Obligaţia de a face. Decizia nr. 4843/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4843/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 12-06-2014 în dosarul nr. 16408/3/2012
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII –A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 4843
Ședința publică din data de 12 iunie 2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: M. N.
JUDECĂTOR: B. L. PATRAȘ
JUDECĂTOR: E. C. V.
GREFIER: F. E. B.
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurentul-reclamant D. N., cu domiciliul ales în București, ., ., împotriva sentinței civile nr. 3618/21.06.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, având ca obiect „obligația de a face”.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurentul-reclamant D. N. personal, legitimat cu CI . nr._ eliberată de SPCEP S1 Biroul nr. 3 la data de 20.08.2007, valabilă, CNP_ și intimatul-pârât M. București prin Primar General, prin consilier juridic N. I., în baza delegației de reprezentare depusă în ședință publică (fila 26 dosar).
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței următoarele:
- stadiul procesual: primul termen de judecată, în recurs;
- procedura de citare este legal îndeplinită;
- prin viza președintelui de complet la primirea dosarului, s-a stabilit în sarcina recurentului-reclamant obligația de a depune la dosarul cauzei dovada de achitare a taxei judiciare de timbru în valoare de 2 lei și timbru judiciar în cuantum de 0,15 lei până la primul termen de judecată, sub sancțiunea anulării cererii, acesta fiind citat cu această mențiune astfel cum rezultă din dovezile de îndeplinire a procedurii de citare restituite la dosarul cauzei (filele 8-9 ), obligație neîndeplinită,
- la data de 08.05.2014, prin C. Registratură, Tribunalul București a transmis la dosarul cauzei înscrisuri depuse la această instanță de recurentul-reclamant, vizând existența de spații comerciale în portofoliul Primăriei Municipiului București (filele 12-25 dosar).
Recurentul-reclamant personal depune la dosarul cauzei dovada achitării taxei judiciare de timbru în valoare de 2 lei (recipisa nr. MAN00001447/12.06.201) și timbru judiciar de 0,15 lei și semnează cererea de recurs aflată la dosarul cauzei.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat și probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra recursului.
Recurentul-reclamant personal având cuvântul, solicită admiterea recursului și obligarea pârâtului la respectarea legii. Arată că pârâtul a încercat să inducă în eroare instanța de fond, argumentând inițial că reclamantul nu a depus anumite documente, deși acestea au fost depuse din 1998 iar ulterior s-a invocat faptul că acesta ar deține deja un spațiu și îl solicită pe al doilea. Recurentul-reclamant afirmă că nu a intrat în posesia spațiului din motive imputabile pârâtului și a primit o adresă că nu sunt spații.
Curtea reține poziția recurentului-reclamant care este una diferită față de cea conturată la instanța de fond și anume acesta a afirmat că nu a făcut nicio cerere până la prezenta cerere a cărei refuz de soluționare îl contestă acum, afirmând că a aflat cu stupoare când a primit adresa de răspuns că i-ar fi fost repartizat în 1998 un spațiu, iar acum afirmă că nu a putut intra în posesia spațiului pentru că nu a știu că i-a fost repartizat.
Recurentul-reclamant personal arată că a primit o adresă prin care i s-a comunicat că nu poate intra în posesia spațiului întrucât cel care în avea în posesie nu vroia să îl elibereze.
Curtea reține afirmația recurentului-reclamant potrivit căreia până la momentul primirii adresei de răspuns acesta nu știa că i-ar fi fost repartizat un spațiu.
Recurentul-reclamant reiterează că pârâtul i-a răspuns că nu există nici un act depus, dar acesta a demonstrat că a depus în 1998 actele, li s-a repartizat un spațiu fiind patru colegi acolo, dar nu a știut că între timp s-a emis un înscris prin care s-a spus că nu poate intra în posesia spațiului, aflând de acest fapt când a depus acest nou dosar. Solicită obligarea pârâtului la respectarea legii, acesta încercând de mai multe ori inducerea în eroare și admiterea recursului.
