Obligare emitere act administrativ. Decizia nr. 4364/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4364/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 29-05-2014 în dosarul nr. 30216/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII-A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4364
Ședința publică de la 29.05.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: A. Ș.
JUDECĂTOR: L. E. F.
JUDECĂTOR: G. D.
GREFIER: ANIȘOARA N.
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de către recurenta-reclamantă T. M., împotriva sentinței civile nr. 4136/13.09.2013, pronunțate de Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S. HARET BUCUREȘTI și cu intimatul-pârât-chemat în garanție M. EDUCAȚIEI NAȚIONALE (fost M. EDUCAȚIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ȘI SPORTULUI), în cauza având ca obiect obligare emitere act administrativ.
La primul apel nominal făcut în ședință publică, la ordine, părțile nu au răspuns.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin C. Registratură al instanței, în data de 20.11.2013, de către intimatul-pârât-chemat în garanție a întâmpinării, în trei exemplare, în data de 25.11.2013, de către intimata-pârâtă U. S. Haret a întâmpinării, în trei exemplare, în data de 06.03.2014, de către recurenta-reclamantă a dovezii privind achitarea taxei de timbru de 4 lei și a timbrului judiciar de 0,3 lei, după care:
Dată fiind lipsa părților la apelul nominal, față de dispozițiile art. 104 alin. 13 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, adoptat prin Hotărârea CSM nr. 387/2005, Curtea dispune reluarea dosarului la sfârșitul ședinței de judecată.
La al doilea apel nominal făcut în ședință publică, la sfârșitul ședinței de judecată, părțile nu au răspuns.
Curtea, văzând că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă de către recurenta-reclamantă, declară închise dezbaterile și reține recursul spre soluționare.
CURTEA,
Asupra recursului de față, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București - Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal la data de 01.08.2012, sub numărul_, formulată de reclamanta T. M. în contradictoriu cu pârâții U. „S. Haret” București (în continuare, brevitatis causa, „U.” sau „USH”) și M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului (în continuare și „MECTS”), s-a solicitat obligarea pârâtei U. S. Haret să elibereze diploma de licență conform adeverinței nr. 7504/09.07.2009 și suplimentul la diplomă; obligarea pârâtului M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să desemneze unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziția Universității tipizatul de diplomă și la recunoașterea titlului de licențiat în drept, sub sancțiunea unor penalități de 2000 de lei pe zi de întârziere, în cazul refuzului de executare; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat, în esență, că a absolvit cursurile Facultății de D. și Administrație Publică din cadrul Universității S. Haret București, forma de învățământ ID, promovând examenul de licență în sesiunea iulie 2009, astfel cum rezultă din adeverința nr.7504/09.07.2009.
Deși reclamanta a întreprins numeroase demersuri în vederea eliberării diplomei de licență, nu a intrat în posesia actului, cu toate că este îndreptățită la emiterea și comunicarea actului de studii.
În acest sens, reclamanta arată că Facultatea de D. și Administrație Publică din cadrul Universității S. Haret București a fost acreditată și avea cursuri la zi, astfel că în mod legal a organizat și cursuri ID, aspecte ce rezultă din interpretarea dispozițiilor Ordinului Ministrului Educației nr. 3545/2005, a dispozițiilor art. 60 alin.1 din Legea nr. 84/1995 precum și a dispozițiilor art. 40 din O.U.G. nr.75/2005.
În acest context, refuzul Ministerului de a pune la dispoziția Universității tipizatul de diplomă, în vederea eliberării în favoarea sa a actului de studii, și de a recunoaște titlul de licențiat în drept, precum și refuzul Universității de a-și îndeplini obligațiile privitoare la eliberarea diplomei și restituirea diplomei de bacalaureat sunt total nejustificate.
Pârâta U. „S. Haret” București a formulat întâmpinare (f.92) prin care a învederat că și-a îndeplinit obligațiile față de reclamantă, în sensul că la finalizarea studiilor și după susținerea examenului de licență, i-a eliberat adeverința de absolvire cu termen de valabilitate de 12 luni. Deși a informat ROMDIDAC SA – compania desemnată de MECTS – aducându-le la cunoștință faptul că au solicitat tipărirea unor formulare tipizate, aceasta a răspuns că nu poate tipări și livra diplomele solicitate decât cu aprobarea scrisă a MECTS. În fapt, acest Minister este autoritatea publică care este competentă să gestioneze materialele tipizate cu regim special, necesare pentru eliberarea diplomei și a suplimentului solicitat de reclamant.
Pârâta a arătat că s-a adresat în mai multe rânduri MECTS aducându-i la cunoștință necesarul de formulare tipizate pentru actele de studii ale absolvenților iulie 2009 dar nu a primit vreun răspuns oficial din partea autorităților administrative. Prin urmare, în prezent, a arătat pârâta, se află în imposibilitatea de a emite diploma solicitată de reclamant din cauza refuzului MECTS.
Întrucât la data înscrierii reclamantului la cursurile universitare MECTS avea posibilitatea, conform art. 116 și 141 din Legea 84/1995 să invoce nelegalitatea în organizarea studiilor, dar nu a sesizat nicio neregulă în acest sens, nu se justifică refuzul acestuia de a nu aproba tipizarea formularelor destinate atestării terminării acestor studii. Mai mult, MECTS sau ARACIS nu au demarat nicio procedură administrativă care să conducă la concluzia că universitatea ar fi acționat în afara cadrului legal.
Pârâta a mai învederat instanței că MECTS a aprobat în parte necesarul de tipizate, așa cum reiese din cuprinsul schimbului de adrese între autorități. Având în vedere însă această aprobare parțială, instituția se află în imposibilitatea emiterii către reclamant a diplomei și suplimentului solicitate.
Atât timp cât pentru alți studenți absolvenți în iulie 2009 MECTS a aprobat emiterea formularelor tipizate, prin refuzul cererii reclamantei aceasta ar fi discriminată, toți fiind școlarizați cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile formei de învățământ urmate.
Pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând obligarea sa să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diplomă de licență și supliment pentru reclamantă.
