Obligaţia de a face. Decizia nr. 1366/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 1366/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 24-02-2014 în dosarul nr. 24764/3/2012
DOSAR NR._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VIII A C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Decizia nr. 1366
Ședința publică de la 24.02.2014
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE N. V.
JUDECĂTOR I. M. C.
JUDECĂTOR S. O.
GREFIER M. G.-D.
Pe rol se află spre soluționare recursul formulat de recurentul-reclamant D. B., împotriva sentinței civile nr. 1127/5.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ CA/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, având ca obiect „obligația de a face”.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 10.02.2014, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, când Curtea a amânat pronunțarea pentru data de 17.02.2014 și pentru azi, 24.02.2014.
CURTEA,
Deliberând asupra prezentei cauze, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 sub nr._/299/2011, astfel cum a fost precizată prin cererea de la filele 93-94, reclamantul B. D. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1 a formulat contestație la executare, solicitând anularea somației nr.40/_ /_ și a titlului executoriu nr._, precum și a deciziei de impunere nr._/23.09.2011, cu suspendarea executării silite.
Prin Incheierea din 14.03.2012, s-a dispus disjungerea capătului de cerere privind anularea somației și a titlului executoriu, cu formarea unui nou dosar având ca obiect contestație la executare, iar prin sentința civilă nr.6511/11.04.2012 s-a declinat competența de soluționare a cererii privind anularea deciziei de impunere în favoarea Tribunalului București – Secția de C. Administrativ și Fiscal.
Ulterior, prin sentința civilă nr. 1127/5.03.2013, Tribunalul București a respins ca neîntemeiate excepția de nelegalitate și acțiunea precizată.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că, prin decizia de impunere nr._/23.09.2011 a AFPS1, s-a stabilit în sarcina reclamantului un debit de 249.074 lei reprezentând TVA, dobânzi/majorări și penalități de întârziere.
Reclamantul a formulat contestație împotriva acestei decizii, dar contestația a fost respinsă ca tardivă – nedepusă în termen, prin decizia nr.77/7.02.2012 a DGFPMB – filele 78-81, cu motivarea că reclamantul a depășit termenul pentru formularea contestației, calculat de la data comunicării actului.
Tribunalul a considerat că această soluție este corectă, având în vedere că decizia de impunere a fost comunicată reclamantului la data de 26.09.2011, sub semnătură, conform dovezii de la fila 40 din dosar, în timp ce contestația a fost expediată de reclamant la data de 22.12.2011, după cum s-a recunoscut și în fața tribunalului.
Ținând cont că reclamantul nu a probat că a depus contestația în termenul legal, tribunalul apreciază că acțiunea de fond vizând anularea deciziei prin care s-a respins contestația sa ca tardivă este neîntemeiată, motiv pentru care nu pot fi primite nici argumentele de nelegalitate ori temeinicie cu privire la decizia de impunere.
Legalitatea și temeinicia deciziei de impunere nu pot fi cercetate nici pe calea excepției de nelegalitate. Excepția de nelegalitate a fost invocată față de un act administrativ cu caracter individual, nu normativ. Prin decizia de impunere contestată pe calea excepției de nelegalitate s-au stabilit obligații fiscale în sarcina reclamantului, dar această decizie nu poate produce efecte juridice decît față reclamant și organul fiscal, iar nu față de terți. O eventuală constatare a nelegalității ar duce chiar la desființarea actului administrativ fiscal, la lipsirea totală de eficiență a acestuia, în condițiile în care s-ar stinge obligațiile fiscale stabilite în sarcina reclamantului.
Această soluție ar fi contrară dispozițiilor art.4 alin.4 din legea nr.554/2004 care prevăd că în cazul în care instanța de contencios administrativ a constatat nelegalitatea actului, instanța în fața căreia s-a ridicat excepția va soluționa cauza, fără a ține seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, act ale cărui dispoziții devin inopozabile numai în respectiva cauză. Însă în cauza de față constatarea nelegalității deciziei de impunere ar determina rămânerea fără obiect a acțiunii de fond privind anularea aceluiași act.
Reclamantul a încercat în fapt să folosească excepția de nelegalitate pentru a obține desființarea unui act administrativ fiscal care nu mai putea fi contestat în procedură obișnuită, cu respectarea termenelor imperative de contestare prealabilă enunțate anterior. Invocarea nelegalității pe calea excepției prev. de art.4 din legea nr.554/2004, care poate fi ridicată oricând, reprezintă o încercare de eludare a acestui termen.