Intimatul-pârât prin consilier juridic având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.
Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare asupra recursului.
CURTEA
Prin sentinței civile nr. 3618/21.06.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._, a fost respinsă cererea formulată de privind pe reclamantul D. N. în contradictoriu cu paratul M. BUCUREȘTI, prin PRIMAR GENERAL, acțiune prin care reclamantul solicitase:
1) obligarea paratului sa-i atribuie un spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafața utila de pana la 100 mp din fondul de stat, fie prin cumpărare, fie prin închiriere, fara licitație;
2) obligarea paratului la plata unor penalități, în cuantum de 900 (nouasute) lei pentru fiecare zi de intarziere, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii și pana la indeplinirea efectiva a obligației.
Pentru a dispune în sensul respingerii acțiunii, tribunalul a reținut că
reclamantului i-a fost acordat titlul de “Luptator pentru V. Revolutiei Romane din Decembrie 1989 - Luptator remarcat prin fapte deosebite”, în condițiile Legii recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989, precum și față de persoanele care și-au jertfit viața sau au avut de suferit în urma revoltei muncitorești anticomuniste de la B. din noiembrie 1987 nr. 341/2004 (file 6-7).
Prin cererea inregistrata la Secretariatului General al Guvernului - Directia R. Publice sub nr. 1767/11.11.2011, redirectionata catre Primaria Municipiului București - Directia spațiu Locativ și cu Alta Destinatie, unde a fost inregistrata sub nr._/28.11.2011, respectiv sub nr. 5497/29.11.2011 si, apoi, catre Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului București, unde a fost inregistrata sub nr. 4948/13.12.2011, invocand prevederile art. 5 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 341/2004, reclamantul a solicitat sa-i fie atribuit un spațiu comercial sau de prestari servicii corespunzator, cu o suprafata utila de pana la 100 mp din fondul de stat, fie prin cumparare, fie prin inchiriere, fara licitatie (file 24-31).
Prin adresa nr. SRSCAS/ami/4948/22.12.2011, raspunzand cererii reclamantului, Directia Generala de Asistenta Sociala a Municipiului București i-a comunicat ca figureaza în arhiva acestei institutii ca avand ordin de repartizare nr. 300/04.06.1998 pentru spațiul situat în .. 4, parter, sector 1, București și ca, în vederea clarificarii situatiei, a solicitat Administratiei Fondului Imobiliar sa-i comunice daca figureaza în continuare în evidente ca titular al unui contract de inchiriere pentru un spațiu cu alta destinatie decat aceea de locuinta (fila 24).
Din continutul art. 2 alin. 2, coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004, rezulta ca refuzul nejustificat de a solutiona o cerere este asimilat actului administrativ unilateral, acest refuz avand semnificatia exprimarii explicite, cu exces de putere, a vointei de a nu rezolva cererea unei persoane.
Problema refuzului nejustificat de a rezolva o cerere poate fi pusa atat în cadrul unei actiuni în contencios administrativ vizand fondul litigiului de contencios administrativ, respectiv o actiune tinzand la anularea unui act administrativ adoptat de catre o autoritate publica, ocazie cu care reclamantul pune în discutie caracterul nejustificat al refuzului în baza ilegalitatii actului administrativ, cat și în cadrul unei actiuni directe în contencios administrativ vizand numai actul administrativ atipic (refuzul).
Astfel, în prima ipoteza, dovada refuzului nejustificat este dovada culpei administratiei și a caracterului ilegal al actului administrativ, astfel ca, în aceasta ipoteza, practic, se ataca un act administrativ propriu-zis, adica actul administrativ negativ tipic, și nu actul administrativ atipic (refuzul nejustificat).
Problema actiunii directe în contencios administrativ, vizand numai actul administrativ atipic (refuzul nejustificat), se pune în ipoteza în care reclamantul solicita unei autoritati publice emiterea unui act administrativ, iar administratia refuza nejustificat sa emita acel act administrativ.
