a i se restitui taxa pe poluare încasată de pârâtă, căreia i s-a adresat anterior sesizării instanței cu o cerere de restituire formulată în temeiul art. 117 alin. 1 C.pr.fiscală, ce a fost respinsă.
Având în vedere obiectul litigiului, precum și dispozițiile art. 7 din OUG nr. 50/2008, potrivit cărora„stabilirea, verificarea, colectarea și executarea silită, inclusiv soluționarea contestațiilor privind taxa (pe poluare) datorată de către contribuabili, se realizează de către autoritatea fiscală competentă, potrivit prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările și completările ulterioare”, Curtea reține că există identitate între persoana pârâtei și cel obligat în raportul juridic dedus judecății, astfel că excepția invocată nu poate fi primită, Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București fiind organul fiscal care nu doar a stabilit, ci a și încasat, prin unitățile Trezoreriei Statului, taxa a cărei restituire se solicită. Împrejurarea că, potrivit art. 1 alin. 1 din OUG nr. 50/2008, după colectare, taxa în discuție se face venit la bugetul F. pentru mediu și se gestionează de Administrația F. pentru Mediu, nu poate conduce la concluzia că autoritățile fiscale care calculează și impun plata taxei de poluare nu au calitate procesuală pasivă, reclamantului neputând să-i fie opusă relația subsecventă dintre pârâta Administrația Finanțelor Publice Sector 3 București și Administrația F. pentru Mediu, căci reclamantul are un raport juridic cu instituția care i-a impus taxa pe poluare, care a încasat-o și, ulterior, i-a refuzat restituirea acesteia.
În ce privește criticile referitoare la necesitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile prevăzute de art. 205-209 C.pr.fiscală sau de art. 7 din Legea nr. 554/2004, Curtea reține că sunt nefondate, având în vedere că prin decizia nr. 24/14.11.2011 dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/03.01.2012 și obligatorie pentru instanțe potrivit art. 3307 alin. 4 C.pr.civ., s-a stabilit că procedura de contestare a deciziei de calcul a taxei pe poluare prevăzută de art. 7 din OUG nr. 50/2008, raportat la art. 205-218 C.pr.fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei pe poluare întemeiate pe dispozițiile art. 117 alin. 1 lit. d din același cod. Întrucât ceea ce s-a dedus judecății în prezenta cauză este refuzul organului fiscal de restituire a taxei pe poluare, procedura prealabilă nu este obligatorie nici raportat la dispozițiile art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004.
Pe fondul cauzei, se constată că problema controversată în speță o reprezintă compatibilitatea reglementării taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 cu dreptul european, mai exact cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
Or, această problemă de drept a făcut obiectul sesizării Curții de Justiție a Uniunii Europene, în procedura trimiterii preliminare, instanțele române cerând Curții să stabilească dacă articolul 90 TCE se opune unui regim de impozitare precum cel instituit prin OUG nr. 50/2008.
CJUE s-a pronunțat în cauza T., având în vedere doar varianta inițială a OUG nr. 50/2008, și ulterior în cauza N., asupra variantelor ulterioare ale ordonanței, statuând că „Articolul 110 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca un stat membru să instituie o taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât descurajează punerea în circulație, în statul membru menționat, a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre, fără însă a descuraja cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeași vechime și aceeași uzură de pe piața națională”.
Din considerentele hotărârilor CJUE rezultă raționamentul ce trebuie aplicat pentru a se stabili compatibilitatea reglementării interne cu prevederile art. 110 TFUE (90 TCE).
CJUE a stabilit că o taxă precum cea pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 constituie un impozit intern, ce intră sub incidența art. 110 TFUE și a reamintit scopul acestui articol, acela de asigura libera circulație a mărfurilor între statele membre în condiții normale de concurență, prin eliminarea oricărei forme de protecție care poate decurge din aplicarea unor impozite interne discriminatorii față de produsele provenind din alte state membre, garantând astfel neutralitatea deplină a impozitelor interne față de concurența dintre produsele care se află deja pe piața internă și produsele din import.