În motivarea excepției de nelegalitate au fost aduse argumente care puteau fi invocate numai în cadrul unei acțiuni de fond pentru anularea actului administrativ fiscal cu caracter individual, fiind contestat dreptul pârâtei de a pretinde debitul reținut în sarcina reclamantului, iar nu dispoziții din actul respectiv care să fie aplicabile mai multor subiecți de drept și contrare unor acte normative de rang superior, care să facă obiectul excepției de nelegalitate reglementate de legea contenciosului administrativ.
Reclamantul și-a exercitat anterior dreptul de a contesta acest act administrativ, contestarea prealabilă fiind însă tardivă. În acest context, ținând cont și că instanța de contencios administrativ a fost deja sesizată cu o acțiune în anularea actului administrativ, tribunalul a considerat că reclamantul nu mai era îndreptățit să conteste, pentru aceleași motive, legalitatea actului, pe calea unei excepții de nelegalitate invocate conform art.4 din legea nr.554/2004, fiind în prezența unui abuz de drept, sancționat de art.723 C.pr.civ., conform căruia drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege.
Scopul recunoscut de lege excepției de nelegalitate prev. de art.4 din legea nr.554/2004 nu este de a oferi părții care a pierdut termenul de exercitare a acțiunii sau de introducere a plângerii prealabile o reparație pentru pasivitatea sa, dându-i posibilitatea de a contesta oricând pe această cale un act pe care nu a reușit să îl conteste pe calea comună.
Tribunalul a considerat că motivul real pentru care s-a invocat această excepție de nelegalitate este respingerea ca tardivă a contestației formulate pentru anularea deciziei de impunere, reclamantul încercând să își asigure o altă judecată a argumentelor sale de nelegalitate a hotărârii.
Prin urmare, tribunalul a considerat că reclamantul nu este îndreptățit să obțină desființarea actului administrativ fiscal nici pe calea excepției de nelegalitate, urmând a respinge ca neîntemeiate atât excepția de nelegalitate, cât și acțiunea cu care a fost sesizat, astfel cum a fost precizată de către reclamant.
Împotriva sentinței civile nr. 1127/5.03.2013 a formulat recurs reclamantul D. B., prin care a solicitat, în principal, modificarea sentinței atacate în sensul calificării sesizării Tribunalului București ca fiind o excepție de nelegalitate și admiterea acesteia; în subsidiar: casarea sentinței atacate având în vedere faptul că instanța de fond nu a pus în discuția părților motivele de nulitate a actelor administrative atacate, ci doar aspectele legate de excepția de nelegalitate; modificarea sentinței atacate în sensul anulării actelor administrative atacate.
În motivarea cererii de recurs s-a arătat că, Judecătoria sectorului 1 București a fost sesizată de recurent cu o Contestație la executare împotriva Somației de executare nr. 40/_ /_ și a Titlului executoriu nr._ emise în cadrul dosarului de executare nr._/40/_ /_ al AFP sector 1, contestație prin care prin care s-a cerut și anularea Deciziei de impunere nr._/23.09.2011. Această cerere a făcut obiectul dosarului nr._/299/2012.
Judecătoria sectorului 1 a disjuns capătul de cerere privind Decizia de impunere nr._/23.09.2011, a format dosarul nr._/299/2011, în care a invocat, din oficiu, excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența în favoarea tribunalului, secția de contencios administrativ (prezentul dosar).
În cadrul prezentei cauze, unicul mod de sesizare a tribunalului este excepția de nelegalitate reglementată de art. 4 din Legea nr. 554/2004.
Dosarul nr._/299/2012 a fost suspendat până la soluționarea dosarului disjuns, respectiv dosarul nr._/299/2011, care a devenit, prin înregistrarea la Tribunalul București, dosarul nr._ .
Reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul atacării și a deciziei de soluționare a contestației nr. 77/07.02.2012 emisă de Direcția G. a Finanțelor Publice a Municipiului București.
Ulterior, instanța de fond a refuzat să califice actul de sesizare a instanței ca excepție de nelegalitate, oferindu-i reclamantului, ca unică soluție, invocarea excepției de nelegalitate în fața Tribunalului București.
Mai mult, reclamantul nu a putut susține argumentele juridice pentru anularea actelor administrative atacate, instanța de fond punând in discuție exclusiv calificarea actului de sesizare ca o excepție de nelegalitate.