In acest context, rezulta faptul ca, prin actiunea directa în contencios administrativ, reclamantul nu sustine ca i s-a respins cererea, ci numai ca, prin exces de putere, cererea sa nu a fost rezolvata.
In prezenta cauza, în raport de continutul concret al pretentiilor afirmate și de motivele de fapt și de drept expuse în argumentarea acestor pretentii, reclamantul sustine ca cererea sa de acordare a dreptului recunoscut de prevederile art. 5 alin. 1 lit. c) din Legea nr. 341/2004, cu exces de putere, nu a fost rezolvata, respectiv ca raspunsul incorporat în adresa prezentata la pct. I.3 de mai sus este expresia unui refuz nejustificat de rezolvare a acestei cereri, în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004.
Pentru a fi în prezenta unui refuz nejustificat, în acceptiunea data acestei sintagme de art. 2 alin. 1 lit. i) teza intaia din Legea nr. 554/2004, este necesara existenta unei comunicari exprese și adecvate a pozitiei autoritatii publice careia i s-a adresat cererea în sensul nerezolvarii acesteia, iar pe de alta parte, refuzul de a solutiona cererea trebuie sa se bazeze pe depasirea limitelor dreptului de apreciere, adica pe exces de putere, în acceptiunea data acestei sintagme de prevederile art. 2 alin. 1 lit. n) din Legea nr. 554/2004.
In cauza, adresa prezentata pct. I.3 de mai sus nu incorporeaza vreo manifestare de vointa a paratului în sensul nerezolvarii cererii reclamantului. Prin aceasta adresa, paratul nu-si exprima vointa de a nu rezolva cererea reclamantului, ci, dimpotriva, ii aduce la cunostinta ca informatiile obtinute în urma cercetarii arhivei Directiei Generale de Asistenta Sociala a Municipiului București au relevat faptul ca ar fi avut calitatea de beneficiar al unui ordin de repartizare pentru spațiul situat în .. 4, parter, sector 1, București, ordin emis inainte de . Legii nr. 341/2004 și ca, în vederea rezolvarii cererii („clarificarii situatiei”, în termenii utilizati în adresa), este necesara verificarea acestor informatii, sens în care a solicitat date suplimentare Administratiei Fondului Imobiliar.
Imprejurarea ca solicitarea reclamantului nu a fost rezolvata anterior comunicarii acestui raspuns nu este expresia vreunui exces de putere comis de parat, ci este rezultatul unei imposibilitati legale cu caracter temporar de atribuire a spațiului solicitat, determinata de o necesitate juridica obiectiva, și anume necesitatea verificarii indeplinirii condiției legale negative rezultata din prevederile art. 13 alin. 3 din Legea nr. 341/2004, aceea ca reclamantul sa nu fi deținut drepturi prin atribuire de proprietate, concesionare sau închiriere, în conformitate cu prevederile Legii nr. 42/1990.
In fine, criticile aduse de reclamant cu privire la condiționarea stabilirii dreptului pretins de indeplinirea condițiilor prevazute de hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 242/20.10.2005 sunt lipsite de pertinenta intrucat, pana la anularea sau constatarea nelegalitatii ei, printr-o hotărâre judecatoreasca irevocabila, hotărârea în discutie beneficiaza de prezumtia de legalitate. Or, reclamantul nu a demonstrat ca hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 242/20.10.2005 ar fi fost inlaturata din ordinea juridica și nici nu a formulat un petit distinct în anularea hotărârii în discutie sau o exceptie de nelegalitate avand ca obiect aceasta hotărâre în pricina de fata, iar instanța nu poate depasi limitele investirii sale (art. 129 alin. ultim C.proc.civ.).
In raport de considerentele anterior expuse, pretinsul refuz nejustificat de rezolvare a cererii incorporat în adresa mentionata la pct. I.3 de mai sus nu exista, astfel ca actiunea reclamantului este neintemeiata.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul D. N., solicitând modificarea acesteia în sensul admiterii acțiunii sale.
În motivarea recursului său, recurentul a arătat că motivele reținute de instanța de fond pentru respingerea acțiunii sunt eminamente nefondate și netemeinice.