În acest sens, un impozit intern poate fi nu doar direct discriminatoriu, ci și indirect discriminatoriu, prin efectele pe care le produce. Se constată așadar că argumentul recurentei în sensul că taxa pe poluare nu are caracter discriminatoriu deoarece se aplică tuturor autoturismelor la momentul înmatriculării în România, indiferent de proveniență, nu este întrutotul exact. Aspectele invocate demonstrează doar că regimul de impozitare instituit prin OUG nr. 50/2008 nu este direct discriminatoriu, rămânând de verificat dacă taxa în discuție creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național.
Spre deosebire de jurisprudența sa anterioară în materia impozitelor pe vehicule, în cauzele T. și N. CJUE a aplicat testul neutralității taxei nu doar în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008, ci și în raport cu vehiculele de ocazie similare care au fost înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, reținând că ambele categorii de vehicule reprezintă produse similare vehiculelor de ocazie importate dintr-un alt stat membru.
Astfel, Curtea a procedat la o analiză a măsurii în doi pași, sau din două perspective: deprecierea vehiculului și valoarea taxei.
Într-o primă fază(pct. 38-47 din considerentele hotărârii T.), Curtea aplică testul comparației cu valoarea reziduală a taxei încorporate în vehiculul național similar. Produsul național similar cu care se face comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior, dar înmatriculate tot în perioada de aplicare a OUG 50/2008, și deci supuse aceluiași regim de taxare. Rezultatul acestei analize este că, în sine, din punct de vedere al criteriilor pe care este bazat, menite să stabilească deprecierea, regimul de impozitare instituit prin OUG 50/2008 este legal din perspectiva art. 110 TFUE.
Curtea nu se oprește însă aici, ci trece la o a doua fază(pct. 48-61), în care produsul național similar cu care continuă comparația îl reprezintă vehiculele de ocazie importate anterior și înmatriculate înainte de aplicarea OUG 50/2008, adică înainte de 1.07.2008, deci nesupuse taxei instituite de aceasta. În mod evident testul nu mai poate fi cel al comparației cu valoarea reziduală. Curtea aplică criteriul efectului descurajant al taxei asupra importurilor. Rezultatul acestei analize este că taxa este indirect discriminatorie și deci nelegală din perspectiva art. 110 TFUE, dacă prin valoarea sa descurajează importurile fără a descuraja și cumpărarea de vehicule naționale similare.
Având în vedere raționamentul CJUE, împrejurarea că la calcularea valorii taxei pe poluare se ia în considerare deprecierea autoturismului nu este relevantă decât din perspectiva verificării neutralității taxei în privința vehiculelor de ocazie importate și a vehiculelor de ocazie similare înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei prevăzute de OUG nr. 50/2008.
Acest criteriu nu mai poate fi însă aplicat în cazul vehiculelor similare înmatriculate pe teritoriul național anterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008, care nu au fost supuse cu ocazia înmatriculării, și nici ulterior, unei taxe echivalente, astfel că în valoarea lor de piață nu este încorporată valoarea reziduală a unei asemenea taxe.
CJUE a statuat că, deși articolul 110 TFUE nu urmărește să împiedice un stat membru să introducă impozite noi sau să modifice cota ori baza impozabilă a impozitelor existente, competența statelor membre de a stabili noi taxe nu este nelimitată, iar interdicția prevăzută la articolul 110 TFUE trebuie să se aplice de fiecare dată când un impozit fiscal este de natură să descurajeze importul de bunuri provenind din alte state membre favorizând produsele naționale.