Cu toate acestea, sentința atacată face trimitere la concluziile "pe fondul cauzei".
Instanța de fond a respins cu o vădită încălcare a legii excepția de nelegalitate invocată de reclamant, nerezumându-se numai la aprecierea faptului că nu a fost învestită cu soluționarea unei excepții de nelegalitate, dar a recurs la aprecieri subiective de tipul: motivul real pentru care s-a invocat această excepție de nelegalitate este respingerea ca tardivă a contestației formulate pentru anularea deciziei de impunere, reclamantul încercând să își asigure o altă judecată a argumentelor sale de nelegalitate a hotărârii.
Apreciază recurentul-reclamant că cererea pentru anularea Deciziei de impunere nr._/23.09.2011, formulată în cadrul contestației la executare, reprezintă o veritabilă excepție de nelegalitate.
Conform art. 4 alin. 1 din Legea 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție. In acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului de fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competent și suspendă cauza.
Reclamantul a solicitat Tribunalului București să constate faptul că sunt întrunite condițiile acestui text de lege, întrucât cererea pentru anularea deciziei de impunere a fost disjunsă din cererea de chemare în judecată principală și trimisă la instanța competentă de contencios administrativ, soluționarea cauzei fiind suspendată până la soluționarea prezentului dosar. Cu alte cuvinte, unica modalitate prin care Tribunalul București putea fi învestit cu soluționarea acestei cauze era cea a excepției de nelegalitate.
Astfel, Tribunalul București trebuia ca, în temeiul art. 84 C. proc. civ., să califice în mod corect cererea cu care a fost învestită, respectiv excepția nelegalității actului administrativ (Decizia de Impunere nr._/23.09.2011) și să constate nulitatea acestuia, pe baza argumentelor expuse în cererea introductiva și în precizările ulterioare, în condițiile art. 4 din Legea 554/2004.
Mai mult, având în vedere chiar și situația în care am fost puși chiar de către instanța de fond (să invocăm dispozițiile art. 4 din Legea 554/2004 în fața Tribunalului București), excepția de nelegalitate trebuia admisă, fiind eronat să se recurgă la aprecieri subiective, tară o analiză a argumentelor de drept invocate.
Aplicarea eronată a legii de către instanța de fond este dovedită și de afirmația potrivit căreia: legalitatea și temeinicia deciziei de impunere nu pot fi cercetate nici pe calea excepției de nelegalitate. Excepția de nelegalitate a fost invocată față de un act administrativ cu caracter individual, nu normativ.
Astfel, ne aflăm în fața unei interpretări în mod vădit eronată a legii. Art. 4 din Legea nr. 554/2004, înainte de . Noului Cod de procedură civilă nu distingea între actele administrative cu caracter individual și actele administrative cu caracter normativ, aplicându-se pe deplin principiul ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Preluând practica și jurisprudența corectă, care înclinau balanța în sensul aplicării excepției de nelegalitate cu precădere în cazul actelor administrative cu caracter individual, art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 76/2012, prevede că legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
Așadar, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în situația unor acte administrative cu caracter individual, care produc efecte numai între părți, se impune admiterea excepției de nelegalitate.
In consecință, față de aceste argumente, precum și față de cele arătate la pct. 4, a solicitat recurentul-reclamant admiterea recursului și modificarea sentinței atacate în sensul admiterii excepției de nelegalitate.
De asemenea, a arătat recurentul-reclamant că instanța de fond, prin faptul că nu pus în discuția părților cererea și motivele de anulare a actelor administrative atacate, a încălcat principiul contradictorialității și dreptul reclamantului la apărare.
Contradictorialitatea presupune că judecătorul trebuie să asculte deopotrivă pe cel care a sesizat instanța cât și pe cel care se apără. Fiecare parte are dreptul de a participa la prezentarea, argumentarea și dovedirea pretențiilor sau apărărilor sale precum și dreptul de a discuta și combate susținerile și probele celeilalte părți.
De asemenea, fiecărei părți trebuie să i se ofere posibilitatea să-și exprime punctul de vedere asupra chestiunilor de fapt sau de drept invocate de instanță din oficiu în scopul aflării adevărului și pronunțării unei hotărâri legale și temeinice. Pentru ca părțile să poată, în mod real (nu numai formal), să pună concluzii asupra aspectelor invocate de instanță din oficiu, aceasta trebuie să argumenteze problemele puse în dezbatere.