Astfel, sentința nr. 3618/21.06.2013 este netemeinica și nelegala, fiind pronunțata ca urmare a interpretării în mod greșit a actului juridic dedus judecații, schimbând întelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, fiind data cu aplicarea greșita a legii.
Tribunalul este . reținând ca în legătura cu atribuirea spațiului comercial este suficient faptul ca aceasta cerere este în analiza la Comisie și ca va fi soluționata în funcție de ordinea de priorități.
Aceasta Comisie este constituita pentru a NU atribui spațiile comerciale dispuse de lege, martor fiind faptul ca exista cereri chiar și din anul 1992 care nu au fost onorate. deși a arătat faptul ca în cazul persoanelor beneficiare ale prevederilor art. 5, alin. 1, lit. c) din Legea 341/2004, acestea nu trebuie sa dovedească îndeplinirea unor condiții suplimentare, în afara celei referitoare la dovada calității de revoluționar, pentru ca în acest sens stipulează dispozițiile art. 29 din Hotărârea nr. 1412/02.09.2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii recunoștinței fata de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la V. Revoluției Romane din Decembrie 1989 - nr. 341/2004, publicata în Monitorul Oficial nr.836 din 10 Septembrie 2004:
art. 29 - La acordarea drepturilor prevăzute la art. 5, alin. (1), lit. c) din Legea 341/2004 nu se solicita beneficiarilor indeplinirea de condiții suplimentare, cu excepția celei referitoare la dovada, potrivit prezentelor norme metodologice, calității deținute în baza Legii 341/2004.
Eventuala obligare a reclamantului la a depune orice alt inscris cu excepția celui prevăzut de art. 29 din Hotărârea nr. 1412/2004 privind dovedirea calității de luptător este nelegala, având în vedere ca printr-un act normativ de nivel inferior, respectiv HGCMB nr. 242/2005 și 161/2010, nu se pot stabili obligații suplimentare celor prevăzute în actele normative superioare. Paratul nu are competenta și nici atribuții cu privire la stabilirea de condiții, criterii și întocmirea de liste de priorități fata de beneficiarii Legii nr.341/2004.
Potrivit dispozițiilor art. 36 alin 2 lit. c) și alin. 5 lit. a) și b) din Legea administrației publice locale nr.215/2001, paratul are atribuții privind administrarea domeniului public și privat al municipiului în ceea ce privește darea în administrare, concesionare sau închirierea bunurilor proprietatea publica a (...) municipiului, (...), condițiile legii, precum și vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate private a (...) municipiului, în condițiile legii. Or, în speța de fata, "condițiile legii" sunt prevăzute în mod clar și fără echivoc în textul art.5 alin (1) lit.c) din Legea 341/2004, precum și în textul art.29 din Normele Metodologice aprobate prin HG nr.1412/2004.
Presupunând că pârâtul ar avea drept de reglementare (HCGMB nr. 242/2005 și 161/2010) cu privire la stabilirea de condiții, criterii și "întocmirea de liste de prioritate privind atribuirea de spații cu alta destinație decât aceea de locuința, aceasta reglementare ar trebui sa privească toate persoanele fizice și juridice care solicita atribuirea de spații cu alta destinație decât aceea de locuința (spatii comerciale) și nicidecum doar pentru beneficiarii Legii nr.341/2004.
Cu titlu exemplificativ, arată că potrivit dispozițiilor art.49 alin.2 din O.G. nr.26/2000 cu privire la asociații și fundații, autoritățile administrației publice locale, în speța și Paratul, au competenta de a intocmi lista de prioritate pentru atribuirea unor spații pentru sediul social al acestor persoane juridice și nu pentru altceva. în aplicarea dispoziției legale obligatorii, mai sus menționata, Paratul nu a binevoit sa emită o reglementare, spațiile pentru aceste persoane juridice atribuindu-se după bunul plac al Paratului.