În cauzele T. și N., CJUE a reținut că OUG nr. 50/2008, în toate versiunile sale, instituie un regim de impozitare care descurajează înmatricularea în România a unor autovehicule de ocazie cumpărate din alte state membre și care se caracterizează printr‑o uzură și o vechime importante, în timp ce vehiculele similare puse în vânzare pe piața națională a vehiculelor de ocazie nu sunt în niciun fel grevate de o asemenea sarcină fiscală, stabilind totodată că obiectivul protecției mediului nu poate fi invocat pentru a justifica o asemenea reglementare, întrucât acest obiectiv ar putea fi realizat mai complet și mai coerent prin aplicarea unei taxe anuale rutiere tuturor vehiculelor puse în circulație în România, care nu ar favoriza piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul punerii în circulație a vehiculelor de ocazie importate și ar fi, în plus, conformă principiului poluatorul plătește (pct. 60 din considerentele hotărârii T., 27-28 din considerentele hotărârii N.).
Rezultă așadar că reglementarea taxei pe poluare instituită prin OUG nr. 50/2008 are caracter indirect discriminatoriu, favorizând piața națională a vehiculelor de ocazie în detrimentul celor importate, și contravine din acest motiv art. 110 TFUE.
Astfel, și în cauza de față se confirmă concluzia caracterului indirect discriminatoriu al taxei, având în vedere faptul că valoarea taxei plătite de intimatul-reclamant în conformitate cu prevederile OUG nr. 50/2008, pentru înmatricularea în România a unui autoturism second-hand importat din Uniunea Europeană, înmatriculat pentru prima dată în Uniune la data de 01.08.2008, în sumă de 9.395 lei, depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în prețul de piață al unui produs național similar, an de fabricație 2008, înmatriculat sub imperiul OUG nr. 50/2008, care devine astfel mai atractiv pentru potențialul cumpărător decât produsul importat dintr-un alt stat membru.
Curtea reține așadar că efectul protecționist al reglementării interne este evident prin simplul fapt al perceperii unei taxe de o valoare considerabilă în cazul vehiculelor de ocazie importate, care nu grevează produsele naționale similare, chiar înmatriculate ulterior intrării în vigoare a OUG nr. 50/2008.
În acest sens, se constată că OUG nr. 50/2008 a fost modificată prin mai multe acte normative, fiind ulterior înlocuită prin Legea nr. 9/2012, iar aceste modificări succesive au determinat, printre altele, creșterea cuantumului taxei pe poluare/pentru emisii poluante, astfel încât în cazul concret dedus judecății, aplicând raționamentul bazat pe comparația cu taxa datorată pentru un autoturism similar, reiese că taxa plătită de intimatul-reclamant depășește valoarea reziduală, fiind așadar contrară art. 110 TFUE, astfel cum a fost interpretat de CJUE în jurisprudența menționată.
În opinia Curții, odată reținut faptul că norma internă care reglementează taxa pentru emisii poluante este contrară Tratatului, se impune ca judecătorul național să o înlăture în totalitate de la aplicare, cu consecința restituirii integrale a taxei percepute în temeiul acesteia.
Referirile din cuprinsul motivelor de recurs la poziția Comisiei Europene sunt irelevante față de jurisprudența recentă a CJUE, anterior menționată, Curtea fiind singura autoritate abilitată să interpreteze dreptul Uniunii.
Recurenta a mai susținut că legislația europeană este obligatorie pentru statele membre ale Uniunii doar în ceea ce privește rezultatul care trebuie obținut, fiind la latitudinea autorităților naționale forma și mijloacele prin care se asigură atingerea rezultatului, iar taxa de poluare instituită de OUG nr. 50/2008 reprezintă opțiunea legiuitorului național.
Curtea reține că recurenta face confuzie între întinderea forței juridice obligatorii a diferitelor acte juridice comunitare. Astfel, doar directivele sunt obligatorii numai în privința rezultatului, în timp ce prevederile tratatelor constitutive sunt în întregime obligatorii, iar potrivit unei jurisprudențe constante a CJUE au aplicabilitate directă, nefiind necesară transpunerea conținutului lor într-o lege internă, și sunt prioritare normelor naționale contrare, ceea ce presupune că nu doar instanțele naționale, ci și celelalte autorități ale statelor membre au obligația de a asigura deplina eficacitate a acestor norme, lăsând neaplicată, din oficiu, dacă este necesar, orice dispoziție contrară a legislației naționale (a se vedea hotărârile pronunțate în cauzele C-106/77 Simmenthal II și C-103/88 Frateli Costanzo Spa). Prin urmare, organele fiscale nu pot justifica perceperea unei taxe invocând legislația internă contrară dreptului Uniunii.