În motivarea acestei cereri de chemare în garanție, pârâta a arătat că a fost înființată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, iar prin H.G. nr. 693/2003 și H.G. nr. 676/2007 au fost acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ la zi, domeniile de licență: drept, sociologie, psihologie, management, științele educației, matematică, informatică și altele. S-a mai arătat că U. a procedat legal prin organizarea învățământului ID aducând drept argument prevederea art. 60 alin 1 din Legea nr. 84/1995 și faptul că prin H.G. nr. 940/2004 avea deja acreditare/autorizare pentru învățământ la zi. Pârâta a mai invocat și prevederile art. 8 ale Ordinului MECTS nr. 3404/2006. Specializarea urmată de reclamant la forma de învățământ arătată, a fost confirmată de MECTS prin emiterea formularelor cu sigla acestui minister până în anul 2009, dată de la care s-a refuzat eliberarea.
Factorii de decizie din sistemul asigurării calității educației, dar mai ales MECTS, nu au sesizat nereguli după închiderea perioadei de monitorizare a universității, prevăzută la art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici după emiterea H.G. nr. 676/2007 sau H.G. nr. 635/2008 și nici după emiterea O.U.G. nr. 75/2005.
Față de această derulare a evenimentelor, pârâta a apreciat că MECTS, în baza atribuțiilor legale care îi revin, ar fi trebuit să o avertizeze dacă ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate, să procedeze la aducerea activității educaționale la standardele de calitate adecvate sau să elaboreze și să promoveze, cu respectarea pașilor indicați de normele în vigoare, o hotărâre de guvern sau un proiect de lege prin care să se înceteze definitiv școlarizarea în cadrul programului ID.
Aprobarea în parte a necesarului de formulare tipizate, echivalează, din punctul de vedere al pârâtei, cu o recunoaștere implicită din partea MECTS că universitatea a funcționat în mod legal. Câtă vreme au fost respectate dispozițiile legale aplicabile, dreptul reclamantei de a obține actul de recunoaștere a studiilor este un drept câștigat, opozabil oricărui subiect de drept.
Pârâtul-chemat în garanție M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulat întâmpinare (f.77 și 147), prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată.
Cu privire la fondul cauzei, pârâtul-chemat în garanție a arătat că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, la momentul înscrierii în anul I de facultate.
În opinia Ministerului, nicio instituție nu este îndreptățită să înmatriculeze, să elibereze diplome sau să desfășoare procesul de învățământ pentru formele pentru care nu a parcurs procedura de evaluare academică. Pentru organizarea unei forme de învățământ pentru care nu avea acreditare/autorizare, U. nu poate da vina pe MECTS, instituția de învățământ fiind singura culpabilă.
Pârâtul-chemat în garanție a mai arătat că a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților 2009, singura explicație fiind că nu au fost gestionate corespunzător, în conformitate cu prevederile legale.
Prin sentința civilă nr. 4136/13.09.2013, tribunalul respinge excepția lipsei calității procesuale active, ca neîntemeiată.
Respinge cererea de chemare în judecată și cererea de chemare în garanție, ca neîntemeiate.
Tribunalul reține că reclamanta a absolvit în iulie 2009 cursurile Facultății de D. și Administrație Publică din București, specializarea D., din cadrul Universității „S. Haret”, studii universitare de licență, în sistem Bologna, conform adeverințelor nr. 7504/09.07.2009 (f.9) și nr._/16.09.2010 (f.11).
Reclamanta a urmat forma de învățământ ID.
Ulterior promovării examenului de licență, reclamantei i s-a emis de către Universitate, adeverințele anterior menționate. Aceste înscrisuri sunt însușit exclusiv de conducerea universității și de cea a facultății absolvite. Expirând perioada de valabilitate a respectivelor adeverințe, reclamanta s-a adresat Universității S. Haret, solicitând eliberarea diplomei de licență.
Pârâta a afirmat, în esență, că nu i-a eliberat diploma de licență din cauza faptului că cererea de trimitere de formulare de diplomă nu a fost onorată de reprezentanții MECTS decât parțial. S-a adăugat că, în ciuda demersurilor constante ale Universității cât și a întâlnirilor repetate ale reprezentanților acesteia cu structurile abilitate ale MECTS, până la acea dată, instituția de învățământ nu a intrat în posesia unui număr suficient de formulare de diplomă de licență.
Sub acest aspect, tribunalul constată că U. „S. Haret” a formulat cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, arătându-și disponibilitatea pentru emiterea diplomei de licență către reclamantă, în condițiile eliberării de către chematul în garanție a tipizatelor necesare.
De asemenea, reclamanta însăși a sesizat de la bun început instanța de judecată cu o cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului.
Tribunalul mai reține că se confundă argumentele invocate de către reclamantă și de către pârâtă împotriva aceluiași pârât-chemat în garanție, problema de drept fiind în esență dacă absolvenții cursurilor Facultății de D. și Administrație Publică din București, specializarea D., din cadrul Universității S. Haret, forma de învățământ ID, sunt îndreptățiți la obținerea unei diplome de licență potrivit legii și, corelativ acestui drept, dacă există obligația Ministerului de a aproba tipărirea diplomelor și a le pune la dispoziția Universității în vederea completării.
În aceste condiții, tribunalul reține că soluționarea litigiului presupune analiza pe fond a tuturor capetelor de cerere, principale sau incidentale.
Având în vedere că procedura prevăzută de Ordinul nr. 2284/2007 se desfășoară doar între instituțiile de învățământ superior, MECTS și Romdidac S.A., tribunalul reține, din lecturarea Ordinului anterior menționat, că acesta stabilește drepturi și obligații între instituțiile de învățământ superior, MECTS și societatea desemnată să tipărească efectiv formularele tipizate, prin raportare la întreg necesarul de astfel de diplome, furnizat de instituția de învățământ.
Conform art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007: „Formularele actelor de studii sunt tipărite și difuzate, în condițiile legii, de către unitatea de specialitate desemnată de MECT, unitate care poartă întreaga răspundere pentru aprobarea comenzilor de la instituții și pentru asigurarea securității tipăririi și păstrării formularelor până la ridicarea acestora de către instituțiile beneficiare.” Formularele actelor de studii, astfel tipărite, se achiziționează de la unitatea de specialitate producătoare, pe baza comenzilor transmise anterior acesteia, de către delegați ai instituțiilor de învățământ.