În temeiul acestui principiu, părțile au dreptul de a face cereri, de a propune și administra probe, de a pune concluzii cu privire la toate problemele de fapt și de drept care interesează în rezolvarea pricinii. Instanța este obligată să dea cuvântul părților asupra oricărei cereri și să-și întemeieze hotărârea numai pe acele elemente care au format obiectul dezbaterilor contradictorii .
Or, din moment ce instanța de fond s-a rezumat să pună în discuția părților exclusiv calificarea actului de sesizare a instanței, neintrând în analiza argumentelor de fond, care stau și la baza excepției de nelegalitate, a fost în mod vădit încălcat dreptul la apărare al subsemnatului, dar și principiul contradictorialității.
In consecință, față de acest argument, a solicitat recurentul-reclamant casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre soluționare în raport cu principiul contradictorialității și cu respectarea dreptului la apărare.
De asemenea, instanța de fond în mod eronat nu a anulat actele administrative atacate.
Astfel, instanța de fond, deși a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului, nu a arătat motivele pentru care au fost respinse argumentele în mod vădit întemeiate ale subsemnatului pentru anularea actelor administrative atacate.
Recurentul-reclamant a sesizat autoritatea emitentă a actului administrativ atacat cu o plângere prealabilă, prin care a expus motivele pentru care Decizia de impunere nr._/23.09.2011 este ilegală și trebuie revocată.
Răspunsul DGFPMB a fost în sensul respingerii contestației subsemnatului, pe motiv că aceasta a fost formulată cu depășirea termenului de 30 de zile de la comunicarea actului administrativ.
Soluția este ilegală, întrucât, așa cum a statuat literatura notabilă de specialitate, termenul de 30 de zile pentru îndeplinirea procedurii prealabile este unul de recomandare, iar nu de decădere sau prescripție.
Efectele neîndeplinirii procedurii prealabile în termenul menționat, sunt determinate, în mod evident, de natura termenului de 30 de zile.
Recurentul-reclamant a arătat instanței de fond faptul că termenul de 30 zile este unul de recomandare.
În acest sens, reclamantul a citat autorul cel mai notabil în materia dreptului administrativ, A. I., care statuează faptul că, în ciuda opiniilor exprimate în literatura juridică, termenul de 30 de zile nu este unul de decădere și nici de prescripție, ci pur și simplu un termen pus la dispoziția administrației pentru a recurge la o nouă examinare a actului.
În consecință, efectul în plan juridic al depășirii termenului de 30 de zile „ nu afectează dreptul de recurs administrativ ulterior, și nici dreptul la acțiune în contenciosul administrativ, dacă nu s-a depășit termenul maxim (de 6 luni), îngăduit de lege de la comunicarea actului".
Așadar, indiferent dacă ne aflăm sau nu în fața unei excepții de nelegalitate, instanța de judecată, fie de fond, fie din calea de atac, ar fi putut anula actele administrative menționate anterior.
În consecință, a solicitat recurentul modificarea sentinței atacate și, în consecință, anularea Deciziei nr. 77/07.02.2012, de soluționare a contestației împotriva Deciziei de impunere nr._/23.09.2011.
A mai arătat recurentul-reclamant instanței de fond faptul că a fost supus unei inspecții fiscale privind taxa pe valoarea adăugată aferentă veniturilor obținute în perioada 01.01._10.
Inspecția fiscală s-a încheiat cu redactarea unui Proces-verbal de inspecție fiscală, un Raport de inspecție fiscală și cu emiterea unei Decizii de impunere, acte fiscale prin mi s-a stabilit o sumă de plată cu titlu de TVA de 148.402 lei, alături de care s-au calculat și dobânzi/majorări de întârziere de 78.411 lei și penalități de întârziere de 22.261 lei.
Consideră recurentul-reclamant că impunerea acestor sume și considerarea sa ca fiind plătitor de TVA este rezultatul unei analize superficiale și nelegale a activității desfășurate de el.
Nu orice liber profesionist, prin exercitarea unei activități de creație ce este și remunerată devine obligatoriu și automat plătitoare de TVA.
Recurentului-reclamant, alături de alte persoane care obțin venituri din valorificarea drepturilor de proprietate intelectuală îi sunt încălcate drepturile de a nu deveni persoane impozabile și de a nu fi supuși obligației de înregistrare în scopuri de TVA.