Pentru aceste motive și având în vedere principiul supremației dreptului comunitar, astfel cum a fost consacrat în jurisprudența CJUE, la care a făcut referire prima instanță, principiu instituit expres în ordinea juridică internă prin dispozițiile art. 148 din Constituție, Curtea reține că Tribunalul nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, iar soluția pronunțată nu reprezintă o ingerință în atribuțiile puterii legiuitoare, argumentele recurentei în acest sens fiind lipsite de fundament.
Prin urmare, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că taxa pe poluare achitată de intimatul-reclamant contravine dreptului Uniunii, fiind percepută în mod nelegal, astfel că se impune restituirea sa.
Recurenta a criticat și obligația accesorie instituită în sarcina sa, de plată a dobânzii aferente taxei prelevate cu încălcarea dreptului european, dobândă calculată potrivit art. 124 C.pr.fiscală. A susținut în esență că o atare solicitare este inadmisibilă față de dispozițiile art. 124 alin. 1 teza finală C.pr.fiscală, potrivit cărora acordarea dobânzilor se face la cererea contribuabililor.
Sub acest aspect, Curtea reține că, întrucât în speță recurenta a refuzat restituirea taxei, refuz contestat de intimat în contencios administrativ, solicitarea de obligare a organului fiscal la plata dobânzilor aferente debitului principal, cu titlul de despăgubire pentru prejudiciul cauzat, este admisibilă în raport de dispozițiile art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru”, chiar dacă cererea a fost adresată direct instanței, criticile recurentei în acest sens fiind neîntemeiate.
În același sens Curtea reține că, prin hotărârea din 18.04.2013 pronunțată în cauza C-565/11 I., CJUE a statuat, cu referire la dispozițiile art. 124 alin. 1 C.pr.fiscală, că „Dreptul Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unui regim național, precum cel în discuție în litigiul principal, care limitează dobânzile acordate cu ocazia restituirii unei taxe percepute cu încălcarea dreptului Uniunii la cele care curg începând din ziua care urmează datei formulării cererii de restituire a acestei taxe”, stabilind că pentru sumele prelevate cu încălcarea dreptului european statul datorează dobânzi din momentul încasării.
Prin urmare, faptul generator de prejudiciu îl constituie chiar prelevarea taxei pe poluare cu încălcarea dreptului Uniunii, iar nu refuzul organului fiscal de restituire a taxei la solicitarea contribuabilului.
Deși în speță nu se poate face aplicarea acestei jurisprudențe întrucât ar contraveni principiului non reformatio in pejus, interpretarea CJUE se impune ca un argument suplimentar al admisibilității și temeiniciei solicitării de acordare a dobânzii adresată instanței.
Soluția de admitere a acțiunii fiind corectă, și obligarea recurentei căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanță de intimat este pe deplin justificată, față de dispozițiile art. 274 C.pr.civ.
Pentru toate aceste considerente, sentința recurată fiind legală și temeinică, în baza art. 312 C.pr.civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă ADMINISTRAȚIA SECTORULUI 3 A FINANȚELOR PUBLICE prin DIRECȚIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, împotriva Sentinței civile nr. 1030/26.02.2013 pronunțate de Tribunalul București – Secția a IX a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul_, în contradictoriu cu intimatul–reclamant I. D.-A. și intimata-chemată în garanție ADMINISTRAȚIA F. PENTRU MEDIU.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 28.04.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
M. B. C. P. D. M. D.
GREFIER,
M. B.
Red/thred/jud.MB/2ex./05.06.2014
Jud. fond: S. V., Tribunalul București
| ← Contestaţie act administrativ fiscal. Decizia nr. 3827/2014.... | Obligaţia de a face. Decizia nr. 7292/2014. Curtea de Apel... → |
|---|