Față de particularitățile prezentei cauze, respectiv față de motivul esențial, invocat de Universitate, pentru a justifica neemiterea diplomelor de absolvire ale reclamanților, tribunalul apreciază că în stabilirea calității procesuale a acestora din urmă trebuie plecat de la interesul, folosul practic urmărit de acesta în prezenta acțiune.
În fapt, reclamanta a urmărit în primul rând obținerea unei diplome și a suplimentului acesteia, ca urmare a studiilor universitare urmate la U. „S. Haret” și absolvite în anul 2009. Capătul de cerere formulat în contradictoriu cu MECTS nu face decât să asigure o efectivă punere în executare a primului capăt de cerere îndreptat împotriva instituției de învățământ, în ipoteza în care acesta din urmă ar fi admis. Practic, cele două obligații a căror realizare se solicită prin prezenta acțiune, respectiv emiterea diplomei de către U. „S. Haret” și aprobarea tipăririi formularului tipizat al diplomei de către MECTS, sunt indisolubil legate. În absența îndeplinirii de către MECTS a obligațiilor sale referitore la tipărirea diplomei, reclamanta nici nu ar putea să justifice în prezentul cadru procesual un pretins refuz nejustificat al universității de a le emite efectiv actul de studii.
Mai mult, tribunalul reține că reclamanta solicită exclusiv aprobarea tipăririi tipizatului pentru propriile diplome, și nu îndeplinirea obligațiilor MECTS pentru întreg necesarul comunicat de Universitate.
Mai reține instanța că atitudinea omisivă a MECTS are o înrâurire directă asupra reclamantei, aceasta fiind prima vătămată de un potențial refuz nejustificat al autorității de a aviza tipărirea. Or, față de această situație, reclamantei trebuie să i se recunoască dreptul de a sesiza instanța de judecată cu o acțiune împotriva persoanei responsabile de îndeplinirea procedurii de avizare a tipăririi actelor de studii.
Dispozițiile Ordinului nr. 2284/2007 nu limitează în mod explicit sau implicit titularii dreptului la acțiune având ca obiect obligarea MECTS la aprobarea tipăririi unui anumit document, respectiv cel destinat reclamantului. În aceste circumstanțe, tribunalul apreciază că reclamanții, având un interes legitim în solicitarea MECTS de a aproba tipărirea formularului tipizat pentru propriile diplome, justifică și calitatea procesuală activă de a formula o asemenea cerere împotriva Ministerului.
Din înscrisurile depuse la dosar de către Universitate (f.114-120) reiese faptul că, în temeiul art. 7 din Ordinul nr. 2284/2007, MECTS a avizat în parte cererea Universității de aprobare a tipăririi formularelor de diplomă de licență, respectiv numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.
În acest context, tribunalul apreciază ca nefondată apărarea de fond referitoare la pretinsa „lipsă de obiect” a cererii îndreptate împotriva sa, pentru motivul că cererile de avizare ar fi fost aprobate. În acest sens, tribunalul nu poate reține că M. ar fi avizat cererile Universității în totalitate, atâta timp cât din cuprinsul adreselor din dosar reiese cu claritate că necesarul propus spre aprobare a fost admis doar în parte.
În analiza îndreptățirii reclamantei la emiterea diplomei sale de licență, tribunalul pleacă de la prevederile art. 5 alin. 1 din Ordinul nr. 2284/2007, care dispune în sensul că „instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, denumite în continuare instituții, pot gestiona, completa sau elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii".
Astfel, U. „S. Haret” nu poate fi obligată decât la eliberarea unui act de studii prin care poate atesta parcurgerea de către persoana titulară a unei forme de învățământ pe care instituția de învățământ avea dreptul de a o organiza, respectiv pentru care avea acreditare sau autorizare provizorie.
În acest sens, Tribunalul reține că această universitate a fost înființată prin Legea nr. 443/2002. Conform art. 2 din lege ”instituția se înființează cu următoarele facultăți și specializări acreditate: […] c) facultatea de drept, specializarea drept, cu predare în limba română.”
Pentru forma de învățământ ID, la data înmatriculării reclamantei, această unitate nu avea o acreditare specială, acesta fiind și motivul pentru care în adeverința eliberată reclamantei, unitatea a simțit nevoia de a cita prevederile art. 60 din Legea nr. 84/1995. În esență, U. apreciază că este îndreptățită să elibereze diplome pentru persoane care i-au urmat cursurile de drept, în forma ID, pentru simplul motiv că instituția deja avea o acreditare pentru această specializare, în forma de învățământ la zi.
Tribunalul nu poate îmbrățișa acest punct de vedere, el fiind într-o flagrantă și vădită discordanță cu legislația în vigoare referitoare la procesul de acreditare a formelor de învățământ, precum și cu spiritul în care trebuie să fie interpretată legislația care reglementează asigurarea calității educației.
Astfel, prin raportare la legislația în vigoare la momentul la care reclamanta a început studiile la această unitate de învățământ, se remarcă faptul că potrivit art. 60 din Legea nr. 84/1995 republicată și modificată: „Activitatea didactic[ se poate organiza in următoarele forme: de zi, seral, cu frecventa redusa si la distanta. Formele de învățământ seral, cu frecventa redusă si la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi”.
Prin H.G. nr. 1011/2001 s-a reglementat organizarea și funcționarea învățământului la distanță și a învățământului cu frecvență redusă în instituțiile de învățământ superior. Conform art. 3 din acest act normativ: „Sunt abilitate sa organizeze învățământ la distanță și învățământ cu frecvență redusă instituțiile de învățământ superior acreditate, în specializările universitare autorizate provizoriu sau acreditate conform Legii nr. 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor, republicată”.
Din cuprinsul capitolului IV al acestei hotărâri de Guvern reiese cu claritate faptul că programele de învățământ la distanță sunt supuse ele însele procedurii de evaluare academică, conform Legii nr. 88/1993 republicată.
Norma prevăzută la art. 60 alin 1 din Legea învățământului în vigoare la data la care reclamanta a început studiile nu poate fi interpretată în sensul dorit de Universitate, respectiv în sensul că, odată dobândită acreditarea pentru forma de învățământ la zi, automat, instituția putea, pentru aceeași specializare, să organizeze și forma de învățământ ID.
Nicio prevedere legală anterior menționată nu poate duce la concluzia unei acreditări ope legis a universității în cauză, pentru alte forme de învățământ pentru care nu a urmat procedura de evaluare academică.