ANAF-ul, prin structurile sale teritoriale, a început o amplă campanie de înregistrare din oficiu în scopuri de TVA a persoanelor care obțin venituri din drepturi de proprietate intelectuală.
Interpretarea eronată a unor texte legale ambigue afectează sute de scriitori, artiști, arhitecți, jurnaliști, precum și reprezentanți ai altor categorii socio-profesionale care au obținut venituri în schimbul activității lor de creație.
Demersul ANAF este ilegal, întrucât contravine dreptului Uniunii Europene și jurisprudenței CEDO, potrivit cărora acordarea dreptului de exploatare a unui drept de proprietate intelectuală de către autor angajatorului său nu este un contract de prestări de servicii, ci un contract de realizare a operei.
În urma sesizării de către un consorțiu procesual, la care recurentul a achiesat, care a semnalat și a urmărit stoparea abuzului grav pe care îl fac organele fiscale în materia drepturilor de autor (prin impunerea taxei pe valoare adăugată muncii de creație intelectuală), Curtea de Apel București a anulat la 16.05._, punctul 3 alin. 7^1 din Normele Metodologice la art. 127 din Codul Fiscal, aprobate prin HG 44/2004. Această dispoziție a actului normativ cu caracter administrativ desființată, a stat la baza calificării subsemnatului ca plătitor de TVA.
Cesiunea de drepturi de autor, concept fundamental, pentru soluționarea prezentului recurs, nu reprezintă nici o vânzare de mărfuri, nici o prestare de servicii, ci o operațiune juridică distinctă de oricare dintre acestea.
a) Autorul - cedentul dreptului de autor - își asumă o abstențiune, adică o obligație de a se abține de la acte și fapte care ar fi de natură să stânjenească exploatarea operei de către cesionar. Pentru aceste motive, cesiunea de drepturi de autor nu se asimilează cu vânzarea.
b) De asemenea, cesiunea drepturilor de autor nu se asimilează nici cu prestarea de servicii întrucât nu presupune o activitate desfășurată în favoarea beneficiarului.
Chiar dacă din perspectiva reglementărilor fiscale aplicabile în materie de TVA, cesiunea de drepturi de autor este considerată o prestare de servicii, trebuie observat faptul că o persoană care realizează venituri din cesiunea de drepturi de autor nu devine, automat, persoană impozabilă în scopuri de TVA.
La condiția menționată, Codul fiscal adaugă încă două cerințe, respectiv: caracterul economic și de continuitate al operațiunii; efectuarea operațiunii de o manieră independentă.
Caracterul economic și de continuitate implică existența unei regularități specifice unei afaceri și asumarea riscului de a câștiga sau de a pierde.
Codul fiscal reglementează deci existența calității de persoană impozabilă în scopuri de TVA exclusiv pentru profesioniști.
In același scop, trebuie menționat faptul că autorul care își cedează creația artistică, jurnalistică, științifică etc. nu desfășoară prin această cesiune o activitate economică și chiar dacă încasează periodic sume de bani din cesiunea de drepturi de autor nu face din această încasare periodică o activitate continuă întrucât el, de fapt, își asumă obligația de abstențiune, adică de a nu împiedica exploatarea și valorificarea de către cesionar a operei.
Cel ce face o afacere din valorificarea operei este, de fapt, cesionarul.
Referitor la maniera independentă, trebuie observat faptul că cesiunea de drepturi de autor poate fi fundamentată și pe o relație de dependență, similară celei create între angajat și angajator, ceea ce ar exclude colectarea de TVA pentru cesiunea dreptului de autor.
Mai mult, actele administrative atacate sunt emise cu încălcarea art. 7 și art. 12 C.proc.fisc.
În raporturile dintre organele fiscale și recurentul-reclamant a fost singurul care a acționat cu bună-credință, declarând cuantumul, sursa și natura veniturilor obținute astfel încât să poată fi stabilite corect și complet obligațiile fiscale ce îmi revin potrivit legii.
În raport cu prevederile legale menționate, organele fiscale aveau obligația de a stabili corect situația fiscală a recurentului (art. 7 alin. (3) C. proc. fisc.) și, în cazul în care ar fi apreciat că acesta îndeplinește cerințele prevăzute de lege pentru încadrarea în categoria persoanelor impozabile în scopuri de TVA, să îl informeze și să îl îndrume pentru îndeplinirea obligațiilor fiscale ce îmi revin (art. 7 alin. (1), (3) și (5) C. proc. fisc).