Nici legea nr.341/2004, modificata și completata, nici un alt act normativ nu prevăd condiții de prioritate, deoarece, aceasta ar constitui o ingradire a dreptului, ceea ce ar conduce Ia sancționarea statului pentru nerespectarea drepturilor și libertăților.
Concret, persoanele care, inainte de apariția Legii 341/2004, au primit spațiu comercial, nu mai au dreptul la un alt spațiu comercial, ceea ce este corect și drept. Evidenta acestor drepturi atribuite de către autoritatea locala, în mod evident, o are chiar autoritatea locala.
Tinand cont de acest aspect, este clar faptul ca autoritatea locala face un exces de putere prin solicitarea unor documente care nu au nici o relevanta cu privire la cererea reclamantului.
Instanța de fond nu a ținut cont de nici unul dintre argumentele invocate de noi în acțiune, nici măcar de faptul ca prin articolul 12 din Legea 341/2004 - Prefecturile sunt obligate sa transmită trimestrial Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor din Decembrie 1989 liste nominale cu situația acordării drepturilor ce revin persoanelor prevăzute de prezenta lege, nici de articolul 13 alin.l prin care ministerele și celelalte instituții ale administrației publice centrale sunt obligate sa urmărească și sa asigure aplicarea prevederilor Legii 341/2004 și alin. 2 din Legea 341/2004 unde se scrie, nerespectarea prevederilor Legii 341/2004 atrage, după caz, răspunderea disciplinara, administrativa, civila sau penala a celor vinovați.
Susținerea că atribuirea dreptului se face numai după parcurgerea procedurilor administrative este netemeinica, deoarece, pe lângă faptul ca aceste proceduri stabilite de HCGMB 242/2005 și 161/2010 exced cadrului legii, nici măcar nu se pun în practica, ceea ce ne arata ca aceasta procedura invocata nu este decât o modalitate de neacordare a dreptului stabilit de lege. Raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întemeiată pe dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., având în vedere faptul că reclamantul a parcurs procedura în vederea obținerii dreptului sau trebuie reținut, în esență, că autorității administrative pârâta ii revine obligația de a atribui într-un termen rezonabil dreptul reclamantului.
Desi cererea recurentului datează de o perioada extrem de indelungata fără a fi rezolvata, instanța de fond nu intelege ca autoritatea face un abuz neatribuindu-i spațiul comercial, așa cum dispozițiile legii prevăd.
De asemenea, prin nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii privind atribuirea dreptului, autoritatea administrativă în cauză, încalcă dreptul la respectarea bunurilor reclamantului, iar în considerarea art. 6 din C.E.D.O., precum și a dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. I adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, autoritatea administrativa abilitată să statueze și să concretizeze dreptul său are obligația legală de a găsi toate mijloacele necesare soluționării cererilor în cadrul legii dat de limitele drepturilor fundamentale ale cetățenilor.
De altfel, instanța de fond în mod greșit soluționează acțiunea reclamantului tinand cont de HCGMB nr. 242/2005 și 161/2010, deși, arătasem în cuprinsul acțiunii ca aceasta este vădit în afara cadrului legal, fiind un act normativ de nivel inferior și ca nu poate modifica sau completa un act normativ de nivel superior, aceasta fiind netemeinica și ilegala din următoarele motive:
•este discriminatorie, deoarece, se refera numai la beneficiarii Legii nr.341/2004
•este ilegala, deoarece, contravine dispozițiilor referitoare la ierarhia actelor normative din Legea nr.24/2000 (r2), art.5 alin.l) lit.c) din Legea 341/2004 și art. 29 din N.M. aprobate prin HG 1412/2004
•este netemeinica, deoarece, se limitează doar la stabilirea de documente obligatorii, proceduri și criterii de întocmire a listelor de prioritate, fără a reglementa atribuirea în concret a spațiilor comerciale sau de prestări servicii. Totodată, se limitează doar la spațiile construite, or, legiuitorul a prevăzut în textul art.5 alin 1) lit.c) teza a Il-a din Legea nr. 341/2004 și posibilitatea atribuirii unei suprafețe de teren pentru construirea de spații comerciale sau de prestări servicii, situație despre care Paratul nu face vorbire în cuprinsul HCGMB nr.242/2005 sau 161/2010.