În opinia tribunalului, articolul 60 alin. 1 din Legea nr. 84/1995 poate fi interpretat în sensul că oferă o vocație, o posibilitate, pentru universitățile acreditate pentru o specializare, la zi, de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecventă redusă. Ceea ce legiuitorul a dorit să exprime în acest text legal este faptul că nu ar putea fi conceput ca o instituție care nu are acreditare sau autorizare provizorie pentru o formă de învățământ la zi să poată organiza, pentru aceeași specializare, învățământ FR sau ID.
Sub nicio formă această dispoziție legală nu ar putea fi interpretată în sensul înlăturării unui întreg proces de evaluare academică, astfel cum este el prevăzut de art. 3 din H.G. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993 și de O.U.G. nr. 75/2005.
În argumentarea acestui punct de vedere, tribunalul mai are în vedere și dispozițiile art. 29 alin. 1 din O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității în educație, în conformitate cu care „orice persoană juridică, publică sau privată, interesată în furnizarea de educație se supune procesului de evaluare și acreditare, în condițiile legii” și ale art. 29 alin. 3 din același act potrivit cărora „în învățământul superior evaluarea și acreditarea se fac la nivelul structurilor instituționale pentru fiecare program din ciclul de licență, care duce la o calificare universitară distinctă”.
Coroborând dispozițiile art. 3, art. 17 din H.G. nr. 1011/2011, prevederile art. 60 alin. 4 din Legea nr. 84/1995 și dispozițiile art. 3, art. 4 din O.U.G. nr. 75/2005, se constată că Guvernul aprobă prin hotărâre structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior de stat și particulare.
Necesitatea unei astfel de aprobări rezultă și din dispozițiile Legii nr. 443/2002 privind înființarea Universității „S. Haret” București, potrivit cărora, după . menționatei legi, în structura Universității vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele menționate în art. 2, acreditate sau autorizate provizoriu.
La data înscrierii reclamantei în anul I de studiu era în vigoare H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior, hotărâre modificată în anexele 1 – 3 prin HG nr. 1609/2004 și HG nr. 916/2005, potrivit cărora Facultatea de D. și Administrație Publică, specializare urmată de reclamantă în cadrul Universității S. Haret, a fost autorizată să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ „zi”,respectiv „FR”, nu și pentru forma de învățământ urmată efectiv de aceasta – ID (a se vedea anexa II, pct. 14 din H.G. nr. 410/2002 și pct. 6 din H.G. nr. 1609/2004).
Nici analiza dispozițiilor pertinente din H.G. nr. 693/2003, H.G. nr. 1082/2003, H.G. nr. 940/2004, H.G. nr. 1175/2006, H.G. nr. 676/2007, H.G. nr. 635/2008 nu conduce la o altă concluzie.
Atât legea învățământului în vigoare la data faptelor, cât și legea de înființare a Universității „S. Haret” anterior menționată, arată că nomenclatorul specializărilor și al grupelor de specializări se stabilește de MECTS, în temeiul cererii și al dosarului de evaluare întocmite de fiecare instituție de învățământ superior, elaborându-se un act normativ prin care se stabilesc specializările care pot funcționa în fiecare instituție. Prin urmare, în lipsa mențiunii privind respectivul program de studii în cadrul unei specializări, în raport de forma de organizare, nu se poate recunoaște dreptul instituției respective să organizeze și să desfășoare activitate la acea specializare, în respectiva formă de învățământ.
Procedura autorizării de funcționare provizorie și ulterior a acreditării presupune parcurgerea mai multor etape, autorizarea unor forme de învățământ fiind determinată de îndeplinirea condițiilor din O.U.G. nr. 75/2005.
La autorizarea provizorie se analizează îndeplinirea criteriilor prevăzute în actul normativ sus menționat pentru fiecare formă de învățământ (personal didactic, conținutul învățământului, bază materială, activitate de cercetare și activitate financiară, structuri instituționale, administrative și manageriale).
Este cert faptul că autorizarea specializării, forma de învățământ la zi nu este suficientă pentru exercitarea acesteia prin forma ID sau FR, cerințele legale fiind necesare a fi îndeplinite pentru fiecare formă de învățământ (a se vedea art. 29 din O.U.G. nr. 75/2005). Mai mult, pentru forma de învățământ ID legea consacră cerințe suplimentare (a se vedea dispozițiile capitolului II din H.G. nr. 1011/2001), care trebuie analizate după solicitarea autorizării de funcționare, pentru a se putea desfășura activitatea.
U. „S. Haret” nu a depus vreo dovadă că a formulat o cerere de acreditare pentru învățământul ID și nici că s-a supus unei evaluări conform O.U.G. nr. 75/2005 și H.G. nr. 1011/2001, în specializarea D., forma ID.
În consecință, reclamanta nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.
Prin urmare, aceasta nu este îndreptățită a obține diploma de licență și suplimentul la diplomă, la fel cum nici U., potrivit art. 32 alin 2 din O.U.G. nr. 75/2005, nu este îndreptățită să emită astfel de acte.
Conform Regulamentului, actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite.
Fără îndoială, aceste acte sunt acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, respectarea principiului legalității impunându-se în cazul lor, ca în situația oricărui alt act administrativ.
Or, învestită cu o cerere având ca obiect tocmai obligarea unei instituții la emiterea sa, instanța nu se poate limita doar la aprecieri pur formale, ci trebuie să cerceteze dacă într-adevăr reclamantul este îndreptățit la eliberarea acelui act și dacă pârâta este „competentă” să îl elibereze. Instanța nu ar putea obliga U. la emiterea actului decât dacă ar constata îndeplinite toate cerințele prealabile eliberării sale, respectiv parcurgerea de către reclamant a unei forme de învățământ acreditate, recunoscute de către autoritățile statului ca făcând parte din sistemul național de învățământ.
Simplul fapt că U. a emis reclamantei o adeverință provizorie care atestă parcurgerea de către aceasta a unei forme de învățământ, nu naște pentru beneficiarul acesteia, automat, un drept la emiterea diplomei de studii. Conform art. 2 din Ordinului nr. 2284/2007 actele de studii sunt de tip diplomă, certificat, atestat. D. acestea sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri și calități dobândite.
Conform art. 2 alin 2 din Ordinul 2284/2007 doar actele de studii conferă titularilor acestora drepturile și obligațiile care decurg din Legea învățământului.