De asemenea, în aplicarea prevederilor art. 12 C. proc. fisc, AFP sector 1 ar fi trebuit să acționeze în sensul îndeplinirii obligațiilor ce le reveneau de îndată ce le-au fost furnizate de către subsemnatul informațiile necesare pentru stabilirea situației mele fiscale.
Iar, recurentul a furnizat toate aceste informații la momentul înregistrării declarației anuale privind veniturile realizate (Declarația 200) din care rezultau: cuantumul veniturilor, sursa și natura acestora, iar nu la câțiva ani de la momentul depunerii acestei declarații.
Dovada relei-credințe a AFP sector 1 rezultă neîndoielnic din faptul că acestea au calificat situația fiscală a recurentului în sensul încadrării sale în sfera persoanelor impozabile în scopuri de TVA abia în luna iulie a anului 2011 (prin procesul-verbal nr._/28.07.2011), deși veniturile pe care se întemeiază această încadrare sunt obținute de acesta începând din anul 2006 (astfel cum rezultă din procesul-verbal menționat).
Stabilirea situației fiscale a recurentului la 4 ani de la momentul informării de către acesta a organelor fiscale cu privire la veniturile obținute (veniturile aferente anului 2007 au fost cuprinse în declarația privind veniturile realizate aferentă acestui an, depusă la începutul anului 2008) a determinat acumularea unor obligații accesorii impresionante, respectiv dobânzi și penalități de întârziere în cuantum de 100.672 lei).
Neîndeplinirea niciuneia dintre obligațiile instituite în sarcina AFP sector 1 prin art. 7 și 12 C. proc. fisc (obligația de stabilire a situației fiscale a contribuabilului, obligația de a informare și de îndrumare a contribuabilului, obligația de a acționa cu bună-credință în raport cu contribuabilul) determină caracterul ilicit al conduitei acestora.
Neglijența gravă a organelor fiscale este întărită de faptul că în conformitate cu prevederile art. 153 C. fisc, acestea aveau obligația înregistrării din oficiu în scopuri de TVA a persoanelor care îndeplinesc condițiile prevăzute de lege, dar nu au solicitat înregistrarea.
Or, dacă organele fiscale și-ar fi îndeplinit această obligație (comunicând subsemnatului înregistrarea) și nu ar fi ales să rămână în pasivitate ar fi fost evitată acumularea de dobânzi și penalități de întârziere în sarcina subsemnatului.
De asemenea, menționez faptul că noua concepție fiscală încalcă principiul securității raporturilor juridice.
Astfel cum s-a constatat și de organele de inspecție fiscală, pentru toate sumele intrate în patrimoniul recurentului s-a plătit impozit pe venit.
După câțiva ani, printr-o campanie de mobilizare generală a fiscului, aceste tranzacții perfect legale, transparente și impozitate sunt supuse unei noi taxe, fără ca textul legal să se modifice câtuși de puțin. Singurul lucru care s-a schimbat a fost atitudinea guvernului și a fiscului față de textele legale în vigoare, ceea ce denotă o atitudine arbitrară și ilegală a organelor ce trebuie să aplice legea.
Controalele fiscale și rezultatele acestora, în aplicarea retroactivă a unor norme ilegale încalcă dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și în practica CEDO, precum și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice, care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept" (CEDO, Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. contra României, & 39).
Deși legal citate, intimatele-pârâte, nu au formulat întâmpinare.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, pe baza actelor dosarului și a dispozițiilor legale aplicabile, Curtea constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Recurentul susține că respingerea excepției de nelegalitate a fost făcută cu vădita încălcare a dispozițiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 din care rezultă că unica modalitate prin care tribunalul putea fi învestit cu soluționarea acestei cauze era cea a excepției de nelegalitate.
Susținerea este neîntemeiată, având în vedere că tribunalul a fost învestit - potrivit sentinței de declinare a competenței pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în dosarul nr._/299/2011 - cu cererea de anulare a deciziei de impunere nr._ din 23.09.2011, obiect precizat, de altfel, de reclamant, prin apărător, în fața Tribunalului București în sensul „în plus, față de obiectul inițial, respectiv anularea deciziei de impunere nr._ din 23.09.2011”, se solicită și anularea Deciziei nr. 77/7.02.2012 (fila 5 dosar fond, II).