Examinând recursul prin prisma motivelor invocate de recurentul reclamant, curtea reține următoarele:
1. Prima observație care se impune este aceea că motivele de recurs ale reclamantului nu aduc absolut nicio critică unuia dintre principalele argumente pentru care instanța de fond a respins acțiunea, anume lipsa refuzului nejustificat invocat de reclamant, cât timp pârâtul arată că i-a comunicat acestuia că figureaza în arhiva acestei institutii ca avand ordin de repartizare nr. 300/04.06.1998 pentru spațiul situat în .. 4, parter, sector 1, București
Reclamantul nici măcar nu înțelege să facă vreo precizare cu privire la acest aspect decât la interpelarea expresă a instanței de recurs în acest sens.
Astfel, în ședința publică de astăzi, recurentul a recunoscut că a primit o adresă prin care i s-a comunicat că nu poate intra în posesia spațiului întrucât cel care în avea în posesie nu voia să îl elibereze.
2. Singura referire a reclamantului, atât în cuprinsul cererii introductive de instanță, cât și pe parcursul soluționării cauzei în fața tribunalului, la vreo cerere adresată pârâtului pentru atribuirea spațiului este cea înregistrată sub nr._/2011 la Primăria mun. București (f. 27 dosar fond), respectiv sub nr. 5497/12.12.2011 la Direcția Spațiu Locativ și cu altă Destinație.
De asemenea, reclamantul se declară ”stupefiat” de răspunsul pârâtului, în sensul că figurează în arhiva sa ca având ordin de repartizare pentru spațiul situat în .. 4, parter, sector 1 București.
De asemenea, reclamantul subliniază expressis verbis în cuprinsul cererii sale de chemare în judecată, că singura sa cerere privind atribuirea unui spațiu comercial în baza Legii nr. 341/2004 și/sau Legii nr. 42/1990 a făcut-o la data de 11.11.2011 (f. 4 dosar fond, respectiv 27 dosar fond).
3. Cererea reclamantul, aflată în copie la fila 9 din dosarul de fond, a primit răspuns prin adresa nr. SRSCAS/ami/4948/22.12.2011 (f. 10 dosar fond), prin care i se comunică faptul că ”figurați în arhiva instituției noastre ca având ordin de repartizare nr. 300/04.06.1998 pentru spațiul situat în .. 4, parter, sector 1, București”.
Se impune mențiunea că cererea reclamantului, așa cum reiese atât din mențiunile exprese din cuprinsul ei (f. 30), cât și din înregistrarea în registrul informatizat al registraturii, din 28.11.2011 (f. 27), avea anexate, ca dovezi pentru îndeplinirea cerințelor legale, 3 file, anume certificatul de revoluționar, legitimație și cartea de identitate (f. 31, 6 dosar fond).
De asemenea, s-a comunicat reclamantului că urmează a se face verificări dacă figurează în continuare în evidența AFI ca titular al unui contract de închiriere pentru un spațiu cu altă destinație decât cea de locuință, pentru a se verifica astfel îndeplinirea condiției de a nu mai fi beneficiat de atribuirea vreunui spațiu în considerarea calității sale de revoluționar.
4. Ulterior transmiterii primului răspuns, prin adresa nr. SRSCAS/ami/252/02.02.2012 a DGASMB a CGMB (f. 34) se comunică reclamantului următoarele:
”Prin adresa nr._/16.01.2012/Serviciul ÎUCÎ – SAD, s-a comunicat instituției noastre situația spațiului situat în .. 4, parter, sector 1, și că dvs. Figurați ca titular al contractului de închiriere nr. 69/11.06.1998 în solidar cu Cîslaru N., D. M., G. A. și P. A., în calitate de beneficiari ai Legii nr. 42/1990, pentru spațiul cu altă destinație antemenționat, în baza contractului de închiriere aferent OR nr. 300/04.06.1998. De asemenea, s-a comunicat că, întrucât la data încheierii contractului de închiriere, spațiul susmenționat era utilizat de Editura F. F., nu ați fost pus în posesia acestuia”.