Adeverința care se află în posesia reclamantei nu este un act de studii, este un act eliberat prin voința unilaterală a Universității, care nu a fost recunoscut de MECTS, putând naște un raport juridic doar între acest emitent și beneficiarul său. Această adeverință nu poate naște drepturi pe care actul principal, la baza căruia teoretic ar trebui să stea, nu le poate naște, așa cum s-a menționat anterior. Adeverința a fost eliberată pe baza raporturilor contractuale între studenți și universitatea pârâtă, în sensul executării obligațiilor contractuale din partea instituției.
Pretinsa inducere în eroare a absolvenților cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite reprezintă un aspect ce poate fi valorificat pe temeiul răspunderii contractuale, în cazul în care s-ar invoca o nulitate în baza acestor pretinse manopere dolosive, și nu poate naște în sarcina unui terț, respectiv a MECTS, obligația de emitere a unui act de studii.
Din simplul fapt că legea stabilește un termen de valabilitate redus al acestei adeverințe, respectiv maxim 12 luni (art. 38 din Ordinul nr. 2284/2007) se poate deduce că operațiunea ulterioară de emitere a diplomei, nu a fost concepută de legiuitor drept o operațiune automată și care să aibă sensul unei simple confirmări a conținutului și efectelor juridice ale adeverinței. Prin urmare, între perioada emiterii adeverinței și cea a emiterii diplomei, însușite de MECTS, autoritățile statului sunt obligate să efectueze verificări, inclusiv referitoare la forma de învățământ parcursă de titular.
Nici necontestarea pe cale principală a acestei adeverințe nu poate duce la concluzia că reclamantul ar fi îndreptățit la emiterea unei diplome, având în vedere că instanța poate face aprecieri referitoare la legalitatea acestui act, pe cale incidentală, neputând ignora efectele reale pe care un astfel de act le poate în mod obiectiv să le producă.
Deși instanța nu a fost investită cu o cerere expresă privind legalitatea acreditării formelor de învățământ derulate de U. „S. Haret”, acest fapt nu poate să nu facă obiectul unei cercetări incidentale, în cadrul prezentului litigiu, având în vedere că îndreptățirea sau nu a reclamantului la eliberarea unei diplome universitare presupune cu necesitate verificarea formei de învățământ parcurse de acesta. Eliberarea diplomei nu reprezintă un act autonom, separat de procesul de învățământ derulat anterior, ci o încununare a acestuia, o confirmare oficială a studiilor parcurse.
S-a mai susținut că lipsa de reacție a MECTS, în sensul efectuării de verificări din oficiu cu privire la activitatea desfășurată de U. „S. Haret”, ar reprezenta un fel de aprobare tacită a modalității în care această instituție a înțeles să aplice dispozițiile art. 60 de Legea învățământului. Din punctul de vedere al instanței, neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea MECTS, care ar fi dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ, nu este de natură a înlătura concluzia potrivit căreia reclamanta a urmat o formă neacreditată de învățământ.
Nu au fost administrate probe în prezenta cauză din care să reiasă faptul că omisiunea acestui Minister de a controla U. ar putea fi interpretată în sensul unei aprobări tacite a legalității actelor întreprinse de Universitate sau, mai mult, drept o complicitate la inducerea în eroare a studenților.
Existența unor precedente judiciare (ce ar putea fi considerate izolate, față de numărul mare al absolvenților Universității aflați într-o situație similară cu a reclamantei) nu poate determina instanța să adopte aceeași soluție, deoarece acestea nu au caracter obligatoriu și argumentele cuprinse în deciziile de speță sunt contrazise de considerentele expuse anterior. Totodată, în dreptul intern există un remediu pentru jurisprudența neunitară, reprezentat de recursul în interesul legii, în conformitate cu dispozițiile art. 329 și urm. C.pr.civ.
Analizând prezenta acțiune din perspectiva Convenției Europene a Drepturilor Omului, instanța reține că în temeiul art. 2 din Primul Protocol adițional la Convenție (la semnarea căruia România a formulat o rezervă cu privire la finanțarea învățământului privat), statele membre nu sunt obligate la organizarea unui anumit tip de învățământ, cu atât mai puțin la recunoașterea unor forme private de învățământ. Formularea negativă a articolului indicat anterior se interpretează în sensul că statele au mai degrabă o obligație negativă, și nu una pozitivă, aceea de a pune la dispoziția persoanelor un anumit tip de învățământ.
În esență, sub articolul anterior menționat, statele au obligația de a nu îngrădi accesul persoanelor la formele de învățământ deja existente, in condițiile deja prescrise de lege. Prin însăși natura sa, acest drept este supus unei reglementări naționale, în această materie, statelor recunoscându-li-se o mare marjă de apreciere (a se vedea cauzele Affaire «relative à certains aspects du régime linguistique de l’enseignement en Belgique» c. Belgiei și Adnan Karaismailoğlu c. Turciei).
Or, in speța, statul nu a recunoscut niciodată forma de învățământ aleasă de reclamantă, hotărârile de guvern emise fiind clare sub aspectul formei de învățământ acreditate. Prin urmare, pe calea prezentei acțiuni, instanța nu poate obliga statul să recunoască efectul util al unor studii, respectiv recunoașterea unei diplome, atât timp cât forma de învățământ parcursă nu este ea însăși recunoscută.
Nimic nu o împiedica pe reclamantă să urmeze aceeași specializare, în aceeași formă de învățământ, respectiv ID, la o unitate care beneficia de acreditare.
În ceea ce privește cererea reclamantei, dar și a pârâtei, de obligare a chematului în garanție MECTS la aprobarea tipăririi tipizatului, pentru aceleași motive, tribunalul o apreciază ca nefondată.
MECTS are obligația aprobării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii. Corespunzător, U. „S. Haret” are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține.
Cu alte cuvinte, în măsura în care U. „S. Haret” nu era acreditată/autorizată provizoriu pentru specializarea urmată de reclamantă, forma de învățământ ID, iar la momentul încheierii contractului cu reclamanta aceasta nu îi putea elibera acestuia în mod valabil o diplomă de licență producătoare de efecte juridice, în condițiile legii, recunoscută de MECTS, această posibilitate legală nu există nici în prezent.