Prin Notele depuse la termenul de judecată din 5.02.2013, reclamantul, prin avocat, a solicitat „calificarea prezentei acțiuni drept o excepție de nelegalitate”, apreciind că cererea pentru anularea deciziei de impunere formulată în cadrul contestației la executare „reprezintă o veritabilă excepție de nelegalitate”.
Curtea constată că, prin aceste note, reclamantul a solicitat practic modificarea obiectului unei cereri cu privire la care instanța a dispus deja printr-o sentință (aceea de declinare) tocmai in considerarea acelui obiect ceea ce reprezintă o exercitare abuzivă a drepturilor procesuale.
Pe de altă parte, în măsura în care reclamantul a înțeles să modifice obiectul acțiunii disjunse, el a avut posibilitatea de a solicita un termen în acest sens la prima zi de înfățișare, conform art. 132 alin. 1 C.pr.civ., ceea ce nu rezultă din cuprinsul încheierii de la 18.12.2012 că ar fi făcut.
În consecință, în mod corect prima instanță, față de invocarea și a excepției de nelegalitate a deciziei de impunere, a procedat la analizarea și soluționarea, atât a excepției, cât și a acțiunii precizate.
De altfel, în măsura în care s-a menținut cererea de anulare a deciziei date în contestația administrativă, formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere, în mod evident, soluționarea acestei cereri implica pronunțarea asupra cererii de anulare a deciziei de impunere contestate.
În ceea ce privește greșita respingere a excepției, Curtea constată că invocarea nelegalității pe cale de excepție a unui act administrativ în cadrul aceluiași proces în care s-a solicitat și anularea aceluiași act, nu poate fi primită, motiv pentru care soluția instanței de fond cu motivarea aferentă va fi menținută.
Recurentul mai susține că instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității și dreptul la apărare al reclamantului, nepunând în discuția părților cererea și motivele de anulare a actelor administrative atacate.
Din cuprinsul practicalei sentinței nr. 1127/5.03.2013, reiese că apărătorul reclamantului a pus concluzii pe cererea sa de calificare a acțiunii ca fiind o excepție de nelegalitate, solicitând „să se ia act că reclamantul invocă această excepție de nelegalitate”, după care tribunalul a acordat cuvântul „asupra excepției de nelegalitate și pe fondul cauzei”.
În aceste condiții, reclamantul, prin cei doi avocați ai săi prezenți în ședință, a putut să exprime toate opiniile, criticile și concluziile în legătură cu obiectul cauzei pe care le considera necesare pentru realizarea corespunzătoare a dreptului său la apărare, nerezultând că a fost obstrucționat sau limitat în vreun fel.
În sfârșit, recurentul critică soluția dată acțiunii în anularea actelor administrativ-fiscale, reiterând motivele de nelegalitate din acțiunea precizată.
Curtea reține că potrivit art. 218 C.pr.fiscală, ceea ce se atacă în fața instanței de contencios administrativ este decizia organului fiscal cu privire la contestația administrativă formulată împotriva deciziei de impunere, controlul judiciar fiind limitat la ceea ce s-a soluționat prin aceasta.
În speță, contestația administrativă a fost respinsă ca tardivă, iar tribunalul, analizând legalitatea și temeinicia acestei soluții, a constatat că, într-adevăr, contestația a fost formulată cu depășirea termenului legal, fără ca reclamantul să fi invocat și dovedit motive temeinice care să atragă incidența termenului de prescripție de 6 luni reglementat de art. 7 alin. 6 din Legea nr. 554/2004.
Or, în măsura în care s-a constatat legalitatea deciziei nr. 77/7.02.2012, în mod corect prima instanță nu a mai intrat în analizarea motivelor de nulitate/nelegalitate a deciziei de impunere.
Față de aceste împrejurări, Curtea constată că recursul este nefondat, motiv pentru care, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 312 C.pr.civ., îl va respinge.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant D. B., împotriva sentinței civile nr. 1127/5.03.2013, pronunțată de Tribunalul București – Secția a IX-a C. Administrativ și Fiscal, în dosarul nr._ CA/2012, în contradictoriu cu intimatele-pârâte DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE BUCUREȘTI și ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE SECTOR 1, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 24.02.2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
N. V. I. M. C. S. O.
GREFIER
M. G.-D.
Red. VN/ 2 ex.
| ← Pretentii. Decizia nr. 4537/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI | Pretentii. Decizia nr. 1962/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI → |
|---|