Prin aceeași adresă se comunică reclamantului că, în ce privește atribuirea spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință beneficiarilor Legii nr. 341/2004, potrivit art. 1 din HGCMB nr. 242/20.10.2005, au fost aprobate documentele obligatorii pentru constituirea dosarelor persoanelor îndreptățite a solicita atribuirea de spații, potrivit Legii nr. 341/2004, indicându-i-se expres documentele necesar a fi depuse.
Totodată, i s-a comunicat reclamantului că, potrivit aceleiași hotărâri, dosarele nu pot fi analizate în cazul în care, ca urmare a verificării, rezultă că nu sunt complete, nefiind depus vreunul din aceste documente.
În final, i s-a solicitat reclamantului să se prezinte la sediul instituției cu documentele invocate, care vor fi prezentate și în original, în vederea verificării lor din punct de vedere al conformității, potrivit aceleiași HCGMB.
5. În raport de această stare de fapt și de reglementările legale aplicabile, curtea împărtășește întru totul soluția tribunalul, apreciind că nu ne aflăm în prezența unui refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantul.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. i din legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluționa o cerere este definit ca exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane.
Excesul de putere este definit la rândul său în art. 2 alin. 1 lit. n ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.
Or, din probele administrate în cauză rezultă că nu a fost exprimat de pârât vreun refuz de soluționare a cererii reclamantului, punându-i-se în vedere ca, pentru soluționarea cererii, să depună documentele impuse de HCGMB nr. 242/2005.
6. Apărarea reclamantului comunicarea autorității, în sensul nelegalității instituirii, prin HCGMB nr. 242/2005, de cerințe suplimentare față de cele impuse de lege, este vădit neîntemeiată.
Dincolo de aspectul reținut de instanța de fond, în sensul că nu s-a constatat de către instanțele judecătorești nelegalitatea din această perspectivă a HCGMB, instanța de recurs consideră ca neîntemeiate aprecierile reclamantului privind instituirea nelegală de cerințe suplimentare.
Documentele la care a făcut referire CGMB, solicitând reclamantului să își completeze dosarul cu acestea, sunt:
- Cererea de atribuire a unui spațiu cu altă destinație decât aceea de locuință, formulată în scris și care va cuprinde obligatoriu următoarele elemente: nume și prenume, domiciliu, date de identificare, conform BC/CI, inclusiv emitent, data emiterii și CNP, calitatea în care formulează cererea,. Enumerarea înscrisurilor anexate cererii, cu precizarea numărului de pagini pentru fiecare în parte, data și semnătura.
- Declarație pe proprie răspundere în original prezentată în formă autentificată sau atestată de avocat, prin care solicitantul va arăta în mod expres dacă îi sunt sau nu aplicabile prevederile art. 13 alin. 3 din Legea nr. 341/2004, în ceea ce privește drepturile prevăzute de art. 5 alin. 1 lit. c și art. art. 10 lit. ș din Legea nr. 42/1992, conform anexei nr. 5 a HCGMB nr. 242/2005
- Fotocopie de pe noul certificat doveditor, eliberat potrivit Legii nr. 341/2004
- Fotocopie de pe legitimația eliberată potrivit Normelor metodologice din 02.09.2004 de aplicare a Legii nr. 341/2004, aprobate prin HG nr. 1412/2004.
- Fotocopie de pe BI/CI din care să rezulte că solicitantul are domiciliul stabil în București”.
Prevederile art. 29 din HG nr. 1412/2004, potrivit cărora ”La acordarea drepturilor prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004 nu se solicită beneficiarilor îndeplinirea de condiții suplimentare, cu excepția celor referitoare la dovada, potrivit prezentelor norme metodologice, a calității deținute în baza Legii nr. 341/2004” nu contrazic concluzia de mai sus a instanței, a legalității din această perspectivă, a documentelor solicitate, a HCGMB nr. 242/2005.