MECTS nu poate fi obligat la recunoașterea implicită a unei astfel de diplome emise de o facultate neacreditată/neautorizată ori la aprobarea tipăririi tipizatelor pentru diplome sau la desemnarea unității de specialitate în acest sens și înaintarea tipizatelor către pârâta U. „S. Haret”.
Reclamanta nu se poate prevala de o eroare comună, deoarece o condiție esențială ar fi să lipsească orice culpă din partea persoanei care o invocă. Or, reclamanta nu poate invoca necunoașterea legii (nemo censetur ignorare legem) și nu poate obliga M. să recunoască un proces de învățământ desfășurat cu nesocotirea legii, pentru simplul fapt că U. ar fi ascuns studenților realitatea juridică.
De altfel, obținerea de către facultate a unor tipizate pentru studenți nu poate legitima continuarea unei astfel de practici din momentul în care neregulile sunt constatate de către organele abilitate. Din adresele depuse la dosarul cauzei rezultă că U. indica generic natura diplomelor de licență, fără a fi defalcat numărul total în funcție de facultăți, specializări și forme de învățământ.
Este responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ superior de a organiza procesul de învățământ în limitele legii. Lipsa de răspundere și acțiunea în afara cadrului legal nu poate fi imputat altor subiecte de drept.
Examinând incidența dispozițiilor prevăzute de O.G. nr. 137/2000 în cauza dedusă judecății, tribunalul reține că, în plan național, în sensul dispozițiilor ordonanței menționate, discriminarea poate fi invocată, numai în raport de anumite situații identice, similare, sau analoage în care se află două sau mai multe persoane, față de care se aplică un tratament diferențiat, fără ca acesta să fie justificat de un scop legitim și fără ca metodele de atingere a acelui scop să fie adecvate și necesare.
Prin actul normativ menționat se asigură o interpretare unitară a principiilor generale de egalitate și nediscriminare stabilite de Constituția României, precum și de către documentele internaționale care au ca obiect eliminarea discriminărilor, ratificate de România, care alcătuiesc cadrul general în domeniu, persoanele care se consideră discriminate având la dispoziție prevederi legale concrete în baza cărora pot solicita încetarea manifestărilor discriminatorii și repararea prejudiciului cauzat.
Tribunalul constată că O.G. nr. 137/2000 reprezintă transpunerea în plan național a Directivei Consiliului nr. 2000/43/CE privind aplicarea principiului egalității de tratament între persoane și a Directivei 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și a constatat că prin Carta comunitară a drepturilor sociale fundamentale ale lucrătorilor se recunoaște importanța combaterii discriminărilor sub toate formele sale.
Astfel, în preambulul directivelor menționate, Consiliul Uniunii Europene a arătat că locul de muncă si funcția constituie elemente esențiale care creează premisele garantării egalității șanselor și contribuie într-o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea socială.
Văzând și art. 4 alin. 1 din Directiva 2000/78/CE, se constată că, fără a se aduce o atingere principiului egalității, care reprezintă absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazată pe criteriile prevăzute de lege, statele membre pot să prevadă un tratament diferențiat bazat pe o caracteristică legată de unul din motivele menționate la art. 1 și fără a constitui o discriminare atunci când, având în vedere natura unei activități profesionale sau condițiile de exercitare a acesteia, caracteristica în cauză constituie o cerință profesională esențială si determinantă, astfel încât obiectivul să fie legitim, iar cerința să fie proporțională.
Or, în cauza de față nu suntem în prezența unei situații de discriminare a reclamantei în raport cu absolvenții aceleiași facultăți din cadrul Universității „S. Haret”, care au promovat examenul de licență sesiunea iulie 2009, în care să fie prezentate două situații comparabile și care au primit un tratament diferit, deoarece diferența specifică este dată de existența sau inexistența acreditării sau a autorizării provizorii pentru diverse specializări și forme de învățământ.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a Curții Europene a Drepturilor Omului, principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte, cum este cazul de față.
Prin urmare, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, la domeniul și instituțiile reglementate prin normele legale în discuție, având în vedere și argumentele anterior arătate, o discriminare a reclamantei, în sensul art. 14 din Convenție, nu poate fi reținută.
Statul român și-a asumat în cadrul Uniunii Europene anumite obligații în legătură cu asigurarea unui nivel calitativ al învățământului superior, în condițiile în care în spațiul european se aplică, spre exemplu, art. 45 TFUE (fost art. 39 TCE), Directiva nr. 89/48 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor din învățământul superior sau Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 7 septembrie 2005 privind recunoașterea calificărilor profesionale.
Astfel, în dreptul intern a fost adoptată Metodologia de evaluare externă, standardele, standardele de referință și lista indicatorilor de performanță a Agenției Române de asigurare a Calității în Învățământul Superior, prin H.G. nr. 1418/2006, care prevede standardele de autorizare și acreditare a instituțiilor de învățământ superior și a programelor de studii universitare de licență.
Nu se poate reține o aprobare tacită din partea MECTS a activității Universității în condițiile în care evaluarea externă a calității academice potrivit H.G. nr. 1418/2006 începe prin etapa elaborării raportului de autoevaluare a calității de către furnizor sau instituție (a se vedea Schema nr. 1 și Tabelul nr. 1 din Metodologie privind criteriile, standardele și indicatorii de performanță pentru asigurarea calității și acreditare). Or, din probele administrate nu rezultă că pârâta U. „S. Haret” ar fi parcurs toate aceste etape pentru forma de învățământ ID, care să determine o concluzie de recunoaștere „tacită” din partea MECTS, chiar și în lipsa unui act formal de autorizare / acreditare. În lipsa sesizării MECTS cu un raport de autoevaluare, nu se poate pretinde că autoritatea publică ar fi putut urma etapa subsecventă a analizei acestui raport, a vizitării instituției de către evaluatori și a adoptării unei concluzii materializate într-un act administrativ.
În aceste condiții, tribunalul reține că este inacceptabilă susținerea că trebuie eliberate diplome de licență tuturor absolvenților cursurilor organizate de Universitate, din moment ce aceștia au avut posibilitatea verificării condițiilor legale încă din momentul admiterii, iar un astfel de precedent ar produce efecte extrem de grave în cazul în care pentru toate formele de învățământ organizate de furnizori neacreditați ar fi obligatorie aprobarea de către MECTS a diplomelor de licență pentru pretinsa neobservare a încălcării dispozițiilor legale pe parcursul desfășurării cursurilor.
Pentru considerentele expuse, chematul în garanție MECTS nu poate fi obligat să recunoască studiile dacă acestea nu au fost organizate și absolvite conform prevederilor legale, iar pârâta U. „S. Haret" nu poate fi autorizată să emită în favoarea reclamantei diploma de licență dacă în urma verificărilor se constată că forma de învățământ și specializarea urmată nu au fost autorizate/acreditate, considerente care coroborate conduc, în temeiul art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004, la respingerea atât a cererii principale, cât și a cererii de chemare în garanție, urmare a soluției adoptate în privința acțiunii introductive.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta invocând eroarea comună și invincibilă în care s-a aflat, neconstatarea unor nereguli semnificative in procesul educațional privind pe parata U. S. Haret, faptul că finalizarea cursurilor universitare organizate de U. S. Haret, în cadrul formei de învățământ la distanta, prin susținerea examenului de licența si obținerea in urma acestuia a unei diplome presupune in fapt recunoașterea formei de invatamant urmata de către M. Educației Cercetării si Inovării menționatul refuz neputand acoperi lipsa de acțiune a instituției publice cu atributiuni in domeniul asigurării calității educației, in condițiile in care OUG nr.75/2005 obliga pe furnizorii de educație ca dupa obținerea acreditării, sa transmită anual A.R.A.C.I.S rapoarte anuale de evaluare interna iar pe instituția de interes public național menționata sa avertizeze pe furnizorul de educație, atunci cand ar fi constatat ca nu sunt indeplinite standardele de calitate, sa procedeze la aducerea activității educaționale la nivelul standardelor de calitate, urmând ca in cazul in care si al treilea raport de evaluare ar fi nefavorabil, M. Educației sa elaboreze si sa promoveze, dupa caz, hotărâre de guvern sau lege, decizia prin care inceteaza definitiv școlarizarea in cadrul respectivului program .
Prin întâmpinare, U. "S. Haret"a solicitat ca, in cazul admiterii recursului, să fie admisă si cererea de chemare in garanție a Ministerului Educației Naționale (MECTS), arătând că singura condiție pentru desfășurarea formei de invatamant la distanta era ca specializarea sa fie acreditata sau autorizata sa funcționeze provizoriu si sa aiba forma de invatamant la zi.
In acest sens, legiuitorul a avut in vedere faptul ca evaluarea si acreditarea se fac doar la nivelul programelor de studii, care duc la o calificare universitara distincta.si nu la nivelul formelor de invatamant.
Recunoașterea, prin chiar art.8 din Ordinul nr.3404/2006,emis de către ministrul educatiei.a posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de invatamant la distanta.pentru domeniile in care acestea erau autorizate sa organizeze cursuri de zi.confera reclamanților dreptul de a cere sa li se elibereze diploma de licenta însotita de suplimentul la diploma, drept recunoscut de pct.VII din Metodologia organizării si desfășurării examenelor de finalizare a studiilor aprobată de Senatul Universității "S. Haret" la data de 13 mai 2009, act de reglementare ce a fost inregistrat sub nr.1405 din 21.05.2009.
M. Educației sau Agenția R. de Asigurarea Calității in învățământul Superior(ARACIS), înființata in baza O.U.G. nr.75/2005, nu au demarat si nu au finalizat vreo procedura administrativă care sa conducă la concluzia ca U. S. Haret a acționat in afara cadrului legal în condițiile in care, în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art.6 din Legea nr.443/2002, dreptul de a "propune încetarea activității de invatamant si desființarea prin lege a universității".
U. S. Haret, s-a conformat cu promptitudine si întocmai condițiilor impuse de Minister, prin adresa nr._/25.06.2009, in vederea obținerii aprobării pentru tipizarea de formulare tipizate.
Intimatul M. Educației Naționale a cerut respingerea recursului și a invocat faptul că acțiunea este neîntemeiată și sentința primei instanțe justă.
Analizând susținerile părților, probele administrate și dispozițiile legale aplicabile, Curtea reține următoarele:
Recurenta reclamantă, absolventă a Facultății de D. și Administrație Publică din cadrul USH, specializarea D., promoția 2009, s-a adresat intimatei U. S. Haret cu cererea de eliberare a diplomelor de licență, răspunsul acesteia fiind în sensul că M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu a onorat decât parțial comanda Universității de formulare de diplomă.
Conform adeverințelor depuse la dosar, aceasta a promovat examenul de licență în sesiunea iunie 2009, obținând titlul de Licențiat în D..
Din corespondența purtată între Universitate și Minister rezultă că refuzul acestuia de a aproba eliberarea formularelor tipizate se bazează pe faptul că „pentru desfășurarea formelor de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță”, este necesară îndeplinirea condiției ca „specializarea să fie acreditată sau autorizată provizoriu și să aibă forma de învățământ la zi. Legiuitorul a avut în vedere faptul că evaluarea și acreditarea se fac doar la nivelul programelor de studii, care duc la o calificare universitară distinctă, și nu la nivelul formelor de învățământ, cum în mod eronat s-au interpretat actele normative incidente”..
Curtea constată că refuzul de eliberare a diplomei și suplimentului de diplomă nu este justificat, recurentele reclamante fiind îndreptățite la obținerea acestor acte, în condițiile în care au promovat examenul de licență, au obținut titlul de „licențiat în Științe Economice” conform adeverințelor eliberate de instituția de învățământ care atestă acest fapt.
Cu privire la îndeplinirea de către U. S. Haret a criteriilor și standardelor de autorizare provizorie sau acreditare pentru studiile urmate de reclamanți, Curtea constată că în perioada în care aceștia au urmat cursurile Facultății la forma FR, deși potrivit HG 366/2007 MECTS conducea sistemul național de educație, învățământ, tineret și cercetare, exercitând și atribuțiile stabilite prin legi și prin alte acte normative din sfera sa de activitate (…), constând, printre altele în evaluarea și controlarea realizării politicilor și programelor în domeniu, stabilirea sau propunerea, după caz, a măsurilor de corectare a lor, controlarea și monitorizarea, aplicarea prevederilor legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de învățământ particular”, nu au fost sesizate nereguli în privința activității de învățământ din cadrul Universității S. Haret, respectiv cu privire la valabilitatea formei de învățământ pentru specialitatea în discuție, nu a fost demarată și finalizată vreo procedură administrativă care să conducă la concluzia că U. a acționat în afara cadrului legal, nu s-a contestat dreptul Universității de a organiza examen de licență pentru formele de învățământ pe care ministerul le consideră neacreditate și nu s-a solicitat anularea examenelor în urma cărora li s-au eliberat absolvenților adeverințele care atestă faptul că au obținut titlul de licențiat la o anumită specializare.