Astfel, textul se referă la îndeplinirea altor cerințe de fond decât cele pe care le impune legea, anume calitatea de revoluționar, însă cerințele de fond nu trebuie confundate cu cele procedurale, cum sunt cele privind depunerea dovezilor că solicitantul îndeplinește condițiile legale.
Astfel, rigorile procedurale și de conținut ale cererii de atribuire sunt la latitudinea autorității, solicitanții având obligația a se conforma. În ceea ce privește fotocopiile de pe certificatul preschimbat, legitimație și act de identitate au fost anexate de reclamant cererii sale, astfel încât acesta nu justifică niciun interes în contestarea legalității solicitării acestor documente.
Rămâne în discuție, prin urmare, doar declarația pe propria răspundere, a cărei solicitare constituie forma procedurală, modalitatea de dovedire a unei condiții legale, anume cea cuprinsă în art. 13 alin. 3 din Legea nr. 341/2004.
Astfel, din însuși cuprinsul legii reiese necesitatea îndeplinirii a două condiții, care se desprind din următoarele două texte:
- Art. 5 alin. 1 lit. c din lege, care instituie însăși prioritatea pe care a reclamantă recurentul, astfel ” Persoanele prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b), precum și la art. 4 alin. (1) beneficiază, pe lângă indemnizația calculată conform prevederilor art. 4, și de următoarele drepturi:
………………
c) cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitație, din fondul de stat, a unui spațiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafață utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitație, a unei suprafețe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spațiu comercial sau de prestări servicii, cu o clauză de neînstrăinare timp de 10 ani de la data dobândirii”,
text care impune dovedirea primei condiții, calitatea de revoluționar, dovedită cu certificatul și legitimația.
- Art. 13 alin. 3 din lege, care instituie o interdicție pentru beneficiul dreptului mai sus menționat, astfel ”(3) Persoanele beneficiare ale prezentei legi, care au deținut drepturi prin atribuire de proprietate, concesionare sau închiriere, în conformitate cu prevederile Legii nr. 42/1990, nu vor mai beneficia de aceleași drepturi conform prezentei legi”,
faptul că solicitantul nu se încadrează în această situația care îl exclude de la beneficiul legii fiind dovedit prin declarația pe proprie răspundere.
7. Prin urmare, câtă vreme reclamantul nu și-a depus cererea potrivit rigorilor impuse de reglementările incidente în materie, urmând ca după aceea cererea sa să își urmeze cursul, potrivit legii nr. 341/2004 și HCGMB nr. 242/2005.
În concluzie, curtea reține că refuzul pârâtului de a soluționa cererea reclamantului este unul justificat de nedepunerea de către acesta a documentelor impuse, nefiind prin urmare întrunită ipoteza normei legale cuprinsă în art. 1 alin. 1 coroborat cu art. 2 alin. 1 lit. i din legea nr. 554/2004, privind refuzul nejustificat, astfel că sentința tribunalului este întru totul legală și temeinică.
Față de considerentele de fapt și de drept care preced, curtea urmează ca – în temeiul art. 312 alin. 1 C.pr.civ. – să respingă prezentul recurs ca neîntemeiat.
PENTRU ACESTE MOITVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant D. N., cu domiciliul ales în București, ., ., împotriva sentinței civile nr. 3618/21.06.2013 pronunțată de Tribunalul București, Secția a IX-a C. administrativ și fiscal în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimatul-pârât M. BUCUREȘTI PRIN PRIMAR GENERAL, cu sediul în București, Splaiul Independenței nr. 291-293, sector 6, având ca obiect „obligația de a face” ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din data de 12 iunie 2014.
PREȘEDINTE | JUDECĂTOR | JUDECĂTOR |
M. N. | B. L. PATRAȘ | E. C. V. |
GREFIER |
F. E. B. |
Red. M.N./2ex.
Jud. fond A. C.
| ← Pretentii. Decizia nr. 1126/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 4230/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