Din actele depuse la dosar rezultă că un număr de 1500 de persoane - absolvenți ai diferitelor facultăți din cadrul Universității S. Haret, promoția 2009 - forma de învățământ ID și FR - au obținut prin hotărâri judecătorești irevocabile recunoașterea dreptului la obținerea diplomelor de licență și a suplimentului de diplomă, iar M. Educației Naționale a aprobat în perioada mai 2013 note de nerecurare a sentințelor prin care a fost obligat la aprobarea tipizatelor formularelor.
Conform jurisprudenței Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal - decizia nr. 2874 /2010, finalizarea cursurilor universitare organizate de către U. S. Haret, în cadrul formei de învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea, în urma acestuia, a unei diplome presupune în fapt recunoașterea formei de învățământ urmată, de către M. Educației, Cercetării și Inovării. Potrivit deciziilor nr. 5656 din 24.11.2011, nr. 2533 din 22.05.2012, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție – Secția C. Administrativ și Fiscal- în dosarele_, respectiv_, U. S. Haret are obligația ca ulterior eliberării adeverinței de studii ce atestă absolvirea Facultății, susținerea și promovarea examenului de licență precum și dobândirea titlului de licențiat în drept, să elibereze și diploma de licență. „Actul prin care s-a recunoscut calitatea de licențiați în drept este în ființă, nu a fost revocat, anulat, se bucură de prezumția de legalitate și veridicitate proprie unui act administrativ”.
În cauza B. împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut următoarele:
„34. În cazul în speță, Curtea constată că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de măsurile reparatorii decât recruții care au prestat muncă forțată în unități aparținând D.G.M. Bazându-se pe principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunțată la 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casație, într-o . decizii, a extins însemnătatea acestei legi la toți recruții care au prestat o muncă forțată în timpul serviciului lor militar, fără a ține cont de subordonarea ierarhică a unităților militare din care au făcut parte.
35. Cu toate acestea, într-o altă . decizii pronunțate în cursul aceleași perioade, Înalta Curte de Casație a desfășurat o jurisprudență contrară, din moment ce a respins, ca în cazul reclamantului, acțiunile recruților care au prestat muncă forțată în afara D.G.M.
36. În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerența practicii chiar în cadrul celei mai înalte instanțe interne, aceasta din urmă a ajuns să pronunțe, uneori în aceeași zi, decizii diametral opuse în privința domeniului de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 și 28 martie 2005).
37. Desigur, divergențele de jurisprudență constituie, prin natură, consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond având autoritate asupra competenței lor teritoriale. Cu toate acestea, rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a reglementa aceste contradicții ale jurisprudenței (Zielinski și Pradal și Gonzales și alții împotriva Franței [GC], nr._/94 și_/96 la_/96, paragraful 59, CEDO 1999-VII).
38. În cazul în speță, trebuie constatat că Înalta Curte de Casație se afla la originea acestor divergențe profunde și persistente în timp.
39. Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorități judiciare din țară, este în sine contrară principiului siguranței publice, care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr._/95, paragraful 56, CEDO 2000-III). În loc să-și îndeplinească rolul său stabilind o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casație a devenit ea însăși sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis munandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr._/99, paragraful 97, CEDO 2002-VII și P. citat anterior, paragraful 98, și, a contrario, Pérez Arias împotriva Spaniei, nr._/03, paragraful 70, 28 iunie 2007).
40. Curtea concluzionează deci că această incertitudine jurisprudențială a avut drept efect privarea reclamantului de orice posibilitate de a obține beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în condițiile în care altor persoane care au prestat o muncă forțată în afara D.G.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de dispozițiile acestei legi.
În consecință, a fost încălcat încălcat art. 6 alin. 1 din Convenție”.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată incidente aceleași rațiuni pentru care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut încălcarea disp. art. 6 alin. 1 din CEDO în sensul obligației instanțelor de recurs de a adopta o jurisprudență unitară astfel încât să fie respectat principiul siguranței publice „care este implicită în ansamblul articolelor Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept, în absența căreia instanțele interne de recurs ar deveni sursa nesiguranței juridice, micșorând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar”.
Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ. și art. 312 alin. 1-3 C.proc.civ. va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată în sensul admiterii în parte a acțiunii și va obliga pârâta U. S. Haret la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă și pârâtul MEN (fost MECTS) să aprobe tipărirea formularelor tipizate de diplomă de licență, respingându-se, însă, aplicarea de penalități, întrucât nu sunt date spre a se prezuma neexecutarea sentinței.
Având în vedere că împotriva soluției pe excepția lipsei calității și pe cererea de chemare în garanție nu s-a formulat recurs, Curtea va menține în rest sentința.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul formulat de către recurenta-reclamantă T. M., împotriva sentinței civile nr. 4136/13.09.2013, pronunțată de Tribunalul București-Secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimata-pârâtă U. S. Haret București și cu intimatul-pârât-chemat în garanție M. Educației Naționale (fost M. Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului).
Modifică parțial sentința recurată în sensul că admite acțiunea în parte.
Obligă pârâta U. S. Haret să elibereze diploma de licență și suplimentul de diplomă.
Obligă pârâtul M. Educației Naționale să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamantă.
Respinge petitul privind aplicarea de penalități.
Menține dispozițiile referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale active și a cererii de chemare în garanție.
Respinge cererea intimatei U. S. Haret privind cheltuieli de judecată în recurs.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 29.05.2014.
Președinte, Judecător, Judecător, A. Ș. L. E. F. G. D.
Grefier,
Anișoara N.
Red. L.E.F.
2 ex.
Jud. fond T.B.: I. M.
| ← Anulare act administrativ. Încheierea nr. 17/2014. Curtea de... | Anulare act administrativ. Sentința nr. 3520/2014. Curtea de... → |
|---|
